Ioan MICLĂU-GEPIANU: Învierea Mântuitorului Nostru IISUS HRISTOS – Spre Învierea Neamului nostru ROMÂNESC

CÂNTAREA INIMII

 

Când gândul mi-l îngenunchez

Tot Ceru-mi pare o icoană,

Cântarea inimii mi-e crez,

Prin Iisus, ea nu mai e orfană!

 

Eu niciodată n-am fugit

De-o vorbă ce am zis,

Dar niciodată n-am vorbit

Ce-n bunul simț nu e permis!

 

Averile-astea-mi sunt deajuns,

Acestea veșnice rămân,

Și-n veșnicie vor sta sus

Spre reînvierea neamului Român!

 

Tu, Doamne, știi de acest Neam,

Deapururea și an de an,

Noi am trudit în jug și ham,

Și-am  stat ca spicul drept pe lan!

 

Iubirea noastră e aceiași,

Precum ne-ai Învățat pe Munte,

Păcatelor să nu ne lași,

Reînvierea Ta spre Tine dăne-o punte!

 

Când gândul mi-l îngenunchez,

Tot Ceru-mi pare o icoană,

Cântarea inimii mi-e crez,

Prin Iisus, ea nu mai e orfană!

——————————————

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

21 aprilie 2019

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Poeme

PROSCHINITARUL DUHULUI MEU

”Spre geana orizontului

mi-am trimis gândul,

să preîntâmpine

plecatul

și sositu-mi

Duh”.

”Văd licărul sfințeniei

în trupul bătrân,

prin copilăria

sufletului de copil”.

 

”Pe muntele Sfântului,

porumbelu-i așezat,

să mijlocească

reîntoarcerea

Îngerului”.

 

”Proschinitarul duhului meu,

dinspre Carpații athonici

primește sfințenia

cugetului

străbun”.

 

”Sunt mulți necăutați”

spune Dosoftei,

”Și stau în colibe

și-au înger

păzitor”.

 

”Din grădină un porumbel

veni pe umărul meu,

avea ochii limpezi,

și-n ei

lacrimi”.

 

I-am mângâiat fruntea,

ardea  încet-încet;

i-am umezit chiar ciocul,

de cântător Poet”.

 

PRIMĂVARĂ, PRIMĂVARĂ!

 

Primăvară, Primăvară,

Tu ne scoți în luncă iară,

Ne întinzi covor de iarbă,

Și pui râul ca să fiarbă!

 

Un izvor l-ai pus să sune,

Cântul cel mai drag din lume,

Mugurii pe crengi crăpară

L-al tău ordin Primăvară!

 

Flori, parfum, cântări, arginturi,

Fac din dealuri labirinturi,

Când un soare lucitor,

L-ai chemat în ajutor!

 

El țesu Natura-n aur,

Cu un ac de meșter faur,

Iar din pântece de glie,

Salți a Firii melodie!

 

Primăvară, Primăvară,

Tu ne scoți în luncă iară,

Cu pluguri și cu semințe,

Și ne-ndemni la biruințe!

 

PERLELE SUNT SCUMPE!

 

Perlele sunt scumpe

Pentru că în ele se topesc

Ființe, vieți ce-n taină-și împietresc

Durerile iubirilor ce cresc!

 

Perlele sunt scumpe

Pentru că-n ele idealuri,

Stratificate de-ale iubirii haruri,

Stau prinse-n lacrimi de mărgeanuri!

 

Perlele sunt scumpe,

Chiar de-s din dulci cuvinte,
Când vor să-ți lumineze cărarea dinainte,

Zidind înțelepciune și o frumoasă minte!

——————————————

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

11 aprilie 2019

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Artur Sivestri, o Floare a Culturii

ARTUR SILVESTRI, O FLOARE A CULTURII

 

Când în câmpii răsare o floare a Naturii,

Îmbogățind cu noile-i culori,

E semnul Providenței, puterii creatoare,

Ce ne-nsenină fruntea de veșnici trecători!

 

ARTUR SILVESTRI o floare a Culturii,

A-mbogățit o Țară și sufletul de Neam,

Gândirea-i era geniu, izvor de adevăr

Istoriei române din vremi de când eram!

 

Când în câmpii răsare o floare a Naturii,

Îmbogățind mireasma ce cu zefirul vine,

Trezește și adună mulțimi de harnice ființe

Culegătoare de nectar, iubitele albine!

 

ARTUR SILVESTRI e semn arhetipal,

Iar Duhu-i pătrunsu-ne-a în trup,

A fost Românul, o harnică albină,

A fost și zeu, si leu, și lup!

 

Simbol de-nțelepciune El ne este,

Lumina tricoloră pe Carpați,

Ca să lumine calea cea creștină,

Calea Unirii între Frați!

 

Aduce-ți-i gânduri sfinte, flori

Semănate pe orice suflet tânăr,

Și spre Ceahlău să îndreptăm privirea,

Iubirea, Cântări fără de număr !”

––––––––––––––

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

19 martie 2019

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Vârful cu dor!

                                                                         

Motto:

 ,,Cu cât mai de-departe vin versurile poeziei cu atât mai adânc reușim să privim spre viitor”.

                                                                                      I.M.Gepianu 

                 

VÂRFUL CU DOR!

(Varianta a II-a – În amintirea lui Avram Iancu) 

                                                 

Bună Ziua Munților,

Cu cărări din stânci și flori,

Porți deschideți zorilor,

Căci așteaptă un Neam mare

Să se-nnalțe către soare!

Iancule fecior din munți,

Acei munți vechi și cărunți,

Tu ești acel vârf cu dor

Ce din fluier chemi în noi,

Duhul  bravilor eroi;

Viitorul deșteptării

E-a iubiri sfântă rază

Ce prin vremi ne luminează;

Cu-a lor vârfuri până-n ceruri

Munții noștri aur poartă,

Iancule ne-adu aminte

C-am cerșit din poartă-n poartă,

Și nu vrem să cerșim iar,

Ci pe-a noastră sfântă vatră,

Pe al Patriei Altar

Să zidim o lege dreaptă,

Cu mult suflet, cu mult har!

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

27 februarie 2019

Imagine de Barbu Iscovescu 1816-1854

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Artur Silvestri întruchiparea omului integru moral și vizionar în idei

   Încercând a pătrunde universul personalității lui Artur Silvestri  o imediată recunoaștere  pe care o încerci va fi caracterul său integru și vizionar, prin care cu o limpezime și inteligență sclipitoare, identifica efectul din legătura multiplelor cauze ce concură la nașterea acestuia. De altfel un expert în materie de piață imobiliară nici nu ar fi putut exista fără aceste dăruiri naturale înspre studiul domeniului respectiv.

    Pornind însă de la cele două calități, a fi integru moral și vizionar în idei, vorbim de fapt de niște calități specifice unei minți superioare, prin care ne vom explica, într-o măsură oarecare, realizările ulterioare ale mecenatului și ilustrului patriot Artur Slilvestri.

    Trecând însă prea de timpuriu la numai 55 ani  acea linie de aur dintre viață și moarte, Artur intra in eternitate alăturandu-se marilor suflete ale Neamului său Daco-Român, așa cum bine știm. Nu am avut fericirea a ne întâlni în timpul vieții, așa că numai când voi trece și eu acea “linie de aur” ne vom întâlni. În Universul Cerurilor!

    Nu mi-a fost prea ușor să intuiesc în mintea mea această formidabilă personalitate a lui Silvestri, doar datorită trudnicei experiențe proprii aici la Antipozi, editând de circa zece ani revista româneasca  “Iosif Vulcan”,  ajunsesem la concluzia, că \pentru a scoate o publicație cu adevarat de artă și cultură, în primul rând editorul acestea trebuie să fie un om integru moral. Apoi un vizionar înspre viitor, un căutător de idei care puse în practică să avanseze civilizația omeneasca! Răutatea și invidia nu au ce căuta în procesele de educație, etc. Căutam deci echilibre sufletești într-o lume nouă, într-o viață de emigrant desprins de cultura și tradiția maternă. Aveam 39 ani.

    Ulterior, auzisem de Fondatorul Asociației Române Pentru Patrimoniu, prof.dr.Artur Silvestri. Acest Om mi-a devenit un fel de zeu adorat, tocmai pentru aceste calități pe care  le-am găsit întruchipate în ființa sa. Nu m-am înșelat. Vizionarul ideilor celor mai înălțătoare a fondat revistă după revistă, umplea un gol în chiar istoria neamului românesc realizând legăturile românilor de pretutindeni prin intermediul revistelor on-line. Difuzarea cărților românești prin biblioteci de asemenea on-line.  Publicarea de cărți pe hârtie devenise o preocupare curentă, dăruiri de stocuri de carte bibliotecilor sătești era o placere aleasă a Familiei Artur și Mariana Brăescu Silvestri, fondatorii și finanțatorii  Asociației.

   Asociatia ARP-București deveni în curând o inimă tânără a culturii române, al cărei pulsuri erau înregistrate în orice colțișor al Terrei unde supraviețuia o comunitate românească. Despre corespondența mea cu acest om de geniu al culturii am mai scris în  unele articole ale mele, am încă unele ce vor forma subiecte plăcute amintirilor  viitoare, căci prof.dr.Artur Silvestri este între noi pentru veșnicie, așa cum este și Eminescu. Sfintele suflete ale Drepților noștri așezați sub glie sunt râuri cu albii ce merg paralel cu noi cei vii, și împreună mergem spre viitorul viselor lor si ale noastre ale românilor!

   Nu sunt eu cel mai în măsură a  cântări și valorifica opera imensă a enciclopedistului român, doar pot spune ca era un om de o erudiție aleasă, un cercetător cu pătrundere luminată înspre cele mai umbroase vremi ale istoriei și preistoriei daco-române și universale. Asemenea marilor gânditori ai lumii avea întotdeauna înclinare spre  izvoarele mitice și a conexiunii acestora cu științele sacre ale popoarelor lumii, precum cele egiptene si indiene, asemenea lui Mircea Eliade, George Anca, Adrian Botez, Pr.Al.Stănciulescu, Ben Todică, ș.a.m.d.

Observăm cum  vizionarul Artur Silvestri, depistează cărări taince ce duc și vin dinspre un adevăr umbrit de vremuri și timpuri, acel adevăr despre străvechimea istoriei dacilor-vlahi. A credinței și religiei lor, în pământul și vatra lor de atunci și de azi aceeași fiind.

Noi nu am dezmoștenit pe nimeni. Noi suntem mai vechi decât sumerienii, așa cum ne spune  istoricul N.Săvescu, și mulți alți cercetători de seamă a istoriilor antice și care țin calea și  lumina adevărurilor.

     Deci, cu un asemenea Om la cârma culturii și valorilor de patrimoniu românesc, era din capul locului asigurat un succes Asociației fondate, și pe care a numit-o Asociația Română Pentru Patrimoniu, și nu altfel. Patrimoniu înseamna avuția națională a statului român, începând de la  Talpa Țarii, Țăranul cu uneltele sale, sapa și plugul, caii și boii, carul și furca, râurile, munții și câmpiile, inclusiv bibliotecile cu universitățile și academicienii lor, știința, folclorul, artele, școlile, bisericile, totul se cuprinde în această noțiune de Patrimoniu național, având un spirit și inimă vie Omul, acest spirit viu pus de Dumnezeu veghetor și îngrijitor al acestora!

    Alt nume nu putea avea, deci știa prea bine  Fondatorul Asociatiei ARP, la ce lucrare se angajează. În același timp Artur Silvestri era un cărturar cu prea bună știință ce înseamnă să muncești în cooperare cu cei din jur. Cerea cu orice ocazie părerile oamenilor care i se alăturau. Bună, rea, idea sugerată el o cântărea, răspundea cu bunătate și fără batjocură, folosind si zidindu-și opera pe principiul credinței sale crestine pe care o respecta adânc și  curat, înălțându-și cugetul și gândirea până pe creștetul Ceahlaului, Kogaionului cel sfânt al lui Zalmoxis. Cum spuneam, nu brusca  pe nimeni, nici pentru anume nepotriviri în felul de a privi unele aspecte ale muncii creatoare a fiecăruia, lăsând fiecăruia timpul necesar spre a se înțelege pe sieși.

    Din această atitudine, mai rar întâlnită azi in lume, ni se servea nouă tuturor o lectie, întradevăr cu finețe dar de bună credință. Bineînțeles că tot cu finețe primea uneori și dânsul epistole  cu sfătuiri îndoielnice, pentru care suferea dar nu se plângea niciodată, fiindcă el cunoștea bine structura ființei omenești, faptele lui erau de întronarea iubirii și înălțării omului român, nu a învrăjbirilor veșnice. Inteligența sa sclipitoare o folosea pentru a ne reda viziunea si încrederea în adevărurile istorice atât de înălțătoare și astea din vremi străromâne,  cu o percepere tot mai lucidă prin miezul miturilor si simbolurilor istoriei universale.

     Un semn de recunostință pe tot restul vietii mele acordat geniului vizionar al lui Artur Silvestri originează în aceea că  a fost omul care a recunoscut imediat valoarea  de inspirație din scrierea mea atunci când pornisem a publica primele capitole din nuvela “Fiica lui Faraon”, așa cum procedasem  și la nuvela ”Fiica zeiței Vesta”.

    Punerea  versurilor lui Eminescu dedicate Nilului și egiptenilor în interiorul nuvelei mele nu era o nebunie, ci mai degrabă o revelație la ceea ce se referă azi cercetătorii istoriei noastre. Mai mult, atunci când Eminescu lucra la versurile poemei “Cavalerii Danubieni”, au sărit și atunci frunțile locale să-i infirme idea! Ce cavaleri domnule, când erau niște primitivi! Dar, ce auzim azi despre civilizațiile pelasgilor, a etruscilor pelasgi, a castelelor de aur din Corona Montium (Transilvania), despre Sarmise- dacul rege-Soare din Dacia supranumit “slujitorul  Soarelui”, despre  Helis cetatea veche a Daciei unde domnea Sarmise (în Nordul Dunarii), nu face oare legătura bună  pentru ai numi cavaleri danubieni? Sumerienii, scribii universităților Soarelui din On, oare cine erau? Găsim răspunsul in Cartea Istoriilor-Cartea cea Sfântă-Biblia, pe care mecenatul Artur Silvestri și-a  ales-o drept cale a înțelepciunii sale. Fapt pentru care va rămâne înțeleptul vremurilor noastre în vecii vecilor!

  Se zvonește prin lumea cercetătorilor hermeneuți că însăși Isus Hristos între acești Cavaleri Danubieni a fost a fi născut!

  Așadar Cartea Sfântă a Istoriilor străvechi, la“2 Impărați -Capt.23, Verset 5. spune despre  cei ce ardeau tămâie pe înălțimi și se rugau lui Baal și Soarelui. Versetul 25 îl arată pe același Împărat Iosia care pedepsește pe iudeii atașați lui Mănase! Dar cine era Mănase? Nu era altul decât cel mai vestit Faraon al Egiptului antic, cel care ridicase imperiul său la cea mai strălucitoare înflorire economică și expansiune. Tocmai pe acesta  și-l alesese Regina Hatshepsut (Fiica lui Faraon), model al Dinastiei sale (18), cerându-i fratelui și soțului ei Tutmes II a călca pe urmele predecesorului.

Tânărul faraon însă moare subit, iar viitoarea regina a celor doua împărății de Sud si de Nord, plină de amărăciune se va mângâia, în nuvelă, prin versurile geniale ale lui Eminescu dedicate aproape profetic soartei istoriei universale antice, dar tot profetic istoriei universale moderne! Putem spune că Mihai Eminescu este un trimis  mesianic al  Divinității, iar Artur Silvestri cu siguranță călcătorul urmelor predecesorului său Mihai Eminescu prin lumile așezate sub nisipuri, sau prin cerurile Luceafărului eminescian inspirator.

     Cu această deplină convingere, mai am a păstra încă multe  amintiri frumoase  ce țin tot de personalitatea de geniu a lui Artur Silvestri. Cărțile sale se găsesc și la biblioteca familiei mele. Deși superior prin gândire și fapte, nu se ridica prin mândrie personală deasupra semenilor săi, deși nu ducea lipsa dușmăniilor și geloziilor confraților săi, el doar  reafirma starea sa de oboseală în ultima vreme. Încheia însă adresele sale dorind binele tuturor, fără a se răzbuna și fără a se apăra! Doamne ce OM MARE am pierdut!

   Înțeleptule, roagă-te pentru noi toți cei rămași fără de tine!

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

22 februarie 2019

 

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Puricele și Căpușa

Puricele și Căpușa

                                       (pentru copii)

 

Din vechimi știut în lume,

Puricele și azi sare,

Devenind simbol de glume,

Trecând munți, păduri și mare!

 

Și ca purice se știe,

Cată pielea omenească,

El săltând rapid se suie,

Parcă vrând să ne trezească!

 

Acum e la subsioară,

Pe la coaste, pe o bucă,

Și în veselie zboară,

Înțepând pe unde-apucă!

 

Omul dând cu D.T.Te,

Se încearcă să-l alunge,

Dar istețul acum e, acum nu e,

Repede la ceafă fuge!

 

El  făcând și cercetare,

Scărpinat de-un toc de ușă,

Se umpluse de mirare,

Căci în piele sta ascunsă o căpușă!

 

O!, tu ești de-mi încurci viața,

De mă scarpină stăpânul

Noaptea până dimineața?

Uite unde șade spânul!

 

Dar căpușa sta pătrunsă,

Unde pielea e mai bună,

Mai cărnoasă și mai unsă,

Nepăsându-i de furtună!

 

Puricele însă sare

Mușcând pielea acum roză,

Și cu multă răzbunare,

Da căpușei puncte-n proză!

 

Astfel omul de-al lor rele

Și mai zdravăn suferea,

Cu cei paraziți pe piele

Tot mai mult se scărpina!

 

Însă le veni sorocul,

Căci de omul nu dormea,

Le orândui el, scocul

Cu o alifie grea!

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

2019

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Unde ești dulcea mea copilărie?/Where are you my sweet childhood?

Unde ești dulcea mea copilărie?

 

Unde ești dulcea mea copilărie,

Cu a tale euforice zile,

Când totul părea frumos,

Deși sărăcia era neagră și sură,

 

Și, unde e armata prietenilor mei,

Îmbrăcați în zdrențe și desculți,

Atacând mocirle înnegrite

Să găsim un pește sub rădăcini!

 

Cerurile atunci în sfânt moment,

Mi-au conectat ființa către soare,

Cosmicei dragoste, libertate și talent,

Sufletul meu deveni fiul Muzei,

 

Dar…,eu fost-am pierdut pe vecie

De frumosul pământ românesc,

Unde râia comunistă a rupt frăția noastră,

Făcându-mă mut, și surd, și orb,

 

Sufletul meu a fost agățat de iad,

A mele visuri pierdute, pierdut al meu cap,

Dar…, în orice rău sunt semințe de bine,

Și Îngerul Muzei nu m-a lăsat mort,

 

El mi-a șoptit un cântec:

”Oh, unde ești dulcea mea copilărie?”

Te rog, vin-o cu mine, a mea cale e lungă,

Dar tu vei găsi Dumnezeul cel viu,

În Australia.

 

Where are youmy sweet childhood

 

Where ar you my sweet childhood,

With your eupforic days,

When everything was looking good,

Although poverty was dark and grey-

 

And where is the army of my friends?

Dressed in rags whithaut boots,

Attaking marshes darkness lands

To find a fish under deep roots,

 

The Heaven then in saint moment,

Connected my being to Sun,

To cosmic love, liberty and talent,

My soul became the Muse-s son,

 

But…, I was lost for eternity,

From beauty Romanian land,

Where the communist scab broke

our fraternity,

Making me mute, and deaf, and blind,

 

My soul was hanged to the hell,

My dreams were lost, and lost my head,

But…, in any wrong are seeds of well,

And Muse-s angel not left me dead,

 

He wishpered for me a song,

Oh, where are you my sweet childwood?

Please, come come with me, my path is long,

But you will find the alive God,

In AUSTRALIA.

 

(Ioan Miclău- ”Versuri de durere-Verses of pain”

Editura ”Mihai Eminescu”-Publishing House,

Oradea, 1993, România)

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

 

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Misiunea Poeziei este infinită!

  Motto:

 

 ”…Cartea este viața unui om, iar omul este o carte în continuă scriere”

(I.M.G)

 

 

Misiunea Poeziei este infinită!

 ”…Poezia a fost și va fi întotdeauna apostolul și propășitorul libertății cu care ea este așa de strâns rudită”, ne dezvăluia Andrei Mureșanu în elogiile sale aduse vieții.

”…Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă ciocârlia același cântec la răsăritul soarelui și lumea nu se satură să-l asculte”- ne asigura N.Iorga la vremea sa.

     În cuvinte potrivite și înțelepte a mai creonat și Tudor Arghezi rosturile poeziei: ”Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și a bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință. Poezia e însăși viața”.

     Iar legea fundamentală a poeziei și despre poezie ne-a precizat-o pentru totdeauna, poetul de geniu dar și poetul suferinței lui Hristos, Mihai Eminescu:

”E ușor a scrie versuri,

Când nimic nu ai a spune,

Înșirând cuvinte goale,

Ce din coadă au să sune”.

     E ușor, așadar, a scrie versuri, când toți te mângâie, când, asemenea berbecuțului scărpinat între cornițe, fuge vesel și ghiduș printre flori de sânzâiene. Nu-i prea ușor însă când vrei să fii poetul adevărului. Când ”viclenia, lingușirea, binecunoscuta elasticitate a șirei spinării – tactul vieții,  în înțelesul negustoresc al cuvântului – toate aceste daruri care scot din întuneric și asigură succesul atâtor mediocrtități”- ne spune Al. Vlahuță, bunul prieten al Luceafărului poeziei românești. Adevărul va da însă celui ce se vrea poet o cruce însângerată.

     Și mie mi-a fost dat să am crucea mea, pe care o port prin lume, și pentru că o simțeam alături întotdeauna la piept, azi o găsesc încorporată ființei mele și sunt sigur că împreună ne vom mărturisi și Divinului ceresc.

Conștiința mea îmi spune că poetul adevărat este al Neamului său și al omenirii chiar, și nici decum al unei grupări restrânse sau unui partid între altele, care cu toate în istorie, răsar și apun precum stelele de pe cer.. Fiecare avem o cruce. Eu lupt să o port pe a mea cu multă îngrijire. Am împodobit-o cu dragoste, cu iubire de oamenii din jur, uneori cu lacrimi, cu muncă, dar n-am folosit-o niciodată lingușind-o pentru glorii deșarte. La o întrebare cine m-a făcut pe mine poet, răspund simplu: Dumnezeu și Eminescu, și cum spunea un Fiu-Cetățean de Onoare al comunei Gepiu, Pr. Gheorghe Nemeș: Ionică, pe tine te-a făcut poet pădurea satului nostru natal”.

     Poezia, înțelepciunea, simplitatea, le socotesc întotdeauna o adevărată ”Sfântă Treime”, căreia mă închin cu multă credință.

     Iubitului cititor doritor să pătrundă cât de cât taina poeziei, îi recomand să observe doar sinceritatea versului pentru receptarea adevărului rostit de un poet, pentru că poezia nu poate transmite minciuni. Fiindcă dacă se intră într-un labirint al falsificărilor de adevăr, va fi foarte greu să ne orientăm a găsi calea ieșirii spre adevăr, spre calea ce duce la organizarea unei vieți umane, de fericire și iubire între oameni, intre Neamurile trăitoare pe această Stea-Pământul.

    Poezia adevărată, curată și frumoasă este o muzică a sufletului, ritmul și rima o face precum o sculptură vie, care are glas și inimă!

    Să învățăm generațiile tinere să scrie și să iubească Poezia românească, să citească cât mai multe cărți. Cartea are valoarea ei de neprețuit. Să nu se lase creierul si gândirea să se lenevească, să recităm versuri, să memorăm și tabla înmulțirii pe care să o înțeleagă copiii, fiindcă a lua orice răspuns din telefon mobil și internet, micșorează activitatea naturală a ființei umane. Și pentru că acel motto așezat de mine mai sus, se referă la valoarea cărții, desigur mă refer și la biblioteca privată a familiei mele botezată de mine cu numele Luceafărului Mihai Eminescu, o gândeam o împlinire faptică înspre poezie și literatură română,aici am crescut eu, aceasta va avea trăinicie, viitor, fiind ca o ființă în Limbă Românească. Mulți cititori au trecut pe la bibliotecă, azi mai puțini, cum zic, fiindcă tehnologiile noi le dă orice răspuns, și rapid. Multe dăruiri de cărți a primit această bibliotecă din partea românilor-australieni și nu numai. Și e știut din tradiția noastră creștină că darurile nu se vând pe bani, deci nici eu nu gândesc a o vinde, ci după vorba veche – ce e din dar, dar se face – și cum noi nu știm ceasul trecerii acelei linii de aur, la viața de dincolo, iar eu nu departe de pragul celor 80 de ani, voi respecta tradiția dăruirii, astfel asemenea unor flori vii, probabil cărțile bibliotecii vor supraviețui precum într-un altar de  biserică în casele familiilor de români-australieni prin Dăruire.

I.M.G

                                                       *

Un vers a lui Eminescu

   ”…Un vers a lui Eminescu mi-a pătruns în ființa mea de copil. Acum pășesc în pragul celor 79 ani, și încă îmi amintesc cu emoție sentimentul pe care l-am încercat atunci.

Cite-am din poeziile lui Mihai Eminescu, de data asta poezia, ”Pe aceeași ulicioară”.

Și acum să o iau în ordine. Profesorul meu de Limba Română, dl. Parghel Constantin, Dumnezeu să-l odihnească fiindcă a trecut de mult în lumea Drepților, avea pretenția ca noi elevii clasei a 7-a, înaintea începerii orei, să scriem pe tablă cuvintele noi, pe care nu le înțelegeam din cărțile pe care le citeam în timpul liber. Domnia sa la întrarea în clasă, primul lucru pe care îl făcea era să ne explice deci sensul etimologic a fiecărui cuvânt notat de elevi cu creta pe tablă.

      Eu am notat într-o zi cuvântul ”zaplaz”. Domnul Profesor după ce privi la tablă zise zâmbind: ”Cine a scris acest cuvânt cu siguranță a citit poezia lui Eminescu, ”Pe aceeași ulicioară”. Eu am rămas fascinat, uluit, cum poate profesorul nostru după un simplu cuvânt să recunoască și poezia și autorul? M-am ridicat sfios în picioare și am recunoscut că întradevăr citesc cartea de poezii a lui Mihai Eminescu, și am și început să recit din poezie! Și acum recit din memorie: ”Pe aceeași ulicioară / Bate luna în ferești / Numai tu de după gratii / Veșnic nu te mai ivești / Și aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz / Numai zilele trecute / Nu le faci să fie az /(…).

Mi-amintesc cum Domnul Profesor răspunse doar atât: ”Frumos”. Apoi explicația; zaplaz – gard. Și așa mai departe cu celelalte cuvinte. Mie însă mi-a rămas în minte pe veci plăcutul vers eminescian, ”Și aceiași pomi în floare / Crengi întind peste zaplaz /, doar mai târziu am simțit eu frumusețea artistică ieșită din acest vers atât de simplu dar atât de real. A fost o mare scântee pentru mine și imaginația mea. Poate tot restul vieții, fiindcă zburasem cu acea navă a copilăriei în sfere arcadiene pe care încă nu le înțelegeam, nu mi le puteam explica; dar baza trainică a imaginației mele prinse o embrionare a simțului artistic, din care vremea și anii mi-au șlefuit o simplitate anume prin care izvora valoarea reală a versului meu autentic.

     Așa încerc eu a crede a fi ajuns la poezie! Așa mi-am imaginat și acea poezie ”Mielul”. Și, de atunci, o viață întreagă alergai după muza mea și prin lume!

     Dar, de sfântul pământ al Ardealului, cum îl numea Eminescu, am rămas întotdeauna legat,

și in aceeași măsură deci de acea perlă geografică naturală Crișana, de acel oraș istoric Oradea

unde mi s-au născut copiii și am avut căsuța noastră de pe Aleea Călinului.

Cu drag și mereu ales respect

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

2 Decembrie, 2018.

 

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Două pietre de hotar ale României

Două pietre de hotar ale României:

Centenarul UNIRII de la 1 Decembrie, 1918

și

Sfințirea Catedralei Neamului Românesc, 2018

 

Sunt într-adevăr două pietre de hotar în spațiul și timpul acestei milenare Istorii a României.

   Să fim mândri de Neamul în care ne-am născut, să fim mândrii de România, de Limba, Cultura și Credința noastră creștină Ortodoxă, în care au trăit și s-au jertfit străbunii noștri, și în care vom trăii și noi cei de azi, urmându-le fericiți calea veșniciei lor!

Trăiască România și Biserica lui Iisus Hristos!

—————–———————–

Ioan MICLĂU-GEPIANU

Australia

28 noiembrie, 2018

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Simplitatea și talentul (versuri)

SIMPLITATEA ȘI TALENTUL

 

Simplitatea:
“Tu ești un suflet bun,
Să bați la ușa mea!
Am să-ți deschid degrabă,
Știindu-te părtaș,
De-aceleași suferinți!

 

Talentul:
“Știindu-te părtaș,
De-aceleași suferinți,
Am să-ți deschid degrabă,
Să bați la ușa mea,
Tu ești un suflet bun!

 

Simplitatea:
“Cu hărnicia țin deja o bună casă,
La geam mi-am pus și salbe de-ale
iubirii flori!
Vecinul mă întreabă de bine și de rău,
Căci inima mi-e bună și simplă haina mea!

 

Talentul:
“Căci inima mi-e bună și simplă haina mea,
Vecinul mă întreabă de bine și de rău;
La geam mi-am pus și salbe de-ale
iubirii flori!
Cu hărnicia țin deja o bună casă!

 

Simplitatea:
“Obrăznicia lumii mă roade și mă doare,
Minciuna se vrea soră, auzi, cu-nțelepciunea,
Pentru-a păzi cămara se recrutară hoții,
Fățărnicia surdă s-a învelit în aur!

 

Talentul:
“Fățărnicia surdă s-a învelit în aur,
Pentr-a păzi cămara se recrutară hoții,
Minciuna se vrea soră, auzi, cu-nțelepciunea,
Obrăznicia lumii mă roade și mă doare!

 

Simplitatea:
“O, dulce-nțelepciune departe ești de noi!”

 

Talentul:
“O, dulce-nțelepciune departe ești de noi!”

 

Logica:
Talentul fără Simplitate
E-o umbră moartă, rece,
Însă când gemeni sunt născuți,
Sunt fulgere ce-n veșnicie trece,
N-ai arme să-i înfrunți!

 

GROMOVNICUL MEU
(Sfat din străbuni)

 

Cum intră Soarele-n zodia lui,
De-ndată-n cărare piciorul să pui,
Noroc și belșug el varsă-ne-n sorți,
Dar, nu uita totuși, cinstit să te porți!

 

Căci fără de cinste nimic nu te-ardică,
Căci starea durerii e-a sorții ursită,
Iar dorul din tine îl are și altul,
Așa ne zidise pe toți Prea Înaltul!

 

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Simplitatea și talentul (versuri)”