„O căruţă de ţărani valahi

   a ţinut în şah imperii.”

        (PETRE ŢUŢEA)

   În Vatra dacoromână a Străbunilor noştri ardea deja ancestral, focul nemuririi, când a venit Creştinismul lui Hristos cu dogma vieţii sale veşnice, prin Apostolul Andrei.

   Pregătiţi sufleteşte şi milenar de doctrina marelui nostru profet Zamolxis, prin cultul Străbunilor, al nemuririi sufletului, Strămoşii noştri nemuritori au fost vestiţi aprioric, anunţaţi aşadar înaintea Vremii, de Adevărul veşnic, care ESTE Hristos.

   Prin urmare, se poate spune despre neamul nostru dacoromân, că nu a primit învăţătura cea nouă întru convertire, ci luminarea ei întru împlinire, încreştinându-ne.

   Taina cea de neînţeles – Hristos, devenind pentru dacii liberi deodată înţeleasă.

   Creaţia divină este o pogorâre în istorie din absolutul Dumnezeirii. Creştinismul Hristic, ortodox este o urcare din istorie a teoforilor, hristoforilor, duhoforilor, marioforilor întru Absolutul Transcendenţei unde sălăşluieşte FIINŢA divină.

   Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Absolut în istorie este o pogorâre din Fiinţă în Fire, rămânând însă în Fiinţă, pentru ca apoi, creştinul ortodox teofor, hristofor, duhofor, mariofor să se înalţe din firea sa înspre/ întru Fiinţa Dumnezeirii.

   Trăirea firii în Fiinţă nu are temeiul de consubstanţialitate, ci de sălăşluire divină, în sensul în care Duhul Sfânt sălăşluieşte în biserica – sufletul creştinului mărturisitor.

   Profetul nostru Mihail Eminescu îşi grăbea spiritul religios spre intrarea întru Fiinţă.

   Expresia sa eminamente teologică, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată!” – versul cel mai ortodox din lume se circumscrie tezei fundamentale a creştinismului apostolico-evanghelic ca o mare paradigmă a spiritului religios valah.

   Pentru valahul creştin ortodox, tocmai această „convertire” îl ispiteşte: Arta de a muri hristic, dăinuind prin mărturisirea Adevărului revelat, veşniciei. Mântuitorul S-a întrupat, iar după Sfântul Grigore Palama, S-a înomenit. Ce semantică nobilă îmbracă această expresie divină?, tocmai pentru a mărturisi Adevărul, iar omul hristic remărturisindu-l să poată urca prin mărturisire-mântuire întru Viaţa veşnică. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!” (Evanghelia după Sf. Apostol Ioan 14,6)

   „Adevărul creştinismului, mărturisea apologetul creştin Dan Puric, ţine de ordinul MĂRTURISIRII!” (Dan Puric, Cine Suntem, Ed. Platytera, Bucureşti, 2008, p. 39)

   Prin Suferinţă şi Răbdare, prin Adevăr şi Jertfă, prin Iubire şi Libertate, prin Credinţă şi Mărturisire creştinul teofor pătrunde din firea imanentă întru Fiinţă.

   Să ne reamintim una dintre cele mai jertfelnice pilde de dăinuire dintre nenumăratele jertfe ale Neamului nostru, cea a Voievodului Constantin Brâncoveanu şi a familiei sale, relatată de Dan Puric în dimensiunea românească a operei sale Cine Suntem, care recapitulează într-un fel Răstignirea şi dăinuirea, Învierea Mântuitorului, dar şi pe cea a Neamului pelasgo-dacoromân primordial.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Fiinţa – în viziunea filosofului idealist german şi a ţăranului valah cucernic” →

   „Creştinul trebuie să respecte trei valori:

   Patria-care-ţi asigură hrana trupului;

   Neamul-care-ţi dăruieşte hrana minţii;

   Biserica-care-ţi asigură hrana sufletului.”

              (Dr.TRAIAN TRIFAN)

      PROTO-DACUL-PELASGUL a fost, este şi va fi aşezat de Dumnezeu în Faşa Creaţiei Sale, într-un Areal cu adevărat divin: CARPATO-DANUBIANO-PONTICO-EUXIN.

   După ce a primit binecuvântarea din Cerul preamăririi a făcut din Maria, Stâlpul Bisericii Mântuitorului Hristos şi Temelia nepieritoare a Neamului dacoromân.

   A luat cu grijă şi cu sfială din elementele naturii o parte din frumuseţea Creaţiei divine oglindită în ele şi a brodat-o pe regalul său port popular, urzindu-l pururea ca datină.

   Apoi, a surprins limpezimea surâsului din susurul apei, armonia din şoaptele Codrilor, arpegiul din adierea brazilor, sunetul din revărsarea cascadei, frecvenţa din freamătul frunzelor, madrigalul din mireasma florilor, gama din tremurul ierbii, portativul din mlădierea sălciilor, ritmul din turuitul turturelei, refrenul din trilul ciocârliei, măsura din viersul mierlei, octava din rapsodia rândunicii şi a întocmit magistralul şi divinul Tezaur folcloric.

   A primit în Dar de la Heruvimi focul mistic, ruga fierbinte, necuprinderea isihastă, veghea şi locul cel mai apropiat de Dumnezeu între rase, seminţii, popoare, neamuri şi naţiuni.

   De la Serafimi a luat răbdarea, înţelepciunea, clarviziunea,  curajul, expresia slujirii.

   Arhanghelii i-au pus în năframa ursitei, Dorul după Logosul divin, Coiful căpeteniei, Spada dreptăţii, biruinţa în jertfire, flamura Eroului, aura martirică, buna vestire, solia păcii.

   Ingerii l-au împodobit cu nimbul iertării, l-au legănat în mireasma cântării celeste cu sublimul ei liturgic presărându-i pe frunte psalmii întru lauda şi mărirea Maicii Domnului.

   Celelalte cete de îngeri s-au întrecut în a-i împleti în cununa frumuseţii, bărbăţiei, dârzeniei şi demnităţii, suspinul, fiorul, flacăra, bucuria, lacrima, îmbrăţişarea şi dorul de Acasă.

   Iisus Hristos-Mântuitorul lumii i-a îngăduit purtarea Crucii Sale în crucea sa, ca semn al demnităţii, l-a încins apoi cu libertatea sfântă brodată pe adevărul ortodoxiei, atârnându-i pe umerii largi, neînconvoiaţi hlamida iubirii, iar în mână dreaptă şi vânjoasă sceptrul nemuririi.

   * Traian Chelariu/ Traian Colhan/ Traian Trifan

 TRAIAN Chelariu (1906-1966), poet cult de o mare sensibilitate mistică creştin-ortodoxă.

   Traian Chelariu şi-a urzit în plămada sufletului său ales, răbdarea cea mare a dacoromânilor-hotar de veşnicie, suferinţa prelinsă din Legendele şi Baladele strămoşeşti, dăltuidu-şi tenace caracterul de cremene şi zelul demnităţii legendare al daco-valahilor în care a aşezat cu multă evlavie, Icoana Neamului peste care răsare Aura biruitoare a Mântuitorului Iisus Hristos.

                                   Baladă pentru binecuvântarea ţării de mâine

   Nu ne-am pierdut sub cerul strămoşesc/ suntem şi azi şi mersul ni-i deschis;/ în rând cu noi meleagul şi-l păzesc/ acei cărora-ntreg li l-ai prezis.// Dar am urcat cu turmele spre tine,/ tot zorul nostru-i numai către bine,/ iar dacă graiul, uneori sărac,/ l-am strâns în cântec şi-l purtăm spre leac,/ el ni-i legenda care va rămâne,/ şi Tu o ştii tot pe pământul dac-/ blagosloveşte-i zilele de mâine.// Dar am purces din codri şi coline/ tot zorul nostru-i numai către bine/ şi străjuim, cum Ţie Ţi-i pe plac/ ogoru-n care voievozii zac/ şi care ne dă grâul pentru pâine,/ Tu însă-l ştii că-i tot pământul dac,-/ blagosloveşte-i zilele de mâine.// Mileniile milei doar sporesc,/ statornic nu e nici un paradis,/ numai cuvântul cel dumnezeiesc/ prin Fiul Tău pe care l-ai trimis.// N-am vrăşmăşit hotarele vecine,/ tot zorul nostru-i numai către bine./ De-a pururi neamurile se prefac/ şi zodiile se supun şi tac,/ dar ce-ai vrut Tu, netrecător, rămâne/ pământul nostru tot mai este dac,/ blagosloveşte-i zilele de mâine. ( Revista Fundaţiilor Regale, nr. 1, 1941)    

   TRAIAN Colhan (1915-), s-a născut în ziua Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia, în localitatea Brezoi a judeţului Vâlcea, în familia destoinicului Pavel şi a inimoasei Elizabeta, în anul 1915. Părinţii săi ocupau ca stare socială o poziţie de mijloc. Şi-a schimbat domiciliul se pare în satul Laz de Alba. După ce termină Şcoala generală, urmează Liceul Industrial, ajungând un remarcabil desenator tehnic. Face stagiul militar lăsându-se la vatră cu gradul de Sergent. S-a angajat la Braşov la fabrica de avioane I.A.R. Fire dârză, cinstit, deştept, frumos, integru, talentat ca povestitor. Încropeşte o poveste imaginară în al cărei scenariu aşează prinderea şi uciderea a doi bolşevici. S-a opus pe faţă tăvălugului comunist care se prăvălea cu ură atee peste Ţara noastră creştină. La o percheziţie descinsă de securitate i s-a găsit relatarea cu sovieticii şi l-au arestat. Bolşevicii l-au luat să-l judece la ei, dar la graniţă le-a scăpat. N-a durat mult evadarea fiindcă l-au prins otrepele cărămizii de la noi. Este arestat de la domiciliul Cugir-Hunedoara, condamnat în 7 Aprilie 1949 şi graţiat în 1964. Traian avea mare evlavie la Fecioara Maria. Faptul că avea la activ o evadare l-a pus în celula din Zarcă cu alt evadat, părintele Nicolae Grebenea. Traian aveau mulţi apropiaţi printre saşi şi săsoaice. Când au venit bolşevicii Colhan i-a sfătuit pe mulţi să-şi ascundă fetele, dar fără succes. Iată ce ne povesteşte părintele Grebenea despre eroul său, camaradul de celulă: „Colhan a convins pe părinţii a patru fete să le lase să le ascundă el. Le-a îmbrăcat în costume naţionale româneşti şi a plecat cu ele în satul lui… În Laz le-a dus la o mătuşă a lui ce avea casa tocmai în marginea satului şi au rămas acolo un an de zile. De mâncare trimeteau părinţii lor. Şi aşa au scăpat toate. L-am felicitat pe Colhan pentru această frumoasă iniţiativă.” (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric. Ed. Scara, Bucureşti-2000, p. 262) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a II-a)” →

   „Naţionalismul românilor nu este şovin, nici imperialist,

   nici rasist, ci decurge firesc din îmbinarea dintre credinţă

   şi felul nostru propriu de viaţă. Noi mergem înfrăţiţi cu toţi

   drept-credincioşii pe calea lui Hristos, către Înviere.”

            (+VALERIU GAFENCU – Sfântul Închisorilor)

   Când a deschis geana în catifelatul primilor Zori ai Creaţiei dumnezeeşti, Pelasgul-geto-dac născut liber în veşmântul catifelat al porfirei divine, a văzut uscatul răsărit din apele primordiale în care Cerul îşi primenise faţa înainte de începerea Marii lucrări, a Tainei dumnezeeşti şi fascinat de Măreţia lui Dumnezeu şi-a tors gândurile sale albe împletindu-le cu firul de curcubeu, brodând astfel într-o fascinantă lume de basm Pădurea-mireasă a Mirelui Codru Verde prin diversitatea mirifică a arborilor – Dumbravă a miraculoaselor vieţuitoare.

   În sânul admiraţiei a lăsat lacrimile de bucurie să se adune în râuri mari şi fluvii adânci, presărându-le pe ambele maluri cu fascinantele şi smeritele Sălcii  plângătoare.

   Privirile i s-au mlădiat în flori, iar în toată cuprinderea sa a netezit câmpiile peste care a scuturat nourii răzleţi prefăcându-i în turma marelui Rege-Profet Zamolxis, de albe mioare, mieluşei de astrahan zburdalnici, cohorta neastâmpăratelor căpriţe şi berze mari fermecătoare.

   Din Corola razelor serafice a ales pe cele mai strălucitoare și a  brodat albinele şi fluturii, iar din susurul albastru – verzui al apelor cristaline a modelat magnifica varietate a peştilor.

   Din lutul sacru al argilei făuritoare a încropit obiectele de cult şi cele de trebuinţă Familiei, iar din aurul şi argintul întâlnit peste tot, a făurit Comoara meşteşugirilor nepreţuite.

   Din legănarea văzduhului catifelat a urzit măiastrele păsărele, iar din cântarea lor îngerii au picurat roua rugăciunilor, încolţind astfel grâul presărat cu dărnicie de Bunul Dumnezeu.

   Cu braţele vânjoase a clădit Munţii Carpaţi punându-le pe creste Crucea lui Hristos, dăltuindu-i ca pe o Cetatea de Taină a Maicii Domnului, Maria-Vlaherna-Carpatina.

   Peşterile le-a primenit ca altare ale pustnicilor sau ca refugiu pentru haiduci şi adăpost din calea prădătorilor, iar din surâsul şi pâlpâirea de har a Duhului Sfânt a zidit inimoasele catedrale ţuguiate cu fruntea înspre cer ca moţii-daci legendari sub cuşmele lor semeţe.

   Şi-a îmbrăţişat consoarta, Muierea sa dăruită cu binecuvântare de Sus, a înzestrat-o cu mulţi urmaşi demni, apoi şi-a primenit Cetatea cu legiuni de Daci, pe care Creatorul i-a hărăzit cu răbdare, dreptate, curaj, iubire, adevăr, credinţă, dăruire, jertfă, cu divina nemurire şi cu sfânta ospitalitate chiar şi pentru vrăşmaşii încătuşaţi în ispita cotropirii lor.

   Acesta este naţionalismul religios al Dacilor nemuritori lăsat spre veşnicie: viaţă, vitejie, credinţă, curaj, răbdare, rugă, libertate, omenie, adevăr, dreptate, iubire, jertfă şi înviere!

   Acest testament l-au lăsat Dacii regali numai urmaşilor urmaşilor lor rămaşi până astăzi!

   *Traianii-latini, fiii legitimi ai împăratului Traian, cotropitorul Daciei Mari şi-au dospit plămada din cotropiri, persecuţii, asupriri, execuţii, circ cu fiarele sălbatice, sclavi, captivi şi sfinţi în amfiteatrele imperiale, jaful bogăţiilor de tot felul eşalonat pe secole, între 106-271 d. Hr., colonizări, eresuri, prizonieri, deportări, masacrarea în cele 123 de zile a Elitei militaro-religioase a geto-dacilor liberi luaţi prizonieri, defăimarea celui mai mare Împărat creştin Constantin cel Mare – eliberatorul lor naţional şi religios, hegemonia universală acaparatoare a politicianismului sacramental, prostituţia sacră, Cruciadele, bulele pontificale, naşterea şi botezarea Indulgenţelor ca Odoare mântuitoare…, vasalitatea sub coroana ungară impusă Vlahilor etichetaţi schismatici de pălăriile purpurii ale cardinalilor corupţi, faimoasa şi sângeroasa Inchiziţie, infailibilitatea papismului şi ereziile sale, slujirea Internaţionalei oculte, Şcoala Ardeleană – mistificarea adevărului istoric prin propaganda teoriei latinităţii, sacrilegiul uniaţiei la românii ortodocşi ardeleni, Concordatele, mondialismul, ecumenismul şi atâtea altele, care mai de care mai latinizate, mai calicizate, mai pontificate în bule…

   Din aluatul acelor minunaţi Daci, am ales plămada unor iscusiţi valahi-traieni ai demnităţii:  Traian Ambrozie/ Traian Borobaru/ Traian Brăileanu.

   TRAIAN Ambrozie (1907-1999), s-a născut la Iaşi în anul Răscoalei ţărăneşti provocate, de slujitorii Ocultei antihriste, pe 2 August, în familia maiorului Andrei şi a Mariei. Ambii părinţi veneau cu o genă de spiritualitate, de tradiţie şi de trăire creştină. Traian a fost un copil îndrăgit, un elev ambiţios, un student merituos. După ce şi-a luat licenţa în Drept s-a căsătorit cu Cornelia ajungând un creştin cult, căpitan-magistrat de prestigiu, un caracter demn, verticalitate morală, aprig luptător anticomunist. A fost arestat de regimul comunist-proletar şi deţinut politic în perioada 05.07.1948-01.07.1962, în urma sentinţei născocite: „crimă de uneltire contra ordinei sociale”, trecând prin lagărele Văcăreşti, Jilava, Aiud, unde capătă o dimensiune spirituală înălţătoare. După eliberare, deşi aflat permanent sub lupa securităţii a împrăştiat în jurul său o atmosferă demnă, longevivă şi pilduitoare. (Fişa Matricolă Penală/ Penitenciarul Aiud/ Nr. matricol 8/ 52/ Colonia Nistru/ întocmită de subl. Noian Arghir; Flor Strejnicu, Hronic Legionar. Ed. Imago/ Sibiu-2000, p. 15)

   TRAIAN Borobaru (1912-1971), născut în localitatea Timiş-Torontal. Şi-a împărţit copilăria cu bucuriile cântului şi mireasma locului natal, loc în care pulsează o spiritualitate adâncă a neamului său. Adolescenţa şi-a orientat-o spre  cunoaşterea istoriei Neamului şi a Proniatorului Dumnezeu. A fost un contabil merituos, fotograf pasionat, luptător anticomunist, consilier doctrinar naţionalist, activ în ţară şi în exil, realizând diferite studii şi Albume celebre sau particulare. În exil a fost permanent prezent în acţiuniunile diasporei creştin-ortodoxe proromâneşti. A trăit demn, a luptat demn şi a murit tot atât de demn în Germania. (Gh. Buzatu/ Corneliu Ciucanu/ Cristian Sandache, Radiografia Dreptei Româneşti. Ed. FF PRESS, Bucureşti-1996, p. 75)

   TRAIAN Brăileanu (1882-1947), s-a născut într-o distinsă familie de răzeşi şi învăţători bucovineni în comuna Bilca-Suceava, al 9-lea din cei 12 fraţi, la 14 Septembrie 1882. Absolvă între primii gimnaziul la Rădăuţi, după care inteligenţa ieşită din comun îl poartă la celebrele universităţi de la Cernăuţi (Licenţa şi Doctoratul în Filosofie) şi Viena (cursuri postuniversitare de Filosofie modernă şi de Drept).

  Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea I-a)” →

   „Vă port în inima mea, şi în lanţurile mele,

   şi în apărarea şi în întărirea Evangheliei,

   fiindcă voi toţi sunteţi părtaşi la aceeaşi

   Cruce şi la acelaşi har cu mine.”

(Apostolul PAVEL – Epistola către Filipeni)

„El a purtat păcatele noastre, în trupul

   Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă

   de păcate, să vieţuim dreptăţii.”

          (Apostolul Petru – Întâia Epistolă)

Sfântul PAVEL – Apostol al Dumnezeirii.

   Sfântul Pavel, chemat de Mântuitorul Iisus Hristos în mod expres şi ales pentru propăvăduirea Cuvântului Său în toată lumea, „la toate neamurile”, devine  Apostol al Dumnezeirii, respectiv a toată lumea. Prin călătoriile sale misionare, marele Pavel a resfinţit şi ţărâna sacră a Gliei noastre strămoşeşti. Epistolele sale au avut infinit mai multe călătorii spirituale, în timp şi peste timp, în spaţiu şi deasupra: încântând, înflăcărând, cutremurând, educând, fascinând lumea cu Evanghelia Iubirii lui Hristos.

   Opera filocalico-sofianică a Apostolului Pavel cuprinde o profunzime cu totul serafică, de o complexitate de neegalat în misiunea mesianică creştin ortodoxă.

   Unul dintre marii pătimitori pentru dragostea de Cer, de cerul Străbunilor şi de Pământul Vetrei Strămoşeşti, considerat de Generaţia sa şi nu numai, ca un Apostol al răstignirii Dumnezeului Hristos şi al Neamului său dac, Cavalerul Zenitului Carpatin, prigonit, persecutat, cu fraţii, tatăl şi camarazii săi azvârliţi, frânţi şi însângeraţi prin toate temniţele comuniste, consemna în Însemnările sale de la Jilava, că suferinţa înmuiată în balsamul celor patru Evanghelii, dar mai ales în Epistolele Sfântului Pavel, i-au oferit tăria nădejdii să iasă din „mlaştina deznădejdii.”

   Însemnările de la Jilava – aştern în memorialistica vremii zguduitoare o consecinţă a universului ateu concentraţionar, prin fascinante mărturii hristice întrupate într-o paradigmă a misticii suferinţei şi jertfei naţionalist creştin-ortodoxe.

   Puterea Mântuitorului Hristos l-a fascinat. Autoritatea magnificului Pavel l-a copleşit. „M-a impresionat, consemna Fiul Codrului: 1.Sinceritatea şi curăţenia sufletească a Sf. Pavel; 2. Viaţa integral creştină, fără pată; 3. Primejdiile şi suferinţele prin care a trecut pentru Domnul; 4. Seninătatea şi chiar bucuria cu care primea aceste suferinţe; 5. Tăria de a mai încuraja şi pe alţii, ca să nu se mai clatine în faţa suferinţelor şi prigonirilor; 6. O dragoste sfântă de o înălţime zguduitore pentru toţi fraţii creştini sau copiii lui Duhovniceşti; 7. O râvnă neînvinsă şi rar cunoscută printre apostolii unei credinţe de a propăvădui neîncetat pe Mântuitorul Iisus, la toate neamurile; 8. Marea ştiinţă şi înţelepciune.”

   Sfântul PETRU  – Apostol al Crucii.

   Simon era un om simplu, obişnuit, familist, muncitor, evlavios, aprig, înflăcărat, gospodar, pescar. Un om situat în latura comună a obişnuitului, un om care n-ar fi ieşit niciodată din „largul” său, dacă nu venea chemarea şi alegerea de către Iisus.

   Drama Apostolului Petru nu a fost răstignirea sa fizică de către crudul împărat Nero, care i-a adus cununa Cerului, ci destituirea de către Episcopul de Roma, de la rangul de Apostol al lui Hristos la treapta de întâiul Episcop al Romei. Adică, o supremă răstignire spirituală. Pontiful catolic substituindu-se aşadar, ca „Vicar al lui Hristos”, a devenit suveranul Apostolului Petru, rămas în vasalitate până astăzi.

       PETRE ŢUŢEA – Apostolatul  IUBIRII

   Petre Ţuţea a rămas o cascadă mistică a gândirii aforistice revărsată tuturor primitorilor, ca o mireasmă liturgică a Ortodoxiei. Profetul nostru s-a îmbrăcat cu lumina CUVÂNTULUI în cea mai de preţ şi cea mai frumoasă haină de nuntă.

   În faldul diafan al literelor somptuoase Gânditorul valah creştin ortodox a urzit cu duhul adevărului primit, revelat, viaţa în regalul comuniunii dragostei Hristice: „Destoinicia noastră e de la Dumnezeu, Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai unui Nou Testament, nu ai literei, ci ai duhului, pentru că litera ucide, iar duhul face viu.” (Sf. Ap. Pavel-2 Corinteni, 3, 6-7)

   Grăirea lui Ţuţea era cea mai aleasă podgorie, iar licoarea cuvintelor musteau în om aţâţări de nestemate şi aromate azururi, precum o cuminecare de Sfânta Înviere.

   „Un om ca Petre Ţuţea, spunea Ion Coja, este ca vinul cel bun: nu-l poţi bea de unul singur.” (Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri. Crestomaţie de Gabriel Stănescu. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 82)

    Destinul marelui gânditor creştin Petre Ţuţea a avut pentru Neamul dacoromân peste sensul metafizic, o valoare de sinteză, de chintesenţă ca o pliromă a dualităţii spirituale, unindu-le într-o cuprinzătoare trăire filocalică cu experienţa Suferinţei şi a Jertfei creştine asumate pentru Înaintaşi şi pentru Dumnezeu.

   El şi-a făcut din fire pavăză strămoşească, din cuget cântare şi rugă, din viaţă Cuvânt, din menire mărturisire, din ortodoxie românism, din credinţă flamură a unităţii naţionale, încorporând astfel, în Generaţia de aur a vremii sale, mai multe generaţii viitoare de români religios-spirituali: „Straşnică generaţie! Cea mai vitează din toată istoria neamului. Generaţia care a sângerat cel mai mult, dar a făcut cel mai mult. Au adus prin sacrificiul lor neamul românesc la deplină unitate, extinzând România de la Nistru până la Tisa, aşa cum au visat românii, toţi românii, de la regele Decebal şi până la copiii din parc. Sraşnică pregătire morală şi naţională trebuie să fi avut această fericită generaţie între toate generaţiile luptătoare ale neamului.” (Părintele Dimitrie Bejan, Simple povestiri. Cugetări morale despre viaţa de toate zilele. Ed. Trinitas, Iaşi-2008, p. 54)

  Tăcerea gânditorului, care era mult mai rară decât comunicarea, te adâncea în profunzimea unei Taine mirifice, înfiorându-te serafic, copleşindu-te mistic. În tăcere, Cuvântul se înseninează în duh, în undă cosmică, pentru ca apoi să ţâşnească într-un torent de lumină: „Ţuţea îşi înălţa vocea ca un colţ de stâncă în mijlocul apei, ascuţit, semeţ, dureros de subţire spre vârf-nici o pasăre nu putea să se odihnească, ci doar să se învecineze, zburând, având în adâncuri nebănuita temelie a tăcerii, zonă în care nici un peşte nu tulbură apa şi nici o plantă nu-şi unduieşte podoaba.” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Ed. Lumina Credinţei, Bucureşti-2015, p. 78)

   Deşi poartă numele celuilalt apostol, Ţuţea este întru totul un PAVEL al Neamului.

Petre Ţuţea a unit în albia meditaţiei sale spirituale toate izvoarele limbajului, metalimbajul-cult: lingvistic, artistic, filosofic, teologic, mistic, filocalic, revărsând asupra realului, Delta cunoaşterii-taina Cuvântului, ca expresie definită a Totului revelat în actul creativ-sofianic, reverberând curiozităţi, clarităţi şi voinţă în individ şi esenţialul ca aprofundare într-o comunitate religioasă, întronizând astfel comuniunea naţională ca o unitate de har, de limbă şi de spirit ales. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Apostolii PAVEL şi PETRU şi apostolatul unor demni ucenici dacoromâni” →