Daniel IONIȚĂ: Postfață la volumul ,,Taina scrisului”

„La început era Cuvântul… și cuvântul era cu Dumnezeu… și cuvântul era Dumnezeu…”

Ca oameni, facem fără doar și poate, parte din regnul animal. Dar ne deosebim de celelalte vietăți, inclusiv de celelalte mamifere, într-un mod fundamental. Putem reflecta asupra situației noastre, conștientiza această reflecție, și – cel mai important lucru! –  putem exprima aceasta prin cuvinte. Aceste calități ne fac deosebiți de celelalte creaturi în mod fundamental. Cuvântul, acestă reflecție a conștiinței de sine, ne aduce aproape de Divinitate într-un fel în care nici o altă formă de viață de pe planetă nu e în stare.

Nu știm care au fost primele cuvinte rostite de înaintașii noștri. Au fost oare cuvinte de iubire, de durere, de bucurie, de ură, de luptă? Cel mai probabil au fost cuvinte care să descrie natura care-i înconjura și frumusețea ei nemăsurată. Apoi, poate că o rugă de mulțumire la adresa Atotputernicului să se fi strecurat de pe buzele lor către cer. Nu știm precis! Este o taină…

Ceea ce George Roca face cu brio în aceste volume, este de a pune la un loc, într-o colecție ce reprezintă un concept fenomenal, și anume: el provoacă un grup de ființe umane cu totul deosebite – scriitorii, să-și reamintească și să descrie care au fost primele lor cuvinte… scrise. Apoi, îi întreabă ce anume, în contextul existenței fiecăruia, a determinat acest demers fundamental, care le-a schimbat viața.

Vedeți, artiștii –  iar scriitorii fac parte din acest grup de ființe umane deosebite – sunt cei care consemnează și depozitează pentru posteritate bogăția de spirit a umanității.  Cunaștem o mare parte din ceea ce s-a petrecut în epoca neolitică din cioburile de ceramică pe care artiștii le-au pictat pentru vasele folosite zi de zi. Cunoaștem mare parte din ce s-a petrecut în antichitate pentru că scriitori anonimi au scris Epopea lui Ghilgameș,  sau Psalmii (atribuiți lui David), sau Cartea lui Iov, Mahabarata. Apoi au apărut autorii, Homer, Aristotel, Plato, Homer, etc. Acestă „depozitare” a devenit mult mai intensă în timpul Galaxiei Guttenberg, și apoi a crescut exponențial odată cu apariția internetului. Însă în esență natura ei a rămas aceeași…

Dar scriitorii nu au doar un rol pasiv, acela dea a ne reaminti de unde provenim, călătoria pe care strămoșii noștrii au străbătut-o fie istoric sau artistic (spiritual – arta implicând în mod nemijlocit  spiritul uman). Ei au un rol mult mai mare, și activ mult după ce ei ca ființe umane au dispărut: scrierile lor, fie că au scris pe piei de animale și pergament cu mii de ani în urmă, fie că scriu acum prin  mediul computerizat al internetului – continuă să ne Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Postfață la volumul ,,Taina scrisului””

Claudia VOICULESCU: Rondeluri (1)

ÎMI APARE MAMA-N VISE

 

Îmi apare Mama-n vise

Tânără și tot frumoasă

Îmi aduce iar narcise

Și e noapte argintoasă…

 

 

Tot pe drumuri interzise

Cu parfum de chiparoase

Îmi apare Mama-n vise

Tânără și tot frumoasă…

 

Ea vine din paradise

Poate m-o vedea mireasă…

Ursitorile-mi, decise,

 

Pe destinul meu apasă…

 

 

CARIU VREMII

 

Cariu’ vremii roade în mine

Ca din uluci îmbătrânite

Cenușile se scurg din museline

Bat înainte orele grăbite…

 

Iar tu mai înainte plecat,

Te-ndepărtezi, nu te oprești din mers

Iar drumu-n urma ta s-a destrămat

Și urma ca-n nisipuri s-a tot șters.

 

Parc-ai vrut să nu te cat niciunde

Așteptând o nouă dezgolire

Când celălalt ecou ne va răspunde

Ascuns pe după altă oglindire

 

– Ne-om regăsi în noua lui rostire?

 

 

VA VENI O VREME

 

Va veni o vreme

Cercul când va fi închis

N-oi avea dileme

De-o fi Iad or Paradis…

 

Eu, doar eu sub steme

Gând necunoscut, transcris…

Va veni o vreme

Cercul când va fi închis.

 

Nescrise poeme

Oglindite ca Narcis

Vor pluti – embleme –

Peste apele din vis

 

Va veni o vreme…

 

 

PE NOI S-O PRĂBUȘI O TOAMNĂ         

 

Pe noi s-o prăbuși o toamnă

Grea ca o tristă priveghere

Și ne-o cuprinde lunga soamnă

Visând promisa re-nviere…

 

Oare vom ști cine îndeamnă

Și cine-o pune bariere?

Pe noi s-o prăbuși o toamnă

Grea ca o tristă priveghere…

 

Continue reading „Claudia VOICULESCU: Rondeluri (1)”

Costinel LUNGU: Melodii din Lumină (poeme)

ACORDURI DE CHITARĂ

 

Plouă…

Fiecare picătură care-atinge fereastra

este o lacrimă din gândul tău,

un șirag lunecos ce se oprește

pe umerii tăi despovărati…

Lumina îți coregrafiază momentul,

un evantai de culori umede, răsfirate.

Adoarme sufletul in mine

pe acorduri sublime,

de chitară, la umbra lunii,

lângă tine.

Sol-sol, mi-mi, fa, sol,

iubirea se cântă la unison…

Mi-mi, sol-sol, mi, fa,

momentul meu, melodia ta…

Plouă!

Fiecare picătură care sarută pleoapa

trezește zâmbetul absent cândva.

Nu-i petală care să nu se deschidă

în diminețile de catifea, aromate,

dimineți de cafea în care

îți lași pașii să te îndrume

pe cărarea cu flori,

ca să te confunzi cu ele.

 

 

DOR DE TINE

 

Și ieri mi te-am chemat, din vis,

Trăgând oblonul străveziu,

Un pâlc de razele mi-a promis,

Să-mi dea al tău surâs rozíu.

 

De-ai ști ce dor nu imi dă pace

Când ziua scursă pare mit,

Ai alerga prin ploi, noroace,

Să fii aici, gând iscusit.

 

Am rugat cerul dimineții…

Până în ceasul ce te-aduce,

Să scoată luna-n scena vieții,

Bujorul alb să te sărute.

 

Tu vin’ de grabă pe-nserat’

Când stele reapar in joc,

Conturu-ți blând, aici bisat,

Decor ce-mi poartă mult noroc.

 

Mi-e dor de tine, mă topesc,

Ocenul gândului îngheață,

Cu al tău zâmbet mă-ncălzesc,

Viața nu-i capăt de ață.

 

De ai să vii, un semn să-mi dai,

Te-aștept la podul dinspre vale,

Mână de mână, zbor spre rai,

Petale-așterni în a ta cale.

 

Ești dulce vis, mănunchi de-arome,

Iar nopții dai magie-albastră,

Mi te-am chemat în mii de forme,

Tu – dorul meu, iubirea noastră.

 

Când ceasul urlă-a deșteptare,

Ai pictat urme pe covor,

Continue reading „Costinel LUNGU: Melodii din Lumină (poeme)”

George ROCA: Interviu atipic cu scriitoarea Sabina Măduța

George ROCA: Ma bucur mult și vă mulțumesc că ați acceptat acest interviu, mai ales că am aflat că sunteti foarte ocupata cu scrierea și editarea unei cărți…

 

Sabina MĂDUȚA: E ora 9 dimineața la noi la Oradea. Am deschis calculatorul și-am dat de minunata dumneavoastră propunere. Viața ne mai aduce și surprize plăcute, ne mai întâlnește și cu oameni sensibili, degustătorii de valori. Chiar dacă sunt puțini la număr e totuși foarte bine și așa! Dumneavoastră, domnule George Roca, minunatul nostru prieten, sunteți și rămâneți un  un catalizator al culturii române și nu numai! Și dacă, așa cum spune Panait Istrati „Iubirea unui singur om te vindecă de ura tuturor!” și iubirea de carte vindecă multe suferințe și ne dă aripi să credem și să visăm  că nu e totul pierdut, chiar la  o anumită vârstă! Am norocul să locuiesc din nou în Oradea unde vă pot întâlni în fiecare vară, fie la lansări de carte, fie la spectacole ori la diverse manifestări culturale. Am citit recent cartea „Aviatorul” de Evgheni Vodolaskin. E absolut fantastică, te absoarbe, îți dă idei, te face să realizezi ce înseamnă un mare talent literar la care să te poți raporta chiar dacă conștientizezi că tu și scrierile tale sunteți, vai, departe! Dragă domnule George Roca, vă mulțumesc  pentru invitația dumneavoastră la un Interviu. La aproape toate întrebările pe care mi le-ați pus veți găsi răspuns și în  volumul „Cartea Sabinei”. Aici vă voi dezvălui și câteva amănunte mai puțin cunoscute din traseul meu prin această lume… Domnia voastră sunteți un scriitor  foarte sensibil, ca un seismograf și eu știu ce v-a surprins la mine. De fapt fiecare avem lucruri absolut personale. Am realizat că nu trebuie să fugim de ele. Cu cât vom fi mai sinceri cu noi înșine cu atât cititorul va fi  mai cucerit! Și de ce să copiem alte  modele când ne avem pe noi înșine, buni  sau răi, cu mai mult sau mai puțin talent dar putem fi deschiși cu sufletul în palmă! Asta se simte! Să nu se înțeleagă că nu-i admir si nu-i venerez pe marii creatori.

George ROCA: Desigur! Distinsă doamnă, tot ce spuneți mai sus e adevărat… Menirea acestui interviu este de a ne cunoaște mai bine, de a ști și cititorul faptele pozitive pe care le-am făcut în viață, cum ați ajuns sa fiți un scriitor, un om de cultură cuoscut și apreciat. Ați plecat din Oradea în urmă cu mulți ani, ați avut o viață tumultoasă și plină de realizări în București, iar de curând v-ați reîntors mai aproape de „matcă”, în frumosul oraș de pe malul Crișului… Nu numai aceasta aș dori să fie subiectul interviului nostru, ci și alte „multe” secrete. De exemplu: De unde va trageți rădăcinile. Cum a fost copilaria dumneavoastră? Ce mai scrieți, ce mai citiți… ce vă mai impresionează, ce vă mai bucură, ce va mai doare…? De fapt o mulțime de întrebări într-o singură frază! Răspundeți doar la cele care vi se par interesante!

 

Sabina MĂDUȚA: Rădăcinile mi le trag din Gepiș, o localitate situată la 30 de kilometri de municipiul Oradea pe drumul care trece prin Băile Felix. Amintirele depre copilaria mea persistă până și acum, după multe decenii! La orele de religie răspundeam întotdeauna foarte bine şi părintele Goldiş mă răsplătea cu nişte monezi mici şi strălucitoare pe care le aduceam bucuroasă acasă. Eram nelipsită de la biserică duminicile şi-n celelalte sărbători şi eram  fericită când părintele mă punea să zic la strană rugăciunile „Tatăl Nostru” și „Crezul”. Dangătele clopotelor bisericii din satul meu natal nu le-am uitat niciodată. Sunetul lor îmi părea mult mai melodios şi mai frumos în comparaţie cu sunetul  clopotelor din Oradea care îmi sună aspru şi străin. După mulţi ani, într-o  noapte, fiind de gardă, şi ajungându-mă dorul de-acasă, am scris poezia „Clopotele”: „La biserica din sat/ Când prindeau a bate/ Clopotele se-auzeau/ Peste şapte sate// Dangătele lor prelungi/ Străpungeau eterul/ Intr-un cântec ancestral/ Infrăţit cu cerul.// Clopotele, clopotele,/ Se-auzeau departe/ De spuneau de sărbători/ De spuneau de moarte// Şi acum, le mai aud,/ Când în priveghere/ Clopotele amintirii/ Bat de Înviere!//” În anul 1996 s-a înfăptuit şi filmarea Bisericii din Gepiş unde am fost botezată.  Minunatul om şi teleast Maria Preduţ, cea care a filmat atâtea biserici şi mănăstiri  pentru emisiunea TVR „Lumină din lumină” a fost şi de data asta mâna proniei divine. Un gând pios pentru Maria Ingerilor, prea repede plecată dintre noi! Am pornit din Bucureşti cu echipa TVR (Maria Preduţ, Bogdan Silvestru şi Cătălin Lungoci) cu două zile înainte de Sfântu Nicolae, pe o ninsoare ca-n basme, cu o escală la Mitropolia Sibiului. Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Antonie al Ardealului a fost filmat citind Pastorala de Crăciun. Am înregistrat-o şi eu pe reportofon şi la întoarcerea în Bucureşti am predat-o Ligiei Necula care a difuzat-o pe Radio România Tineret înainte de  Sfintele  Sărbători ale Naşterii Domnului! Ajunşi la Oradea, nici vorbă de zăpadă. Parcă revenise primăvara!

George ROCA: Ce poezie minunată și ce frumos știți să povestiți mai ales despre locurile natale după care cred că tânjiți și acum?

Sabina MĂDUȚA: După nimic nu tânjesc  ca după reîntoarcerea în satul în care m-am născut, după uliţa lui lungă de peste trei kilometri, unde-i ştiam pe toţi sătenii, cu toate istoriile şi poreclele lor: a Ciorcului, a Grasâ, a Vriţâ, a Dedi, a Gali, şi încă multe altele. Casa noastră era situată cam pe la mijlocul satului, nu departe de şcoală şi de biserică. Din păcate, tata a vândut casa cu gândul să plece în  bejenie ca să scape de colectivizare şi bineînţeles să se îmbogăţească, numai că tocmai a doua zi după ce a primit banii pe casă  s-a înfăptuit Reforma monetară. Pe banii luaţi  şi-a cumpărat o pereche de bocanci! Intocmai ca-n povestea lui Ion Creangă, Dănilă Prepeleac! Dărâmată de noul ei proprietar casa  părintească mai există numai în memoria mea, cu tinda şi camera curată, cu tărnaţul şi celelalte acareturi: colniţa, hambarul, grajdul, şura, dar mai ales cu întâmplările mărunte ale copilăriei mele.

George ROCA: Care este povestea „Dealului morii” din „neuitata dumneavoastră  copilărie” pe care ați descris-o într-o povestire scrisă cu multă inimă?

Sabina MĂDUȚA: Dealurile Gepişului, însemnate pe hartă, cuprind şi locul numit „Dealul morii”, loc unde aproape fiecare sătean avea o parcelă de vie. Printre butucii de viţă erau numeroşi piersici şi pruni, iar mai la vale, se cultivau pepenii care făceau deliciul nostru, al copiilor. Din  ocolul casei, vedeam toată desfăşurarea însorită a dealului şi, când se coceau strugurii, părinţii ne trimiteau  acolo, să-i păzim. După ce treceam de holdele de la Bronţasca, ne apropiam cu teamă de podul de  peste valea de la poalele dealului. Treceam cât mai repede, nu cumva să fim muşcaţi de şerpii care mişunau prin pipirig. Sus ne aşteptau cuşmele colibelor şi câinele legat în lant, care lătra de zor şi sărea în sus  de bucurie, văzându-ne. Tare mult ne plăceau  acele mici adăposturi fără pod, mirosind puternic a flori de fân. Acolo, departe  de ochii părinţilor, aveam un straniu sentiment de libertate şi de mister.

Nu departe de dealurile cu vii, începeau pădurile de foioase, care se întindeau până departe spre Mierlău şi Lăzăreni ajungând până la Băile Felix. Noi, copiii, stăteam de pază numai ziua. Noaptea, viile erau în paza adulţilor şi-a câinelui  credincios, care  mai alunga, cu lătratul lui, mistreții, fiindcă, aceştia de multe ori intrau în holdele de deasupra viei sau făcând ravagii  prin lanurile de porumb. Din acest motiv sătenii cam renunțaseră să le mai cultive, dar tata, vorba mamei, „Vasile, tu tot ca neoamenii”,  s-a  hotărât să are bucata noastră de pământ care se întindea între vie şi imaş, pe un teren în pantă. Cum toate animalele din grajdul tatei au fost vândute printr-o afacere  păguboasă, în stilul lui caracteristic, acum când vroia să are, nu mai avea decât un bivol şi o vacă. I-a înjugat la plug, a scuipat  în palme, a zis „Doamne-ajută” şi a purces să tragă prima brazdă. Misiunea mea era să merg înaintea animalelor, să ţin de jug,  trasând drept, porţiunea de arătură. Mi-era o frică de bivol, iar inima-mi bătea cu putere mai ales la coborâre, când, paşii animalului parcă  se prăvăleau peste mine. Număram brazdele deja trase, socoteam în gând câte suişuri şi coborâşuri  mai aveam de făcut, mă uitam spre cer, la soarele care nici vorbă  să apună, să mă  scape mai repede de chin. Şi, Doamne, cât de plăpândă eram, nu împlinisem încă doisprezece ani, şi cât de frică mi-era de suflarea grea şi zgomotoasă a bivolului, pe care i-o simţeam în ceafă, şi de coarnele lui răsucite, de copitele gata să mă strivească. Nu-l resimţeam ca pe un animal oarecare, ci ca pe un duh din poveştile mamei, care mă urmărea tulburându-mi visele şi somnul. Dar ce-i păsa tati de spaimele mele: îşi bătea joc de ele şi mă apostrofa cu ironie: „Ţi-e frică de moarte, nu? Ti-e frică!…” Nu suporta  să ne vadă fricoşi. Dar cum să nu-i fie frică unui copil, de bivolul cel negru sau de ditamai calul-armăsar din poveste, pe care trebuia  să-l ducă de căpăstru, la adăpat!? Nu ajungeam  decât până la genunchii lor, iar tata-mi dădea lecţii de curaj!

Mă gândesc acum, după ce am uitat copilăria aceea chinuită, acum când încerc să mi-o reamintesc, la una dintre cele mai frumoase povestiri ale marelui scriitor Vasile Voiculescu, intitulată „Revolta dobitoacelor”. Doamne, cât sunt ele de blânde şi supuse, dacă se lasă conduse fără împotrivire până şi de un copil înspăimântat!

George ROCA: Povestiți minunat. Încerc să vă provoc! Adică mai vrem povestiri! Mi-a plăcut mult și „Primul drum la Oradea”… Primul drum de la Gepiș la Oradea! Frumoasă narațiune! Ați putea sa o reproduceți aici? Măcar o parte… 

 

Sabina MĂDUȚA: …La Oradea mergeau sătenii în zilele de târg, lunea şi vinerea, fie  pe jos, fie cu căruţa, să vândă şi să cumpere cele trebuitoare traiului lor atât de greu. Viaţa le era marcată de Războiul nu prea îndepărtat, de seceta cotropitoare, dar mai ales de schimbările aduse de noii  stăpânitori. Dar, ce bine că nu le este  dat copiilor să perceapă problemele cu care se confruntă părinţii. Nu că, aş fi avut o copilărie fericită: întotdeauna am suferit de foame, niciodată n-am avut îmbrăcăminte ca lumea, dar astea nu mă împiedicau să visez. Școala şi domnul învăţător Teodor Cărbunar, ce  altă treabă aveau  decât să-i cultive elevei cu note mari la limba română, dorul de plecare. Era într-o zi de duminică  când tata  a hotărât să  meargă la Târgul de luni, de la Oradea. Se săturase de păstorit şi vroia să-şi vândă oile. Nici din creşterea oilor nu s-a ales cu vreo procopseală, el care nutrea vise de îmbogăţire, schimbându-şi mereu îndeletnicirile, una mai păguboasă ca alta!

Auzindu-l că face pregătiri de plecare l-am rugat să mă ia şi pe mine  la drum, să-l ajut să mâne oile. Mama, care m-a  auzit, s-a  opus din răsputeri: cum să umble un copil de doisprezece ani, toată noaptea, pe jos în urma oilor? „Măi Vasile, nu fi bolund, nu-ţi pune mintea cu Sibinuţa. Cum o să biruiască ea să meargă pe jos atâția kilometri şi, încă noapea?” Dar eu atâta  l-am pisat pe tata cu rugăminţile, până când a  primit să-i fiu tovarăş de drum. Ce ne-o fi pus mama de merinde, dac-am plecat desculţă ori am avut încălţări, nu mai ştiu. Ţin minte doar, că în acea noapte caldă de vară, mergeam în urma oilor, doinind cântecele din satul nostru, un repertoriu cu care memoria mea de copil se juca. Tata, când fişcura, când  cânta din frunză şi-n vreme ce, un cer spuză de stele ne lumina drumul… Am ajuns spre dimineaţă la Băile Felix. Aerul se cam răcise aşa că, ne-a prins bine să ne încălzim picioarele într-un şanţ cu apă termală. Tata mai făcea câte-o glumă, întreţinându-se cu alţi călători, din alte sate care, ca şi noi, făcuseră un popas la  Băi, în drum spre Oradea.

Mai ştiu că, odată ajunşi la oraş, tata m-a lăsat în magazinul „Ferometal” (Oțelul) care mai există şi acum, unde, la căldură, aşezată pe o ladă de ambalaj, am adormit  instantaneu. Oile le-a vândut în piaţa din apropiere, piaţă care a devenit mai târziu, Parcul Muncitoresc, iar acum se numește Parcul 1 Decembrie! Apoi a venit şi m-a luat de  la „Oțelul” locul meu de odihnă, şi ne-am dus  pe Corso, unde m-am minunat de oglinzile vitrinelor  şi de strălucirea exponatelor (…) Apoi ne-am întors în piaţă. Acolo l-am găsit pe unchiul Toader Duma, care adusese lemne la vânzare şi acum se-nturna  cu căruţa goală, aşa că, la întoarcere am avut norocul să nu mai fac drumul „per pedes”. Noaptea, Continue reading „George ROCA: Interviu atipic cu scriitoarea Sabina Măduța”

Vavila POPOVICI: Prefață la volumul ,,Radio ProDiaspora un deceniu de vis”

Pentru a înțelege rațiunea lecturii acestei cărți, voi începe prin a vă spune că Radio ProDiaspora împlinește în acest an 2019, zece ani de activitate. Să-i urăm dintr-un început: La mulți ani!

„Radioul de VIS, viață, iubire și speranță” a fost înființat în anul 2009, în urma unui proiect realizat de talentata, ființa pasională Ecaterina Cîmpean din România, Robert Landmann din Germania, și Bogdan Essig din Anglia, pentru românii de pretutindeni, dar și pentru cei de acasă.

Postul de radio, numit „ProDiaspora”, după cum îi spune numele, s-a născut din dorința de a micșora distanțele dintre românii răspândiți în toate colțurile lumii și a celor rămași acasă, apropiindu-i și aducându-le clipe de bucurie în suflete.

Doamna Ecaterina Cîmpean împreună cu domnul Robert Landmann din Germania  și  domnul Bogdan Essig din Anglia au avut această genială idee de a crea un spațiu informațional și cultural unic, în care valorile să circule nestingherit, vrând să păstreze totodată, tradițiile și obiceiurile care sunt tezaurul sufletului românesc, pentru a putea fi duse mai departe, fiindcă, considerau dumnealor, „numai așa vom fi demni a viețui pe plaiurile unde s-a zămislit neasemuita alcătuire de cuvinte românești”, de multe ori pe minunate sunete vocale și instrumentale. Cu adevărat, tradițiile, obiceiurile – tezaur al sufletului românesc – nu trebuie uitate, căci „cine uită, nu merită”, spunea Nicolae Iorga, ci păstrate și făcute cunoscute noilor generații de români, dar și celor din afară, interesați de frumoasele noastre obiceiuri, de cultura noastră în general, de gândirea românească care nu este de neglijat, pentru nuanța și valoarea sa deosebită. Și mai cred că sensibilitatea sufletului românesc este semnul unei puteri divine existente în noi. Oriunde ne-am găsi, suntem legați sufletește de pământul patriei prin trecutul istoric, prin viața pe care am trăit-o în țară – noi cei plecați prin străinătăți –, și cu gândul la tot ce va fi după plecarea noastră din această viață, căci „Patria este pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri” scria Delavrancea. Iar Mihai Eminescu caracteriza, cu un ton demn: „Țara este rodul a zeci de generații și aparține altor zeci de generații care vor veni…”.

Entuziasmul i-a cuprins pe mulți, unii dorind să se implice, să ajute la realizarea acestui „Vis”. S-au alăturat români de pe toate meridianele pământului: Franța, Anglia, Olanda, Germania, Italia, Belgia, Spania, Republica Moldova, Austria,  Australia, SUA. ș.a.

Radio ProDiaspora emite, de atunci și în prezent, știri on-line, informații în limba română despre evenimentele culturale, artistice, despre viața din țară, muzică… ea fiind, după spusele compo-zitorului, chitaristului englez Robert Fripp, „vinul care umple cupa tăcerii”, cu scopul de a da posibilitatea celor plecați de acasă să se simtă mai aproape de locurile în care s-au născut, au trăit și, de cele mai multe ori, au și ascultat acea muzică, căci „muzica pornește din inimă și se adresează inimilor”, după spusele compozitorului român George Enescu, sau ale compozitorului german Ludvig van Beethoven: „Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească”. Spiritul omului are nevoie de clipe în care să poată auzi sunetele muzicii, fără ele viața ne-ar fi animalică, nerelaxantă. Dar, până și unor animale le place muzica, iar păsărilor nici nu mai vorbim!

Echipa Radio Pro Diaspora este alcătuită din redactori și colaboratori români, pasionați de ideea de a face ceva pentru diaspora, mulți dintre ei cu experiență în jurnalism. Efortul lor este unul voluntar, activitatea lor nefiind remunerată. Directorul General Radio ProDiaspora, doamna Ecaterina Câmpean afirma: Voluntarii nu sunt plătiți, nu pentru că nu au nicio valoare, ci pentru că sunt de neprețuit!” Printre realizatori se numără absolvenți de Conservator, interpreți de muzică folk, populară, country modern, precum și ziariști, scriitori, profesori, dar și oameni cu meserii obișnuite care lucrează cu pasiune, dăruire, cu suflet, numele lor fiind de acum cunoscute de ascultătorii radioului. Și fiind un radio online poate fi ascultat oriunde în lume.

„Zece ani de existență provoacă sentimente de bucurie, de mândrie pentru realizările în această perioadă”, menționează cei din echipă, în frunte cu Directorul General Radio ProDiaspora care, dăruiește mult din timp, gânduri și trăiri, acestui post funcțional. În lărgirea spațiului de activitate, pentru a oferi ascultătorilor mai multe mijloace de informare și divertisment, Radioul s-a îmbogățit cu rândurile scrise cuprinse într-o revistă, cu intenția ca ascultătorul să poată lua cunoștință și de litera scrisă, descoperind articole cu semnături cunoscute din literatura română contemporană. Este vorba de valoroasa revistă intitulată „ProLitera”, în care se publică evenimente, informații, versuri, eseuri, interviuri care cultivă mintea cititorului. De revistă se ocupă, în primul rând, scriitorul cu bogata activitate literară și publicistică – domnul George Roca din Australia, redactorul șef al acestei reviste. Personal m-am bucurat de-a lungul acestor ani de colaborare, prin publicarea de poezii, articole și eseuri, în prețioasa revistă.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Prefață la volumul ,,Radio ProDiaspora un deceniu de vis””

George ROCA: Vivat, crescat, floreat Radio ProDiaspora și Revista ProLitera !

Motto:

„Ţi-e dor de ţară? Stai liniştit,

Radio ProDiaspora e lângă tine!”

 

Când am început să redactez această carte nu mi-am dat seama câtă complexitate se va ascunde între copertele ei, câte inimi vor bate la unison pentru a participa la un act scris desemnat unei aniversări de anvergură: sărbătorirea a zece ani de la nașterea unui post de radio iubit și apreciat de minunata echipă care îi dă viață. Deoarece am fost mereu ocupat cu revistele pe care le coordonez nu mi-am putut permite ca timp să ader la o emisiune radio, cu toate că, deseori, ascult cu drag și atenție emisiunile celorlalți colegi.

Într-o discuție avută cu doamna Ecaterina Cîmpean,  directorul postului de radio ProDiaspora, am decis  să „construim” o revistă adiacentă care să atragă nu numai ascultători ci și scriitori români, sau iubitori de limbă română scrisă, de pe toate meleagurile Pământului. Și astfel, în urma cu opt ani a luat ființă revista „ProLitera”. Am acceptat să devin redactor-șef al acesteia, aducând cu mine corespondenți cu care eram în legătură (de la alte reviste pe care redactam), producători de literatură care erau (și mai sunt încă) încântați să își publice lucrările în eleganta revistă (creată în spațiul virtual) și webmasterată chiar de directoarea postului de radio. Plăcută la vedere, atrage privirile și pe cei doritori să citească un material sobru, fie el de proză, poezie sau informațional. Cu timpul cititorii s-au înmulțit… și majoritatea au devenit și ascultători fideli ale minunatelor emisiuni de la postul de radio ProDiaspora!

Mulțumesc tuturor colegilor de la radio și de la revista scrisă pentru munca lor prestigioasă, dar și  ascultătorilor și cititorilor revistei pentru interesul pe care îl depun pentru a ne cunoaște și pentru a ne face cunoscuți și altora. Fără dânșii nu am putea exista!

Acum, la aniversarea celor zece ani de existență  doresc postului de radio ProDiaspota să dăinuiască cât mai mulți ani, să aibă ascultători fideli pe toate meridianele lumii, iar revistei ProLitera câți mai mulți cititori. Vivat, Crescat, Floreat!

––––––––

P.S. În anul acesta (2019) sărbatorirea celor zece ani de existență a postului de radio ProDiaspora se va face în localitatea Florești, așezare limitrofă municipiului Cluj-Napoca. Mulțumim pe această cale Primariei din Florești pentru generozitatea și căldura cu care s-au oferit să ne fie gazde. Am scris special pentru acest eveniment o piesa de teatru în doua acte, o comedie, pe care o dedic tuturor floreștenilor…

http://confluente.org/george_roca_1546330979.html?fbclid=IwAR3NxpeI3gOi2sHmTu5GITwTmr_x0iEhq4jHpP1Ogi3bp91dl2p_plA4tQk

George Roca

Redactor șef al revistei „ProLitera”

Mai, 2019 -A Sydney (Australia)

Elena BUICĂ: Radio ProDiaspora și Revista ProLitera – adevărate atingeri de suflet

La ceas aniversar, când Radio ProDiaspora își serbează un deceniu de la apariţie, iar  Revista ProLitera opt ani, cuvine-se din partea mea să închin un gând încărcat de emoţie și admirație pentru inițiatorii acestui act de cultură și pentru întreg  colectivul redacțional.  Merită închinat un  imn de slavă celor care au avut această  inspirată idee de a da naștere unui post de radio care să-și trimită vocea cu vibrații calde către toți românii aflați pretutindeni în lume, pentru a-i ține laolaltă, radio pe care l-au botezat, subliniind esența sa, „ProDiaspora”, și revista sa literară, „ProLitera”, în care se fac cunoscute gândurile și trăirile românilor așternute în scrieri literare.

Doamna Elena Câmpean, Directorul general al acestui radio de vis vibrând de viață, de iubire și speranța, așa cum e perceput de toți romanii, a avut această inițiativă împreună cu Robert Landmann din Germania, la care s-au alăturat apoi numeroși înflăcărați ai întruchipării acestui vis, prin muncă de voluntariat. Din programul lor, am aflat că acest radio „s-a născut din dorinţa de a micşora distanţele dintre români, oriunde s-ar afla aceştia. Iniţiativa are ca scop promovarea imaginii României, a românilor, a tradiţiilor, a culturii naţionale în afara graniţelor ţării, în cadrul comunităţilor de români din lumea întreagă”. La acest proiect s-a alăturat și inițiatorul Revistei ProLitera, remarcabilul jurnalist româno-australian, George Roca.

Fenomenul acesta, al diasporei, își întinde tot mai larg aripile peste întreaga lume, dar pentru noi, românii, acesta este ceva mai intens. Existența într-un alt mediu implică multe schimbări, pentru care nu suntem bine pregătiți atunci când ne apar borne în cale. Radio ProDiaspora și Revista ProLitera vin în  ajutorul nostru ca o mare binefacere pulsând alături de noi, dăruindu-ne sugestii de ieșire din impas, clipe de aleasă bucurie, încurajându-ne și întărindu-ne  în  spirit, unindu-ne  și  amintindu-ne  de tot ceea ce definește sufletul poporului român.

Pentru că și eu fac parte din această lume a diasporei, am avut parte de mâna întinsă a acestui minunat colectiv. În anul 2012, mă aflăm în București pentru lansarea unui volum intitulat „Întoarcerea spre obârșii”. În frumoasa sală a Bibiotecii Metropolitane, în primul rând, din fața mea, s-a așezat o doamna pe care nu o cunoșteam, dar care mi-a atras atenția printr-o deosebită frumusețe, eleganță și o aleasă ținută care-mi amintea de acea distincție a doamnelor din frumoasa perioadă interbelică, pe când România avea o culoare și o personalitate distincte. N-am pierdut-o din vedere, în timp ce-mi prezentam cartea, fiindcă mi se părea că participa cu toată ființa sa la tot ce spuneam.

Curând mi s-a umplut inima de bucurie și de emoție, când am auzit-o vorbind cu competență și cu  apreciere despre scrierile mele. Atunci am aflat că era doamna Ecaterina Câmpean care îmi publicase mai multe eseuri în revista ProLitera împreună cu  jurnalistul și promotorul culturii românești, George Roca. Și-a încheiat cuvântul cu înmânarea unei Diplome de Excelență din partea Radio ProDiaspora și a revistei ProLitera. Era prima distincţie pe care am primit-o, și emoționată, cu greu am putut rosti cuvintele de mulțumire. Și acesta nu a fost singurul dar. Mai amintesc doar unul. Colectivul acestui post de radio, ProDiaspora, având în mijlocul lor pe  minunatul scriitor româno-spaniol, Marin Trașcă, mi-au dedicat un program de o oră, intitulat „Carul cu vorbe”, cu muzică din Teleormanul meu natal, fragmente de interviuri, citate din scrierile mele sau comentarii pe marginea lor.

Păstrez însemnările Doamnei Ecateria Câmpean făcute cu acest prilej și redau câteva fragmente din care desprindem viziunea şi programul acestor mijloace de comunicare, dar şi implicarea redactorilor în promovarea valorilor româneşti: „Recunosc cu emoție că în cei mai bine de trei ani de când Radio ProDiaspora emite online și grație prietenului și colegului George Roca din Australia, Revista ProLitera publică sistematic nenumărate materiale primite din toate colțurile lumii, nu o dată mi-am dorit să cunosc persoana ale cărei scrieri fascinează prin originalitatea și spontaneitatea lor, și care nu este altcineva decât doamna Elena Buică, Buni pentru prieteni, astăzi prezentă aici pentru lansarea ultimei sale cărți. Pentru că, iată, Domnia Sa este acum în mijlocul nostru, iar eu mă bucur din toată inima să-i strâng mâna și s-o privesc în ochi, așa cum mi-am dorit de mult timp, și să-i spun cu emoție, bine ai venit «acasă», aceasta este cu adevărat «întoarcerea spre obârșii»! Activitatea doamnei Elena Buică a fost evocată într-o emisiune realizată de Radio ProDiaspora de către colegul nostru Marin Trașcă din Spania și intitulată «Carul cu vorbe», iar eu sper că a fost o surpriză plăcută pentru Buni a noastră, pentru că îmi place să cred că ne numărăm printre prietenii de suflet ai Domniei Sale… La implinirea celor 80 de ani, vom fi alături de Dumneavoastră…” Continue reading „Elena BUICĂ: Radio ProDiaspora și Revista ProLitera – adevărate atingeri de suflet”

Liana NICOLAE: Poeme de suflet

CE-ȚI DOREȘTI

 

„Înainte de a dărâma ceva, trebuie să fii sigur

 că vei putea clădi ceva mai bun” (Plutarh)

 

 

 

ești ultima mea atracție jur că nu va mai fi o alta rămâi doar ultime

voi supreviețui dar asta nu înseamnă nimic vei rămâne visător evolutiv

vorbele sunt inutile – dar nu ultimul lucru ultimul scop al vieții mele

nu-mi tulbura bunătatea sau dragostea nici altruismul celui ce respectă

nu e ușor să te supui celui ce dă legea celui ce dă ordine cine le urmează

mi-am uitat somnul în arta tămăduirii înzestrarea pentru muzică zbor dans

cum rămâne cu iubirea romantiică și cu atracția cu satistacția reciprocă

abia acum intervine competiția pentru statut avere lăcomie dezamăgire

 

încercăm să ne rezolvăm problemele cu mintea și voința sau nu le rezolvăm

abia atunci simțim cum ne naștem în sânul mării văzuți și nevăzuți alergați

timpul ne-a-ntemnițat trezirea în licărul visului glasul tău lipit de geam

simt răcoarea dimineții și căldura venind de departe luna tocmai a murit

se zvonește că azi ar fi o zi de duminică iarna pleacă lentă în nedeslușire

încercam să descoper dacă aceste chipuri erau cele de ieri sau de anul trecut

pentru înzestrarea genetică umană statut și dragoste limitată ar fi suficiente

doar oamenii sunt conștienți de caracterul lor cerșetor mi-e greu să îi accept

 

ar trebui să ne mulțumim cu ceea ce avem oare instinctul ne va ajuta

să practicăm meditația Zen dorința noastră avantajată de succes reproductiv

secretul fericirii e să gândim în scheme diferite că viața e compusă gândind

din lucrurilre la care un om se gândește toată ziua la adevărurile lui simple

Continue reading „Liana NICOLAE: Poeme de suflet”

Adrian ARDELEAN: Tăt Ardeleanu-i Fruntea…La Radio ProDiaspora!

Un studiu despre un maramureșean serios:

 

Un grup de cercetători (englezi, desigur! Numai ăştia sunt oameni serioşi!) a efectuat un studiu pe numitul Adrian Ardelean, cu tema „cât poate trăi Adrian Ardelean fără ….?”  Iată principalele rezultate:

– Fără mâncare: având în vedere gabaritul la care a ajuns după ani şi ani de pizza, cartofi prăjiţi, tocănițe, junk food, bere & etc., Adrian Ardelean ar putea trăi fără mâncare aproximativ două săptămâni. Ba chiar ar trebui, nu doar că ar putea…

– Fără apă: născut în Maramureş, a avut (ne)şansa unei importante perioade din viaţă în care consuma apă foarte puţină, şi aia doar dimineaţă, din cauză că „îi ardea instalaţia”. Oricum cercetările au arătat că subiectul este obişnuit din tinereţe să bea apă foarte puţină, deci poate rezista fără apă circa două săptămâni. Chiar şi mai mult, dacă are la dispoziţie alte lichide (aici studiul are o parte care NU este disponibilă decât cercetătorilor autorizaţi – producători de horincă, pălincă şi bere, proprietari de distilerii şi restaurante, etc – nu însă şi publicului larg)…

– Fără (să facă) presă: aici, studiul a evidenţiat lucruri atât de uimitoare, încât grupul de cercetători englezi a rostit (în cor) un tipic englezesc „Noah, tulai, Doamne, așe ceva n-am văzut de când my mother m-o făcut!”, trecând apoi la repetarea de mai multe ori a experimentului. La final, după numeroasele (şi variatele) încercări efectuate în diverse medii, condiţii de luminozitate, temperatură şi presiune, după analiza factorială şi cuantică a rezultatelor, care au fost logaritmate, trigonometrizate, asimptotizate şi decantate, s-a ajuns la concluzia surprinzătoare că Adrian Ardelean nu poate trăi mai mult de câteva ore (maxim o zi, dar cu riscuri mari) fără să facă presă…

Ca urmare, numitul Adrian Ardelean a fost încadrat într-o nouă rasă umanoidă intitulată  „homo media dependentus”, specie în care deocamdată este singurul exemplar. Rugăm insistent autorităţile locale, regionale, naţionale, internaţionale, galactice şi intergalactice să ţină seama de cele de mai sus şi să facă eforturi pentru prezervarea acestui „unic” exemplar al speciei menţionate, cel puţin până la eventuala descoperire a unor alte exemplare, care să permită cercetarea mai amănunţită a acestei noi ramuri genetice de pe Terra.

Note biografice:

Subsemnatul Adrian Ardelean, aflat (sper) în deplinătatea facultăţilor mintale, de bună voie şi nesilit de nimeni, în cunoştinţă de cauză asupra efectelor civile şi penale ale falsului în declaraţii, declar pe proprie răspundere următoarele: „M-am născut… scuze, m-a născut mama (!) la 25 noiembrie 1962 în România, judeţul Maramu’, localitatea Șomcuta Mare, un orăşel şi un ţinut legendar şi până atunci… devenite celebre „de atunci” şi datorită acestui eveniment. Din acest Maramureş mi-am câştigat, se pare, o anumită tărie de caracter, specifică oamenilor din acele locuri, tărie care – adaugă gurile rele – ar putea avea ca izvoare anumite lichide obţinute prin dubla distilare a prunelor macerate… Am continuat să fac celebre şi alte localităţi şi zone în care am trăit, cum ar fi Baia Mare (perioada liceului) şi Clujul (iniţial doar pentru perioada facultăţii, dar devenit apoi oraş „de suflet” al subsemnatului) iar mai târziu (și în pezent) Montreal, Quebec, Canada.

Ocupat să fac presa peste tot pe unde m-au purtat paşii, n-am prea avut vreme să (mai şi) trăiesc. Totuşi, am reuşit să fac doi copii, şi să fac (ne)fericite două femei. Prima dintre ele însă a scăpat, în urma unui divorţ…  Cea de-a doua refuză să se despartă de subsemnatu’, şi de altfel trebuie spus că şi eu însumi refuz despărţirea. Se pare că nici unul dintre noi nu vrea să-i facă celuilalt o bucurie…

Revenind la partea dedicată presei, trebuie spus că subsemnatul am avut ocazia de a comite toate genurile de presă inventate până acum: TV, radio, presa scrisă, presa de agenţie, incluzând cucerirea tehnică a secolelor XX-XXI, presa on-line. Practicând în România presa ca mod de viaţă şi de câştig a pâinii zilnice (mă rog, a unei felii subţiri, că nu eram „mogul de presă”, să câştig o pâine întreagă), a trebuit, după stabilirea în Montreal, să trec la nivelul „artă pentru artă”, adică la practicarea activităţii de presă ca simplă pasiune, pe lângă activitatea (neinteresantă, şi de aceea lăsată în umbra aici) care mă ajută să-mi câştig traiul de zi cu zi, să-mi plătesc ipoteca, impozitele, facturile şi – dacă mai rămân bani în cont – să-mi clădesc (cel puţin) iluzia unei pensii.

Canadian deci, prin emigrare, duc dorul României şi al Clujului. Dovada? Iat-o în două citate: 1. I like Canada, but I love România” şi B. „Îi fain Montreal-u’, da’ satu’ meu îi tăt Cluju’. Noah, aşe!… Implicat în viaţa şi în presa comunitară de la sosirea în Canada (2003),  am scris – pe rând, niciodată simultan – la vreo cinci ziare comunitare româneşti din Montreal şi Toronto, iar din 2015 am preluat (şi comit) o emisiune de radio, intitulată „Ora românească”, difuzată sâmbătă seara între orele 19:00 – 20:00 – ora Montreal-ului,  pe CFMB Radio Montreal, 1280 AM şi/sau www.cfmbradio.com. (Mulţumesc pentru reclamă!). Am dus această emisiune pe cele mai înalte culmi. Personal, cred că e vorba de culmile audienţei şi calităţii, „prietenii” (atenţie la ghilimele) consideră că mai degrabă e vorba de culmile ridicolului… Da’ cine suntem noi să judecăm dacă şi cine are dreptate? Fapt este că, vorba americanilor, ceea ce nu te omoară te face mai puternic!  După circa doi ani de realizare a acestei emisiuni de radio, am început să fiu solicitat pentru diverse colaborări cu instituţii media ale diasporei romaneşti. După o sporadică realizare a emisiunii de radio „Ora diasporei”, a urmat o colaborare de peste un an (and I’m still counting!) cu ARCA TV, o televiziune a românilor de pretutindeni, iar din decembrie 2018, (practic de la împlinirea „Centenarului Marii Uniri”, şi sper să fiu aici şi la al doilea „Centenar”!) am demarat emisiunea „Ardelean show” la Radio Pro Diaspora, şi tulai, mamă ce bine mere!

Continue reading „Adrian ARDELEAN: Tăt Ardeleanu-i Fruntea…La Radio ProDiaspora!”

George ROCA: Interviu cu Constantin Bahrin – un talentat interpret de muzică populară

George ROCA: Sunteți un foarte cunoscut artist de muzică populară. Ne-ați putea furniza câteva date personale despre evoluția dumneavoastră până pe culmile succesului actual?

Constantin BAHRIN: M-am născut la 16 septembrie 1965 în localitatea Scheia, județul Iași. Prima oară am păşit pe scenă în clasa întâi, când împreună cu fratele meu ce cânta la acordeon, ţineam serbările şcolare. Astfel am devenit vedetele şcolii timp de 10 ani, după care povestea s-a repetat la oraş, la Iaşi, unde mi-am continuat studiile. Muzica populară este o moștenire de famile… părinții au cântat, din patru frați câți suntem, trei avem înclinații artistice. Copilul meu Rareş are  21 de ani şi a cântat cu mine până la 14 ani, după care şi-a ales alt gen muzical – muzică pop/rock… şi nu l-am mai putut introverti!

Am absolvit facultatea de drept şi profesez de peste 25 de ani în funcția de consilier juridic la o mare instituţie ieşeană. Școala populară de Artă din Iaşi am absolvit-o cu nota zece – având ca îndrumători pe domnul Dionisie Ilaș şi pe doamna Silvia Tomovici – doi profesori de excepție, din păcate amândoi trecuţi în lumea celor drepţi.

George ROCA: Câteva detalii despre festivalurile folclorice la care ați participat?

Constantin BAHRIN: Festivalurile folclorice în România sunt tradiţionale. Se iniţiază în urma unor necesităţi de a  promova  o tradiţie, o zonă, un nume sonor din mediul artistic sau din dragul de a promova folclorul zonal! Am câştigat foarte multe premii de gen… dar cel mai relevant este Marele Premiu  la Festivalul de Doine şi Balade (Drăgăneşti Olt) – un festival ce promovează doina şi balada românească. Fiind un festival foarte greu şi pretenţios sunt singurul moldovean ce a câştigat vreodata un astfel de premiu în Oltenia! Celelalte festivaluri sunt foarte importante pentru mine dar fiind numeroase… nu am nici timpul necesar şi nici informaţiile corecte să le menţionez.

George ROCA: Cu ce orchestre ați cântat? Ce alte colaborări ați avut?

Constantin BAHRIN: Orchestre!? Am cântat cu toate orchestrele mari din ţară. Cele mai relevante sunt „Ciprian Porumbescu” din Suceava, „Lăutarii” şi „Mugurel” din Chişinău. Am colaborat cu toate posturile de televiziune din ţară şi nu numai – în special cele principale, precum TVR 1, Etno TV, Favorit  TV, dar şi cu Dacia TV din Roma, Italia. Am fost invitat la foarte multe emisiuni. Este imposibil să le menţionez pe toate! Am o monitorizare  aleatorie şi pot și vă spun că sunt peste 2.500 de evenimente şi emisiuni la care am participat. Am fost prezent pe scena Festivalului „Cerbul de aur”, Braşov în 2008, la Festivalul „Maria Tanase”, la Spectacolul „TVR 50”, la Festivalul Internațional Sibiu, la Festivalul „Nicolaie Sulac” din Chișinău, la spectacolul național de folclor la Sala Palatului – București 2011, la un recital la Braila, în 2014, ș.a.

George ROCA: Ce puteți să ne relatați despre promovarea colegilor de breaslă (muzicală, nu de drept!) în emisiunile pe care le realizați?

Constantin BAHRIN: La emisiunile de la radio şi de la televiziune pe care le realizez încerc să pun în evidenţă talente zonale – în special din arealul Moldovei –  dar am avut şi invitaţi din Ardeal sau Oltenia. Promovez artiştii (şi nu pe mine!) cu ce aduc ei frumos din zona pe care o reprezintă prin cântece, port popular…

Continue reading „George ROCA: Interviu cu Constantin Bahrin – un talentat interpret de muzică populară”