Mariana Gurza: Unde ești bunicule?/Where are you grandpa

UNDE EŞTI BUNICULE ?

Unde eşti bunicule, uitat printre străini
aruncat într-un colţ de pământ,
ţi-o fi pus cineva o cruce,
fiind român,
sau te-au batjocorit
şi te-au făcut scrum?
Ridică-te din mormânt şi spune,
ce haină e haina în ţara-nstrăinată,
strigă cât poţi să te-audă
Ardealul , Banatul,
ce moş bucovinean ar fi avut Regatul!
De ce te-au schingiuit, biet român
şi tălpile bătute ţi-au fost,
fără hrană, fără apa,

cu capu-n jos?
Continue reading „Mariana Gurza: Unde ești bunicule?/Where are you grandpa” →

Mariana GURZA: Enigmatic e totul/Enigmatic is all

Enigmatic e totul

Vorbele se aşează straniu

între viaţă şi alt univers.

Abisul?! Fie cât mai departe!

Să citim despre el în cărţi!

Acum suntem aici, în tabloul

cu iarna albă,

mâine vom fi în cel cu verdele-verde.

Desigur vor înflori şi caişi,

se vor coace,

câmpiile vor rodi şi ele,

ca-n fiecare an.

Continue reading „Mariana GURZA: Enigmatic e totul/Enigmatic is all” →

George ANCA: Diana și păunul

Schopenhauer is German – Organi-cultural deviance – Sodoma postmodernă -The Corruption of Puritan Society – George – DIANA SI PAUNULCorruption in TDOM

ATAC

(atac) Mă visez întors în România, într-o casă asemeni celei de aici, reparată. Rudele mă privesc, îmi spun câte ceva. Nu puteam ajunge de ieri până azi, nu sunt cu voi, trebuie să visez – niciun răspuns, răceală, Viorica, Jenica, vă spun că nu m-am despărțit de Nana și Nansi – ea tocmai plecase să facă yoga. Guru-ul învață violent românește.

O boare. Timar Pur, cu Nana. Cumpărăm săpun, ciclete. Plouă. Înaintăm. Acasă toarnă și fulgeră. Nansi ne dă să mâncăm. Curând cădem îmbibați de muson.

Trebuie să deschid cursurile. Studenții, risipiți printre etaje. O comisie asistă. Câțiva s-au strâns în sală. Îmi spun în minte fraze adânci, de efect. Am deschis cursul. Oare castelul din fundul mării al milionarului va fi fiind la fel de umid? Ai mei vor recita – începutul teatrului de limbă română al Universității din Delhi – Peste vârfuri, La steaua, Facerea rigvedică în română, cor, român, apoi Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Blaga, în engleză, Păunul de Barbu – română, hindi, Shatranj de Sorescu, hindi, Cartea de Anca, punjabi. Cântăreți de sitar și veena. Studenții se înscriu la universitate, plătesc taxa, dar renunță, atingându-și scopul de a obține permise de autobuz.

William Wordsworth dacuri subcerești Mai supraviețuim Pe columna traiană o zi un mileniu renaștem musonice ploi înotul în timp o cetate renaștem nor de lăcuste Reumatism, tuberculoză. Cutremure, ucideri, rugăciuni ciclon de acte tributare.

Pot fi atacat în stradă. This lecturer?

Programul Eminescu. Animație.

Statuia lui Vivekananda se inaugurează astăzi

Speech cu Sangasen Singh (I think that

Schopenhauer is German) – șeful Deptt.

Buddhist Studies, despre Eminescu.

Salutat de Panka. Warmly.

Afluență de vehicule pe Chhatra Marg.

A răsărit soarele firbinte.

Ieri am privit două veverițe copii.

Rullerul a observat că am scris

poezii contra unora. Lui?

„dară pe calea ce-ai deschis

n-oi merge niciodată”. Apoi al doilea

ruller, la infinit, aceeași.

Cărticica de conversații va fi în draci.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Eu însumi în panjabi.

Muzică de veena la universitate.

Xenofobie cu ușile închise.

Să-i scriu lui Marin Preda, nu lui

Râpeanu.

Nansi reprezintă România. România o

retrage pe Nansi, India-bursa, mâine-poi-

mâine. Ne vedem infamați de famați

Zahăr, biscuiți, chibrituri. Signal.

Mâncărimi în pizdă.

Coșmare muncitorești, sub dictat.

Alternative înseninării și abisuri.

Degradare metaforică, retorismul

umilului, scopitului, cumintelui.

Mântuire prin muzică, isterie, murire.

Nu te las, vreme de apoi, să mă aștepți.

Evanghelia după mine ba eu după

evanghelie.

Predau româna în draci. Redus numărul de țigări din lipsă de bani. Negresele au apărut în sariuri la Gandhi Bhavan. Și iraniencele. Disputa grupurilor. Scrisoarea I este tradusă în punjabi, malayalam și telugu. Au sosit „ambasadorii”, anunță Nana – CR și nea I. Ceva reviste și tachinări, de ce nu mă duc pe acolo. Îi ofer pliante, îmi spune să i le duc țaței Leana – adaugă, de la noi din sat, a, pentru mine doamna Leana, măcar schimb numele-n Maria. Invitații la expoziția de pictură românească – o deschide P.C. Chunder – și la recepția din Imperial Hotel. Vrea să-l vedem acasă, nu plătesc scuter. Șefii mari sunt în concediu, mai așteptăm după bilete. Nansi face greva studiilor.

Se va tăia strofa din „Diana”, ca și „Păunul”. Își ridică schizofrenia la rang de reprezentativă, nu au alt rost decât să împiedice absolut orice cuvânt autentic în cultura românească. E greu de spus ce-i trage la fund iremediabil, o societate de o inerție dusă la sublim? „Muncim de dimineața până seara, facem și munca portarului”, îi spun că aia nu e muncă și „să faci bine să ajungi cel mai mare diplomat”.

Nansi are intuiția că mi se vor face insinuări și pentru First Romanian, chiar îmi sugerează să nu mă mai omor pentru carte. Măcar Geza mă acuză că eu sunt cel ce zice că e bine, totul, la noi, că aș fi naționalist, mă iscodește dacă mi-aș permite să să fiu împotriva lui, mărturisind că el m-a lucrat pentru că nu îl rugasem înainte să mă susțină – se pronunță că-l neglijam. Spune bazaconii despre toată lumea, polonezul cumpără înnebunit, terorizat, predecesorul său s-a făcut vinovat de tantra, plus că a mai și crescut în casă de orfani.

Continue reading „George ANCA: Diana și păunul” →

George ANCA: Întâlniri în Paradis

Voi mărturisi, pe sărite, întâlniri cu filosoful. N-am avut curaj să notez ce-am ascultat – asta făceam şi, probabil, îi puneam întrebări, ieşit cu ajutorul lui din principiala intimidare cognitivă. Mi-a spus că mi-a scris la Roma o scrisoare, resto in posta, dar s-a pierdut în timpul lungii greve a poştaşilor italieni din 1973. Şi dedicaţiile – standard, “cu dulce dăruire” – le-am pierdut, una a rămas, pe Rostirea filosofică românească, la Cornel Berbente, când eram directorul bibliotecii Politehnicii şi unde l-am invitat, la telefon, pe Noica să conferenţieze, argumentând că şi Heidegger a confernţiat o dată la Politehnica din Munchen, iar nepotul său, Nicolae, era printre cei mai asidui cititori. Aşa încât, ca şi cu Adrian Maniu sau Dumitru Stăniloae, am rămas în taina unei oralităţi iniţiatice, anume din terorizanta autocenzurare de teama securităţii (am aflat acum şi tot m-am mirat că s-ar fi consemnat “acolo” – deci şi ceva scris – şi drumurile mele la Noica).

Prima oară l-am căutat la Institutul de Logică, pentru a-i comunica solicitarea lui George Alexe de a scrie la revista “Credinţa”, în Detroit (îl cunoscusem pe teolog de la cumnatul său, arheologul Petre Diaconu, partener de şah). Nu mi-a răspuns, dar mi-a dat întâlnire la restaurantul “Izvorul Rece”, a doua zi din luna următoare, unde am băut bere şi am vorbit, cred, numai despre mine. Am făcut poate caz de cei doi ani, ultimii, de curs, Eminescu, apoi Creangă, al lui Călinescu, pe care l-am audiat, la înghesuială, de vizite la părintele Stăniloae, pe care reuşisem pentru prima oară, ca ziarist de radio, să-l “dau” pe post şi să recenzez Filocalia – aici, el a numit emfatic pe Pere Migne, cu 120 volume -, probabil şi de lucrarea mea de licenţă (“de stat”), sigur caz de ce scriam, de poezie. Interogaţiile sale, mai degrabă aspre, mă entuziasmau deja, încât curând aproape i-am reproşat, cum de nu mă pune, ca pe alţii, discipoli ai săi, să învăţ greacă şi germană, pentru a-mi auzi, oarecum jenat că se întâlneşte cu mine în paradis (ce să fac, am pus pe seama poeziei exceptarea, am şi cântărit relaţia lui cu lirica, văzând într-un târziu în “campania” manuscriselor şi hermeneutica “omului deplin” Eminescu un paralel cu Holderlin-Heidegger).

Limbile filosofice îmi fuseseră cumva refuzate, ca o libertate sau licenţă poetică, jurnalistică. Am găsit, bucuros, la Biblioteca de Stat, şi din cărţile sale vechi, Mathesis, De caelo, Schiţă de istorie a lui Cum e cu putinţă ceva nou… Le-am citit dinadins cu ochi de literat (nici nu-mi permiteam altul), necucerit de “istoria” filosofiei (ca domeniu şi prestanţă a magistrului – care tocmai îmi refuza, mi se părea, profesoratul acesta upanişadic cu alţii -, cât că mai târziu avea să-mi povestească de preferarea lui Al. Posescu de către P.P. Negulescu la catedra de istoria filosofiei, cum totdeauna a trecut pe lângă predare/-nie).

Normal, mi se părea autorul cel mai aşteptat – după diminuarea interdicţiei din cauza lui Hegel – în librării, la concurenţă, subterană, cu scriitorii dominanţi ai momentului. Întâlnirile au curs în fiecare 2 şi 16 ale lunii, ani de zile, când numai el oferea mai ales cafea – în ultimul timp, la Nestor. Intrasem în atmosfera cărţilor noi, aveam impresia că începusem să fiu martor la zidirea unor construcţii ideatice, de la rostire la întru, via Eminescu. Chiar şi presocraticii sau Corydaleu îmi erau familiari prin auz şi citit, măcar şi din lămuriri la curiozităţi ca din întâmplare. Am fost flatat când mi-a dat o copiei a scrisorii sale către Ştefan Milcu, solicitând Academiei să intervină pentru a readuce Închisoarea şi Mănăstirea Văcăreşti la funcţia originară, de Academie (Domnească). S-ar fi inclus, astfel, subânţelegeam, şi învăţătura martirilor terorii comuniste. L-am întrebat dacă n-ar vrea să discute aceasta cu ministrul Paul Niculescu-Mizil. Răspunsul a fost că dacă acela l-ar plăcea, el şi-ar pierde din timp, dacă nu l-ar plăcea…

Continue reading „George ANCA: Întâlniri în Paradis” →

George ANCA: Utopii în cămașă de forță

UTOPII ÎN CĂMAŞA DE FORŢĂ

numărul de aur al destinului – utopii în cămașa de forță – de ce a fost executat Ceaușescu -trădătorii Domnitorului Cuza

GEORGE ANCA

NUMĂRUL DE AUR AL DESTINULUI

Prin 1984-85, fractalii lui Otto Peitgen sau Ciprian Foiaş erau împărtăşiţi, în sala de periodice din cupola Politehnicii bucureştene, şi de custodele acesteia, psihologul Ioan Ciofu, promovat din fabrică, unde fusese trimis muncitoreşte pentru infracţiunea cu numele de meditaţie trascendentală. Parcă asemeni fotografului care, având gata de tipar un album cu Alpii şi primind o comandă să fotografieze Himalaia, nu a mai semnat niciodată acel prim album, psihologul, pedepsit de Ceauşeşti şi gonit din laborator, a pornit şi nu s-a mai oprit până în ziua de azi în/din ascensiunea numărului de aur.

De 25 de ani, viaţa i s-a metamorfozat în aurul numărătorii de sine şi de alţii, publicând Numărul de aur – matrice a devenirii? (1994, ediţie revizuită şi adăugită în 1997), iar de curând, Ordine şi destin, vol I, (2007, pus în circulaţie în 2008, cu mici şanse de a se face vizibil, chiar dacă autorul a fost nominalizat pentru Kyoto prize ca recunoaştere a teoriei sale asupra numărului se aur, inclusiv în influenţarea destinul uman). Savantul abia dacă şi-a permis, în răstimp, haiku-uri şi câtva povestiri, ca pentru a avea de unde să-şi aleagă motto-uri la diversele capitole survenite în căutarea sa ascensională. A nu ne îndoi că altcineva decât numărul de aur l-a sfătuit la aşa ceva, între Alpii realităţii mundane şi Himalaia destinelor omeneşti, nou Euclid între medie şi extremă raţie

Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns a pierde …cibernetica-diabetica/Odobleja-Paulescu, nu ne lasă vicleanul să nu luăm seama şi la Sisif-Ciofu în cheie românească, vreo sinucidere indusă de acum globalist, frate. Măcar colegul de pedeapsă, cu opt ani mai tânăr, Ion Mânzat, în a sa monumentală Istoria universală a psihologiei, l-a listat pe Ioan Ciofu printre maeştrii săi. Dă, doamne, Freud, Young.

Tragismul, în fine carpato-danubian, se ascunde în matematică. Supercontrolul constantei (încă Phi de la Phidias şi mai ales T/tau de la Tomi, tăietură, secţiune, ba chiar Tomisul unde Medeea şi-a tăiat-număr-aurit fratele, tot pe la noi, fraţilor) duce la o teorie cosmologică nu nesprijinită şi pe cele 6 numere cosmice ale lui Martin Rees.

Continue reading „George ANCA: Utopii în cămașă de forță” →

George ANCA: Vasile, semeni cu Fellini

Ochii la lumină, tifonul mască supt de inspiraţie. Jucam şah. Era luni, 9 noiembrie 1972. Intuiţia lua chipul credinţei. Vasile îmi spusese la telefon: Melville e romancier. În franceză l-au tradus trei, nu doi, al treilea fiind Jean Giono. Medicul îi dăduse vestea că se externează. Scăpa din sihăstrie. Voia să mă roage să mă interesez de nişte formulare pentru pensie. Ajuns la Uniunea Scriitorilor, venise cineva înainte în acelaşi scop şi nu le-am mai luat.

Am completat o cerere de deplasare la Alba-Iulia. Fulga mi-a spus să scriu revista pentru care m-aş deplasa. Doctorul Neagu n-a văzut vinovată folosirea ocaziei. Vasile mi-era util să ajung să-mi văd nevasta. Puneam acel util în atenţia profundă a altruistului, a bărbatului cu spirit puternic şi întăritor.

Operă de adâncimi fulgerate. Numărătoarea canceroşilor. “Anonimul veneţian”. Prin faţa unei oglinzi sparte, chipul unui muribund ca Vasile, o “Love story” catalogată melodramă, se compara cu un erou de melodramă, surâzând, în traveling. Urechea aţintită la limba italiană – paralelul între Italia şi leucemia prietenului meu. Călin mi-a dat să citesc din ultimul număr al revistei Cinema o schiţă de Ilarion Ciobanu, “Pâinea”, despre moartea unui prieten operator.

L-am invocat pe Vasile printre pustnici, filosofi şi poeţi. Sărisem la magie. Utilul nu-l căutasem. Înăuntru, acolo în larg, s-o afle pe Moby Dyck, suflarea călătoreşte cu Vasile. Învăţ italiana ca el, într-o săptămână. Duminică e un film italian la televizor. L-am mai văzut. L-am uitat, fiindcă e comedie. Am meditat la comicul ştiinţei, poate că progresul e o formă a comicului, a uitării. Filmul nu era italian, franco-italian. În Africa. Vorbeau totuşi şi câţiva italieni. Mirajul morţii în război – surâsul. Culorile deşertului. Cu o staţie înainte de Lizeanu, convoi mortuar pe urma unui ostaş. În film, ostaşul scăpa.

De dimineaţă, după press-book şi lectura unui referat la o carte de epigrame, am pornit la Uniune pentru “documentare” şi la ziar cu poezia. Formele mele nu se puteau fructifica, deşi erau aprobate de Fulga – nu decontasem o altă documentare. Hossu, cu semanlul unei cărţi despre Lotru, pe cine vedea îl punea să scrie două-trei rânduri pe primele pagini ale cărţii. Eu am zis: “Lotrul îmi aduce aminte de sufletul frumos şi de Vasile Văduva”, nu mai aveam loc de semnătură. Unul m-a făcut “fericitule” pentru că aş pleca în Italia.

Am starea lui Vasile, i-am spus criticului, la ziar. Vreau să publicaţi acest poem. E mai vechi. Dedicaţia e nouă. Am văzut efectul poeziilor Domniţei. De ce să aveţi stare Vasile Văduva? Cred că ar fi mai bine să spuneţi şi altor prieteni să fie atenţi ca nu cumva vreunul când l-o întâlni, că acum iese, să-l întrebe: “N-ai murit, domnule?” Dialogul a fost următorul:

– Publicaţi poezia aceasta.

– Eu nu pot. Am publicat de curând versuri. Şi nu se dă decât poezie patriotică.

– Am la mine, anume, şi o pozie despre patrie, două. Poate împreună să meargă. Fără poezia asta, însă, nu mă interesează.

– Eu n-o public pe asta, dacă e vorba să vorbim negustoreşte amândoi.

– N-am venit fără să întreb. Şora a citit poezia. Credea, la spusele mele, că ar fi ca mine, că nu l-ar impresiona în rău.

– Eu nu sunt de aceeaşi părere cu Şora.

– Nu e de publicat…

– Nu spun că nu, spun că eu n-o public. Îl cunosc pe Vasile Văduva bine. Am vorbit cu medicii şi cu el, ieri. Criticul îşi ştergea, din când în când, ochii pe sub ochelari. L-am părăsit de îndată ce au pătruns mai mulţi solicitanţi. Poezia “Florile” i-a rămas pe masă. A răspuns că nu-l incomodează, la întrebarea mea. Utilul, am îngăimat, că dacă de foile de pensionare se ocupă domnii cu maşină, m-am apucat de interesele mele. Aşa şi acum, ştii, o să-i povestec, Stănescu mi-a promis că îmi publică o poezie.

Strălucirea ceţii şi discreţia până la dispariţie a frunzişurilor ude îmi exaltau fiinţa. Poezia o simţeam a purta în ea şansa dovezii de nemurire, pe care o transmitea spiritului lui Vasile. Anume în cele trei roţi ale veveriţei, aşezate aparent suprarealist, în fapt – ermetic şi şi mai în fapt – mistic. O citesc ca pe o apă ce i-ar pica bine şi lui. “Fiu în sân ploii al elisabetanei” sau cam aşa ceva – mame Elisabeta ni se cheamă. Poate suntem una.

Sângele, ca ultim cuvânt al poeziei, mi-era prietenul. Trei roţi ale veveriţei, a treia neînvârtită: sângele. Vasile îşi simţea buricele degetelor umflându-se de noul sânge. Iniţial, în poezie, capul se rostogolea mort printre crengi, în varianta dedicată, se rostogolea viu.

Am refuzat să miros parfumul la care m-au îmbiat doamnele de la Relaţii. Eram în ziua culorilor. Parfumul se întinde în aer, culoarea în privire şi în ureche până la declanşarea adevăratei muzici. Mă mişcam într-un util înspăimântat de umorul păcatului şi al morţii.

Credincios acum, îndumnezeit, credeam în prietenul meu, lăsându-l numai pe el să creadă în Dumnezeu, mă puneam şi eu bine cu el.

Toţi îşi găseau un contrazicător, medicul pe suferind, criticul deplângându-l pe romancier. Femeile ascund moartea bărbaţilor. Domniţa era optimistă. Ba plângea în hohote spunând că, dacă Vasile moare, o să moară şi ea, iar noi să avem grijă de Alda. Pe mine nu mă contrazisese nimeni şi înotam în util.

Vasile îi dictează Domniţei spovedanii. Domniţa, Nansi şi cu mine între Brăiliţa şi Dunăre, baladând în aşteptarea lui Vasile.

Continue reading „George ANCA: Vasile, semeni cu Fellini” →

George ANCA: 12 zile

12 NOPȚI

Iarba nu mai creşte din pământ. Copacii s-ar aprinde dându-mi foc stomacului, frunză cu frunză. Mă urcasem să dobor veveriţe oarbe, neacoperite de păr. N-am cort. Privirea pe praful unei cărţi mai frumoase ca mine. Visez să ajung în pădure, să compun ceea ce pădurea nici nu-şi visează.

Se vor stăpâni cu greu să nu râdă, să nu mă compătimească. Şi ce voi face cu satul meu? Ştiţi, eu nu sunt din satul ăsta. Omul refuză mâncarea bună şi intră cu lumea în siloz. Eu mă reped să mănânc. Acolo, în adânc, bătrâna îmi face semne să aştept. În zadar îi arăt medaliile primite prntru cine ştie ce merite. Mă uit pe masă – goală.

De ce doresc învierea? N-am fost viu niciodată, zise. Ce bine era până ieri, neîntors din Întorsuri. O, departe zi de ieri, pe sub norii deşi mi-am aprins un rug oranj să-l strângă ploaia. Acum mă strâng în pădure, ploaia se răreşte cu picături de arbori, când va sta, vor fi dispărut codrii, când găsesc adăpost pier şi eu de sub ziua de ieri, atât de târziu născându-mă.

Zilele scad. Şerpii, cine i-o fi mânat pe ploaie, au duduit prin şanţurile pieilor lor de altădată, pârâurile de acum, unde rătăcim şi feriga mi-a crescut, nimeni n-o ştie, n-o vede.

Te sperii de şerpi, dar eu nu te pot duce unduios până în deal de unde să vedem încotro vom coborî. Să nu te sperii de mine, îngăduie, am rugat-o, să rămân, şi tu să ajungi sus, să mă aştepţi, Ferigă. A dat drumul perdelei bolovănoase, a început să tune şi prin lumina ferăstruită vedeam cum ea mă vede. Atât, îmi spusese. Mă alungase, mi-o lua înainte şi-mi mai şi striga să mă înapoiez, bravo, te poartă şerpii, acre sunt merele pădurii, dragostea mea.

Te chem din urmă, cu şerpii, să alunec în şanţurile pieilor lor vechi.

Plămânii tăi răscolesc norii. Pustiul va ploua. Rotundul portretului ţi se ascunde sub aripă. Înfloreşti la primăvară?

Ce să mai înfloresc, mi-arunci. Om trăi şi-om vedea. Prin păduri foarte bătrâne îţi caut vrăji pentru la primăvară.

Păduri într-una.

Afiş semnat de fostul primar. Să dau două pahare primului viceprimar, am dreptul, fiindcă l-am visat azi-noapte. Îmi respingea o ofertă, după ce altădată îmi batjocorise cererea.

Hrană de sus. Nori în vârfuri. Rădăcini dulci, aluaturi eterne. Din mărăcini şi rugi, cărni spânzurate de şerpi şi iepuri, fructe roşii, negre, ape, râpa apelor, arsă, foc în argilă, icoane, fiare în somn. O, sub crengi, sub rădăcină e un adăpost, sacul pierdut fă-l vizuină, ce se poate întâmpla, numai în afară omul se mânca.

Fantomele aromează ceaiul din miez de noapte picurând foi invizibile în apa micuţă înfoiată de întuneric.

Braconierii să nu flămânzească. Eu mi-am lăsat armele la poalele pădurii. Dacă şi le-o sufleca, voi fi văzut tolănit în vintrele ei năclăite de spasme nocturne.

Limba păsării bate în toarta văii, îşi zguduie cuibul înalt, îşi învaţă puii, în ouă, să cânte noaptea. Puţini mai sunt în stare să smulgă copaci din rădăcini. Dar fata răsare deşirată prin ploaie, de sus în jos şi tot cu tălpile pe muşchiul umed, de departe şi tot ameţitor de înaltă, până la cuibul unde în aluat etern puii învaţă să cânte. “Acolo se aştern numai mlaştini. Casa stă între dealuri sinistre, zice, bătută de vânturi groaznice, mergi mult, acum e muzeu, am fost, povesteşte, ceea ce au scris ele nu este nimic, lacurile sunt şi mai sumbre. Povestea mult mai lin, spun, se amestecă acum dealurile limpezite de ploi cu acele sinistre de le-a văzut în călătorie, când umbla cu alţi paşi, fără dansul din noaptea noastră?”

Continue reading „George ANCA: 12 zile” →

George ANCA: Interziși (versuri)

de la Jean

de la Jean nu cumpără nimeni de la Umberto cumpără toţi

dă-mi bani să mă duc să mă îmbăt adică fiica lui să-i arunce

că şi-a îndemnat mama să divorţeze şi mama n-a vrut

şi-a oblojit săsoaica mâna muşcată la carne când tot se tăiase

oraşul îşi mâncase norma de carne a mai rămas şi nevândută

şi-a cumpărat o sticlă a dus-o la gură ajuns pe lângă şine

curând sticla era goală şi tot atunci a trecut trenul în care

dormea nenorocita de Tiberia acum se cam terminase totul

s-a pus pe foc spânzurătoarea din veacul nemţesc al cetăţii

să fi înlocuit-o dunga lăsată de apele inundaţiei din vară

o să mă fac bine şi o să-mi cresc eu copilul am băiat bun

nu se luminase în compartiment de spaimă somnul neauzit

impiegatul călătorea pe lângă şine cu sticla goală în mână

dacă s-ar fi uitat ar fi văzut pe fundul sticlei o spumă de un deget

în război

în război până la cer

a căzut prizonier

ce fugind la aliat

dă de alt prizonierat

Continue reading „George ANCA: Interziși (versuri)” →

George ANCA: Baladii

BALADII

de ce mai cădea

ascult ca-n toate serile

nici față

coupo santo

o prea frumoasă

sariul

nu m-ai lăsat

brahmopanishad

eudaimonia

rănimu-ne

focul noap

moartea în ce chip s-a

vor mai veni

Gange în Holderlin

tune-ți

prin iarba codrilor

din mormânt

te vei afla

iar spune-mi

de ce mai cădea

de ce mai cădea un crac al dudului alb de-aia

doagele se înmulţeau nu se înmulţeau dogarul

apărea mai rar şi acum nu-i nici dudul roşu

săpând cu nepricepere s-a scurs

atâta vreme încât cu apa de acum

deasupra tot mai cobor ca o rugină

Continue reading „George ANCA: Baladii” →

George ANCA: Eminescu final

începe şi ziua asta din Gita sfâşietoare încă două zile pline ultima cu plecare totuşi

Mihai Sadoveanu cu lumina vine de la răsărit tocmai când India se eliberează de englezi România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90 pe canale de aceeaşi teapă

încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita

cu mintea în Saint Michel o să văd Mahabalipuram Hari Krishna Hari Krishna Rama Rama Hari Rama om namo bhagavate

Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – Lumină lină de Tudor Arghezi – la Eminescu, nonviolentă e Rugăciunea unui dac,sau ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa) – “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”?

Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).

Yatindra Tiwari a rămas fascinat, de Heliade (tradcător al Legilor lui Manu sau Tirukural), anume de eufonia stelară a laptelui, în “Zburătorul”.

Continue reading „George ANCA: Eminescu final” →