Umbre pustii
Zăpezi medievale cu gust de amintire
Se cern tăcute pe strada uitată de iubire,
Umbre pustii dansează despletite
În inimi ce se vor mereu iubite.
Se-văluie de ceața căzută peste gând
Uitând de-a lor chemare lăcrimând,
Se-mpart în cete alese pe sprânceană
Sorbind câte-un cuvânt din călimară.
Penelul lor mustește în trecut,
Pustiul amarnic le devine scut.
Se joacă-n vise otrăvite de culoare
Privind cu grea trufie către soare.
Își scriu tăcerile gălăgioase
Și gândurile ce nu stau acasă,
Se dojenesc mereu cu un sărut
Trăind această viață mai acut.
Umbre tăcute, tainice blesteme
Călătorind mereu printre poeme,
Doruri fierbinți cu gust de scorțișoară
Fantome dragi pierdute-n vară.
Fulgi leneși de iubire să se lase
Peste amarul adunat în case,
S-omoare nepăsarea și cu ura
Că ele și-au uitat voit măsura.
DESCHIDEȚI UȘILE
Cu palmele bătătorite de doruri arzătoare,
Cu lacrimi adunate într-un colț de ștergar
Și-au adunat în nodul basmalelor altare
Ale chipurilor dragi, plecate-n depărtare.
Privesc de la fereastra căsuței aplecate
Ce-a cocoșat sărmana sub anii ce i-au nins
Acoperișul vechi, cu găuri pe la coate
Și streșini ruginite de lacrimi botezate.
Privirea o au uscată de muta așteptare
Curgând pe aleea simfoniei pașilor grăbiți,
Tăcerea arde-n vatră cu limbi asurzitoare,
Colorând aprig dorințe aflate-n suspinare.
Pământul gliei sub unghii îl poartă-n demnitate,
Habotnici, nu-nțeleg cum un străin să poată
Să risipească cu un gologan a noastră unitate,
Devenind stăpân peste străvechea cetate.
Ei nu-nțeleg defel, de ce ai lor nepoți
Azi sunt plecați în lume să își câștige banul,
De ce-n singurătate și fără strănepoți
Își macină existența departe azi de toți.
Nu înțeleg de ce sunt blestemați și uitați
În tristele cătune pustii și îmbătrânite,
Ușa nu le-o deschid nici măcar ai lor frați,
Își macină durerea în genunchi aplecați.
Privesc cu nostalgie în trecut,
Înlăcrimați și plini de deznădejde,
Străbunii au luptat și n-au pierdut
Vreo palmă a pământului durut.
Deschideți ușile bunicilor uitați,
Nu au nevoie de-avuții, de lucruri fără rost,
Deschideți porțile ce scârție și-i vizitați,
Mai mâine ei vor fi plecați între cei morți.
În a mea minte toate cuvintele se joacă de-a Eminescu. Curg la marginea lumii, se oglindesc în luciul apei, îngână șoapte de iubire, aleargă după Luceferi, se închină îngerilor cuminți și se ascund de demoni înverșunați. Se-mbrățișează în amurg, se mângâie în zori de zi cu degetele fine ale sărutului, se-ascund după galbenii nuferi ce străjuiesc împărăția copilăriei, alină codrii veșnic neliniștiți. Tălpile lor lasă urme adânci în gândurile nerostite, tasând fiecare clipă de dor nedorit și vis neîmplinit. Se țin de mână sub bocetul clopotelor îngenunchiate de prea puțina credință a semenilor. Atingerea lor înfiorează lira ce-și cântă frumusețea tinereții. Neliniștea scutură frunzele codrilor albaștri, într-o rugă a statorniciei. Încâlcite, transformă absența în prezență, întunericul în lumină, nefericirea în fericire, demonul în înger, ura în iubire. Gătite de gală, fac reverență adâncă în fața amintirilor, căutând umbre nedeslușite ce înfierează dorul și durerea absenței.
ÎMBĂTRÂNIRE