Odă ție, Emin bădie !
Seara-i sus pe deal bădie, pune crizanteme-n geamuri
Luna ca împărăteasa, peste ceruri înstelată,
Iarna-i meșter de Luceferi, suflă lumânări pe ramuri
Iar pe bolta cursă smoală, stelele prind de se ceartă.
Eu cu ochii verde codru stau și-ți buchisesc iar versul,
Văd pe uşa de la surâ, teiul, scuturat de floare.
Plopii mulți și fără număr de-ar străpunge Universul
Și mă ningă fiori Celeste-n ziua ta, de sărbătoare.
Vântu-n codrii de aramă de-mi vuiește rău pădurea,
Plopii fără soț, pe lacul , umbresc floarea ta albastră,
Buciumul sună cu jale, de nu mai aud securea,
Doina ,cânt din veșnicie și din slova ta, maiastră.
Iar ce cântă-n slova asta, ramul, râul mi-s prieteni
Tu, Luceafăr nepereche, mi-ai îmbogățit și versul,
Ochi plecați pe altă cale peste Cer, nepământeni,
Ne veghează limba noastră, ne veghează Universul!
,,Când de tine n-om mai ști
Garantat, ne-om prăpădi ” !
Eminesciana
Cheamă – mă iubite, cheamă
Lângă suflet, la izvorul
Ochilor de cer, albastru
Să-mi alin, în tihnă , dorul.
Să chem păsările lumii
Să-ți aducă stele-n dar,
Să-i furăm, în şagă lunii
Noaptea, primului pătrar.
Să ne-ntindem lângă, , lacul”
Dintre codrii cei albaștri,
Şi doi nuferi, din cei galbeni,
Să-i desprindem, dintre aştri.
Iar lumina pân’ ,, la steaua ”
S-o cuprindem în secunde
Şi dorința, din luceferi,
Mângâiată-n plopi, sub umbre…
Flori de tei deasupra noastră,
Tu, deasupra mea, rămâi
Fi-voi floarea ta, albastră
Tu, iubirea mea, dintâi…
Şi bolnavi de-atâta noapte,
Să fugim, în altă lume…
Să luăm, în dor, păcatul
Şi Iubirea – n rugaciune.
Luceafăr trist
Incă-ți dezmierzi privirea pe poteci
Prin goana noastră putredă și rece
Când viața asta moartea și-o petrece
Ne strângi cu sârg cuvinte pe-unde treci.
Continue reading „Emilia POENARIU SERAFIN: Eminesciana (poeme)”
O halcă de pământ 
Mândra mea cu ochi de vară și cu părul de mușcată