Cât mi-e dor de un surâs,
De o șoaptă tandră, dulce,
Să mă țină-n brațe strâns,
Capul peste piept să-mi culce.

Cât mi-e dor, dor nesfârșit
În dor aprig mă mistui,
Cum să poți fi dar iubit,
Când a ta iubire nu-i?

Cât mi-e dor și e firesc,
Dorul rău să mă sfîșie,
Toamna vieții să-mi trăiesc ,
Tristă și-n melancolie.

Cât mi-e dor, un dor nespus,
Nopțile mi-s reci,pustii,
Sufăr și -n mine ascuns
Zac temeri,oare tu știi…

Că iubirea mi-e doar vis,
Văl de dor în cer cu stele,
Sufletul tăciune stins,
Searbăd, sleit de putere.

Pe drumul ei atâta de anost ,
Îmi port agale-ai mei obosiți pași,
Gândindu-mă la timpul care-a fost,
Pân’ai decis iubite să mă lași.

Astăzi cuvintele îmi sunt amestecate ,
Iar șirul lor deloc nu-l deslușesc,
De tine dragul meu atâta de departe ,
Parcă am încetat să mai trăiesc.

Gândurile prea abătute-mi sunt ,
În frânturi temerile mă-însoțesc,
Doresc ca să aud doar un cuvânt,
Numai atât:un singur te iubesc!

Mă trec prin chinul acestei vieți ,
Si-ntr-o tăcere abisală mă cufund,
Învăluită în amarul cruntelor tristeți,
Unde-aș putea fugi să mă ascund?

Astăzi simt parcă mă topesc de dor,
Asemeni unei lumânări aprinse,
Și nu mă regăsesc de al tău dor ,
Speranțele de-a te avea îmi sunt ucise.

Gândesc la toate care mă-înconjoară,
Însă cât de bizare acum îmi par,
Și numai un cuvânt atât în astă seară
În deznadejde-aștept ,știind că-i în zadar.

Azi în gânduri îmi revii,
Dulce-amarul meu răsfăț,
Iar în clipele-mi pustii,
Să iubesc iar vrei să-nvăț.

Azi prin gândurile mele,
Cu-amintiri îmi curgi în valuri,
Dragostea inima-mi cere,
Punte peste-a vieții maluri.

Azi precum o luntre-mi torni,
Peste-al vieții val plutești,
Vii tristețea să-mi transformi,
În iubiri nepământești.

Azi îmi ești un răsărit,
Din zorii zilei desprins
Dor de-albastru infinit,
Mângâierea mea din vis.

Azi te chem din Paradis,
Dorul prea crunt m-a răpus.

Se lasă seara și întunericul cuprinde,
Văzduhul văduvit de lună și de stele,
În falduri neguratice totul se ascunde,
Precum în suflet-s îngropate păcatele rele.

Se lasă seara peste munții gârboviți,
Ce-adăpostesc în sânul lor un bătrân schit,
În care de ochii lumii aprigi ,feriți,
Își duc câțiva călugări traiul lor liniștit.

Se lasă seara și-n liniștea monahală
Pustiul devine pace divină, iubire eternă
La ceas de rugăciune-n tăcere abisală,
Coboara-n suflete, puritatea supremă.

Se lasă seara, totu-i căzut în letargie
În sfântul schit se-aude ecoul slujbei
De Sfântă Liturghie!

Crezând că din tăciune scânteia vă zvâcni,
Mă amăgeam tăcută în sufletu-mi stingher,
Și tot efortul meu din nou dar de a iubi,
Se răstignise mut în ochiul tău de cer.

O aripă de înger purtată de un vânt,
La fereastra sufletului meu trist se-oprise,
Lament mi-era iubirea, suna a jalnic cânt ,
Din trupul tău de înger, de unde ea căzuse.

Eu tristă o priveam,în deznădejdea mea,
În dorul meu amarnic, scânteie-s și mă sting,
Iubirea-n trup îmi este povara cea mai grea,
Mângâi sfios aripa,oftez și -ncep să plâng,
De dorul tău iau perna în brațe și o strâng!

Precum un corb ce se rotește-n zbor,
În căutarea hranei sale necesare,
Mă chinui să îmi potolesc amarul dor,
Însă tăcerea ta, atât de crunt mă doare.

Ca o fantomă tu sufletul mi-l bântui,
Nu te arăți la față și îmi ești ireal,
În așteptări lungi astăzi tu mă mântui,
Iubirea ta nu-mi este decât coșmar fatal.

Din a toamnei grele melancolie,
De-as dispărea în zbor de corb înalt,
Tăcerea ta povară cruntă-mi este mie,
Apasă greu și mersul mi-atât de-ntortocheat.

Calc peste frunze moarte pe care le strivesc,
Aș vrea ca mersul meu deloc să nu le doară,
Mă cert în gând zicându-mi: de ce te mai iubesc,
Dacă tăcerea ta simt azi cum mă doboară .

Din ochi-mi triști iarăși îngândurată șterg
O lacrimă rebelă, ce pe-obraz se prelinge ,
Cât aș dori iubirea-ți nătângă să-nțeleg,
Când taci și-a ta tăcere mi-e jar aprins ce frige.

În valuri ce se zbat ,puternic către mal,
Voi arunca potirul din care am băut,
Durerile din mine sa se înece-val,
Și drumul vieții mele sa-l iau de la-nceput.

Din zarea-ndepartată a apelor ce curg,
Potirul sa se umple cu mângâieri și șoapte,
Și-n râuri de iubire al vieții mele-amurg,
Spre veșnicia sfânta in dragoste sa-l poarte.

Acolo-n veșnicie, în lumea celor sfinte,
La țărmul unui vis,la granița de timp,
Să te adun în vers din lacrima fierbinte,
Să te învii iubire în suflet și în gând,

Din potirul destinului sa sorb si eu alint!

Din nou la drum printre străini,
Însoțită doar de-amarul dor,
Cu ochii triști, de lacrimi plini,
Ce-or șiroi asemeni apei de izvor.

Atât îmi e de greu după o vreme,
Să mă despart de locul strămoșesc,
Dar iată viaț- asta a mea pesemne,
Departe mi-e sortită s-o trăiesc.

Doar gândul și speranța ma vor însoți,
Ca bunul Dumnezeu s-aibe grija de mine,
Sa-mi dăruiască și mie ca într-o zi,
Sa nu mai bat la porțile străine.

În Dumnezeu nădejdea mi-am pus mereu,
Și astăzi tot cu El pornesc la drum,
Te las cu bine drag sătucul meu,
Mi-e greu,dar asta imi e viata acum.

Pentru un colț de pâine suspinând,
Sa sufăr singura precum puiul cucului,
Cu sufletul răpus de dorul cel flamand,
Abătut și-nsotit doar de mila străinului!

Suspină codrul trist, îl simt ușor gemând,
Pustiu, fără de păsări e mut, nu mai răsună,
Doar noaptea-n întuneric atât zărești trecând
Printre crengile-i goale, ochiul frumos de lună.

Suspină codrul drag în amara lui tăcere,
Atât îl mai străbate, un croncănit de corbi,
Rămas fără de viață, se stinge în durere,
‘Necat în întuneric , la fel ca ochii orbi.

Suspină codru-a jale, toamna nepăsătoare,
Îi frânge frumusețea, asemenea ca moartea
Îl seceră de viață, nu-i pasă că-ncet moare,
Strigătul cucuvelei o să-l străbată noaptea.

Suspină codrul meu de toamna ce-l apasă,
Îi înțeleg suspinul, în suflet ghimp îmi este,
Până în primăvară când iar o să-nverzească,
Trezindu-se din vis, ca zâna din poveste.

Suspină codru-adânc, când goale-s a lui creste!

——————————-

Elena TUDOSA

23 septembrie 2019

Tu înalță -mă, apoi mă prinde,
Lângă tine mă oprește,
‘N cerul unde sunt destine,
Când ochiul morții pândește.

Fă-mă să fiu porumbița,
Albă, pură și nevinovată,
Risipind pe veci căința,
De-a sfârși nevinovată.

Ține-mă închisă-n cripta,
Unde îngerii se strâng,
Apoi în lumină sfântă,
Renaște-mă ca pe-un gând.

Dăruie-mi pacea pierdută,
Si pe fir de dor flămând,
Fă-mă iarăși fericită,
Îngerul meu călător.

Ca un foc îmi ești în vene,
Si mă arzi fără de vină,
Neîncetat o să te cheme
Inima, vino să îmi fii lumină!

——————————-

Elena TUDOSA

19 septembrie 2019

Din cerul plumburiu de soare-abandonat,
Își varsă stropi de ploaie greoi, repezi și reci,
Și într-un dans nebun de iele înfocat,
Scutură fără milă frunzele de pe crengi.

Geloasă pe-ale verii frumoase culori vii,
În val vârtej coboară cu friguri, vânt și ploi,
În stoluri alungând păsări spre alte zări,
Așterne trist tăcerea în crâng și în zăvoi.

Ca o nebun-aleargă, goală și despuiata,
Se scutură de toate ce răspândesc miros,
Pe unde trece ea, natura toată – i moartă,
Sub vălul brumei reci, strălucitor, geros.

În urma sa rămâne pustiul și tristețea,
Însă – i necruțătoare, nu are remușcări,
Că mai alung-un an și tristă bătrânețea,
Ne-o apăsa pe umeri și-n gânduri cu poveri.

Ne-afundă crunt în ,,grota eternelor tăceri „.

——————————-

Elena TUDOSA

16 septembrie 2019

Se lasă toamna și iată în curând,
Vor plânge- a jale toate în zăvoi,
Și păsările-n stoluri vor pleca curând,
Luându-și supărate, rămas bun de la noi.

Se lasă toamna cerul înveșmântând
Cu nori negri – plumb nespus de grei,
Copacii își vor pierde frunzele lor oftând,
Și – or tângui – n suspin durerea lor și ei.

Se lasă toamna și peste tâmpla mea,
Cu frig în oase împrăștiind dureri,
Tristă ne pleacă vara și despărțirea-i grea,
Pe umeri ni se-aștern eternele tăceri.

Se lasă toamna și vălu-i argintiu(brumariu),
Peste pământ lucind, necruțător va așterne,
Îl va lăsa în urmă – i dezbrăcat și pustiu,
Nostalgie amară va semăna-n catrene.

Se lasă tăcută toamna încet iubite iar,
Mă frige-n suflet cu-aducerile-aminte,
Te simt ca o tăcere zidită în hotar,
La marginea străină a nerostitelor cuvinte.

Se lasă înc-o toamnă cu ploi și vânturi reci,
Mă arzi în suflet când, prin gânduri îmi alergi!

——————————-

Elena TUDOSA

6 septembrie 2019

Dă-mi din tot ce este vers,
Frumusețe-acelor rime,
Să-mi clădeasc-un univers,
De iubire-n astă lume.

Dă-mi cuvintele mărețe,
Ca din frumusețea lor,
Să sorb sfintele povețe,
Să-mi fac drum în viitor.

Dă-mi din aura iubirii,
Ce mă face om frumos,
Gustul suav al fericirii,
Să-l aștern în grai duios.

Dă-mi e rugămintea care,
Azi mă face să respir,
Prin versul ce-i alinare,
Când pe coală îl înșir,

Dă-mi, fii gândurilor mele,
Vis măreț, spre implinire,
Să mă veșniceasca-n stele,
Să devin o nemurire!

——————————-

Elena TUDOSA

1 septembrie 2019