1. Reducerea structuralității structurii
Misiunea acestui text, în loc de concluzii, își asumă dificila decriptare a unor coduri de-o poeticitate reducționistă la diferență și la „scriitura diferantă – adică în buclă”, unde „dorința de centru” a Doinei Drăguț este funcția jocului însuși. Tocmai aici, între scriitura ca descentrare și scriitura ca afirmare a jocului recentrator, poate fi localizat poieinul originar, totul venind de la capătul nopții, din copilărie. „Totul pare suspendat iar împrejurul concentrat doar într-un singur punct”. Apropiindu-se tot mai mult de acest centru ajunge la capăt și dispare. Dispariția aparține jocului (ca la Arghezi – n.m.) și îl leagă de moarte: Pe această „platformă” jocul este „egal nemăsurat strivind singurătatea”; „nesfârșitul gol se deschide ca o scorbură prin care trec fluide gândurile neordonate”; lumina „întoarsă în ochiul descompus (codul ca atare – n.m.) impune trecerea în sensuri diverse, reflectă povești fără urme; extremele ne închid ca două extremități: naștere și moarte, progres și declin, spațiu de liniștire și încânturi în extaz, înțelepciunea de sine și configurația spirituală: „legăturile cele mai apropiate pot fi zdrobite în clipa următoare” ca-n suprarealism. „Cerul se adună-n pliuri de neant ca tăcerea într-o fântână adâncă”; imaginea ne arată că centrul este fântâna, centrul e pragul de unde uneori absolutul s-ar lăsa atins. Departele înăuntru e un centru în centru, abisul, fără fundul redublării infinite. „Celălalt se află în același” – exclamă Derrida (Derrida, 1998, p.394). Ca atare poeta procedează corect: „aduc depărtarea lângă mine și o micșorez până se face punct… apoi tot ce este în jur umplu cu vânt și cu așteptare de îndoit cuvânt absolutul pare că se lasă o clipă atins de cel mai îndepărtat cerc al minții”. „Prin jocul rafinat al minții ne înălțăm și ne înțelegem rostul. Orice element își are locul său, ordinea prevalează dezordinea țintind spre culmile sublimului ambiguu dintr-un poem văzut ca o extensie în viitor „simultan concentrat și dispersat”.
Desigur „Orologiul gândurilor” e o „ars poetica” ce probează considerațiile din postfață. „Privirile traversează umbre cu forme dizolvate (Drăguț, 2022, p.42); poemul devine joc în joc, permutările sunt prinse într-o «istorie a sensului» căreia i se poate oricând readuce la viață originea sau anticipa sfârșitul sub forma prezenței (Derida, 1998, p.375).
Apropiindu-și drept telos (arche) reducerea structuralității structurii, Doina Drăguț își implementează fiecare „cărare de cuvinte” într-un limbaj semiotizat, situat din capul locului la nivelul semnelor, urmelor. Poeta are o asemenea viziune: „îți vedeam urmele în aer… rădăcini în cer creșteam… descriam locul geometric al ființei mele… urmam apoi negații false ce consideră realul ireal și irealul real”.
2. Cuvântul: începutul tuturor lucrurilor
Poeta, slujindu-se de puterea închipuirii, valorifică substanțele afective și volitive între care instituie echilibrul: „cât trup atâta suflet”. Versul îi e fie cioplit ca o coloană fără sfârșit fie „val răsturnat între cer și cuvânt”. Brâncuși animând cu transparență autoreferențială, Doina Drăguț fraternizează ca o altă poetă, adeptă a micropoemului-cristal, Zoe Elena Deju, dar și ca o alta, Ileana Spineanu Morega, de la Motru (Drăguț, 2022, p.48).
În armonie cu sine, poeta își urmează propria natură doar pe sine însuși avându-se model narcisismul, care cumva de neevitat, îi îndreptățește aspirația la a poseda puterea cuvântului, diseminată în fascinație, perversitate, înnobilare, defăimare, obscurizare, adormire, trezire.
„Stăpânirea de sine” relevă o metodologie personalizată, la răspântie a golului ce permite locuirea (de care face vorbirea metafizică Heidegger – n.m.). În locuirea-ca-atare nu există limite nici pentru culmile abisului nici pentru valurile fanteziei. În pofida acestor decondiționări / dezlimitări, „omul progresează prin propria voință își urmează impulsurile instinctuale în conformitate cu particularitățile sale și devine captiv al formelor abstracte”.
Revendicând „relația specială cu timpul”, poeta speră ca formele ei poetice să scape neatinse de trecerea timpului. Ea se caută pe sine într-un strop din timpul său în care, tragic, începutul și sfârșitul coincid. Cuvântul este începutul tuturor lucrurilor. Viața-i ca un vis (tema e barocă – n.m.). Logica guvernării universului este amendată de starea de deșertăciune deși labirintul existenței îl obligă pe om să-și afle calea de ieșire din el grație sentimentelor și dorințelor ce se pot opune legilor.
Autor: Silviu Doinaş Popescu
Numărul 12(124)/2020 al revistei de cultură universală Constelații Diamantine a ieșit de sub tipar în contextul Zilei naționale a României. Cu o frumoasă prezență în stațiul cultural românesc, apariție lunară editată sub egida Ligii Scriitorilor Români și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, revista Constelații Diamantine se prezintă ca un veritabil promotor al valorilor literare românești, redactorul șef al acesteia fiind neobosita și talentata scriitoare Doina Drăguț. Fiind în al XI-lea an de activitate, cuprinsul revistei în cauză abordează, ca de fiecare dată, descrieri de diverse tipuri literare, analize și cronici cu aspecte concrete din viaţa și activitatea iluștrilor scriitorilor români de pretutindeni și nu numai, cât și a scriitorilor din lumea universală; cu ştiri despre acţiunile clasei intelectuale (scriitori, savanţi, pictori etc.) atât din cadrul ţării, cât şi din afara ei; cu noutăţi permanente despre apariţiile editoriale din ţară și străinătate; respectiv și informaţii despre cultura şi literatura din spaţiul universal al omenirii. Constelații Diamantine este o valoare aparte pentru colectivitatea și cultură românească, deoarece, în nenumărate rânduri, este prezentă la ordinea zilei cu noutăți despre viaţa şi activitatea literară a celor mai de vază personalităţi ai neamului.
Revista de cultură universală „Constelaţii Diamantine”, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români și a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, în an aniversar. Cu o prezentă notabilă în spaţiul cultural românesc, Constelații Diamantine este publicația lunară care promovează și valorifică în mod distinct arta scrisului – activitate intelectuală care produce neîntrerupt valori estetice cu caracter multidimensional, având la bază creația literară exprimată prin genul liric, proză, articol de analiză, cronică de actualitate etc. Fondatorul şi redactorul şef al acestei prestigioase reviste este neobosita scriitoare și jurnalistă Doina Drăguţ, care de-a lungul anilor s-a realizat cu mult succes și măiestrie în disciplina criticii literare, a versului liric și a prozei. Prin conținuturile sale revista în cauză, de la începuturi și până în prezent, și-a avansat imaginea cu multă considerație în cultura națională, promovându-și cu stăruință produsul literar de calitate al scriitorilor consacrați, dar, în același timp, dând posibilitate pentru afirmare și scriitorilor începători. Așa fiind, în palmaresul acestor zece ani de activitate editorială în paginile revistei au semnat remarcabili scriitori și personalități de vază ai neamului românesc, conținutul literar fiind completat mereu cu lucrări originale, de actualitate și pline de pondere. Pe parcursul a zece ani de activitate revista Constelații Diamantine a reușit cu mult succes să-și promoveze imaginea atât în spațiul cultural național, cât și în spațiul cultural universal, autorii creațiilor literare fiind din întreaga lume și de diverse origini, personalități și scriitori care, la rândul lor, contribuie în mod onorabil la valorificarea culturii și literaturii române.
Poezia îşi are propriul univers, ireductibil la cel real. Iată o aserţiune cunoscută degustătorilor de poeme, acelora care nu vor întreba de fiecare dată „ce vor să spună versurile astea?”, iar cine va întreba, ridicând din sprâncene, care va să zică să facă bine, pentru indolenţa lui, să citească romane de dragoste sau proză fantasy&science fiction sau gazeta sporturilor. Mi-a plăcut de când mă ştiu provocarea dificilului, a obscurităţii mallarméene, a preţiozităţii gongorice, a artificialităţii limbajului poetic. Acum ţin în mână o carte care îmi place mult, ca de la matematician la matematician, cartea doamnei Doina Drăguţ, Gânduri de lumină, Ed. UZP, 2019. Versurile sunt întotdeauna o sfântă mistificare, a zis cineva. Versurile acestea nu sunt intertextualiste, nici postmoderniste, dar pot fi categorisite la rigoare ca postsuprarealiste, da, enigmatice, prin „jocul interesat al gândirii” (Breton). Iată: „Cât echilibru poate să fie/ pe o sferă/ care se rostogoleşte?/ cât echilibru poate să fie/ pe un triunghi sprijinit/ pe unul din vârfurile sale?/ cât echilibru poate să fie/ într-o privire aplecată de vânt?/ (cât echilibru…). Altele simulează inocenţa: „să fie arcul/ ne-mplinirea unui cerc?/ să fie zidul/ semnul epuizării?/ să fie floarea/ uitarea frigului din urmă?” (să fie…?). Dar sunt şi unele tânguind disperarea: „Cartea destinului s-a deschis/ paginile s-au răsucit/ ca nişte frunze,/ vântul s-a oprit,/ crucea s-a prăbuşit,/ umbra s-a alungit/ până la marginea abstracţiei/ ultime./ (Poetul şi arta lui). Registrul poetic nu se opreşte aici. Aş spune că nota dominantă este a unui „concetism ritualizant şi emfatic, de extracţie asianică, propriu promoţiei şaptezeciste” (Claudiu Komartin). Poeta debutează într-adevăr în anii ’70, în revista Luceafărul. Iată o mostră de concetism asianic, patetic, ritmat, preţios, afectat: „Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate, totul este neaşteptat, umbra şi lumina se joacă, aripile se adaugă una câte una, regnul se mişcă plin de fantezie, iar pornirile trec ritmându-şi nepăsarea… Cuvintele răspândesc în ritm năvalnic tăcerea, draperiile se mulează dând mărginire fiecăruia, privirile fulgeră vedenii, veşnic deschis sufletul destramă călătorii, iar cel ce îmbrăţişează tot, abandonându-şi forma, cu picioarele străpunse de fugă, aluneca tot mai adânc prin noi vecinătăţi”. (Relaţia cu timpul). Exerciţiul analizei critice întâmpină efort tocmai în acele poeme ample, care mă trimit la Elegiile lui Nichita, sau la Căderea lui Cărtărescu, sau la unele poeme ale lui Daniel Turcea: ultimele două titluri mai sus amintite, Poetul şi arta lui şi Relaţia cu timpul, la care aş adăuga antologicele, cred, Trecere fugară şi Iluzii si speranţe Aş alege ca pol al admiraţiei ultimul poem citat. Mă întreb cum a fost scris: dintr-o suflare, sau printr-o îndelungată elaborare, cu un plan sau după modelul matematic al zgomotului alb, în care paşii procesului, aici cuvintele, survin fără minimă predictibilitate. Poate cheia se află în cascada nesfârşită de (cvasi)antonime, început-sfârşit, bine-rău, nelinişte-nădejde, iluzie-speranţă, tot-nimic etc. etc, dar şi în eşafodajul discret pus la dispoziţie de formaţia matematică a autoarei: formatare, margini, extreme, aproximare, dezarhivare, raport spaţial, distanţă, infinit, Zenon, temporar, drum, convergenţă, circumscris. Şi, la mijloc de codru des de obscuritate, de ermetism al sensului, această inserţie parcă din Anton Pann: „bogăţie de sărac strecurată-n haină veche”. Este sigur că metaforele sunt foarte puţine în această poezie a doamnei Drăguţ. Şi este sigur că, aşa cum afirmă undeva Nicolae Manolescu, metafora nu face poezia, în sensul că nu neapărat. Şi că, în slaba colecţie de metafore ale poemului, poemul în sine devine o metaforă sui-generis.
Am venit pe lume într-o dimineaţă de toamnă, când vinul încă nu se potolise din fiert, când cerul era năpădit de păsările ce plecau spre ţările calde, când bunicul meu tocmai părăsise lumea aceasta lăsând un gol fără margini în inima bunicii, când fratele meu abia împlinise cinci ani şi patru zile, între noi stând Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, când tatăl meu tocmai sosise la Craiova, la Spitalul Filantropia, cu „trenul de şapte”, şi s-a bucurat că nu sunt băiat.
Având la bază profesiunea de matematician, licenţiată a Universităţii din Craiova, facultatea de matematică-informatică, Doina Drăguţ (poet, eseist, romancier, critic literar şi de artă, publicist, jurnalist) a reuşit să se afirme cu mult succes şi în domeniul literaturii, în timp, punând în lumină un şir de lucrări literare destul de preţioase. Debutând în 1994, cu volumul de versuri „Ceasuri de îndoieli” (Editura Spirit Românesc), ulterior Domnia Sa publică şi alte cărţi de poezii, eseuri, romane, critică literară şi de artă care, la rândul lor, sunt lucrări de valoare pentru literatura naţională română. Astfel, facem cunoştinţă cu volumul „Suferinţele unui redactor”, roman (Editura Alma, 2006), „Detaşare într-un spaţiu dens”, poezii (Editura Spirit Românesc, 1995), „Spaţiul din nelinişti”, poezii (Editura Scribul, 1998), „Ochiul de lumină”, poezii (Editura Scrisul Românesc, 2000), „Arabescuri”, eseuri (Editura Spirit Românesc, 1995), „Nelinişti prin timp”, eseuri, prefeţe, recenzii şi cronici literare, cronici plastice (Editura Sitech, 2010), „Individualitatea destinului”, eseuri privind individualitatea destinului în artă (Editura Spirit Românesc, 1996), „Timpul dintre valuri de lumină”, poezii (Editura Fundaţia Scrisul Românesc, 2014). În mod prioritar este cazul de menţionat că Doina Drăguţ, cu o dibăcie aparte, realizează cronici de analiză literară cu referire la creația marilor scriitori români clasici şi contemporani (Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Marin Preda, George Călinescu, Constantin Brâncuşi, Marin Sorescu etc.), despre unii scriitori din lumea universală (Jorge Luis Borges, Denis de Rougemont, Ernest Hemingway), despre scriitorii români debutanţi şi un şir de artişti plastici români şi nu numai. Astfel, prin lucrările sale, de o semnificaţie distinctă, destinate criticii literare Doina Drăguţ poate fi considerată, cu certitudine, un critic literar de mare calitate, respectiv, realizând cu multă izbândă cercetări complexe asupra genului literar prin poezie, proză, artă, ştiinţă. De-a lungul timpului, urmând calea criticii literare şi de artă, Doina Drăguţ prin analizele sale pune în valoare propriile calităţi scriitoriceşti, dar, în acelaşi timp, descoperă/ redescoperă continuu universul literar/ universul creativ al scriitorului român şi nu numai. Domniei Sale îi reuşeşte de minune să cerceteze diverse genuri literare, iar analiza pe care o propune cititorului este una a noului/ a valorilor autentice, fondată pe criterii concrete şi pline de sens, ce desemnează doar un sistem de însuşiri esenţiale despre arta scrisului. Atentă la orice cuvânt produs şi reprodus, critica literară a Doinei Drăguţ se reflectă cu multă profunzime în ediţia volumului „Nelinişti prin timp” (eseuri critice, prefeţe, recenzii literare şi de artă, Editura Sitech, 2010, pagini 170), lucrare ce reprezintă, cu adevărat, abnegaţie sau, mai bine zis, devotament real faţă de arta literară, şi anume: arta criticii literare. Aşadar, criticul literar şi de artă Doina Drăguţ reuşeşte să delimiteze cu multă perfecţiune şi talent ştiinţa literaturii/ artei, în consecinţă, în baza analizelor efectuate producând numai viziuni şi concepte estetice ce reflectă corect realitatea.