Nu mai am cu cine discuta, despre tine, Basarabie, şi atunci, mă mulţumesc să te revăd în amintirile mele, pe care le deapăn în liniştea nopţilor când insomniile îmi dau ghes. Răsfoiesc, uneori, paginile scrise de alţii, care te-au cunoscut în trecut, sau ţi-au aparţinut. Rândurile unui Nistor, sau Iorga, sau Antonescu, îmi fac bine, pur şi simplu. Dar întâmplarea face să dau, fără să vreau, şi de altfel de rânduri, literare, cum s-ar spune, care m-au făcut, nu o dată, să le abandonez fără să ajung la capăt. Poate că înţelepciunea vârstei m-a înarmat cu o răbdare şi o curiozitate mărite, poate că aşa se explică faptul că m-am înhămat să trag până la capăt rândurile lui Geo Bogza din a sa ”Basarabia ţară de pământ”, zărită întâmplător în rafturile bibliotecii unui prieten. Un reportaj literar publicat în 1939, rod al călătoriei prin Basarabia, din primăvara lui 1934. Din capul locului autorul se vrea şi se declară un documentarist. ”Voiajul în urma căruia am scris acest reportaj despre Basarabia, a fost făcut în primăvara anului 1934. Desigur, că de atunci, s-au schimbat multe din cele cuprinse în această carte. Ele vor rămâne, totuşi, ca un document a unor vemuri triste, pentru a căror completă dispariţie mai trebuie luptat încă.” Reportajul s-a bucurat de aprecierea lui George Călinescu, care, în a sa Istorie a literaturii române, din 1941, scria despre Geo Bogza: ”procedează ca un fotograf de artă, şi deci ca un scriitor, intuind o notă dominantă şi apoi prin apropiere şi depărtare, scoţând clişee fantomatice, aproape neverosimile. Talentul său în acest gen e mare.” Oare aşa să fie?! La capătul lecturii, non stop de data aceasta, am rămas cu impresia că am de aface cu un reporter care a vânat cu obstinaţie senzaţionalul în grotesc, în hidos, sclav al unui şovinism prost disimulat. Aşa sunt, aşa scriu cei ce pleacă la drum cu idei preconcepute. Nu de astfel de ”document” aveau nevoie românii cu privire la Basarabia, impropriu denumită astfel Ţara de la Dunăre la Hotin, ţinut făcând parte integrantă din trupul mare al Moldovei. Fără să vreau, gândul mă duce la tristeţea care i-a măcinat pe basarabenii actului de la 27 martie 1918, care au realizat realipirea la Patria Mumă, întâmpinând o dureroasă indiferenţă din partea fraţilor de dincoace de Prut. Atunci, unirea s-a făcut numai datorită lor, şi numai lor! De ce această atitudine a mea faţă de un reportaj?! Nu voi căuta prea multe argumente în propriile-mi vorbe, voi da frâu liber autorului să se etaleze singur. În primul capitol – ”Cum începe Basarabia” – Bogza face dovada, prima dovadă, a caracterului tendenţios al ”reportajului”. O înmormântare în comuna Corjeuţi, judeţul Hotin. Senzaţionalul în grotesc, se revarsă asupra Basarabiei, asupra românilor moldoveni, fără a spune nici un cuvânt despre rutenizarea ”istorică” realizată de Austria în nordul Bucovinei şi, implicit, în fâşia îngustă dintre Prut şi Nistru din nordul Basarabiei, proces început după raptul din 1775 şi continuat până în anii 1900-1910. Basarabia românească, începea cu acest nord ”metamorfozat” al ei! Cucerit de această introducere, Bogza nu se dezminte şi continuă cu un alt capitol – ”Leizar Şimon personaj hotinian” – în care, pe româneşte spus, îşi dă arama pe faţă. Această caricatură de evreu este definită din titlu – personaj hotinian!? Şi drumul căutătorului de senzaţional continuă. Hotinul nu se lasă părăsit.
Ce contează pentru Bogza că timpul alocat Basarabiei se scurge? El insistă – dughenele evreilor, ”pustiul şi singurătatea”, oamenii, comerţul în general – ”un om înviat din lumea morţilor, vine să-ţi vândă”. Sfânta mizerie şi numai atât?! ”Bărbi negre, sure, năclăite, murdare. Bărbile oamenilor din Basarabia! În această abundenţă de păr, gura e o tăietură orizontală, şi atunci când se deschide, neagră, pare o gură de prăpastie.” Mici frânturi din imensa înşiruire de imagini ”fantastice, aproape neverosimile”. Talentul său în acest gen e mare…Da, în acest gen! O fi talentul mare, dar documentarea în domeniu, care trebuie să preceadă un reportaj ”document”, chiar exprimat într-o formă literară elevată, lipseşte la d-l Bogza. Să nu fi răsfoit dumnealui, înainte de plecare, Istoria Basarabiei a lui Ion Nistor, sau notele de drum ”Trei zile în Basarabia” ale lui Nicolae Iorga, sau datele statistice şi informaţiile istorice lăsate de Ion Antonescu încă din anul 1919, în a sa cărţulie ”Românii – Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor”, sau, etc., etc?! Posibil, dar greu de crezut. Am ajuns la parcurgerea a peste 30% din reportaj şi mă las dus de Bogza, tot prin Hotin, la o sinagogă, la o acţiune electorală, la nivel de bandă electorală!? Pro ”naţional ţărănismus”…Totul i se pare grotesc, dezgustător, precum cerşetorii din primul capitol, care, pe lângă aspectul înspăimântător, mai cerşesc şi în limba rusă – ”Cred că nici o limbă din lume nu e mai proprie lamentaţiei, văicărelii, ca limba rusă”. !??? Măi, să fie! El, care recunoaşte din capul locului că nu cunoaşte limba rusă, omul de litere plin de talent, se încumetă la astfel de afirmaţii! Limba rusă, la general definită, numai la auzul ei, rostită de nişte cerşetori! Limba lui Tolstoi şi a lui Puşchin, a lui Dostoievschi şi Lermontov, a lui Cehov şi a lui Esenin, devine în imaginaţia ”dirijată” a lui Bogza, o limbă proprie lamentaţiei şi văicărelii. Bravo maestre! Halal să-ţi fie! Şi spectacolul fantastic şi deplorant continuă cu incredibelele ”mori de vânt”. Şi iarăşi, românii moldoveni sunt ocoliţi, nu afli nimic semnificativ despre ei. Afli în schimb despre copiii evrei. ”E o diferenţă de cel puţin o mie de ani între ei şi viaţa zilelor noastre”. Sunt copiii evrei din Basarabia şi Bucovina. Morile de vânt!? ”Cărui, meşter medieval i-a dat această născocire prin minte?”…”…, o moară de vânt în asemenea împrejurări, nu-i chiar un lucru peste care să poţi trece cu una, cu două. Nu ştiu chiar de ce o fi râzând lumea, că acela pe care servitorul său gras şi poltron îl botezase Cavalerul Tristei Feţe, a fost cuprins de furie la vederea morilor de vânt, şi s-a năpustit asupra lor, într-un atac executat după toate normele cavalerismului, şi pe care larga noastră înţelegere omenească, la care am ajuns azi, îl găseşte perfect justificat?…” Oare, un om de cultură, un literat de talent, cum a fost considerat Bogza, avea nevoie de o astfel de ”interpretare” a lui Don Quijote, pentru a scoate în relief, acest spectacol fantastic al morilor de vânt, mori de vânt care, în viziunea lui apar ca ”…foarte agresive şi atacurile pe care ele au obiceiul să le dezlănţuiască asupra oamenilor, sunt unele dintre cele mai periculoase. Aşa încât don Quijote a avut perfectă dreptate, să atace el, cel dintâi”. Şi, mai departe, în mod obsesiv, ”In ceea ce mă priveşte, spirit mai puţin combativ decât eroul lui Cervantes, mărturisesc că morile de vânt sunt acelea care au sărit mai întâi asupra mea, şi m-au atacat fără milă…” El, reporterul de talent, fotograful de artă, vorba lui Călinescu, a văzut neverosimilul şi grotescul, acolo unde , orice om sensibil, atât la creaţiile naturii cât şi la cele ale omului, ar fi văzut un peisaj aparte, mai rar întâlnit, plin de trăsături romantice, de frumos. Citind rândurile scrise de Bogza, nu rareori presărate cu adevărate comori de expresie literară, nu poţi să nu te întrebi, de unde această pornire, aş zice de rea credinţă, asupra unui ţinut românesc, împânzit de români moldoveni, de obiceiuri româneşti. Oare chiar nimic nu l-a atras, nimic nu l-a fascinat?! Departe de mine gândul de a-i contesta talentul literar, talentul de scormonitor al reporterului. Mă închin în faţa unor rânduri ca cele ce urmează. ”Închipuiţi-vă ceea ce se petrece în fiecare zi cu soarele şi cu florile lui, în Basarabia. Dimineaţa la ora cinci, el începe să se ridice de peste câmpiile răsăritene ale Rusiei. De cum a apărut deasupra orizontului, din Basarabia, o provincie întreagă de flori îi răspunde, privindu-l atent, cu interes, ca pe un cunoscut aşteptat care vine. Sute de mii, milioane de sori în miniatură, îl întâmpină şi nu-l mai pierd din ochi. O provincie întreagă, magnetizată ca de o baghetă magică, execută, clipă de clipă, aceeaşi mişcare. Când soarele e sus, florile îşi resfrâng capul, ca un om care goleşte o sticlă cu apă. Căldură cotropitoare a după amiezii. Soarele coboară, şi florile după el, nepărăsindu-l o singură clipă. Şi apoi crepusculul. Câmpiile de floarea soarelui privesc toate, ca un amfiteatru cu milioane de spectatori, cum soarele apune. E ultimul act din spectacolul imens şi colectiv al heliotropilor.” Frumos, foarte frumos! Dar oare e ceva specific numai Basarabiei? Nu e ceva întâlnit de reporterul scriitor şi în alte părţi ale Ţării, în Bărăgan de exemplu?! Rânduri minunat formulate, care vin să îndulcească textul. Şi chiar dacă i-au fost inspirate de privelişti întâlnite în Basarabia, este prea puţin, da, prea puţin pentru a îndulci gustul amar al întregului reportaj. La numai câteva rânduri, reporterul îşi revine şi se repede, precum Don Quijote, asupra Basarabiei. ”După câteva luni de zile, floarea soarelui e coaptă. O nouă recoltă invadează pieţele din târgurile mocirloase ale Basarabiei. Oamenii îşi pregătesc bani de câte un leu să cumpere căniţele în care e vândută. În China e orezul. În alte ţări e nuca de cocos. În Basarabia e floarea soarelui.
Hrana naţională. Stema atâtor lucruri care se petrec în această provincie. Simbol al plictiselii şi al sărăciei. Sute de mii de oameni rod, de dimineaţă până seară, sămânţă de floarea soarelui.” Am parcurs mai mult de jumătate din reportaj şi continui să mă învârt cu Bogza, pe o rază de nici 50 de kilometri, prin acelaşi Nord Extrem al Basarabiei, locuit de o majoritate ruteană, după cum am mai spus, adusă la finele secolului al 18-lea de austrieci. Aici îi place lui Bogza, aici setea lui de grotesc este satisfăcută, aici vorbeşte el, la marele general, de Basarabia. Câtă deosebire între impresiile culese de el în 1934 şi cele lăsate cu atâta căldură de Nicolae Iorga, despre Basarabia, încă din anul 1926! Şi iar rămân cu Bogza în zona Hotinului, mai precis, la vreo 35 de kilometri, la Lipcani. Apropo de Lipcani, reţin noi fraze care mă indispun. ”De abia acum am înţeles bine de tot, am simţit eu însumi, din ce realitate grozavă vine pictura lui Chagall de exemplu, sau montările regizorului Sternberg. Am înţeles pe uliţele acestea atrocea dramă omenească, din croitoriile, cizmăriile şi brutăriile basarabene.” Şi mai departe! ”Nimeni nu-şi poate închipui tristeţea sfâşietoare, mizeria penibilă, atmosfera de catastrofă care pluteşte în aceste locuri. O spaimă subită, a necunoscutului, te molipseşte în câteva clipe. Eczema de pe lucruri ţi se întinde pe suflet, cenuşie, te asfixiază. Nu într-o insulă pustie, fără ţipenie de om, ar putea fi locul celui mai amarnic exil; ci aici, într-unul din târgurile acestea mizerabile…O săptămână, două, şi un om care ar veni din părţile luminate ale lumii, at înnebuni sau s-ar sinucide.” Dezarmantă această tendinţă de a caracteriza prin extindere, mereu prin extindere la ceea ce înţelege el prin ”Basarabia”, a unor aspecte particulare, locale, extrem de locale. Este, pot spune, sclavul senzaţionalului, caracteristic multor reporteri care-şi bazează cariera pe căutarea acestui element atât de comercial! În sfârşit, o delimitare teritorială. Prins, într-o noapte, alături de un soldat, într-o gară, o haltă, se simte obligat să precizeze. ”Nici nu puteţi bănui câte lucruri interesante, poate spune un soldat, noaptea, într-o gară pierdută, în Nordul Basarabiei.” Mă liniştesc, nu cine ştie cât, dar mă liniştesc. Din păcate nu ţine mult. Vine călătoria cu trenul de la Lipnic la Atachi, unde, pe malul rusesc se află Moghilevul. Traseul curios al căii ferate pare să-l fascineze pe excursionistul Geo Bogza. Dar, dar revine la generalizări. Rămas în continuare prins de acest Nord Extrem al Basarabiei, reporterul implică întregul teritoriu al provinciei. ”Poate din toată Basarabia, în afară de Delta Dunării, singură porţiunea aceasta din nord, dintre Lipnic şi Atachi, corespunde aşteptărilor excursionistului convenţional, acela care vrea să vadă lucruri interesante în sensul obişnuit al acestui cuvânt, acela pentru care se întemeiază societăţile de excursii şi se face afişul de propagandă, cu o mostră de peisaj. Un afiş de propagandă se poate face şi pentru porţiunea Lipnic – Atachi. Excursioniştii vor găsi destule prilejuri să exclame, să pună binoclul la ochi şi să fotografieze.” Nici de data aceasta, însă, capitolul nu poate rămâne cu o amprentă cât de cât pozitivă, un strop patriotică. Atachi îi oferă ocazia să-şi revină. Căutarea unui hotel, a celui mai bun, îi permite să mai puncteze o dată, negativ, bineînţeles. ”Din felul cum mă priveau, încordaţi, hămesiţi, se vedea cât le e de foame, cum abia aştzeptau ca să sosesc. Ştiam că n-am să rămân.” Da, nota reportajului rămâne pe linia de plecare. Totul este numai şi numai mizerie, pe care excursionistul reporter o caută, iarăşi, cu ostentaţie. Şi acest drum al căutării continuă. Un nou prilej îi oferă spectacolul deprimant dat de cizmăriile şi croitoriile din târgurile basarabene. Introducerea în acest capitol este evidentă. ”Două, trei nopţi petrecute pe străzile desfundate ale târgurilor basarabene, şi ceva a început să supureze înăuntru. Bubelor urâte ale târgurilor, le răspund alte bube identice, interioare.” Sau, ”Atunci când îţi dai seama de toate acestea, că hidoşeniile pe care ochiul le surprinde speriat, zac şi în străfundurile adânci ale oamenilor, în care s-au scurs pe nesimţite, abia atunci sesizezi ce lucru îngrozitor poate fi viaţa de provincie basarabeană,…Din aceste întunecimi, se desprinde uneori câte o mogâldeaţă care înaintează într-un dans grotesc, semănând uneori a ţap, alteori a cămilă. Sunt locuitorii târgurilor basarabene, oameni în a căror suflete, monstruozităţile şi chirciturile străzii, au încolţit alte monstruozităţi şi alte chircituri.” Este capitolul în care Bogza pare că se dezlănţuie. Nimic în Basarabia anului 1934 nu este ca ”dincoace de Prut”…”În Muntenia, sărăcia oricât de crâncenă ar fi, rămâne sărăcie; penibilă, câinească, dar pură sărăcie. Cu câte lucruri nu se complică ea în Basarabia!” Şi continuă generalizările. ”Iată, de exemplu, sunt disperări multe, şi mizerie destulă, în cizmăriile din Vechiul Regat. Dar se pot compara acestea cu cizmăriile din târgurile Basarabiei?”Chiar aşa să fi fost prăpastia dintre această provincie românească, atât de râvnită şi de sfârtecată, şi restul lumii civilizate reprezentată de Ţara de ”dincoace de prut”, de Vechiul Regat?! Mă îndoiesc! Nu mă mai pot îndoi, însă, de reaua credinţă a autorului acestui ”document”. Era prima vizită a scriitorului reporter în Basarabia şi, cu o plăcere sadică, se învârtea, precum câinele după propria-i coadă, într-o zonă deromânizată, în jurul Hotinului. Neapucând să coboare, încă, nici până la Soroca, mai trânteşte o constatare generalizantă. ”De la Hotin până la Cetatea Albă, Basarabia e un vast teren pe care circulă cele mai ciudate tipuri, cei mai scorburoşi oameni.”Lăsând la o parte cizmăriile şi croitoriile arhaice, precum morile de vânt, Bogza nu se mulţumeşte să încheie acest capitol înainte de a mai plasa două-trei perle generalizatoare. ”Instituţia normală de comunicaţie în Basarabia este trăsura. E veche, sigură şi merge în toate părţile. Trenul e o excepţie, ca şi automobilul, de altfel…Nu cred însă că numărul lor să depăşească pe acel al unei staţii de taxiuri din Bucureşti. Această raritate a automobilelor în Basarabia o atestă şi caii de la trăsuri care, ori de câte ori se întâlnesc cu unul din ele, se sperie şi încep să fugă peste câmp de frică, aşa cum numai la început de tot, înainte de război, se petrecea în Muntenia…Dacă vreţi să vă întâlniţi cu feluri de viaţă pa care le credeaţi apuse, de acum o sută de ani, veniţi în Basarabia.” Superbă invitaţie, superbă caracterizare, superbă comparaţie! Cum probabil Soroca nu a stârnit nimic deosebit în sufletul de căutător al reporterului, cartea îl coboară repede în mijlocul Tighinei, cam repede, parcă, dacă ţinem cont de mijloacele de transport atât de bine caracterizate cu câteva pagini mai înainte. Şi aici, parcă mânat de nu ştiu ce pornire à la don Quijote, Bogza caută şi găseşte caii de bătaie – ruşi, evrei, ţigani corturari, şi lupta reîncepe. ”În Tighina, pe străzile largi şi pline de noroi ale oraşului se plimbă, într-o parte şi alta, o mulţime de Ruşi. Şi Basarabia începe să fie altfel…Acolo unde sunt Ruşi, totul se schimbă. Viaţa capătă o savoare de lucru necioplit care se urneşte greoi; e ca un hamal osos, cu spete largi, cu cizme înalte şi grele, lipăind prin noroaie, prin gropi, fără să se uite unde calcă, având în fundul oaselor o rezistenţă, o vitalitate adâncă şi nesecată. Miroase a grajd, a cai şi a bălegar, dar robustă, e grea şi ţeapăn proptită în pământ…Vitalitatea asta grosolană îşi are străzile ei, chiotele ei, cârciumile şi ceainăriile ei mai aes, cărora le imprimă un speci fic, cum nu se poate realiza în nici o altă parte, decât acolo unde sunt ruşi mulţi, ciolănoşi, neciopliţi şi murdari. Acesta este un specific numai al oraşelor din Basarabia. Mai este apoi şi un alt specific, tot numai al oraşelor din Basarabia. Sunt în total două. Pe cel de al doilea îl crează evreii…Şi unul şi altul au, drept material în care se realizează, aceeaşi temă, viaţa în mizerie, în murdărie şi nevoi.” Şi iarăşi se confirmă impresia iniţială. Pe Bogza nu l-a interesat Basarabia românească, Basarabia moldovenilor. Trei sferturi din reportaj nu s-au referit măcar o singură dată la moldoveni, la români!? Se ştie că prin 1934, viaţa din Basarabia nu era uşoară, dar oare Vechiul Regat reprezenta într-adevăr ţara belşugului general, ţara tuturor cuceririlor civilizaţiei?! Mă îndoiesc şi de data aceasta!
Să cobori de la Hotin la Tighina şi să nu întâlneşti nimic specific românesc! Să cauţi răul de dragul senzaţionalului, iar specificul să-l culegi de la minoritari! Şi drumul denigrator al vânătorului de grotesc nu se popreşte. Bogza nu mai coboară spre Cetatea Albă, nu-l mână frumoasele cuvinte scrise de Iorga în călătoria pe malul Nistrului, când a coborât până-n sudul cel mai sudic al Basarabiei, nu-l atrag şi alte minorităţi cu ale lor minunate sate. Este vorba de elveţieni, nemţi, francezi, care au contribuit enorm la dezvoltarea acestei părţi a Basarabiei. Nu, Bogza se întoarce şi o ia înspre Bălţi, ca să mai atragă atenţia cu încă un titlu de senzaţie – ”Un oraş din infern”. ”Mă vor crede oamenii? Oraşul acesta din Basarabia e un oraş al infernului, e tot ce poate fi mai îngrozitor pe faţa pământului.” !!!…”Închipuiţi-vă un câmp pe care s-ar afla o sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere. Cuiva i-a dat prin minte să clădească deasupra acestui câmp, un oraş. E Bălţi”…”Municipiu e Bălţi, dar un municipiu al foamei, al mizeriei şi al deznădejdii. Oraş mai bântuit de atâtea flagele, mai canceros şi mai penibil, nici că se poate.” Muştele şi murdăria sunt elementele care-l întâmpină, îl izbesc pe Bogza. E în elementul său, poate scrie. ”Oamenii acestui funest oraş, n-ar putea fi spălaţi cu toate apele pământului. Ar fi şi inutil de altfel. Murdăria lor, nu e numai murdărie din punct de vedere sanitar, e o murdărie în care se complac cu deznădejde, o înverşunare fiziologică şi o sfidare grotească adresată întregii lumi.” Grotească prezentare, înt-adevăr! Şi ca să încheie ”cum trebuie”, conchide retoric. ”E un oraş cu oameni vii, sau un oraş cimitir, un oraş cu cadavre intrate în descompunere?” Şi, colac peste pupăză – ”Dar nu eram în nici un infern, ci în Basarabia, pe străzile îngrozitoare ale celui mai blestemat oraş din această provincie, ea însăşi atât de blestemată…” Aşa să fi fost?! Atunci, cum se explică invazia de funcţionari şi diriguitori care au copleşit în acei ani această ”blestemată” Basarabie, venind din paradisul Vechiului Regat, pentru a se îmbogăţi, pentru a ridica corupţia la nivel de principiu?! Veneau şi nu se grăbeau să fugă înapoi îngroziţi. Şi asta a continuat până la raptul din 1940. Şi s-au întors pe meleagurile natale, bine căptuşiţi şi plini de regrete pentru ceea ce au lăsat. În gura lor, Basarabia era un fel de Eldorado pierdut. Nu se speriaseră nici de ruteni, nici de evrei, nici de ruşi, nici de gropi, nici de muşte. Se speriaseră doar de raptul istoric, de perspectiva de a fi prinşi de bolşevici! După un titlu incitant şi promiţător – Misterele Chişinăului – entuziasmul lui Bogza pentru senzaţional se stinge. Cişinăul, care avea să fie considerat al doilea oraş al României, îl obligă la rezerve, la un ton mai puţin arţăgos. ”…mă pomeneam acum prizonier în cartierele elegante ale Chişinăului, învârtindu-mă între oameni bine îmbrăcaţi, care aveau să dea mâna şi să invite la un aperitiv pe autorul unui reportaj despre provincia lor…” Cum însă nu asta căuta reporterul, frumosul, normalul, trebuiau să ascundă ceva. ”Străzile pe care mă învârteam, strada Puşchin şi Alexandrowskaia prea erau lungi, prea erau frumoase, pentru ca toată această frumuseţe să nu fie plătită cu mizerie, pentru ca pe undeva să nu se afle un corolar sinistru al ei.” Şi a căutat plin de speranţă, acel ceva care scăpa privirilor sale pătrunzătoare. Mahalalele cu viaţa de noapte. Găsise sursa. Dacă existau ”Misterele Parisului”, trebuiaun să existe şi ”Misterele Chişinăului”! Speranţele însă i-au fost înşelate şi resemnat a notat. ”Mi-am dat seama că misterele pe care mi le anunţase C., nu sunt. Oamenii de aici n-au cuţite. Când fac rost de o bucată de pâine, o rup în două cu mâna…” ”Misterele Cişinăului? Ploşniţe, păduchi, foame, mizerie. Aşa sunt poate, de altfel, misterele tuturor mahalalelor din lume.” Da, a găsit, totuşi, ceva, o explicaţie. Finalul reportajului se opreşte la ”Viaţa pe Nistru”, acest fluviu mic, dar cu implicaţii istorice atât de mari, şi nu numai pentru România. Într-un fel, şi remarca lui Bogza spune acelaşi lucru, dar în modul său fireşte. ”Ce ar fi fost Basarabia fără Nistru?
Provinciei blestemate, bântuită de atâtea flagele, îi trebuia un cancer suprem, o bucată de carne vie, sângerând permanent, pentru ca imaginea ei să fie completă.” Chiar dacă nu este evident, mă bucur că am găsit un punct de convergenţă. Şi Bogza încheie periplul său spunând un mare adevăr. ”Afară, sub cerul înalt, acoperit de o puzderie de stele, apele Nistrului curg liniştite, despărţind Europa în două.” Remarca este valabilă şi acum, în pragul mileniului trei…
21 martie 1999
Bucureşti
Daris Basarab
–––––––––––––––
David Boris, alias Daris Basarab, s-a născut în Basarabia, în oraşul dunărean Ismail, veche cetate moldovenească, la 10 mai 1929.
În anul 1941, la 12 ani, aflat cu familia sub ocupaţie sovietică, scapă, ca prin minune, dintr-o coloană de deportaţi. Războiul de eliberare se termină lamentabil pentru basarabeni care, în 1944, sunt nevoiţi să ia drumul pribegiei.
Un lung şi istovitor periplu – Călăraşi, Râmnicul Sărat, Beiuş, Oradea – se încheie în Cetatea Episcopală unde, sub protecţia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle “Comisiilor mixte de repatriere”.
Inginer chimist din 1954, se dedică cercetărilor din domeniul metalelor rare şi radioactive – publicaţii, comunicări, brevete. În paralel, continuă visul din adolescenţă, scriind, de dragul scrisului, păstrând cu sfinţenie acest “secret”, dar cu gândul mereu la pseudonimul “Daris”, propus de talentatul său prieten şi coleg de liceu, idolul adolescenţei sale, şi el în căutarea unui pseudonim, la care nu a apelat niciodată.
O întâmplare fericită, o întâlnire de 50 de ani, şi, un coleg şi prieten, fac posibil un debut întârziat prin apariţia romanului Povod, la Editura SEMNE 2004 Bucureşti, sub pseudonimul Daris Basarab. Sertarul ce păstrează versuri şi proză, este mărturia unui vis adolescentin. Carierea sa literară continuă până la ultima suflare….
Vom reveni…