Abstract: Articolul prezintă o introducere în abordarea filozofică și practică a traducerii de poezie din limba română în limba engleză, bazată pe experiența lucrării la o serie de volume^[1] dezvoltate și publicate în ultimii zece ani. Articolul nu se dorește a fi exhaustiv, și nu abordează toate elementele care influențează traducerea de poezie din limba română în limba engleză (Pentru aceasta ar fi nevoie de un studiu de doctorat, sau chiar de mai multe!). El reprezintă numai o introducere, concentrându-se asupra unor elemente care au înfluențat mai pregnant (decât altele) abordarea mea, și anume: elementele „domesticării” și „înstrăinării” și ocazionala relație dintre ele, problema redări prozodiei românești în limba engleză, și în final înțelegerea și acceptarea unei loialități împărțite (traducătorul este un agent dublu), dar mai degrabă orientate către țintă. Argumentul meu horticultural… este că deși poemul rămâne „înrădcinat” din limba de origine, el trebuie altoit ca să poată „înflori” în limba țintă!

––––––-

Cuvinte cheie: (3-5), poezie, traducere, domesticare, înstrăinare, prozodie, suplimentare

IONIȚĂ, Daniel, născut la București în 1960 și emigrat la antipozi în 1980, predă cursuri de „Organisational Improvement” la University of Technology din Sydney, Australia. A publicat printre altele volumele „Romanian Poetry from its Origins to the Present” și „Testament – 400 de ani de poezie românească” (Editura Minerva, București, 2019) colecție comprehensivă a poeziei românești de la origini și până astăzi, Este actualul președinte al Academiei Româno-Australiene pentru Cultură.

***

„Pentru a rămâne fidelă, o reinterpretare poetică trebuie să menţină în echilibru estetica, semantica și forma.” – Roman Jakobson (2010)

„…traducerea de poezie [trebuie să lupte în primul rând] pentru obţinerea echivalenţei emoţionale, mai degrabă decât pentru o corespondenţă exactă de ambele părţi” – Jonas Zdanys (2014)

Context și premize.

Carl Jung (1953) a postulat că noi, fiinţele umane, ne percepem și ne explicăm propria existență prin mituri – largi și cuprinzătoare povestiri – construind prin ele arhetipuri definitorii. Prin acestea ne evaluăm pe noi și pe cei din jur, cel mai adesea în mod subconștient – ele formând baza și cadrul prin care luăm decizii și acţionăm. Folosesc aici cuvântul „mit“ în sensul lui cel mai larg, și nu ca pe o expresie derogatorie – aceea de basm sau falsitate – care, din nefericire, prevalează în ziua de azi.

În urma grelei pedepse pe care Dumnezeu a abătut-o asupra pământului prin potop, umanitatea în recuperare a decis să construiască faimosul turn Babel. „Şi au mai zis: haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!“ (Geneza 11:4, Biblia – traducerea Dumitru Cornliescu, 1924).

Este interesant că, în opinia multora, turnul Babel ar fi fost construit din teama că umanitatea ar putea suferi o nouă distrugere, că el ar fi fost un fel de asigurare împotriva unui alt potop, pentru a nu rămâne, pur și simplu, fără apărare în faţa unui dezatru asemănător. Mai degrabă forţa motrică pentru această încercare grandioasă a umanităţii a fost dorința de a-și redefini identitatea, precum și setea de putere și faimă: dorim să fim puternici, dorim să fim faimoși, dorim să rămânem în istorie.

Cunoaștem concluzia acestei încercări. Cel Atotputernic a decis ca oamenii – în loc să aibă o singură limbă și să fie deci un singur popor – acestea două însemnând același lucru – vor vorbi instantaneu limbi diferite, astfel fiind separaţi în triburi diferite, aceasta însemnând dezvoltări culturale, atitudini cu privire la viaţă și valori diferite. În accepțiunea cărții Genezei, din marele computer celest au fost descărcate diferite softuri în creierele a diferitelor grupuri și clanuri, astfel că un popor a devenit mai multe naţii, nemaifiind în stare să se înţeleagă. Și uite-așa, treburi simple precum căratul cărămizilor sau topirea smoalei au devenit casus-belli. Oamenii, care fuseseră uniţi cu câteva clipe mai devreme, s-au risipit, plecând fiecare la tribul și naţiunea lui, adică înlăuntrul limbii fiecăruia, iar toate visurile de mărire bazate pe unire s-au spulberat. Marele turn și tot ceea ce semnifica el au rămas neterminate. Iar acest lucru rămâne și azi călcâiul lui Ahile al umanităţii, fiind de-a lungul mileniilor cauza, factorul catalizator cel mai important, al celor mai mari și distrugătoare conflicte de pe planetă.

Nici chiar bine intenţionatele, dar profund defectuoasele politici de „multiculturalism“ (care presupun, printre altele, echivalenţa culturală, de valori etc.), nu au reușit să rezolve această problemă de bază și efectele ei. Și chiar în sânul aceleiași limbi, diferitele accente regionale pot hotărî soarta cuiva, precum în faimosul caz biblic „șibolet“ (Judecători, 12:6 – Biblia, traducerea Dumitru Cornliescu, 1924). Sigur, în ziua de azi, în cele mai multe ţări, este puţin probabil să fii ucis din cauza accentului. Totuși, de exemplu în România, bucureștenii (care au o anumită atitudine pariziană de second-hand faţă de provinciali) se vor amuza, uneori răutăcios, dacă vei fi trădat de un accent oltenesc, moldovenesc sau ardelenesc. Știu asta pentru că sunt bucureștean… În Franţa, amuzându-te (și chiar producând filme) pe seama Ch’tis (pronunţat „ști”) din regiunea de nord, pare a fi un sport naţional. În Marea Britanie, toată lumea râde de toată lumea, dar în special de proclivitățile de dicție ale scoţienilor, iar în Australia este îndeosebi parodiată pronunţia nazală, „castrată“, a locuitorilor de la nord de Brisbane, din statul Queensland.

Bineînţeles că imediat după Babel, consecinţa naturală a acestui eveniment a fost apariţia meseriei de traducător. Aceasta este probabil una din cele mai vechi profesii, plasată istoric probabil imediat după cea mai veche, care se spune că ar fi cea de prostituată… Și… asemenea prostituatelor, cu toate că translatorii îndeplinesc un job important – s-ar putea spune chiar vital – nimeni nu are deplină încredere în ei. Traducătorii sunt de multe ori în pericol și nu li se acordă, mai niciodată, recunoaștere publică. Pe de altă parte, adesea reputaţia lor suferă execuţii publice, dacă fac greșeli (reale, închipuite), chiar minore unele…

În ciuda acestei stări de fapt, cei mai mulţi traducători încearcă, cu pricepere și onestitate, să transfere cât mai bine adevărul – pășind cu atenţie pe puntea îngustă, alunecoasă și fără balustradă de susținere, între două limbi reprezentând culturi diferite, și, deci, atitudini diferite despre lume și viaţă.

Pe de altă parte, ca mai toate activităţile din ziua de azi, traducerea, arta și munca de traducător, au început să fie invadate, ameninţate chiar, de programe soft, de „inteligenţă“ artificială. Instrumente de traducere din ce în ce mai sofisticate – precum obișnuitele programe „google translate“ și „bing translator“ – au devenit Peștele Babel pe care Douglas Adams l-a imaginat (lugubru-amuzant) cu câteva decenii în urmă (Adams, 1979). Munca traducătorilor este acum mult mai ușoară – convertind ghiduri turistice, buletine de știri, chiar unele părţi din manuale tehnice. Totuși, sunt cel puţin două domenii în care este nevoie ca traducători pricepuţi să practice, încă, această meserie grea și periculoasă.

Unul din aceste domenii este diplomaţia, unde traducerea este adesea menită să ascundă adevărata însemnătate, să pretindă pe furiș, cel mai adesea să acopere pretinzând că ar descoperi, să trișeze, dacă vreți, să te facă să crezi ce vrei, fără a spune mai nimic. Al doilea domeniu este poezia, care are nevoie de un parcurs exact opus: acela de a deschide ferestrele sufletului, de a revela simţămintele și emoţiile lui cele mai adânci – pentru oricine, la scenă deschisă. Și indiferent în care din aceste domenii acţionează – ca să reprezinte calitate – traducerea trebuie să se poziționeze atent pe axa dintre foarte subtil (la o extremă), și foarte brutal (la cealaltă). Iar tot ceea ce se află între acestea două să fie realizat cu multă pricepere, cu multă simțire, ca să rezulte ceva bun. Pentru că vorbim de traducerile de poezie, dincolo de expertiza lingvistică, această pricepere și simțire trebuie să fie cea poetică. Traducătorul trebuie să fie în primul rând poet, dar despre asta mai târziu.

Uneori, când se află că scriu și traduc poezie, există anumite suflete mai „inocente“ care argumentează împotriva faptului că poezia poate fi tradusă cu succes. Că ar fi musai să cunoști limba originalului, că nimeni altcineva nu pricepe sufletul nostru poetic românesc, că niciun străin nu-l poate aprecia pe Eminescu în traducere. Că traducerea ar fi un prânz regurgitat de altcineva, mâncat de cititor la mâna a doua.

Această părere despre imposibilitatea traducerii poeziei nu este neobișnuită, numărul acestor „inocenţi“ fiind legiune, pentru că sunt mulţi. De fapt, unul din primii agenţi provocatori în acest domeniu a fost Robert Frost, în niciun caz un nevinovat, cu faimoasa lui  intervenţie, cel mai probabil poznașă – spusă în glumă – pentru că sună bine: „Poezia este ceea ce rămâne pe dinafara traducerii” – cu alte cuvinte, orice traducere ar fi un fals poetic. Totuși, dovezile contra acestor argumente sunt pe cât de simple, pe atât de hotărâtoare. Haideți să gândim puțin în direcție opusă: cum oare ne-am fi bucurat în limba română, fără a avea traducere, de un Shakespeare, Yeats, Frost însuși, Baudelaire, Verlaine, Hugo, Whitman, Browning, Cummings, Heine, Rilke, Pușkin, Lermontov, Esenin, de Vega, Tasso, Petrarca, Matsuo Basho, Omar Khayyam, Li Bai, Tagore sau – mergând mai înainte la poemele străvechi – de Psalmii lui David, Cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor lui Solomon, Mahābhārata și Rāmāyana, de Homer, Virgiliu, Ovidiu? Ca rezultat al traducerilor, lucrări ca acestea și multe altele au pătruns în conștienţa spirituală universală. Rezultă că traducerea poetică poate fi realizată cu succes.

Pe de altă parte, sunt de acord și cu proverbul italian „traduttore… tradittore“ (traducătorul e un trădător). Pentru că dacă vrem să trecem peste această punte lungă, îngustă și alunecoasă dintre două limbi, două culturi, două feluri diferite de a vedea lumea, avem nevoie acută de compromis, de reinterpretare, de repoziţionare, de reimaginare. In final, ne spun psiho-lingviștii, chiar și dialogul între două persoane care vorbesc aceeași limbă este o traducere. Ceea ce exprimă cineva, NU va fi perceput de interlocutorul lui exact cu aceleași valențe de nuanță, de însemnătate, pe care vorbitorul le-a intenționat. Această înțelegere diferită depinde de multe filtre – educație, personalitate, „toanele” în care se află ascultătorul la momentul respectiv etc. (Chomsky, 1975 ; Peterson, 1999). Deci unde este adevărul? Se poate traduce poezia cu fidelitate sau nu se poate? Aici ar trebui să abordăm ce întegem prin fidelitate, dar despre asta mai târziu. Destul aici, să menționez aforismul faimosului câștigător al Premiului Nobel pentru fizică, Niels Bohr: „Opusul unui mare adevăr nu este întotdeauna o minciună, ci poate fi un alt mare adevăr !” (în Marshall, 2018)

Un dublu pact: domesticire și înstrăinare. Traducătorul face un pact eminamente faustian. Pentru că, precum îmi spunea profesorul dr. Daniel Reynaud demult, la începutul călătoriei mele în lumea traducerilor, nu există, de fapt, „traducere de poezie“. Există doar reinterpretare a ei într-o altă limbă. Loialitatea traducătorului este contiuu sub microscop, este un „agent dublu”, un fel de Mata Hari fără sex-appeal. Și trebuie să fie mai mult orientat către limba țintă decât către original (Dharwadker, 1999). Aceasta este o opinie împărtășită, cu variațiuni minore, de către traducătorii cei mai credibili și experimentaţi– Raffle, Lefevere, Stainer, Grossman, Ramanujan, Szondi, Toury, Bassnet, Bonnefoy, etc. Veșnica problemă pentru un traducător, sau mai corect re-interpretator, constă în alegerile continue care rezultă din încercarea de a transfera un poem din limbă-sursă înspre limba-ţintă.

Două din elementele majore (am spus că mă voi ocupa doar de câteva în acest articol), care pot opera independent, dar pot fi și „în tensiune” una cu cealaltă, sunt „domesticirea“ și „înstrăinarea“ (Eco, 2001). Traducerea are nevoie de o mare doză de „domesticire“ – transformarea expresiilor străine în expresii familiare limbii-ţintă. Astfel expresiile străine lor, „sălbatice” pentru limba țintă (engleza aici), devin familiare, „domesticate”

Spre exemplu, expresia lui Eminescu din Glossă – „viitorul și trecutul sunt a filei două feţe“ a fost domesticită pentru cititorul de limbă engleză în „…the two faces of a coin“ – un compromis (traducerea e plină de ele) care reţine și prozodia, ritmul și rima clasice, ca și semantica, sensul filosofic, mult mai bine decât ar fi făcut-o „the two sides of a page“, „the two faces of a page”, „the two sides of a sheet (of paper)” etc… De ce am preferat asta? Fiindcă expresia „the two faces of the same coin” este una des folosită în engleză – cu conotație cunoscută și similară intenției poetice eminesciene, dar celelalte – „two sides of a sheet” etc. – nu sunt. Ele vor suna forțat în engleză, deși se doresc a rămâne „credincioase” originalului. Domesticirea este „arma de bază” din arsenalul traducătorului (Eco, 2001) iar exemplele ar fi prea multe pentru a vă plictisi. Citiți vă rog orice poezie în traducere, și le veți găsi, nenumărate.

Dar anumite elemente din poezie au nevoie de „înstrăinare“ în traducere. De exemplu, rămânând pe tărâm eminescian, termeni precum „doine“ – melodie sau cântec unic românesc fără corespondent în engleză – ar trebui păstrați, adăugându-se o notă explicativă corespunzătoare, cum este cazul sonetului „Trecut-au anii”. „Povești și doine, ghicitori, eresuri…” Povești = tales,  ghicitori = riddles, doine ? = doine ! Doine vor rămâne doine (pentru mine cel puțin) cu nota explicativă la subsol – înstrăinarea acesta mi se pare necesară. Sau identificările din balada „Miorița” – expresia „unu-i moldovan/ unu-i transilvan/ și altu-i vrâncean”, trebuie de asemenea înstrăinată (și explicată prin note de subsol) – fiindcă identitățile celor trei protagoniști sunt importante, chiar dacă numai pentru introducerea premizei povestirii. Cel mai clar exemplu îl prezintă faimosul sau notoriul (după cum vreți) poem al lui Radu Gyr „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”. L-am văzut tradus domesticat „Stand up George, Stand up John!” Această abordare mi se pare greșită. Înstrăinarea este, de departe, de preferat. „Rise up now Gheorghe, Rise up now Ion!”. Ne este uneori teamă că lumea vorbitoare de engleză nu va pricepe semnificația acestor nume, dacă le înstrăinăm, dacă „le dăm pe mână” originalul. În mod sigur vor pricepe – fiindcă și ei au stereotipurile lor cu privire la nume – Smith and Jones, sau every Tom, Dick and Harry… reprezentând pe englezul de rând. Deci o explicație la subsolul poemului, arătând că aceste nume reprezintă pe românul de rând, românul obișnuit, nu-i va șoca, nu-i va traumatiza pe cititorii de limbă engleză, nu-i va determina să aprecieze mai puțin acest poem – dimpotrivă. Drept contrast, celălalt poem al lui Gyr tradus de mine „As’ Noapte Iisus/Late last night, Jesus” în „Romanian Poetry from its Origins to the Present” (pag.134-135) – n-are nevoie de nici o explicație, de nici o înstrăinare. Funcționează perfect fiindcă abordează o temă universală.

Din fericire, majoritatea poemelor nu au nevoie de înstrăinări sau domesticiri prea drastice – spre exemplu ”Riga Crypto” și ”Lapona Enigel” a lui Ion Barbu este repovestirea magistrală a unui mit universal al nepotrivirii – traducerea n-are nevoie decât să fie transpusă cât mai fidel, cu păstrarea mai ales a muzicalității inegalabile, a ritmului ,  a frazării, a rimei, a prozodiei în general – fără altă „chirurgie”, fie ea domesticare sau înstrăinare .

Înstrăinarea este un element cheie pentru traducere. Prin înstrăinare, limba țintă (engleza, în acest caz) se îmbogățește, câștigă  ceva important. Sigur, există numeroase exemple în sens invers, de înstrăinari prin care limba română s-a îmbogățit enorm. Limba română este o limbă flexibilă în acest sens, și de aceea o limbă vie. Limbile care nu mai acceptă înstrăinări devin limbi moarte. De aceea a fost și este benefic pentru limba franceză faptul că populația a ignorat „directivele” date de L’Académie Française, de a adapta în franceză toate „englezismele” care au invadat lumea, inclusiv Franța, de vreo patruzeci de ani încoace.  Populația Franței, având mult mai mult bun-simț lingvistic decât academia ei, păstrează astfel franceza ca pe o limbă vie. Dar să ne reîntoarcem la traducerea de poezie…

Deciziile de felul acesta (înstrăinare/domesticare) sunt influențate de multe variabile – unul pregnant ar fi tonul epocii în care poezia a fost scrisă (nu poți folosi același vocabular în engleză pentru traducerea lui Dosoftei ca și pentru Cărtărescu, spre exemplu). Când anume trebuie luate asemenea decizii și cum, pe ce criterii? Acestea sunt provocări constante și ne-am ocupat până acum doar de una din multele variabile care afectează traducerea poetică.

Echipa de traducători: experiență și competență lingvistică. De aceea, structura echipei noastre de traducători a fost importantă pentru a asigura luarea unor decizii optime. Am avut trei vorbitori „nativi“ de limbă engleză, care s-au îngrijit de rafinarea atât a aspectelor lingvistice, cât și a celor de poetică, în limba țintă – Profesorul Dr. Daniel Reynaud, Prof. Rochelle Bews – la edițiile inițiale, mai apoi Dr. Adriana Paul și Eva Foster. Doamna Adriana Paul – fiind vorbitoare/cititoare nativă și în limba română – a contribuit de asemenea și la aprofundarea înțelegerii subtilităților poetice românești, – ceea ce a reprezentat un mare avantaj – eu nefiind singurul care să duc această povară…

Apropos de asta, experienţa mea „între două lumi“ (20 de ani în România și 40 de ani în spaţiul limbii engleze) a asigurat familiaritatea cu poezia românească și evoluţia ei, apoi cu poezia de limbă engleză (Marea Britanie, Statele Unite și din fostele colonii britanice, Australia, Noua Zeelandă, India, Marea Caraibilor), dar și cu traducerile de poezie din alte limbi – germană, franceză, rusă, italiană, spaniolă – în limba engleză.

Dar dincolo de toată această experienţă acumulată prin prisma studiilor și a pasiunii, ceea ce m-a ajutat cel mai mult la traducere a fost faptul că am scris și mi s-au publicat propriile poezii, atât în românește, cât și în engleză. Pentru mine, cu mult mai important decât studiile academice și lectura cât mai largă în domeniu, elementul crucial care contribuie la o traducere poetică bună este ca traducătorul să fie și poet. Dacă ești un poet care cunoaște două limbi, ai șanse (nu e o garanție, dar ai șanse…) să faci o traducere bună. Însă dacă ești doar „traducător”, specialist cercetător, academician, în domeniul traducerii, dar nu ești și poet – traducerile tale de cele mai multe ori sunt mediocre. Am citit multe traduceri poetice proaste, făcute de „specialiști“ cu doctorate în domeniu, unii din ei chiar cu câte două. Sigur, am citit și multe traduceri bune de-ale cadrelor universitare, dar de obicei aceștia sunt și poeți. Condiția principală, în opinia mea, este ca aceștia să nu rămână legați de o dogmă sau alta – un păcat în care cadrele universitare pot cădea adesea. Aceasta datorită teoretizării dogmatice inerente lumii academice – care, în cazul lor, poate intra în conflict cu pragmatismul, adesea necesar unui transfer poetic de succes dintr-o limbă în alta. Am citit pe de altă parte traduceri splendide făcute de poeți – vezi Ezra Pound sau Paul Celan, sau George Lesnea la noi (Esenin tradus de Lesnea, sună, pe alocuri, chiar mai bine ca …Esenin, îmi spunea un traducător din limba rusă, de la Chișinău). Poeților nu le este teamă să re-creeze în traducere, să reimagineze originalul, adaptându-l la limba țintă fără inhibiții academice înăbușitoare.

Procesul traducerii.

Pe scurt, cum s-a desfășurat procesul traducerii pentru volumele noastre (privit de foarte sus)… Primul pas a fost mereu al meu, traducând prima versiune a poemelor, pe care asistenţii mei le rafinau fiecare individual stagiul doi (aveam astfel la dispoziție mai multe versiuni, idei, sugestii – independente). Pentru ca apoi (stagiul trei) eu să revizuiesc sugestiile lor, și să decid care dintre ele vor fi păstrate, care va fi versiunea semi-finală, a poemelor. Stagiul patru, și ultimul, reprezenta recitarea cu voce tare a poemelor – în ambele versiuni – în fața întregului grup. In acest context se petreceau ultimele ajustări, și determinam versiunea „bun de tipar”.

Pe tot parcursul acestei „călătorii în etape”, a fost nevoie să le ofer, împreună cu Adriana Paul, celorlalți colegi (Daniel Reynaud, Eva Foster, Rochelle Bews) informaţiile de bază cu privire la limba și poezia românească, asigurându-ne că ei vor putea dezvolta perspectiva necesară, că sunt echipaţi în mod adecvat pentru ca sugestiile, rafinamentele propuse de ei pentru varianta finală în engleză, să fie benefice traducerii.

Tehnica extrem de benefică enunțată mai sus – recitarea cu voce tare a ambelor versiuni, originalul și traducerea – o recomand cu căldură oricărui traducător, de fapt oricărui cititor de poezie. Trebuie să mulțumesc colegilor mei Daniel Reynaud și Rochelle Bews, care încă de la volumul inițial din 2012, au sugerat acest model de „control al calității”: recitarea cu voce tare a ambele versiuni, inclusiv cea în limba română, pe care ei nu o cunoșteau. Este important, în special dacă se lucrează cu asistenți traducători care nu cunosc limba română, să priceapă prozodia, ritmul, accentele. Dar și pentru mine, ca „agent dublu”, acest lucru a fost crucial. Multe inadvertențe și stângăcii ies astfel la lumină. M-am transformat, vrând-nevrând, într-un fel de recitator bilingv (acest exercițiu mi-a fost folositor mai târziu, la prezentările de pe youtube sau la spectacolele Academiei Australiano-Române, dar asta e altă poveste). Am realizat de îndată valoarea acestei activități. Problemele ritmului, accentelor, simțului poetic general – de care aceste poeme sunt dependente pentru efectul lor artistic-emoțional – toate acestea ne săreau în ochi prin recitarea cu voce tare. Sau mai degrabă în urechi! Iar asta e valabil atât pentru poemele cu metru definit, dar și pentru multe, dacă nu marea majoriate, din cele în vers alb, dar care au muzicalitate internă clară (vezi „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a lui Blaga).

Am ajuns astfel la concluzia că poezia, la modul general, trebuie recitată cu voce tare – dacă este să-i apreciem valoarea cu adevărat. Citită doar în gând, efectul ei este mult diminuat. Mi se trimit sute de poezii, fie pentru traducere, fie pur și simplu pentru a-mi exprima opinia asupra valorii lor. Le citesc mereu cu voce tare sau cel puțin un eșantion reprezentativ. Poezia nu va putea fi apreciată la valoarea ei decât astfel. De asemenea lipsa de valoare va fi mai ușor detectată. Vă sfătuiesc: recitați cu voce tare poemele, în special cele care vă plac. Iar dacă traduceți – recitați ambele versiuni una după cealaltă, strofă lângă strofă, vers lângă vers. Asfel cele două versiuni devin „martore” una alteia. Și… nu există loc de ascuns!

Dar să ne întoarcem la provocările traducerii… Desigur, multe din cuvintele și expresiile unei limbi nu își găsesc corespondenţă exactă în alte limbi – ceea ce obligă traducătorul, cum spuneam, spre compromisuri. Iar în poezie, forma cea mai intensă de comunicare a unei limbi (Steiner, 1988), compromisurile au un impact imens. Chiar elementele poetice cele mai de bază ale poeziei – cum ar fi forma poetică, rima, ritmul, prozodia – devin complicate în traducere. Unul dintre motive este că fiecare limbă are prozodia ei, propriul ritm muzical intern.

Dacă adăugăm la aceasta complexitatea imaginilor poetice, tonul, dicţia, „vocea“ poetului, nu e deloc surprinzător că majoritatea traducătorilor stau departe de traducerea poetică. Cum putem oare captura efectele simultane ale imaginii poetice cu semnificaţiile confuzionate concomitent și continuu de conotaţie și denotaţie – unele din ele fiind determinate cultural, ca de exemplu metaforele, glumele, poantele glumelor? Acestea sunt foarte „rezistente“ la traducere. Cum putem împleti aceste elemente cu prozodia, rima și ritmul menţionate mai sus? Aceste probleme se înmulţesc atunci când lucrezi cu versuri, strofe, poezii, stiluri poetice, genuri și epoci literare diferite. (Robinson, 2010)

Suplimentare.

Dar probabil cea mai dificilă provocare pentru reinterpretatorul de poeme din lumea limbilor romanice în limba engleză este destul de cunoscută și documentată: ea se referă la prozodie și la folosirea, adecvată sau greșită, a suplimentării de silabe și cuvinte în versiunea de limbă engleză (Lefevere, 1992 ; Raffel, 1988). De ce avem nevoie de această tehnică? Pentru că termenii de mare uzanţă poetică, cei reprezentând emoţiile (de exemplu: iubire, bucurie, durere / love, joy, pain), elementele naturii (soare, lună, pârâu, copac, frunză / sun, moon, brook, tree, leaf) sau părţi ale corpului (buze, mână, inimă / lips, hand, heart), sunt monosilabici în limba engleză și multisilabici în românește, dar și în alte limbi cu origini latine.

Deci, același vers în limba engleză va trebui să conţină mai multe cuvinte decât în originalul românesc pentru a menţine numărul de silabe, ritmul, muzicalitatea. Acest lucru este necesar pentru a echivala în engleză simţirea prozodică din originalul românesc (vezi Robinson, 2010 și Zdanys, 2014 – amintiți în motto-ul de la început). Pentru traducător, acest fenomen de la graniţa dintre limbile romanice și limba engleză este, în același timp, o binecuvântare și un blestem, din motive ce vor deveni lesne de înţeles.

Câteva exemple:

• Viitorul și trecutul (trei cuvinte) – past and future go together (5 cuvinte).

A trebuit să suplimentez numărul de cuvinte. De ce? Pentru a menține numărul de silabe, accentele, deci ritmul și muzicalitatea specifică „Glossei” lui Eminescu. De notat că din punct de vedere prozodic, ambele variante au 8 silabe – așa cum cere ritmul eminescian.

• Nu spera și nu ai teamă (6 cuvinte) = do not hope and do not worry (7 cuvinte)

Ambele au câte 8 silabe. Un alt exemplu din „Corydon”, al lui Radu Stanca:

• Sunt cel mai frumos din orașul acesta (7 cuvinte) = I am the most handsome of all in this town (10 cuvinte).

Asta se aplică chiar și la poemele în aparență fără rimă, dar cu un ritm, sau muzicalitate interioară – am amintit deja de faimosul poem al lui Lucian Blaga:

• Eu nu strivesc corolla de minuni a lumii… (8 cuvinte) – I do not crush the crown of this worlds wonders (10 cuvinte).

Este adevărat că există și excepții – deci rare – tocmai de aceea sunt excepții. Acestea se petrec în puținele cazuri (se pot număra pe degetele unei singur mâini) când versul original este foarte scurt – să spunem „telegraphic”, obligând traducătorul să se supună acestui telegrafism, dacă vrea să păstreze muzicalitatea. Iată un exemplu din poezia „Dorul” de Nina Cassian, unde numărul de cuvinte este uneori mai mare în engleză! Dar numărul de silabe, și accentuarea – deci muzicalitatea – sunt identice:

Singurătăţi…

Nu mi te-arăţi,

nu-mi trimiţi vești.

Cât fără rost.

Oare ai fost?

Oare mai ești?

Loneliness, drear…

You don’t appear,

no news to get.

What sense, this tryst?

Did you exist?

And do you, yet?

Cum am spus, o excepție care nu face decât să întărească regula…

Deci, pe de o parte, în versiunea engleză avem mai mult spaţiu de manevră pentru a reda ritmul, rima (dacă este necesar) și reprezentarea semnificaţiei în limba ţintă, fără provocări extrem de dificile din punct de vedere metric. Spre deosebire de traducerea în limba germană, ale cărei cuvinte mai lungi forţează o economie de expresie care poate pune în mod serios în pericol fidelitatea semnificaţiei în traducere. În acest context am mare respect pentru Christian W. Schenk, care a tradus atât de frumos pe Eminescu în dificila limbă germană! (Sunt în cunoștință de cauză, am crescut vorbind germana în familie…).

In engleză lucrurile par, la prima vedere, mult mai simple. Nu trebuie să tăiem, ci să suplimentăm. Și slavă Domnului, limba engleză fiind mult mai bogată și mai nuanțată decât limba română (are peste 500.000 de cuvinte, față de limba română care are undeva între 100.000-150.000…) avem de unde alege!

Echivalența emoțională: estetica + semantica + forma. Pe de altă parte, această suplimentare poate fi un exerciţiu periculos: culcându-ne pe o ureche, putem suplimenta elemente irelevante, care distrag sau, pur și simplu, nu sunt poetice. O traducere bună va rămâne pe cât posibil credincioasă originalului, dar nu numai din punct de vedere tranzacţional. Pentru mine, cele mai adecvate definiţii care să cuprindă conceptul de fidelitate în traducere sunt exprimate de Jonas Zdanys (în Corbin, 2014) – să se depună eforturi: „pentru obţinerea echivalenţei emoţionale, mai degrabă decât pentru o corespondenţă exactă de ambele părţi”, și de Roman Jakobson: „pentru a rămâne fidelă, o reinterpretare trebuie să menţină în echilibru «sfânta treime» a esteticii, semanticii și formei”. (Jakobson, 2010)

Din nefericire, abordarea fetișizată în prezent de „specialiști“, cei care cercetează, teoretizează și predau altora în universităţi cum anume să traducă poezie, sunt cei din „școala vestică“. Marele unghi mort care cauzează șubrezenia și prăbușirea acestui eșafodaj de traducere, este dependenţa psihotică de „fidelitatea semantică“ a traducerii faţă de original. Cu măsură, acest lucru este acceptabil. Dar metoda „vestică“ cere ca semantica originalului să fie păstrată cu orice preţ. Dacă e nevoie poți face aceasta în detrimentul muzicalităţii, ritmului, rimei, impactului emoţional, a simţirii poetice generate de acestea. Astfel poemul poate să-și piardă frumuseţea liricii. În practică, pentru volumele coordonate de mine, am renunțat de la început la aspectele dogmatice ale acestei metode. Consider gălăgia asta cacofonică în favoarea preciziei – cu-orice-preţ din punct de vedere semantic, cel puţin greșită și adesea respingătoare. Cu riscul începerii unei dezbateri ce nu poate fi finalizată aici, postulez că această codependenţă de semantica „pură“ se datorează, în mare parte, unui nechibzuit simțământ de „vinovăţie” colonială pe deoparte (cel puțin în privința traducătorilor nativi în limba engleză), și apoi de tendința cadrelor universitare de a fetișiza teoria/dogma în dauna pragmatismului, pe de alta.

Această poziţie terifiantă de „corectitudine“ faţă de original ţine adesea poemul prizonier pe tărâmul nativ, nereușind să-l transporte către ţintă – poemul rămânând astfel adesea neadecvat ca operă de artă. Mai degrabă ar putea fi asemănat cu o listă de cumpărături sau cu termenii și condiţiile de utilizare pentru vreun aparat de bucătărie. Nu e de mirare că urmașii acestei metode vestice dominante – foarte numeroși – continuă să practice, în mod îngust, aproape numai traducere de vers alb. Arareori se abat să traducă poezie în stilul clasic – iar în acele ocazii când se aventurează pe acest tărâm – ei ignoră cu rigurozitate orice prozodie sau muzicalitate, chiar dacă aceasta există, în mod clar, în original. Acești traducători ar putea foarte bine folosi „google translate“ ca să-și îndeplinească lucrarea. Poate că într-adevăr asta și fac!

Prin urmare – practica noastră a fost ca atunci când a existat un conflict direct, o competiție, în engleză, între o expresie mai nuanţată, echivalentă din punct de vedere estetic-emoţional, și cea semantică precisă, dar neadecvată poeticii engleze – am tins spre cea dintâi – preferând echivalența emoțională enunțată de Zdanys (2014). Bineînțeles între anumite limite, pentru că și aici, ca oriunde altundeva în traducere, compromisurile sunt vitale.

Poemele trebuie să „traverseze” cu succes spre limba țintă. Revenind la partea practică, probabil cea mai dificilă provocare a fost aceea de a reda aspectele stilistice din română în echivalentele lor englezești pentru poezia veche (de dinainte de Eminescu, de epoca modernă). Multe din poemele mai vechi folosesc termeni arhaici, cu fraze, rime etc. care se află dincolo de graniţele limbii engleze de astăzi, similare probabil cu convenţiile poetice din limba engleză dinainte de 1800. Spre exemplu la Dosoftei, Văcărescu, Budai-Deleanu – a fost nevoie să apelăm la diferite versiuni de vocabular din limba engleză mai vechi, pentru a reda în traducere simțul poetic arhaic. Aici Shakespeare, sau traducerea „King James Bible” (Sinodul de la 1611) ne-au fost de ajutor. Însă conform aplecării noastre pragmatice, am folosit această metodă în mod selectiv, nu generalizat. A contat pentru noi produsul final, și nu o metodă sau alta. Din fericire, majoritatea traducerilor din acest volum sunt din epoca modernă și mai ales contemporană de după 1900, unde asemenea provocări sunt aproape inexistente.

Principiul care a guvernat mai presus de orice procesul traducerilor mele a fost acela de a lupta pentru a reproduce în engleză, cât mai fidel posibil, impactul emoţional și intelectual al poemului original românesc. Aceasta a însemnat ca toate celelalte elemente ale traducerii poetice să fie aduse în slujba acestui fundament călăuzitor. De exemplu, am ales imagini în engleză care uneori sunt tranzacţional ușor diferite, dar echivalente din punct de vedere poetic, emoțional-artistic. Astfel, imagini specifice culturii lumii vorbitoare de engleză au fost substituite originalului românesc, dar cu condiţia să se menţină, în același timp, semnificaţia, prozodia, și, acolo unde a fost necesar, rima și ritmul.

De aceea, după cum probabil intuiți, cea mai mare grijă a mea a fost ca poemele să traverseze, să „curgă“ bine în versiunea tradusă, ca poeme de sine stătătoare și de valoare în limba engleză.

Este nevoie ca traducătorul să continue să privească în urmă?

Cu privire la ultimul punct, mi-a fost descoperită sau mai degrabă „împinsă în față (aproape literal) chiar de către teoreticianul ei principal (Adrian Sahlnean) – o metodă cel puțin ciudată, dar în acelaș timp artificială și chiar periculoasă pentru traducerea de poezie. Dacă nu a inventat-o domnia sa, atunci o predică cu precădere, ca pe o sfântă dogmă. Această metodă se numește „retroversiune”. Practic, după ce execută traducerea din română în engleză, el pretinde oricui vrea să-l asculte ca să se re-traducă poemul înapoi rezultat în limba țintă (engleza, în speță), înapoi, către limba originalului (româna, în cazul nostru).

Am arătat mai sus că pentru a fi poem acceptabil… ca poem în engleză – orientarea traducătorului trebuie să fie spre limba țintă – să țină cont în special de elementele poetice adesea diferite față de limba de origine și să adapteze (acolo unde este nevoie) poemul în favoarea  direcției spre care țintește (engleza) fără a rămâne „legat de glie” față de limba de origine. Iată motivele pentru care consider această medodă drept superficială, artificială și periculoasă pentru rezultatul final:

1. Poemul tradus trebuie să aibă sens să emoționeze artistic în limba ȚINTĂ (engleza), și nu neapărat când este retradus („retroversionat”) în românește… Ce rost are ca poemul să facă această cale-ntoarsă? Mai mult, dacă el încă are sens prin „retroversiune” pentru români – aceasta poate fi o dovadă destul de puternică a faptului că nu va avea sens pentru cititori în limba engleză – că autorul a rămas legat în mod rigid de poetica românească. Aceasta mi se pare o fals-înțeleasă și neavenită „credincioșie”. Altfel spus…

2. …Dacă traducătorul se tot uită peste umăr, înapoi spre original, atunci nu se mai poate concentra asupra țintei – ca să transfere cu succes poemul în limba țintă. Sigur, poemul a pornit din română, unde-i sunt rădăcinile – dar nu neapărat și florile, care vor trebui să înflorească în mod necesar dintr-un compromis, dintr-un altoi…(am argumentat mai sus de ce). Ele vor avea o aromă similară, dar vor arăta oarecum altfel, fiindcă vorbim de altă limbă… de alt popor… cu o altă istorie, alte experiențe culturale… altă viziune despre lume și viață! În loc să se poziționeze în direcția optimă, acest traducător se tot retroversionează (sau pretinde c-o face, a se vedea mai jos), chinuindu-se să fie sigur că poemul va suna ok, înapoi în românește. De ce oare să se chinuie traducătorul să reconstruiască poemul „reversibil” ? Cine are nevoie de așa ceva ? În nici un caz cititorul român, iar cel de limbă engleză nici atât…

3. …Fiindcă…nu s-au adresat deja românilor chiar poeții (Eminescu, Bacovia, Blandiana, etc.) care-au scris originalul în limba română?! Ce rost are s-o facă traducătorul, să re-poetizeze în românește? Traducătorul, chiar dacă este un poet foarte bun, nu se va putea întrece cu Eminescu în a fi Eminescu, cu Bacovia în a fi Bacovia, cu Blandiana în a mima pe Blandiana. Am căutat dovezi, dar nu le-am găsit, că autorul acestei teorii ar fi poet. Sigur, dacă lucrurile stau altfel, aștept dovezi.

4. Deci… Traducătorul are misiunea să se adreseze străinilor – care oricum nu au acces la original. Ce rost are ciurul „retroversiunii” – când multe elemente poetice transferate în engleză – care fac ca poemul să-l reprezinte pe poet în mijlocul unei alte lumi -expresii, metafore, poante, etc nu vor avea sens, vor suna aiurea. De aceea traducerile nu-s niciodată „perfecte” nici înainte și cu atât mai puțin „în marche arrière”. Este o realitate, deal with it!

Interesant este faptul că analizând, de curiozitate, traducerile acestui „reversibilizator”, el însuși nu-și respectă regula întotdeauna mai deloc – fiindcă nu are cum. Am folosit expresia că el „predică”, nu că „practică” ceea ce predică. Traducerile lui nu sunt rele, tocmai pentru că nu-și respectă propria regulă! Probabil că această găselniță i se pare interesantă, sună bine, poate că este sincer, dar nu-și vede propriul lui unghi mort în acest sens, sau poate este doar un simplu ipocrit căruia-i place să impună reguli pe care el însuși nu le poate respecta. Nu știu. Dau un singur exemplu de „retroversiune” din opera lui, dar ele sunt „legiune” în traducerile lui A.G. Sahlean – asemenea incoerențe între teorie și practică sunt vizibile la fiecare pas:

Original Eminescu:

„Nu spera când vezi mişeii

La izbîndă făcînd punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;”

Traducere A. G.Sahlean

„Hope not when the villains cluster

By success and glory drawn;

Fools with perfect lack of luster

Will outshine Hyperion!”

 

Retroversiune (după regula Sahlean)

„Nu spera când lașii se adună

De succes și glorie atrași

Nebuni cu o lipsă perfectă/totală de luciu/strălucire

Îl vor eclispa pe Hyperion!” sau „Vor străluci mai puternic decât Hyperion!”

 

Dacă domnul Sahlean ar aplica cu sincerite, netendențios, acest principiu al „retroversiunii” la propriile traduceri, atunci numele domniei sale poate fi substituit oricărui alt traducător pe care-l acuză de lipsă de „retroversiune”. Mai mult, eu susțin că este chiar lipsa împlinirii acestei reguli artificiale și nefaste a „retroversiuni” care ajută ca traducerea domnului Sahlean să fie cât de cât acceptabilă. Sigur, ca să-i iasă rima, el contaminează „Glossa” cu un element din „Luceafărul” – unul chiar greoi, iar acel semn al exclamării după Hyperion ar crea unor traducători mai dogmatici (nu mie) un atac cerebral… Oricum, semnul excalmării „!” nu poate fi retroversionat!  Sunt convins că dacă cineva ar lua la puricat traducerile mele, va găsi unul sau două asemnea „păcate”. Așa că nu-l acuz în acest sens pe domnul Sahlean – ci subliniez numai, prin acest exemplu, lipsa ”retroversiunii”, a reversibilității pe care o tot predică. „Care va să zică, că nu există”, pentru a-l parafraza pe conu Trahanache.

În sumar, autenticitatea sau fidelitatea traducerii– așa cum au descris-o teoreticienii și practicienii Peter Robinson (2010) , A.K. Ramanujan (in Dharwadker, 1999), Edith Grossman (2010), dar nu numai ei – are de a face mult mai degrabă cu sensul larg al simţirii poetice din limba țintă: nu doar cel semantic, dar, de asemenea, cel filosofic, integrat în exprimarea artistico-estetică a ideii poetice, care include forma –  cu textura, culoarea, ritmul, curgerea și muzicalitatea ei.

Redau mai jos patru poeme în ambele versiuni.

 Primul va fi „Scrisoare de bun rămas” a lui George Țărnea, arhicunoscută deoarece a fost magistral pusă pe muzică de Mircea Baniciu și Pasărea Colibri. Am inclus-o tocmai pentru că mulți cunosc melodia și pot încerca s-o fredoneze în timp ce citesc (cu voce tare…) traducerea în engleză. Este un test dificil de trecut – un examen ce a trebuit să-l parcurg și cu „Decembre”, poezia lui Bacovia (pe melodia lui Nicu Alifantis) sau cu „Arsura” lui Adrian Popescu (compozitor Adrian Ivanițchi), și cu multe alte poeme puse pe muzică de cantautori cunoscuți. Dacă se poate cânta pe aceeași melodie și în limba engleză, cu același efect (ceea ce Daniel Reynaud a și făcut în studioul de înregistrare al lui Alifantis din București, cu „Decembre”) atunci traducerea trebuie că e cel puțin acceptabilă… zic eu.  Apoi poemul „Glossă” de Mihai Eminescu, inclus de istoricul și criticul literar Alex Ștefănescu, în traducere, la capitolul „Despre Glossă” din volumul lui Eminescu – Poem cu Poem – (2017).

Continui cu faimosul diamant (singurul…) al lui Ștefan Augustin Doinaș, „Mistrețul cu colți de argint”. Frumusețea liricii progreseiei poetice în limba română, și provocarea redării ei în engleză face acest poem să fie un exemplu „obligatoriu” de exemplificare a traducerii… În final, pentru că am făcut anumite afirmații cu privire la mine ca poet, nu numai traducător – voi include un poem propriu, în traducere proprie, „Ninge”. Poemele mele nu sunt, de regulă, „în dulcele stil clasic”, cu metru și rimă. Dar pentru că traducerea pentru poemele cu metru și rimă reprezintă examenul suprem pentru un traducător de poezie, l-am inclus pe acesta. Sfătuiesc, ca de obicei, citirea cu voce TARE a ambelor versiuni. După care, cititorii bilingvi pot evalua în ce măsură ne-am apropiat de țintele propuse. Happy recital mate! (Recital plăcut coane!

 

 

 

 

George Ţărnea: Farewell Letter

(translation Daniel Ionita)

What multitudes between us now, my dear,

Numbering rains in pairs, if far or near,

And from a longing eye, aloof, unknown,

How many snows on our lips have grown…

Listen to me and then just let me cry

I fear the dark, the cold, I can’t deny

And I don’t want to know who, in the end,

Has beautifully loved, who’s love misspent,

Who first stepped out at night, who went away,

Who left the game, and who was left in play,

Who pulled at walls to wreck them one by one,

Whose days, in thought, returned where they begun,

Who’s on the winning side and who has lost,

Who’s bound, and who away the shackles tossed,

Who in the other with more faith confided,

 And under skies too strange, too high, was guided,

When I’ll forget your voice and its sweet verse,

Apart from silence, what can I find worse

And how can I beneath the stars find rest

When I have lost your shadow from my breast?

Numbering rains in pairs, if far or near,

What multitudes between us now, my dear.

Scrisoare de bun rămas^[2]

(George Țărnea 1945-2003)

 

Iubito, câtă lume între noi

Numărători de ploi din doi în doi

Şi dintr-un ochi de dor necunoscut,

Câte zăpezi pe buze ne-au crescut…

Ascultă-mă şi lasă-mă să strig

Mi-e frică de-ntuneric şi de frig

Şi nu mai vreau să ştiu până la sfârşit

Cine-a iubit frumos, cine-a greşit

Cine-a făcut spre noapte primul pas

Cine-a plecat din joc, cine-a rămas

Cine şi-a smuls pereţii rând pe rând

Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând

Cine a pierdut şi cine a câştigat

De toate înlănţuit sau dezlegat

Cine-a crezut mai mult în celălalt

Sub cerul prea străin şi prea înalt

Când am să uit cum sună glasul tău,

Decât tacerea, ce-mi va fi mai rău

Şi cum să pot sub stele înnopta

Când nu mai simt ce-nseamnă umbra ta?

Numărători de ploi din doi în doi

Iubito, câtă lume între noi.

*

Mihai Eminescu: Glossa

translation Daniel Ionita)

Time is passing, time comes yet,

All is old, and all is new;

What for good or ill is set

You can ponder and construe;

Do not hope and do not worry,

What’s a wave, will wave away;

Though enticing with a flurry,

Cool remain to all they say.

 

Many things pass by before us,

Many things we hear and see,

Who remembers all their ruckus

And would listen to their plea?…

You sit calmly ‘round the edges,

Find yourself, despite their threat,

While you hear their noisy pledges,

Time is passing, time comes yet.

 

Not inclining in expression

The cold balance of our thinking

To a moment, an impression,

Mask of happiness now sinking,

Of its own death notwithstanding

Takes one lonely breath for you;

But for him who’s understanding

All is old, and all is new.

 

Entertained by actors playing

In this world yourself depict:

Though four roles one is portraying,

His true face you can predict;

If he weeps, or if he’s fighting,

You just watch him without fret

And deduce from his inciting

What for good or ill is set.

 

Past and future go together,

The two faces of a coin,

You can tell tomorrow’s weather,

Then you learn the two to join;

All that was and all that follows

In this moment we see true,

On their false and empty hollows

You can ponder and construe.

 

The same means this world is using

To constrain in all she fashions,

And for thousand years suffusing

Joy and sadness duly rations;

Other masks, the same old drama,

Other mouths, the same old story,

Discontent at their conformance

Do not hope and do not worry.

 

Do not hope because some cheater

Wrestles to successes steady,

Idiots will have you beaten,

Though you’ve shown them off already;

Have no fear if when they gather

Ostentations they display,

Don’t resemble them, don’t blather:

What’s a wave, will wave away.

 

Like some charming siren calling,

The world’s luring and inviting;

Other actors when they’re falling,

It wants you to do their fighting;

Move aside, it’s just deception,

Pass them by, away you scurry,

From your path make no exception,

Though enticing with a flurry.

 

Should they touch you, get some distance,

Should they curse you, keep your polish,

Why advise and show persistence,

When you know they just demolish?

Let them blather on forever,

Doesn’t matter whom they sway,

Don’t grow fond of them, be clever,

Cool remain to all they say.

 

Cool remain to all they say,

Though enticing with a flurry;

What’s a wave, will wave away,

Do not hope and do not worry;

You can ponder and construe

What for good or ill is set;

All is old, and all is new:

Times is passing, time comes yet.

Mihai Eminescu: Glossă^[3] 

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

*

Stefan Augustin Doinas: The Silver fanged Boar

(translation Daniel Ionita)

A Levantine prince quite enamored with hunting,

some dark-hearted forest was travelling through

and making his path with great effort and grunting,

he said, while on bone-flute he merrily blew:

 

– Let’s hunt through these forests, untrodden and daunting,

the silver-fanged boar who’s ferocious and wild,

who changes his fur every day, as he’s molting,

and changes his hooves, and his glass eye reviled….

 

– Oh, master, the servants with trumpets would say,

that bloodthirsty boar does not travel through here.

It’s better to chase down the antlers to slay,

or red colored foxes, or hares that are near….

 

But smiling and certain the prince passed ahead

and carefully gazing at trees and their hues,

he left in his lair the young deer full of dread,

and the sparkly eyed lynx who’ll smile for a ruse.

  Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Abordarea filozofică și practică a traducerii de poezie din limba română în limba engleză (o introducere)” →