Daniel IONIȚĂ: Postfață la volumul ,,Taina scrisului”

„La început era Cuvântul… și cuvântul era cu Dumnezeu… și cuvântul era Dumnezeu…”

Ca oameni, facem fără doar și poate, parte din regnul animal. Dar ne deosebim de celelalte vietăți, inclusiv de celelalte mamifere, într-un mod fundamental. Putem reflecta asupra situației noastre, conștientiza această reflecție, și – cel mai important lucru! – putem exprima aceasta prin cuvinte. Aceste calități ne fac deosebiți de celelalte creaturi în mod fundamental. Cuvântul, acestă reflecție a conștiinței de sine, ne aduce aproape de Divinitate într-un fel în care nici o altă formă de viață de pe planetă nu e în stare.

Nu știm care au fost primele cuvinte rostite de înaintașii noștri. Au fost oare cuvinte de iubire, de durere, de bucurie, de ură, de luptă? Cel mai probabil au fost cuvinte care să descrie natura care-i înconjura și frumusețea ei nemăsurată. Apoi, poate că o rugă de mulțumire la adresa Atotputernicului să se fi strecurat de pe buzele lor către cer. Nu știm precis! Este o taină…

Ceea ce George Roca face cu brio în aceste volume, este de a pune la un loc, într-o colecție ce reprezintă un concept fenomenal, și anume: el provoacă un grup de ființe umane cu totul deosebite – scriitorii, să-și reamintească și să descrie care au fost primele lor cuvinte… scrise. Apoi, îi întreabă ce anume, în contextul existenței fiecăruia, a determinat acest demers fundamental, care le-a schimbat viața.

Vedeți, artiștii – iar scriitorii fac parte din acest grup de ființe umane deosebite – sunt cei care consemnează și depozitează pentru posteritate bogăția de spirit a umanității. Cunaștem o mare parte din ceea ce s-a petrecut în epoca neolitică din cioburile de ceramică pe care artiștii le-au pictat pentru vasele folosite zi de zi. Cunoaștem mare parte din ce s-a petrecut în antichitate pentru că scriitori anonimi au scris Epopea lui Ghilgameș, sau Psalmii (atribuiți lui David), sau Cartea lui Iov, Mahabarata. Apoi au apărut autorii, Homer, Aristotel, Plato, Homer, etc. Acestă „depozitare” a devenit mult mai intensă în timpul Galaxiei Guttenberg, și apoi a crescut exponențial odată cu apariția internetului. Însă în esență natura ei a rămas aceeași…

Dar scriitorii nu au doar un rol pasiv, acela dea a ne reaminti de unde provenim, călătoria pe care strămoșii noștrii au străbătut-o fie istoric sau artistic (spiritual – arta implicând în mod nemijlocit spiritul uman). Ei au un rol mult mai mare, și activ mult după ce ei ca ființe umane au dispărut: scrierile lor, fie că au scris pe piei de animale și pergament cu mii de ani în urmă, fie că scriu acum prin mediul computerizat al internetului – continuă să ne Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Postfață la volumul ,,Taina scrisului”” →

George ANCA: PUȘI POSTUM

Puși Dinulescu – George Anca – Liliana Popa – Alex Tocilescu – Daniel Ioniță – Mircea Paul-Daniel – Doina Boriceanu – Viorel Florescu – Nicole As – Maria Timuc

Puși Dinulescu

Prefața autorului

Mi-e teamă să-ncep această prefață, fiindcă mă gândesc la Alexandru Odobescu, minunatul autor al lui Pseudokyneghetikos, care vrând să scrie o prefață a ajuns la ditamai carte. Și ce carte!

Subiectul acestei prefețe nu este însă vânătoarea, ca la îndepărtatul meu confrate, ci ratarea.

Așa că m-apropiu astfel mai mult de Cehov, al cărui subiect predilect, mai ales în piese, este ratarea.

Cum? Să mă fac eu însumi ratat?

De ce nu? Oricum, viața mea de familist s-a ratat, fiindcă n-am fost însurat niciodată și acum, ajuns la 71 de ani, făr-un picior și mai ales și plin de hachițe, cine-o să mă mai ia?

Mă-mpac și cu ideea asta, treacă de la mine!

Mai grav e poate că n-am rodit. Nu las în urma mea nici un ADN.

Doar virusurile minții mele, asta las. Personaje, situații, întâmplări, ficțiuni sau pur și simplu pâre, fantezii, adunături cu început și sfârșit, ce mai, proze… Mai scurte sau mai lungi…

Aici sunt cele scurte, întinse pe-aproape o mie de pagini, într-o carieră de aproape 50 de ani…

Dar o carieră fără carieră! Vezi, de-aia sunt un ratat!

În loc, la vârsta mea, să ocup și eu un fotoliu la Academie sau să iau măcar un Premiu Nobel, eu mă fălesc doar cu un premiu al uniunii scriitorilor autohtoni, luat și ăla acum 28 de ani și cu un premiu al asociației din București, luat acum 35 de ani. Și nici măcar nu figurez în monstruasa, prin dimensiunile ei, istorie a literaturii a lui acad. N.Manolescu și nu mă aflu nici chiar în istoria tot așa de groasă, dar parcă mai puțin ambițioasă a dragului nostru de Alex.Ștefănescu, furnizor de tichii de mărgăritar, pobate-ntâi pe propriul său cap, atât de frumos încă și ferit de necazurile calviției conștiente de sine.

Și-atunci ce mai vreau? Ce-mi mai trebuie? Cum îmi permit eu să scot o carte monumentală, de aproape 1000 de pagini, ce-s eu? Sunt eu Breban, sunt eu Buzura sau sunt măcar un D.R.Popescu? Nici măcar! Eu sunt un vierme , atât!

Pe lângă Dinu Săraru, care cum de n-a intrat și el în Academie?- eu nu sunt decât un vierme, dar ce zic eu vierme? Nu! Sunt pur și simpu un sub-vierme!

Și toți ăștia și chiar și alții, nu chiar așa sus proțăpiți, sunt dintre oamenii serioși, pe la casele lor, mulți sunt și bunici, sunt fala națiunii și a familiei lor, ba chiar se bagă bani în ei, ca să fie făcuți cunoscuți lumii întregi, că malurile jegoase ale Dâmboviței sunt prea strâmte pentru ei și mergem așa cu toții înainte, până unde s-o mai putea, până unde s-o mai cine știe ce…

E drept c-am făcut și greșeli în viață. Probabil că cea mai mare este că nu mi-a ajuns scrisul și m-am făcut și regizor.

Era prin 1966, lucram la Ploiești. Sau să fi fost deja 1967? P-acolo…

Făceam naveta cu trenul. Era unul pe la opt jumate sau nouă jumate și ne lăsa în gara Ploiești Vest.

Printre tovarășii de navetă erau mai mulți actori și era vesel, drumul nu dura decât o oră, poate și mai puțin, stam deobicei la vagonul-restaurant și ne beam acolo cafeaua sau berea. În aceste condiții, cum era și normal, m-am combinat cu o actriță. Și unde mai pui că la revista literarră, care se-nființa atunci și acolo, șeful meu, Ștefan Bănulescu, mi-a încredințat și cronica dramatică. Aș fi putut să tai și să spânzur de pe-acest post, dar revista n-a mai apărut, logodna mea cu actrița s-a spart, n-am recuperat nici inelul, fiindcă ea mi-a spus că l-a aruncat în lac, în lacul Herăstrău.

Dar am rămas cu dorul de-a fi regizor, mă obișnuisem cu mirosul de actriță, pe care cine l-a-ncercat nu-l mai uită niciodată.

În 1968 mă angajez la Televiziune, acolo încep să fac filme, împreună cu Boris Ciobanu și peste doi ani intru la IATC, fac Regia de Film, terminănd-o în ciuda unor înfruntări pătimașe cu profesorii mei, ieșind la liman totuși numai în urma unei întâmplări, după cât se pare.

E o întâmplare pe care trebuie s-o povestesc, ceva mă mănâncă și trebuie s-o spun.

Eram distrus. A doua zi aveam programată restanța la Arta regizorului de film și televiziune. Vitanidis, cu care dam examenul, mă ura. Și eram repetent și a doua oară nu mai puteam rămâne, așa era regula.

Examenul se dădea cu un film, pe care nu-l putusem face, n-avusesem bani ca să-l pot termina și trebuia astfel să mă prezint în fața dușmanului. Mă gândeam chiar să nu mă prezint deloc. Mai ales că în aceeași zi cu examenul meu era concurs pentru un post de redactor la Arhiva Națională de Filme și mă gândeam mai bine să mă prezint acolo.

Și-n seara aceea de dinainte de examen eram invitat la un ceai, la Mișu Diaconescu. Pe-atunci era poet și mai cânta și la ghitară. Mai târziu, cu pseudonimul Anghel Mora, avea să devină întâi scenarist al lui Veroiu și apoi un apreciat regizor de film de lung metraj. A murit tânăr, din păcate, nu foarte mult după Marea Revoluție Română din Decembrie, urmată de contrarevoluția din aceeași zi.

Dar eram în seara aceea de dinainte de examen și eram distrus și văzându-m-așa Mișu mă-ntreabă ce-i cu mine. Și-i spun toată tărășenia.

– Lasă, că poate se rezolvă, îmi zice el.

– Cum, mă?

Și-atunci îmi spune că trebuie să vină la ceai și o tipă, o doimaistă, după care ar fi înnebunit Ciulei.

– Ciulei? mă mir eu

– Da, mă! Îți dai seama că dacă-i dă un telefon grecului, ăla se cacă pe el!

Nu prea am ținut eu cont de ce mi-a spus Mișu, am băut ceva de necaz și chiar am adormit, într-o cameră, pe undeva. Dar am fost la un moment dat, parcă, trezit din somn, parcă, zic, fiindcă nu sunt foarte sigur și parc-aș fi stat de vorbă cu o tipă mișto, destul de înaltă și i-aș fi spus povestea mea. Nu mai știu… ceva în genul ăsta!

Cert e însă că a doua zi m-am prezentat la examen și n-aveam nimic ce să prezint. Totuși, spre surprinderea mea, mi s-au pus doar câteva întrebări de formă și de sanchi și am luat cinci-ul de care aveam atâta nevoie.

Pe Liviu Ciulei nu l-am cunoscut niciodată și nici pe tipa respectivă n-am mai întâlnit-o vreodată și am mai stat un an printre ăia și am devenit regizor.

Dar victoria mea în meciul ăsta cu Bestia a fost ca o prăjitură otrăvită. Bestia asta, precum Șiva parcă, avea brațe multe și lungi.

Și mai era o chestie în povestea asta cu regia la care eu nu m-am prins. Banii! Da, da! Banii!

Fiindcă un regizor depinde de o producție. Și producția înseamnă bani și doar cu bani se pot angaja actori, scenografi, operatori, până departe în jos, pănă la șoferi, costumiere, tapițeri, mașiniști, că de-aia când se termină un film și vezi o listă, care nu se mai sfârșește, te tot întrebi ce-or fi făcând toți ăștia, e cert însă că fără ei nu se poate…

Și uite în ce mă băgasem!

În loc să stau eu liniștit, o pisică să se frece de picioarele mele și eu să visez cu pixul în mână, doar cu el… săracul!

N-am reușit să fac până la urmă decât două filme de lung metraj și să montez două piese de teatru.

A fost poate un mare noroc pentru literatua din mine sau care-a ieșit din mine, fiindcă am fost parcă forțat să mă-ntorc la ea, la draga de literatură, pe care totuși mă gândisem s-o abandonez.

Întâi pentru că nu credeam că sunt în stare de prea mari performanțe în scris și că-n film e drumul meu. Iar după vârsta de 60 de am făcut altă mișcare, surprinzătoare poate chiar și pentru mine și am laut-o-n serios de tot cu teatrul. Cu dramaturgia..

Cine să mai înțeleagă ceva?

Oamenii mici oricum nu pot înțelege. Ei se cantonează în câte-o carieră, o fac cel mult pe aia cu râvnă și-n general asta e cheia unui succes sigur în viață.

Un Eminescu știm însă cum a respins cu superbie ideea de a-și lua un doctorat în Germania, care l-ar fi putut chivernisi.

Dar el ardea! Priviți-i fotgrafiile succesive, vedeți cât de repede-a-mbătrânit! El n-avea timp de doctorate!

Nu că m-aș compara eu cu Eminescu, ar fi o prostie! Dar trebuie înțeles că anumiți oameni nu pot fi înțeleși sau îndrumați conform unui simplu și sănătos bun simț.

Poate de-aia nu m-am făcut inginer ca tata, care tare-ar fi vrut să urmez și eu tradiția familiei, mai ales că mai mulți unchi și veri din partea lui și chiar frate-meu au pășit pe această cale.

Dar eu, dacă aveam la matematică 5, când sistemul de notare era cel sovetic, adică de la 1 la 5, când s-a revenit la cele zece note tradiționale, eu am rămas tot cu nota 5!

Iar profesorul de matematică, un găgăuz, unul, Gaidarji, spunea:

– Să știe ăla că o să meargă la cărat cartofi!

Eu eram Ăla, n-aveam nume. Și la oral nu mă scotea din 3, dar în scris, fiindcă nu eram bou, scoteam un 7 și așa treceam…

– Mai ai mult?

– Nu. Stai că termin acuma… Dar de unde pornisem și unde vroiam s-ajung?

A! Da! Era vorba de rătăcirea mea prin regia artistiică. Păi, regizorii mă socoteau un intrus, fiindcă eram scriitor, dar scriitorii, acum și ei, bucuroși că scăpaseră de mine, așa credeau, nu mă mai socoteau, practic, de-al lor.

Eram între linii…

Așa m-am trezit la vârsta asta fără carieră, fără sprijin și-ntr-o lume literară, unde criticii aproape că nu mai există și care sunt se-nchină doar la bisericuțele puternicilor zilei, ca să nu mai vorbim și de alte șmecherii… iar eu rătăcesc și se trage din toate părțile și-ncerc să supraviețuiesc, mai mult târându-mă, înconjurat de sârme ghimpate și pe deaasupra se trage, se trage al dracului…

Puși Dinulescu

4 ianuarie 2014

***

George Anca

SUB TALPA ARHANGHELULUI PUŞI

“Manolescu poate fi gelos că nu a avut un Kadare român, ca să-şi consolideze ‘teoria’: îi faci temenele Tiranului, dar rezişti eroic prin literatură. Nu a fost de mirare că Niki a avut un ‘mare prieten’ ca Ivasiuc, un mare ‘maestru’ ca Ivaşcu, iar în ultimul deceniu de dictatură a căutat ocrotire la… Gogu Rădulescu!, sfătuit de Zigu Ornea, cel care îl introdusese, la sfârşitul lunii iunie1990, după Marea Mineriadă, la Iliescu, cel cu sânge pe mâini, altfel ‘Om cu o mare” (Paul Goma, Jurnal, 27 aprilie 2009). Un Kadare, dar un Dinulescu!?

În aparenţă, Puşi face, ca totdeauna, comedie, tot cu ţoape, tot în salonul refuzaţilor, sporind însă cu o carte bibliografia despre N.M. – Gaşca şi diavolul. Istoria bolnavă a domnului Manolescu, Minerva, 2009 (ultimă opţiune după variante de titluri de pe parcursul caravanei polemice: “Manolescu şi ai săi” – cf. “Oaie şi ai săi” de Eugen Barbu -, “Manolescu sub aripa diavolului”,”Demascarea lui Manolescu”). Ceva diferit de Criticul literar Nicolae Manolescu de Laszlo Alexandru, Dacia 2003 (cf. Polemici pro şi contra Paul Goma) sau Scutul lui Perseu. Nicolae Manolescu între oglinzi paralele de Mircea Mihăieş, Curtea Veche, 2003 (cf. două cărţi cu şi despre Vladimir Tismăneanu sau una despre Leonard Cohen). De fapt, subiectul, declanşarea lui ar fi “Istoria” din care prozatorul, dramaturgul, poetul, teleastul Puşi lipseşte mişeleşte, împreună “cu ai lui”, nedemascaţi, ne sub aripă, îngeri prin el binevestitori, extraşi de sub talpa arhanghelului- cum este reprezentat pe uşa altarului un om-vierme pe post de satană. Şi lui NM, crede, s-ar cuveni să-i placă fiind “înjurat”, în fine, cu talent.

Dar cititorilor să-le placă (e scandal, regie, burlă).

”Stimaţi cititori, iertaţi-mi măgăriile, dar sunt şi eu om, ca şi N. M., şi am şi eu răutăţile mele, dar deosebirea este că unul ca mine n-a făcut niciodată caz de imparţialitatea, seriozitatea şi alte-alea, în care m-aş bălăci şi eu” (p.24). “Pentru că pe Manolescu nu-l interesează operele, nu-l interesează textele, nu-l interesează decât amicii şi interesele mai mult sau mai puţin vizibile pentru toată lumea, achitarea unor poliţe” (p.30). “pe domnul N.M. nu prea-l interesează textele, important e cine le semnează” (32). “Dacă nu ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu, domnule Manolescu” (33). “Şi cum îţi permiţi tu, Manolescule, să-i pui la index pe Bassarabescu, pe Brătescu-Voineşti, pe Nichifor Crainic şi Radu Gyr, pe Magda Isanos, pe Panait Istrati şi pe Ion Druţă?” (33). “Să trecem însă la lucruri mai vesele.!” (39). “De altfel, Mazilu nu prinde şi el din istoria lui N.M. decât o pagină şi în aceea, de la început, este pus sub observaţie cu severitate, fiind taxat ca un călător prins în tramvai fără bilet.” (40). “Documentându-se despre Ion Ghica, Dana îl descoperă în trecere pe C.A. Rosetti şi-i închină o monografie mai scurtă, în 1984: Introducere în opera lui C. A. Rosetti, care, considerat mai mult un textier de Şerban Cioculescu, dar şi de mine, remarc eu cu obrăznicie, atrage şi atenţia încruntată a lui Manolescu, probabil din solidaritate cu fosta iubită, ridicându-l pe politician până la înălţimea de 6 pagini literare, adică mai mult decât Octavian Goga şi cât Nicolae Bălcescu, mai tare decât Hogaş (2 pagini), Tudor Vianu (3 pagini), Ion Agârbiceanu (2 pagini) sau Şt. O. Iosif sau Gala Galaction sau Fănuş Neagu, la acelaşi nivel cu Mihail Sebastian şi Nichita Stănescu, peste V. Voiculescu, Teodor Mazilu, George Topârceanu, Constantin Stere şi Zaharia Stancu sau Nicolae Labiş.” (52). “Nicolae Breban e tratat foarte bine, are 12 pagini, mai mult decât Mihail Sebastian, Vasile Voiculescu, Gib I. Mihăescu şi Cezar Petrescu la un loc. Eugen Simion, cu care în tinereţe nu se avea bine deloc, acum are aici 7 pagini, cât Noica şi Negoiţescu la un loc, mai mult decât Ibrăileanu. Nici Buzura nu stă prea slab, cu tot atâta spaţiu ca Ion Marin Sadoveanu, George Topârceanu şi Eugen Jebeleanu la un loc. D.R. Popescu are 6 pagini, cât Mihai Sebastian sau cât Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Nicolae Labiş la un loc. Numai Fănuş Neagu, rămas cam de căruţă, nu a Continue reading „George ANCA: PUȘI POSTUM” →

Maria FILIPOIU: Eveniment editorial – „Basarabia Sufletului Meu” – Daniel Ioniță și Maria Tonu

Lansare de Carte

Muzeul Național al Literaturii Române-București

11.06.2019

DIN DRAGOSTE PENTRU POEZIE

Din dragoste pentru poezie am participat la acest eveniment cultural, întrucât:

„Limba noastră-i o comoară

În adâncuri infundată

Un șirag de piatră rară

Pe moșie revărsată.”

(Alexei Mateevici – Limba Noastră, pag.80)

Cartea „Basarabia Sufletului Meu”, prefațată de maestrul critic și istoric literar – Alex Ștefănescu, este „O uniune a competenței, bunului gust și entuziasmului în slujba poeziei… o colecție de poezie din Republica Moldova…” tradusă în engleză cu iscusința autorului Daniel Ioniță.

Având invitați din media culturală, evenimentul s-a bucurat de un public numeros, iubitor de poezie, reacționând prin ropote de aplauze la alocuțiunile invitaților speciali și la interpretările cant-autorului Nicu Alifantis – nume cu rezonantă în ultimele decenii.

Derularea evenimentului a început prin prezentarea de către doamna Eugenia Țarălungă – scriitor și moderator din partea MNLR și a continuat cu maestrul Alex Ștefănescu, în stilul jovial, arhicunoscut, accentuând ideea de vinovăție pentru confrații români din Basarabia, ca părăsiți în urma „Ultimatumului sovietic” – tratat impus României de către boșevici la 26 iunie 1940 și semnat de Regele Mihai.

Alocuțiunile au continuat cu recitaluri din carte…

Daniela Nane – îndrăgită actriță a scenei românești – a recitat poezii de:

Alexei Mateevici

Grigore Vieru

Leonida Lari

Vitalie Răileanu – director al bibliotecii Onișor Ghibu din Chișinău:

„Poezia este cea mai fericită cale de comunicare, poarta de evadare și colacul de salvare. Este starea de beatitudine a scriitorului și cititorului, deopotrivă etc.”

Eugenia Țarălungă – scriitor și moderator – a recitat versuri ale autorilor publicați.

Daniel Ioniță – autorul și traducătorul cărții – a prezentat autorii cuprinși în culegere și a recitat poezii în română și engleză, printre care și „Glosă” – Mihai Eminescu (pag.71-79), fiind aplaudat minute în șir.

Între cuvântările poetice au fost interpretate de Nicu Alifantis, cântece pe versuri proprii, cât și pe versurile poeților: Adrian Păunescu, Nichita Stănescu și alții.

De fiecare dată a fost aplaudat îndelung și ovaționat: Bravo! Bravo! Bravo!

Același cuvânt repetat străbate din gândul meu pentru toți cei implicați în conturatea unei amintiri de neuitat și a bucuriei nemărginită, dăruită publicului iubitor de poezie și muzică, din partea căruia le adresez:

Felicitări și recunoștință sufletească!

Evenimentul s-a încheiat cu vânzare de carte și autografe ale autorului Daniel Ioniță, caruia îi transmit admirație, prețuire și urări de cât mai multe succese.

Din dragoste pentru poezie am participat și am intrat în posesia a două cărți valorioase, ale scriitorului Daniel Ioniță:

*„Testament – Antologie de Poezie Modernă” – prefață de maestrul Alex Ștefănescu (415 pagini, versiune bilingvă), cu autori de literatură română, clasici și contemporani.

* „Basarabia Sufletului Meu” – O culegere de poezii ale scriitorilor din Basarabia, prefață de criticul literar Alex Ștefănescu, (297 pagini, versiune bilingvă)

Din dragoste pentru poezie și confrații basarabeni am scris și publicat în anul 2018 „Recurs la Unire – Centenarul Marii Uniri” (242 pag. Editura Libris Editorial), din care mi-am înfrățit gândurile poetice cu cele din cărțile autorului basarabean Daniel Ioniță, primite cu dedicație și amintite mai sus, alăturându-le într-o hora a poeziei.

Evenimentul s-a încheiat cu vânzare de carte și autografe ale autorului Daniel Ioniță, ce merită din partea tuturor participanților: admirație, prețuire și urări de cât mai multe succese în activitatea literară.

P.S

„Ce seară minunată!

Poeții din Basarabia (Republica Moldova) reprezentați în mod excepțional de niște artiști excepționali! (Nu eu. Eu am reprezentat doar pe autori, pe Maria Tonu și pe mine…). Mulțumiri speciale lui Vitalie Răileanu care a făcut un efort enorm, plin de peripeții, ca să fie alături de noi, ca reprezentant al poeților de limbă română de la est de râul Prut.

Bravo Muzeului Literaturii, în special Loretei Popa!”

Daniel Ioniță

Cu dragoste pentru poezie și poeți,

Maria FILIPOIU

12 iunie 2019

Daniel IONIȚĂ: Cultura fierbe la Bistrița!

Bistrița e un oraș fascinant! Fusesem acolo cu 15 ani în urmă, dar în treacăt, spre lacul Colibița. Recent am petrecut trei zile minunate în acest oraj, cu ocazia evenimentului lansării unuia din volumele mele (Basarabia Sufletului Meu – Colecție de Poezie din Republica Moldova, scrisă împreună cu editoarea Maria Tonu din Toronto, Canada). Astfel am reușit să ating și să cunosc mult mai îndeaproape aspecte importante ale acestui minunat oraș. Spre exemplu de strada pietonală Liviu Rebreanu cu tavernele și restaurantele ei (îmi vor rămâne îndelung în memoria papilelor gustatie excelentele mâncăruri de la Terasa Casa Doamnelor!), minunatul turn al Bisericii Evanghelice, muzeul, apoi extrem de vechea biserică (acum ortodoxă) „Intrarea în biserica Maicii Domnului”, unul din cele mai vechi monumente din România (fostă mârâstire minorită, apoi biserică romano-catolică, apoi evanghelică, apoi ortodoxă din 1948, pentru ca din 1990 să aparțină parohiei Bisericii Române Unite – Greco-Catolice), etc. (Ca o paranteză legată de ultimul edificiu, discuția avută cu Părintele Profesor Nicolae Feier, despre istoria fascinantă a acestui lăcaș, merită înregistrată și pusă cel puțin într-un volum, dacă nu chiar într-o serie de emisiuni! Mă voi întoarce la Bistrița și numai pentru a mai petrece timp cu acest om excepțional)

Ceea ce va rămâne în memoria mea emoțională va fi faptul că am întânlint la Bistrița un extraordinar, și neașteptat, vulcan cultural! „Cultura fierbe la Bistrița!”. Ghilimelele sunt datorită faptului că citatul nu-mi aparține. Expresia a fost emisă, în cadrul unui interviu de radio, moderat de efervescentul și creativul Menuț Maximilian, de către președintele Palatului Culturii din Bistrița, Dr. Dorel Cosma, omul care, în mare măsură, este responsabil de această temperatură ridicată, înregistrată de mine în dreptul termometrului cultural la Bistrița.

Demn de menționat este faptul că Bistrța are cam șaptezeci de mii de locuitori. Demn de menționat este și faptul că are un palat cultural excepțional nu numai ca structură și arhitectură! Sunt multe asemenea edificii în România, lăsate să se deterioreze, sau nefolostie în scopul intenționat. La Bistrița însă, acest lăcaș al culturii, este extrem de îngrijit, și dotat cu toate cele necesare desfășurării unor activități variate pe tărm cultural/artistic.

Și mai important este faptul că acest edificiu este folosit în mod intens – nu este numai un punct de atracție pentru turiști! Chiar în preajma lansării volumului meu – cu câteva zile înainte și după – fuseseră programate alte evenimente similare, de la reprezentări teatrale, la concerte, la expoziții de artă, simpozioane etc.

Meritul incontestabil pentru această energie culturală palpabilă aparține d-lui Dorel Cosma. De mai bine de un deceniu și jumătate, eforturile domniei sale s-au îndreptat spre încurajarea și promovarea evenimentelor culturale în localitate. Ca un exemplu, din multele posibilie, Dorel Cosma este președintele Asociației Internaționale pentru Folcor. Ca atare, Bistrița a devenit un fel de captală anuală unde (anul acesta, spre exemplu) vor veni reprezentanți din peste 15 țări, la un eveniment internațional de mare răsunet.

Însă ca orice adevărat lider, Dorel Cosma a știut să se înconjoare cu oameni deosebiți, fie că ei fac parte din structura organizațională oficială, fie că sunt colaboratori apropiați. Câteva exemple: Zorin Diaconescu – un om erudit, scriitor și traducător de excepție din și înspre limbile germană și engleză. Apoi deja menționatul Menuț Maximilian, un fel de jongleur cultural extraordinar, care reușește să managerieze postul de radio, apoi ziarul Răsunetul, iar peste toate acestea mai și produce și moderează o importantă emisiune zilnică. O mențiune specială pentru d-na Consultant Artistic Maria Herineanu, fără de care nimic din toate acestea nu s-ar putea petrece. Vedeți, fiecare organizație, fiecare grup, are nevoie de un liant, de cineva care – fără a fi prețios sau temperamental, fără a avea ego – să se ocupe de detaliile absolut vitale, fără de care o activitate, în loc să ajungă să excepțională, ar deveni în cel mai bun caz mediocră – iar d-na Herineanu reprezintă acest element vital. Pozitivitatea, bunăvoința și eficiența domniei sale m-au impresionat în mod deosebit!

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Cultura fierbe la Bistrița!” →

Daniel IONIȚĂ: Papa Francisc și țuica de prune / Papa Francisc and the Romanian plum brandy

Papa Francisc, liderul oficial al Bisericii Romano-Catolice, și lider neoficial (nerecunoscut de toți) al creștinismului mondial, a vizitat recent România pentru trei zile – și s-a întâmplat să mă aflu și eu în patria mumă în această perioadă! Aceasta (vizita papei, nu prezența mea) a avut mare răsunet local, câteva canale media au urmărit și comentat pas cu pas vizita pontIfului vaticanez. Nu știu câtă rezonanță a avut aceasta în presa mondială, dar cel puțin presa australiană (locuiesc la Sydney) a menționat câte ceva, dar nu prea mult. Mă rog, fiind martor al altor vizite papale în alte țări (sunt plecat din România de 40 de ani), nu am urmărit îndeaproape toate detaliile – dar sunt familiar cu evenimentele de la București, Iași și Blaj – impresionante și prin ceea ce a transmis papa, și prin organizarea acestora de către autoritățile locale. De meționat că papa a călătorit în umila Dacie Logan, și nu în limuzine de lux, occidentale. Tipic – și o palmă pentru personalități locale, bisericești sau laice!

Altceva mi-a stârnit interesul în legătură cu vizita papei Francisc. Chiar de pe timpul vizitei au început să apară glume legate specific de vizita papei în România. Una din ele îl prezintă pe papa într-un fel de „before-and-after” legat de îmbibarea cu vestita „Țuică de Prune” românească, chipurile după o vizită (fictivă) la Vaslui. Pentru referință, în fotografia „after” Papa este reprezentat de Jonathan Pryce – cu care Jorge Mario Bergoglio se aseamănă foarte mult la trăsăturile feței, în rolul lui de High Septon/High Sparrow (un fel de lider religios al unui cult din serialul Game of Thrones (Urzeala Tronurilor).

Postarea aceasta a trezit rumoare și chiar comentarii ofensate din partea unora: „Chiar așa?! Dar e vorba de Papa!”; „Chiar nu avem limite (noi Românii) cu glumele proaste, nici măcar cu privire la cineva ca Sfântul Părinte ?”, „S-a întrecut măsura !” etc etc. Nu voi comenta situația interesantă că România – o țară 85% nominal-Ortodoxă, cu vreo 10% neo-Protestantism și foarte puțini Romano-Catolici – a avut aroma, pentru trei zile, de țară eminamente catolică. Acesta nu e o judecată de valoare, ci numai o observație. Pe tema asta discuția va fi mai complexă, și merită o analiză mai detaliată (nu doar reacții superficiale cum am văzut până acum în presa românească) – deci o vom lăsa poate pentru mai târziu.

Vreau să îmi circumscriu comentariile, reflecțiile de mai jos, doar la aceste atitudini ofensate.

În primul rând umorul răstoarnă de pe pedestal numai zeii falși. Nu e un aforism propriu, altcineva mai deștept decât mine a scris asta, dar subscriu sută la sută. Personalitățile neautentice sau mici, distorsionate și totalitare (vezi un Hitler, Mao, Stalin sau chiar… Ceaușescu) trebuiau să se teamă de umor!!! Dar nu cele autentice, pozitive și inteligente. Niciodată! Apoi poanta nu e despre papa Francisc (aici multă lume nu gustă subtilitatea), ci despre alcoolismul rampant din acea zonă a României – papa reprezentând, în acest caz, doar un vehicol pentru a face această observație satirică. Repet, gluma nu este despre papă – doamnelor și domnilor ofensați!

În al treilea rând – și CE DACĂ se fac glume pe seama papei?! El (Francisc) ar fi primul care ar aprecia această glumă – fiindcă Jorge Mario Bergoglio are simțul umorului foarte dezvoltat, e un om deschis și vesel. Dacă ar cunoaște substratul glumei cu țuica, ar râde de s-ar prăpădi! Și în final, ce anume dezvăluie aceste proteste împotriva umorului legat de papă (fie acest umor mai bun sau mai prost), vis-a-vis de atitudinea noastră, ca „ofensați”?

Nu cumva spune că – oripilându-ne la umorul cu privire la „lucrurile sfinte” (papă, patriarh sau popă ortodox, pastor adventist, imam, rabbi, sau Dumnezeu știe…, sau chiar Dumnezeu Însuși/Însăși etc.) – ne asemănăm pe undeva cu musulmanii extremiști din Copenhaga și de aiurea, cei ce acum câțiva ani au asasinat un regizor de film care făcuse un documentar negativ despre Mohamed, iar pe un alt artist grafic, care desenase niște caricaturi publicate în ziar și pe internet – cu bombe agățate în turbanul profetului (binecuvântat fie-i numele…), îl tot amenință pe caricaturist cu moartea?

Dacă stai să te gândești mai bine, chiar glumele care implică divinitatea – (de exemplu sunt multe care încep cu „Dumnezeu se plimba cu Sfântu Petru prin… ”etc etc) – nu sunt, de fapt, făcute pe seama lui Dumnezeu sau a Sfântului Petru. Poanta se referă de obicei la unul sau mai multe din defectele noastre umane. Dumnezeu este antropomorfizat pentru a ne ajută să devenim conștienți de propriile noastre defecte, care altfel ar rămâne în unghi mort. Altfel spus, umorul ne ajută să percepem adevăvruri necomfortabile despre noi, care, dacă ne-ar fi fost expuse direct și cu seriozitate, ne-ar fi revoltat, sau cel puțin ne-ar fi pus într-o situație de defensivă – neavenită schimbării în bine.

Datorită faptului că este o modalitate de gândire paralelă, neliniară, neobișnuită (la o glumă bună poanta vine exact de unde nu ne așteptăm) – umorul pătrunde prin filtrele noastre defensive. Ne trezim râzând fără să vrem de propriile noastre defecte. Ceea ce ne va face, dacă avem inteligență și onestitate, să ne reevaluăm anumite atitudini și fapte. De unde importanța bufonilor la curțile regale din trecut – care, de multe ori, cu pericolul propriei vieți, iluminau prin umor anumite decizii greșite, periculoase sau nejuste, ale suveranilor în slujba cărora se aflau.

***

Daniel IONITA

PAPA FRANCISC AND THE ROMANIAN PLUM BRANDY

Pope Francis, world leader of the Roman-Catholic church, and unofficial leader (as he’s not recognised by everybody) of world Christianity, recently visited Romania for three days, and I happened find myself here in the old-motherland during this period. This (the pope’s visit, not my presence) was assiduously covered by the media, quite a few TV channels followed and commented on the Roman Pontif’s every move and word. I am not sure what resonance this hand in the world media – the Australian media (which I naturally follow) mentioned a little.

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Papa Francisc și țuica de prune / Papa Francisc and the Romanian plum brandy” →

Victor ŞTIR: Poetul Daniel Ioniță, președintele Academiei Româno-Australiene, într-o conexiune magică la Bistrița

Societatea Scriitorilor Bistrițeni „Conexiuni” l-a avut invitat, luni, 13 mai a.c., de la ora 17:00, pe poetul și traducătorul Daniela Ioniță, președintele Academiei Româno-Australiene. Întâlnirea a fost deschisă de directorul Palatului Culturii, prof. dr. Dorel Cosma, care a rostit un cald cuvânt de bun venit, celui mai cunoscut și mai activ promotor al poeziei românești pe „continentul cangurilor”.

Așa cum arăta directorul Cosma, întâlnirea lui Daniel Ioniță cu membrii „Conexiuni” a devenit posibilă prin mijlocirea scriitorului Puiu Răducanu de la Râmnicu-Vâlcea, prieten al bistrițenilor, participant la activitățile culturale organizate de Palatul Culturii și aflat în comunicare cu australianul născut la Bucureşti la plecat la 20 de ani în străinătate cu părinţii.

În continuare, scriitorul și traducătorul Zorin Diaconescu, președintele Societății „Conexiuni” a deschis agenda propriu-zisă a întâlnirii cu prezentarea volumului bilingv „ContraDiction / ContraDicție (român-englez), apărut în 2016 la Bibliotheca „Universalis Collection”. Cu anvergura-i cunoscută, Zorin Diaconescu a procedat la o densă radiografie critică a volumului și s-a concentrat asupra discutării unor variante ale versiunii englezești, opiniile de traducator fiind foarte apreciate de scriitorul Daniel Ioniță. La rândul său, scriitoarea Elena M. Cîmpan a recenzat pentru cei prezenți volumul de debut al lui Daniel Ioniță, intitulat „Hanging between the stars / Agățat între stele” și apărut la Editura „Minerva”. Elena M. Cîmpan s-a stăruit asupra tematicii fiecăruia dintre cele trei cicluri ale volumului susținându-și opiniile cu versuri alese, citite.

Despre cea de a treia carte, „Testament”, a vorbit scriitorul și jurnalistul Menuț Maximinian (redactor șef al cotidianului „Răsunetul”) care cunoaște foarte bine cartea deoarece o recenzase pentru o revistă literară cu ceva vreme înainte. Menuț Maximinian a arătat că este vorba despre o antologie de poezie română modernă, apărută la Editura „Minerva” în două ediții, prima în 2012, și a doua, în 2015, îmbunătățită și cu un număr mai mare de scriitori prezentați, autorii antologați figurând cu câte un text. Volumul reprezintă prima carte de vizită a liricii românești în Australia, demersul poetului Ioniță fiind nu numai întemeietor, dar și foarte important pentru cunoaşterea culturii române în ţara de la antipozi.

Continue reading „Victor ŞTIR: Poetul Daniel Ioniță, președintele Academiei Româno-Australiene, într-o conexiune magică la Bistrița” →

Daniel IONIȚĂ: Cioran – între confuzie și deznădejde

Popularitatea crescândă a studiilor despre EMIL CIORAN în mediile academice din lumea vestică (Daniel Ioniță. Rășinari – Sibiu – 11 mai 2019)

De ce, parcă din senin, a devenit Emil Cioran – (1911-1995, filozof român stabilit la Paris după al doilea război mondial, promovator al disperării și nihilismului, al naturii umane fără speranță în opinia lui), scrierile lui, viziunea lui despre lume – atât de populară în cercurile academice ale vestului, în universități, în studiile doctorale din America, Australia, Canada, Marea Britanie – părți ale lumii anglo-saxone (cu care sunt familiar)? Pentru noi românii care trăim în afara țării, acest lucru este palpabil. Sunt cel puțin câteva lucrări de doctorat în Australia pe tema scrierilor lui Cioran în contextul geopolitic curent. In urmă cu 10 ani nu era nici una.

Pentru că numele meu și locul nașterii (București, România) se află în baza de date al uneia din universitățile australiene – fiind lector și conducător de lucrări (chiar dacă nu în domeniul filosofiei ci al Comerțului), am început să primesc întrebări despre Cioran… Și a trebuit să fac două lucruri

Să citesc Cioran. Să văd ce a vrut (plecat din Romania in 1980 la 20 de ani, nu fusesem expus la ideile lui, deși știam despre el.)

Să înțeleg de ce a devenit Cioran aproape peste noapte atât de interesant, pentru ca programe doctorale din universități din îndepărtata (de Europa) Australie, dar și USA și Marea Britanie, să dorească să-i cerceteze scrierile.

In mod mai specific, ce interes reprezintă Emil Cioran și viziunea lui în relație cu situația geopolitică din ultimii ani, care face ca studenți de doctorat in domeniul filosofiei, dar, și asta mi se pare interesant, al studiilor de politică internațională – să dorească să-l înțeleagă, să-l aprofundeze ?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări, trebuie să distilez în sumar viziunea lui Cioran despre lume și viață, sau cel puțin înțelegerea mea. Îmi cer de la început iertare specialiștilor care i-au studiat lucrările în profunzime. În mod necesar – am încercat să ajung la ideile de bază, și sunt sigur că am unghiuri moarte – dar în contextul curent – nu asta e important. Fiindcă nu prezint aici viziunea mea, ci o explicație a interesului cadrelor universitare și studenților care-l caută acum pe Cioran.

În esență Emil Cioran nu este deloc convins că problemele, crizele esențiale ale omenirii în decursul istoriei, și mai ales cele contemporane cu care era familiar (WW2, Nazismul, Stalinismul, criza potențialei distrugeri planetare datorită bombei atomice etc) – Nu credea ca toate acestea se datoreaza vreunei ideologii sau a alteia, vreunor vederi politice sau filosofice X sau Y – cu alte cuvinte printr-o explicație sistemică. Mai degrabă, concluzionează Cioran, marele vinovat al relațiilor tensionate dintre oameni, diferite grupuri de interese, națiuni chiar, lipsa de empathie, de a lua în considerație în mod constant și interesele celuilalt – toate acestea se datorează în mod simplu naturii umane inerent îndreptate spre distrugerea de sine – egoiste, al unui „păcat originar” zice el , cu toate că nu era de loc religios.

Bomba atomică, scrie Cioran, nu este rezultatul primar al evoluției științifice. Este mai degrabă rezultatul normal, logic, al naturii umane, al faptului că omul se auto-distruge încă de la naștere. Cioran consideră societatea liberă, liberală, democratică – ca pe o aberație de scurtă durată, care curând se va transforma în echilibrul mult mai durabil al unei dictaturi, al unui totalitarianism, al „dictaturii sabiei”. Iar acum în 2019, cand vedem descreșterea rapidă a libertăților în lumea „progresivă” vestică e greu să argumentăm împotriva vederii cioraniene în acest domeniu (în ciuda motivelor raționalizante ce for fi date pentru această descreștere – drepturile minorităților, anti-discriminarea etc – motive pe care Cioran le-ar ataca în mod vehement).

Pentru Cioran problema nu sunt nici Comuniștii (pe care-i disprețuia), nici Naziștii, nici Mao, și nici pozițiile ideologice diferite ale acestora – acestea nu sunt decât prétexte. Nici liberalismul capitalist, sau „poziția progresistă” a stângii, nu prezintă, după Cioran, mai multă credibilitate pe termen lung. De ce? Fiindcă, după Cioran nu contează ceea ce credem, sau credem că credem – fie că suntem cu religie, fără religie, comuniști, capitaliști, social progresiști, naziști etc. Pentru el problema nu este una de sistem, nu este o problemă sistematică, de program sau de ideologie mai mult au mai puțin bine definită și/sau aplicată. Ci problema se află în interiorul fiecăruia din noi, în natura noastră umană – aplecată spre distrugerea de sine, thanatosul lui Freud.

Continue reading „Daniel IONIȚĂ: Cioran – între confuzie și deznădejde” →

Daniel IONIŢĂ: Taina scrisului (49) – Un testament literar

Mai de mult, prin noiembrie 2012, Editura Minerva din Bucureşti a publicat lucrarea mea „Testament – Anthology of Modern Romanian Verse” (ediţie bilingvă), realizată cu ajutorul profesorilor Eva Foster şi Daniel Reynaud din Australia. Volumul oferă pentru prima dată în mod coerent, pentru cititorul de limbă engleză, o prezentare a poeziei româneşti în ansamblu – 55 de poeţi români clasici şi contemporani din ultimii 160 de anii de literatura română, reprezentaţi prin 80 de poezii „fanion”. Edițiile următoare au crescut la 100 de poeți și 125 de poezii („Testament – Anthology of Romanian Verse – American Edition” produsă de Editura Academiei Australiano-Române pentru Cultură), iar ediția finală, „Testament – 350 de Ani de Poezie Română/ Testament – 350 Years of Romanian Poetry” (Editura Minerva), va cuprinte toată poezia reprezentativă românească, de la baladele anonime, la Dosoftei, Văcărescu și Budai-Deleanu, și până la Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și Lucian Vasilescu – ca să numim câțiva din contemporanii în viață. Spre bucuria mea, am constatat că lucrarea a fost (în mare, cu mici excepții de așteptat…) bine primită, după cum au comentat recenziile din reviste de specialitate tipărite sau în format electronic, sau interviurile la televiziune şi radio (în România şi Australia) şi lansările de carte de la ambii antipozi ca și cele din Statele Unite ale Americii. Dar despre asta mai târziu…

Pentru mulţi, din cei ce mă cunosc bine, precum şi oameni pe care nu-i cunosc, dar care sunt de specialitate în domeniul literaturii române, această „desfăşurare” a mea zice-se că venit ca o supriză. „De unde ai apărut?” se intrebau cei din România… Şi pe bună dreptate, eu fiind plecat din Bucureştiul iubit… de peste 39 de ani! „De unde ai tu asemenea talente?” se întrebau pe de altă parte părinţii, rudele, prietenii şi cunoscuţii mei – pentru care nu prezentasem până aici vreo veleitate literară. Mai mult, am publicat la sfârşitul anului 2013 un volum propriu de poezie „Agățat între stele/Hanging Between the Stars”” şi mai apoi, desigur, volumul 2 al „Testament – Anthology of Modern Romanian verse” care, şi-a făcut apariţia în 2015. Ambele volume au văzut lumina tiparului tot la Editura Minerva. Au urmat alte două volume proprii de poezie: „ContraDicție/ContraDiction” (Editura PIM, Iași 2015) și „Insula cuvintelor de acasă” (Editura Limes – Cluj, 2017). Tot în 2016 am publicat „Testament – Anthology of Romanian Verse – American Edition” pe care l-am lansat la New York, Chicago și Atlanta, cu sprijinul Institutului Cultural Român din New York. În anul 2018, împreună cu doamna Maria Tonu, am terminat proiectul volumului de poezie „Basarabia sufletului meu/ The Bessarabie of My Soul”, o colecție antologică bilingvă a poeților de elită din Republica Moldova, publicat la Editura MediaTon, din Toronto, Canada. Câteva din poemele mele în limba engleză au fost incluse in antologiile poeților contemporani australieni „All These Presences” (2016) și „On First Looking” (2018) ambele editate de prestigioasa editură (ce se axează exclusiv pe poezie) Puncher & Wattmann din Sydney.

Iată mai jos o scurtă istorie a acestei călatorii artistice proprii, care a început timid, s-a întrerupt brusc, şi a fost reluată surpinzatoar după patru decenii de hiatus, cu o continuare, sper eu, de lungă durată…

Conştienţa primei experienţe cu aspectul creator al scrisului intervine undeva prin clasa a IV-a, cu ocazia participării la o olimpiadă de Limba şi Literatura Română. Aveam in plan să scriu o poveste de spionaj, cu tentă stiinţifico-fantastică, cu submarine şi extratereştri. M-am lăsat însă influenţat de cineva apropiat mie, şi, în ultima clipă, am scris altceva, ceva ce se vroia o descriere poetică a răsăritului lunii în padure… Bineînţeles că încercarea mea nu a progresat dincolo de zona pe şcoală. Îmi aduc aminte bine dezamăgirea adâncă suferită atunci. Nu eram supărat pe persoana care, de altfel bine intenţionată, m-a influenţat să-mi schimb tema. Eram supărat pe faptul că nu mi-am urmat instinctul, propria-mi scânteie de inspiraţie. Am învăţat o lecţie dură, dar vitală, pentru restul vieţii: în domeniul artistic, partea intuitivă care-şi are rădăcinile în emisfera dreaptă a creierului este crucial. În artă, mai mult de cât în oricare alt domeniu de activitate, este important să-ţi urmezi primele impresii şi instincte. Artistul, fie el poet, dansator sau cineast – are nevoie de puţină (sau mai multă chiar, uneori…) nebunie, de un abandon momentan al raţiunii, al gândirii logice, aceea care ne îndeamnă sa stăm pe calea cea dreaptă, şi ne avertizează să nu ne luăm riscuri prea mari.

Dar să continui povestea mea… Am avut parte de profesori de limba şi literatura română de excepţie. Îmi aduc aminte de anii ’70 ai secolului trecut, în mod special de doamna Puşpurică de la Şcoala Generala nr. 3, de pe bulevardul Nicolae Titulescu din Bucureşti, o musceleancă micuţă şi îndesată, a cărei excepţională erudiţie era echilibrată perfect de entuziasmul pe care reuşea să-l transmită elevilor. Fără să pun mâna vreodată pe carte sau să mă uit măcar în treacăt pe notiţele din clasă, luam note de 8 si 9 la teze, în special la temele de analiză literară poetică. Dar eram supus, din când în când, privirilor şi cuvintelor pline de reproş ale doamnei Puşpurică. Reflectând cu ajutorul maturităţii adunate, cât de cât, în cele patru decenii de atunci, îmi dau seama că acele reproşuri dulci-amârui, erau de fapt încurajări subtile, înpachetate şi etichetate ca perdafuri, dar de fapt pline de dragoste şi speranţă, din partea unui dascăl dedicat, care vedea în mine mult mai mult decât vedeam eu însumi – pe care nu l-am apreciat cum se cuvenea, la acea vârstă imatură.

Continue reading „Daniel IONIŢĂ: Taina scrisului (49) – Un testament literar” →

Alex STEFĂNESCU: Scripta manent – Farmecul antologiilor de altădată

A trecut vremea când o antologie era expresia dorinţei unui cititor pasionat (eventual profesionist) de a da şi altora ocazia de a citi poeziile care l-au încântat pe el. Acum o antologie se alcătuieşte din ambiţia unui critic literar de a se prezenta în faţa opiniei publice ca o instanţă supremă sau din nerăbdarea unei noi generaţii de poeţi de a se impune, după înlăturarea necruţătoare a celei dinainte.

Ceva din farmecul culegerilor, crestomaţiilor, florilegiilor de altădată s-a pierdut. Aproape că-mi vine să mă adresez, copleşit de nostalgie ca Eminescu în Epigonii, predecesorilor noştri: „Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”.

Daniel Ioniţă este unul dintre ultimii romantici ai îndeletnicirii de antologator. Stabilit în Australia, la Sydney şi având altă profesie decât aceea de literat, el a continuat să citească, totuşi, de-a lungul anilor, poezie românească, aşa cum făcea şi înainte de a se expatria.

„Toată povestea – explică Daniel Ioniţă – a început de fapt foarte modest. Intenţionam să traduc câteva poeme pentru copiii mei, nepoţii şi nepoatele mele şi alţi câţiva prieteni mai tineri. Numitorul comun al acestora era faptul că, deşi stăpâneau la nivelul de conversaţie limba română, nu erau capabili să guste poezia românească. Nu erau capabili, cred eu, să pătrundă minunata ei adâncime – un pastel unic, dar variat, o voce deosebită printre marile valori poetice ale lumii.”

Ce frumos ar fi dacă şi autorii de antologii profesionişti ar da dovadă de atâta candoare şi bună-credinţă în întreprinderile lor! Dacă i-ar avea în minte, ca destinatari ipotetici ai versurilor selectate, pe propriii lor copii!

Munca de traducător, care este, într-un fel, şi o muncă de critic literar, l-a format, treptat, pe Daniel Ioniţă, astfel încât el are acum, se poate spune, o conştiinţă estetică. Dovada cea mai convingătoare o constituie o antologie (bilingvă, românoengleză) a poeziei româneşti moderne, „Testament”, pe care a dus-o la bun sfârşit cu un efort ieşit din comun, dar, în mod paradoxal, şi cu plăcere. Daniel Ioniţă nu doar a selectat, ci – după cum reiese din confesiunea din care am citat – a şi tradus poeziile, lucrând la traduceri cu o seriozitate demnă de dat ca exemplu. Totodată, a avut parte de consilieri de elită: Ana Munteanu, de la Editura Minerva, şi Eva Foster şi prof. dr. Daniel Reynaud de la Avondale College of Higher Education.

Prima remarcă pe care o putem face parcurgând sumarul antologiei este ignorarea inocentă a obligaţiilor pe care le are (sau crede că le are) un specialist. Daniel Ioniţă nu vrea să ilustreze curente literare şi nici să includă în cartea sa poezii cu valoare de documente de epocă. Scopul său este acela al fluturelui, care zboară din floare în floare: să culeagă nectar liric cât mai dulce şi mai înmiresmat. Selecţia, fiind dezinteresată, netendenţioasă, este, în acelaşi timp, drastică. Din fiecare poet, autorul reţine o singură poezie, uneori două şi, în mod cu totul excepţional, trei.

Poeziile alese sunt, în general, dintre acelea care plac încă de la prima lectură. Drept urmare, pot fi citite pe scenă, pot fi puse pe muzică şi, mai ales, pot fi folosite pentru înduplecarea unui vorbitor de engleză, care poate nici n-a auzit de România, să citească literatură română.

Eliberat de obligaţii neliterare în ceea ce priveşte selecţia, Daniel Ioniţă şi le-a asumat cu toată răspunderea pe cele privind calitatea traducerii.
Alt merit: a recurs la un mod simplu şi elegant de construire a cărţii. Textele sunt aşezate în ordine cronologică, după anul naşterii poeţilor.

Vasile Alecsandri, primul din sumar, este prezent cu un „pastel” binecunoscut, plin de o voioşie care se transmite cititorului: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă/ Lungi troiene călătoare adunaten cer grămadă/ Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi/ Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.ş…ţ Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare/ Străluceşte şi dizmiardă oceanul de ninsoare/ Iat-o sanie uşoară care trece printre văi…/ În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.” (Iarna)

Urmează Eminescu (bine a făcut autorul selecţiei că n-a început cu Eminescu, ar fi fost un mod convenţional şi neconvingător de a-i evidenţia valoarea). Din opera lui poetică Daniel Ioniţă a ales cu un instinct artistic sigur sonetul „Trecut-au anii” şi „Glossa”. Sonetul este esenţă de eminescianism şi, în acelaşi timp, este povestea pe scurt a unei vieţi în care se poate recunoaşte oricine. Glossa îşi păstrează cadenţa de metronom gnomic şi în versiunea engleză: „Time is passing, time comes yet,/ All is old, and all is new;/ What for good or ill is set/ You can ponder and construe;/ Do not hope and do not worry,/ What is wave, will wave away;/ Though enticing with a flurry,/ Cold remain to all they say.”

Aproape niciun poet român important nu lipseşte din sumar. După Vasile Alecsandri şi Eminescu urmează Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Ion Minulescu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ion Barbu, Lucian Blaga, Radu Gyr, Magda Isanos, Mihu Dragomir, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Caraion, Irina Mavrodin, Nora Iuga, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Grigore Vieru, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, George Ţărnea, Nicolae Dabija, Leo Butnaru, Leonida Lari, Liliana Ursu, Mircea Dinescu, Daniela Crăsnaru, Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu şi alţi câţiva, mai puţin cunoscuţi.

Din Tudor Arghezi, Daniel Ioniţă a ales, inspirat, „Testament”, din George Bacovia – „Decembre” şi „Plumb”, din Ion Barbu – „Riga Crypto” şi „Lapona Enigel”, din Lucian Blaga – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” şi „Risipei se dedă Florarul”.
Cu puţina engleză pe care o ştiu îmi dau seama că celebrul poem al Radu Gyr, „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” nu are aceeaşi forţă în traducere, din simplul motiv că numele Gheorghe şi Ion, la vocativ, elemente de bază în construcţia poemului, sunt inevitabil lipsite de rezonanţă afectivă în conştiinţa unor străini.

Ştefan Augustin Doinaş figurează în sumar cu (probabil) singurul său poem scris într-o stare de graţie, „Mistreţul cu colţi de argint”. Nichita Stănescu este reprezentat de două poeme sentimental-abstracte, foarte nichitastănesciene, ”Luna în câmp” şi ”Poveste sentimentală” şi de un simpatic poem scris în argou, din tinereţe, ”Balada motanului”. Daniel Ioniţă a ştiut ce să aleagă: poezii nu numai încântătoare, ci şi traductibile: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des./ Eu stăteam la o margine-a orei,/ tu – la cealaltă,/ ca două toarte de amforă.” Etc. – „Later on we met more often./ I stood on one side of the hour,/ you on the other,/ like two handles of an amphora.” Etc.

Exact cum speram, din antologie nu lipseşte Nicolae Labiş. Poemele sale „Moartea căprioarei” şi „Dans”, scrise cu spectaculosul său talent, îi vor încânta, n-am nicio îndoială, şi pe cititorii de limbă engleză.

Din Grigore Vieru aş fi ales una sau două dintre emoţionantele poezii pe tema mamei; autorul antologiei a preferat „Basarabie cu jale”, care îl prezintă pe Grigore Vieru ca pe un poeta vates, ceea ce este justificat.

În afară de Nichita Stănescu, generaţia ‘60 mai cuprinde, în antologia lui Daniel Ioniţă, nume bine alese: Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, Ioan Alexandru şi Adrian Păunescu.

Fiind bilingvă, antologia îi va interesa, fără îndoială, şi pe cititorii români, ca pe o gală a poeziei româneşti moderne. Va fi, fără îndoială, şi contestată (tocmai pentru că nu se bazează pe raţiuni de politică literară), dar cu greu se va putea face abstracţie de ea.

––––––––––

http://www.romlit.ro/index.pl/farmecul_antologiilor_de_altdat

Alex ȘTEFĂNESCU

București

Daniel IONIȚĂ: Poezia ,,Limba Noastră”de Alexei Mateevici tradusă în engleză

Din volumul Basarabia Sufletului Meu / The Bessarabia of My Soul – Daniel Ioniță și Maria Tonu (cu Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews) – editura MediaTon – Tornto – Canada, susținută de Academia Româno-Australiană pentru Cultură – Sydney.

OUR LANGUAGE

(Alexei Mateevici – translation Daniel Ionita)

Our language is a treasure

From the deep, ascending grand

String of gems beyond all measure

Overflowing on our land.

Our language is a fire

In a nation to prevail

From the deadly sleep and mire

Like the hero from the tale.

Our language is a tune,

Yearning folk-tune, longing true

Crushing thunder which will swoon

Charcoal clouds, horizons blue.

Our language, voice of bread

Wind of summer’s rustling sound

Our ancestors, it is said,

With their sweat had blessed this ground.

Our language, leaves of green

From the woods’ unceasing strife

Dniester soft, its waves serene

Lucent stars’ eternal life.

You will never more bemoan,

That your language is too poor,

Bounteous in word and tone

Is the tongue of our dear shore.

Our language, ancient stories.

Legends from another time;

And in reading of these glories,

We are stirred, profound, sublime.

Our language, chosen, rare

To raise glory to the skies

And for all, in prose and prayer,

Of eternal truth advise.

Our language, it is sacred,

Brogue of homilies of old

It is wept and it is chanted

By our folk in their abode.

***

LIMBA NOASTRĂ

(Alexei Mateevici)

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

–––––––

Daniel IONIȚĂ (traducător)

Sydney, Australia

31 August 2018

Ziua Limbii Române