Constantin MOȘINCAT: Prea multă atenție !

(Cazul Lucian Boia)

Uneori, nimicurile saltă omul mic și de nimic, în ochii lumii și capătă, nemeritat, atenție sporită. Așa cred că a devenit și prof. Lucian Boia a cărui scriere și declarații de presă, în special, au devenit înșiruiri de date amestecate decât eseuri de istorie. Pretinde că scrie altfel istoria. Pentru istoric criteriul călăuzitor al povestirii sale ar trebui să fie: adevărul!

Din toate cercetările mele, de până acuma, nu am găsit nicăieri că viețuirea comună, dintre români și unguri, n-a avut elemente comune. Doar că esența lor se îndepărtează de adevărul fundamental: Dumnezeu ne-a lăsat, pentru că ne-a creat, la fel pe toți. Domnul Boia susține sau se lipește, după opinia mea, în mod nejustificat, de teza kosuthystă că „ungurii sunt singura națiune din Transilvania”, eludând și statistica oficială imperială, și pe cea maghiară. Dacă eliminăm dreptul românilor de a se școlii în limba maternă, de a-și afirma valorile culturale și de creație de sorginte românească, apoi noi, istoricii, la cine să facem trimitere dacă nu la strămoșii noștri? Și domnul profesor știe, prea bine, că despre străini s-a scris mult, și cu mare fală, în timp ce despre ai noștri în scrierile străinilor s-a cam uitat de români. Ba chiar habsburgii, în note ale serviciilor secrete, l-au pus „sub supraveghere și interdicție” pe savantul român Nicolae Iorga. Dar nu a fost caz singular. Le-a fost teamă: de Inochentie Micu Klein, pe care din poruncă împărătească l-au surghiunit la Roma, repatriindu-i-se osemintele abia în 1997. Pe Horea și Cloșca i-au zdrobit cu roata, obligând poporul să asiste pentru a-l înfricoșa.

Mai recent, când lumea civilizată, prin glasul președintelui american, a „proclamat dreptul popoarelor la autodeterminare”, din 14 națiuni ale imperiului austro-ungar numai ungurii s-au opus la singurul plebiscit făcut numai de români. Ce ziceau ungurii? Până și îndârjitul sociolog, ministru pentru minorități, Oskar Jatzy, a dus tratative cu românii la Arad. Pe bune, dacă n-ar fi fost tragedia de la Beliș, cine știe ce s-ar fi scris în procesul verbal al discuțiilor, din noiembrie 1918… Ce vrea să ne învețe domnul profesor: Să mai întoarcem obrazul. Ba Nu, e răspunsul meu. Să spunem răspicat lucruri adevărate: chiar de-ar fi să rănească orgoliile grofilor și nemeșilor unguri de ieri și a celor de azi. Au convertit toate cozile de topor să cânte după muzica csardașului (furat din Ardeal) botezat neaoș unguresc.

Butaforia lor istorică am văzut-o și o poate vedea și domnul Boia, chiar în Piața Mileniului din Budapesta. Privind spre poarta arcului de triumf, în partea stângă sunt reprezentați regii Ungariei, din dinastie mixtă (româno-ungară, de la Arpád și Menumorut, descendenți) și Angevivi (italieni de origine), Corvinii (români de obârșie). Ce e după, nu prea merge, cum observaseră oltenașii noștri ajunși în dreapta Dunării, la Pesta. Nu deloc, pentru că încep cu răsculatul Gheorghe Doja, … și apoi Principii Transilvaniei (asimilați ca regi ai Ungariei). Știe prea bine și domnul Boia că după bătălia de la Mohaci turcii au prefăcut în PAȘALÂC tot teritoriul de la Sud și Nord de fosta capitală a Regatului Ungar! Cum să scriem, cum ne îndemnați să interpretăm aceste izvoare istorice? Să nu remarcăm lupta și prezența românilor în marile conflagrații mondiale ar fi cea mai tragică minciună. Să nu scriem că strămoșii „geto daci, prin ostrogoți, vizigoți,…, sau că pământul Angliei a fost mai întâi de strămoșii noștri cucerit, înaintea de romani”, (așa susțin cercetătorii arheologi englezi, și n-avem argumente să-i combatem). Și tot strămoșii noștri au configurat harta actualelor popoare europene? A nu scrie că „românii au salvat Europa de bolșevism” în 1919, prin prezența armată la Budapesta ar fi echivalent cu a susține că străbunicii ne-au fost dezertori, ori că s-au rătăcit la Alba Iulia. N-a fost oare România angajată în conflictul mondial tocmai în spirit european, atunci când a declarat războiul cu „scopul realizării unității naționale”?, când pentru aceasta s-au sacrificat mai mult de 800.000 de tineri români!, chiar dacă au existat și orientări filogermane. Zice pe o voce separată, numai de dumnealui înțeleasă, profesorul Boia că „suntem naționaliști” și se dă protector de partea ungurilor, apărându-i cum că chipurile nu Tisza Pista și magnații unguri au forțat pe sârbi să nu le accepte ultimatumul.

Da, de unguri ne leagă multe fapte, numai de ar fi măcar recunoscute și de ei valorile românești și mai cu seamă de și-ar asuma faptele reprobabile ale înaintașilor. Românii au recunoscut că le-au fost iobagi, obligați de împrejurări. Că ungurii i-au exclus dintre cele trei națiuni. Că forța brațelor lor a lucrat pământurile în Ardeal deoarece ei erau mai mulți. Sunt adevăruri recunoscute, asumate de „istoria tradițională” care nu-i place profesorului. Adică domnul Boia ne îndeamnă ca în locul propriei istorii să punem „într-un context și dintr-un punct de vedere european pe alții mai întâi” (transcriere din interviul dat de Lucian Boia, ziarului „Magyar Hirlap”). Halal model european. Reamintesc aceluia care ne sfătuiește cum că noi „care alcătuim Europa și UE” nu suntem tratați ca europeni (a se citi propaganda ungurească de la Trianon încoace, ca argument). Europenii, pe care să-i prea mărim ne-au tot amânat aderarea comunitară pe motiv că nu știu ce criterii nu îndeplinim. Apoi că nu avem standarde de calitate la produse, până ce „unii, la fel de înțelepți ca cel în cauză, au luat măsuri… au distrus industria, au fărâmițat agricultura, ne-au defrișat pădurile, au izgonit poporul din vatra lui de locuire multimilenară, pentru a satisface mofturile europenilor sfetnici a vedea cât vor rezista ca și cobai românii”. Ne-au impus la marginea Europei, ca santinele la hotarul de răsărit și ne-au abandonat spre a rezolva singuri conflictul cu rușii (noi ca fideli în respectarea embargoului contra Rusiei, Germania exportând peste noi produsele provenite de pe câmpurile României). Dar ce, parcă ar fi fost prima dată? Nici în 1916 nu s-au ținut de cuvânt: și nu au intervenit cu sprijin rusesc pe frontul Brussilov, și nici la Salonic nu s-au grăbit să pornească ofensiva. Apoi s-au preocupat (de europenii e vorba, pe care să-i punem în centrul atenției, cum ne îndeamnă Lucian Boia să scriem istoria), de recuperarea banilor investiți în Rusia țaristă, după ce Lenin a spus Net! despăgubirilor de război pretinse. Și le-a plătit Brătianu până la ultimul leu! Sau să nu amintim că americanii, de pildă, sau dus la Paris cu propunerea, „să facă din Pocuția lui Ștefan cel Mare, Basarabia, Cernăuți și Moldova un stat nou, neromânesc: Izrael”? Vedeți că nici măcar nu sunteți original, alții și-au propus acum 100 de ani așa ceva, dar n-a mers! Cum spuneți că ar trebui să scriem istoria: „opus abordării naționale, tradiționale”?

Ce să nu scriem domnule Boia? Să nu spunem răspicat că în spatele liniei de demarcație: Sighet, Ciucea, Zam ungurii au făcut toate sălbăticiile nespecifice ființei cu rațiune? Să spunem cu „împăcare și resemnare” că a fost „o neînțelegere din partea românilor” cum pretindea Tisza Pista? Ori să refacem inventarul corect, așa cum figurează în dosarele Conferinței de Pace de la Paris, și să reproducem iscăliturile și parafele comisiilor mixte româno-maghiare cu privire la prăpădul și iadul provocat de unguri, ca dovadă? Și această realitate „face parte din istoria României, ca parte a istoriei Europene” domnule Boia.

Nu nouă, românilor, ar trebui să ne fie rușine de trecutul nostru. Nu românii datorează scuze că n-au avut drepturi și libertăți egale cu alte seminții. Pe grumazul românilor s-a pus opresiunea. Și pe sudoarea frunții și brațelor lor s-au înălțat palate și catedrale europene, pe la mijlocul Dunării, pe ambele maluri, în timp ce românii erau ținuți în bordeie și bisericuțe de lemn, incendiate când voia stăpânul. Și acestea sunt realități ale istoriei imperiului habsburgic sub care au trăit străbuni. Ce au căpătat în schimbul loialității lor, asemenea lui Iancu? Lanțuri și temniță grea la Vaț și Seghedin pentru că au cutezat să ridice glasul prin Suplex sau Memorandum. Aplicând metoda reducționismului domnul Boia i-ar cataloga și pe aceștia „comuniști” și nu promotori ai unității naționale?! Unitatea națională la români chipurile nu respectă „principiul european al diversității, deoarece avem o întârziere istorică”, pe care nu putem s-o depășim.

Am parcurs cu toții, cu siguranță, perioada istorică al celui de al doilea război mondial, la finele căruia după o trădare cu semnătură regală, am fost abandonați de aceiași occidentali, care ne-au pus la despăgubiri usturătoare și ne-au ordonat să ascultăm „democrația popular sovietică”, sau pe cea „de tranziție” pentru care plătim. Înțelegerile secrete și urmările lor, dar fără tezaurul românesc repatriat, fără creanțele germane încasate (Bine că noi am restituit suedezilor datoria istorică!). Poate prin prisma unor asemenea „băștinași” nu avem voie a trata în mod „tradițional istoria”. Dacă nu ne aliniem curentului monarhist actual și nu folosim, apelative de noblețe (interzise prin Continue reading „Constantin MOȘINCAT: Prea multă atenție !” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ÎNTÂLNIRE PESTE TIMP ȘI TIMPURI

„Toamna şi-a întins marama de aramă pe zăvoi;

Taie aerul cu zboruri mici şi frînte rîndunele;

Frunze cad şi-n praf de aur, de la munte după ele

Pică şi treptat se umflă gîrla turmelor de oi.”

(ION PILLAT)

Octombrie şi-a gătit Caleaşca princiară, pornindu-şi solia sa angelică, dincolo de timp, dincolo de spaţiu, dincolo de ţărm, dincolo de mare, dincolo de deal, dincolo de munte, dincolo de soare, dincolo de vânt, dincolo de codru, dincolo de ţară, dincolo de cântare, dincolo de nostalgie, dincolo de stele, dincolo de legendă, dincolo de Sydney, înspre Oradea, marea Cetate a Bihariei Voievodului martir Menumorut.

Buna vestire, aleargă, se bucură, tresaltă, vălurindu-mi inima într-un mănunchi de grădină pe sub care s-au strâns dumitriţele albe ca la o vecernie de Toamnă în Mănăstirea voievodală Putna a sfântului Ştefan cel Mare, unde Lumina lină, se pogoară cu mantia PRIETENIEI sale cereşti sub acoperământul căreia mă cuprinde într-o caldă îmbrăţişare, întâlnirea istorică, de suflet, de Rug aprins, de romanţă, de poezie cu poetul şi scriitorul GEORGE ROCA.

Providenţa a ţesut mai de mult cu borangicul vrerii şi luminii Sale, broderia de aur a prieteniei noastre, urmând ca la plinirea vremii, peste timp şi spaţiu să ne contopim în azurul unei întâlniri serafice, a unor zori binecuvântaţi ai lui OCTOMBRIE – 17- 2019.

Glasul buciumului care a pregătit această întâlnire sublimă a sunat prin viersul dulce al Vestalei lirice, MARIANA GURZA – Timişoara, emina noastră dragă şi prin trâmbiţa unui alt PRIETEN ales, colonelul (r) dr, CONSTANTIN MOŞINCAT, în Cetatea sa de la ORADEA, cu prilejul invitaţiei la sărbătoarea CENTENARULUI 1919 – 11 Octombrie – 2019, cinstită în sânul cald, familial al Cercului Militar Oradea.

Frunzele arămii ale lui Octombrie cad într-o melancolie cernută a azurului, precum zborul rătăcit al Păsărelelor gingaşe, zburdalnice. Sus, stau de veghe şi ard permanent Luceferii în Candela lor mare, albastră. Nucul din poartă tremură cu braţele sale de monah centenar, podidindu-şi lacrimile în frunzele sale de borangic.

Toamna pentru iubitorii de Frumos, pentru Oamenii – Copii ai Creaţiei harice, lumina nu mai vine de sus, ci se pogoară din splendoarea de Păun a Codrului Împărat. Pentru Prieteni însă, lumina se prelinge din Icoana sufletului lor aprins de Iubire. Parcă de aici, din Sânul cald al PRIETENIEI cereşti, răsare şi PATRIA lor dragă.

În inima mea înflăcărată de VALAH creştin ortodox mi-a pătruns o sublimă cântare, cu un refren celest, repetându-se ca într-o RAPSODIE a lui Ciprian Porumbescu sau ca într-un purpuriu AZUR de ROMANŢĂ, unde tainele PRIETENIEI sacre, se risipesc în Iubire, dăruind doldora împrejururi FRUMUSEŢEA întru podoaba ei serafică.

Vântul cu o adiere mirabilă îmi deschide larg poarta, pe care intră, Doamna mea, MARIA NUŞA NICOLETA cu vestea cea bună: Domnul Colonel Moşincat te invită la Centenarul Oradei, unde va fi prezent şi prietenul tău drag George Roca. Mergem? Când? Dimineaţă! La drum…

Joi-17 Octombrie 2019, părăsim hotelul, păşind în cadenţă amândoi, cu bucurie, cu emoţie prin Cetatea Bihariei în braţele ei calde, apretate, primitoare.Purcedem prin centrul Capitalei dătătoare de cultură. Oraşul fascinează la fiecare pas. Clădiri impunătoare, gotice, frumoase, străzi curate, oameni cu priviri şi mers domol. Vrem să-l salutăm pe Mihai Vitezul dar îl găsim pe soclu pe regele Ferdinand, care-şi lasă privirea în pământ în Piaţa Unirii.

Facem câteva poze, până la venirea colonelului Moşincat, care bucuros ne ia în primire la pas în drumul grăbit spre întâlnirea marei surprize pregătite…, adică îmbrăţişarea cu GEORGE ROCA. Numai că, eu vorbisem cu MAGISTRU la telefon pe 16 Octombrie, Miercuri pe la ora 12,00, în drum spre Gară, în drum spre Oradea, în drum spre el.

Ajungem la intersecţia cu strada Eminescu, pe care stă prezentă, peste timp, clădirea înaltă de piatră în care se regăsesc de un veac apărătorii hotarului Bihariei, Casa Armatei – Cercul Militar.

Aveam să aflăm că lipită de Casa Armatei este Casa Doamnei Roca,urmată doar la câteva case de Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ÎNTÂLNIRE PESTE TIMP ȘI TIMPURI” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin MOŞINCAT – Generalul HENRI MATHIAS BERTHELOT – Prima Vizită în Ardeal după Marea Unire

<<Sângele ostaşului român a făcut posibilă Marea Unire!>>

(Generalul HENRI MATHIAS BERTHELOT)

„Pentru creştini, sensul suferinţelor şi al dezastrelor

este acela al curăţirii şi mântuirii. Pentru anticreştini,

sensul suferinţelor şi al dezastrelor este o împătimire

şi mai mare, un efort superior de revoltă şi orgoliu.”

(IOAN IANOLIDE)

Toţi marii istorici militari stau de veghe la hotarele Patriei milenare – Dacia Mare, păzind veşnicia Vetrei Bisericii lui Hristos şi a Maicii Sale – Fecioara Maria.

Istoricul militar, de referinţă naţionalist-creştin-ortodox, are Drapelul înfipt în inima sa mare cât o ŢARĂ iar în sufletul aprins Crucea izbăvirii Neamului cât ÎNVIEREA!

Istoricul militar, înalt ofiţer de carieră, străjuieşte Adevărul revelat, Dreptatea Neamului său şi Libertatea comunităţii sale prezente întru valorile spirituale ale Frumuseţii şi Dragostei Ortodoxe.

În acestă trilogie a menirii, a resposabilităţii, a însuşirilor transmise genetic, a aparteneţei milenare străbune, a slujirii dreptei credinţe, a împlinirii crezului naţionalist se aşează Colonelul (r) Doctor Constantin Moşincat, istoric militar, de înaltă ţinută ostăşească, pentru a menţine flacăra Rugului Aprins în care ard nemistuiţi Străbunii, Strămoşii, Eroii, Martirii, Mărturisitorii, Străbunii de sânge şi Părinţii domniei sale, care l-au dăruit Neamului şi lui Dumnezeu.

Colonelul doctor Constantin Moşincat a scris din dragostea sa pentru Neam şi Biserică, înfiiate Tradiţiei sfinte străbune, cu care s-a încins într-un brâu de slăvire a tot ce a hărăzit Bunul Dumnezeu pentru veşnicia noastră întru virtuţi morale, multe lucrări de referinţă, înrămate în noi descoperiri de certă valoare istorică.

Lucrarea distinsului istoric militar orădean, dr. Constantin Moşincat Generalul HENRI MATHIAS BERTHELOT – Prima Vizită în Ardeal după Marea Unire, urcă suişul Operelor sale care sălăşluiesc pe culmea revelatoare a Dragostei de Adevăr, Libertate, Dreptate, Credinţă, Eroism, Suferinţă, Jertfă, Martiriu, Biruinţă, Înviere.

Cuvântul înainte, grăit şi scris cu autoritate de Prof. univ. Dr. Dumitru Preda, reflectă ctitoria istoricului nostru, aşezată lângă alte şi dese ctitorii de seamă, constituind TEMELIA milenară a IDENTITĂŢII, DEMNITĂŢII, SPIRITUALITĂŢII şi VEŞNICIEI DACIEI noastre nemuritoare: „Noua lucrare a distinsului nostru coleg, Colonelul (r) Dr. Constantin Moşincat, se înscrie, fără îndoială, între merituoasele şi consecventele strădanii de reconstituire a acelui răstimp istoric memorabil, cu accent firesc pe datele şi întâmplările locale, din această parte mult încercată aŢării – Bihorul, integrate însă armonios în circumstanţele, interne şi internaţionale, ale sfârşitului Marelui Război, pe fondul luptei consecvente de apărare a hotărârilor Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Acesta ne propune, de această dată, evocarea primului drum în Ardeal al generalului Henri Mathias Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România [octombrie 1916 – martie 1918] (Constantin MOŞINCAT – Generalul HENRI MATHIAS BERTHELOT – Prima Vizită în Ardeal după Marea Unire. Ed. TIPO MC Oradea – 2019, p. 5-6)

Autorul îşi prefaţează lucrarea, ţesând cu măiestrie precizările necesare, care pun în lumină tâlcul istorisirii sale, puse la temelia soclului RECUNOŞTIINŢEI: bravului Soldat-ţăran, bravului Oştean, bravului Comandant, bravului Erou, seraficului Martir, sacrelor mame şi soţii, odoarelor – progenituri sfinte: „Şi multe din nenorocirile povestite, dacă nu toate, au la origini Războiul cel Mare, de <<spargere a lumii>>, cum i-au zis ţăranii din Bihor, în care prinşi au fost şi românii, în dramatice încleştări, adesea fără învingători şi învinşi, aşa cum lesne se poate vedea din însemnările unui căpitan român de pe frontul din Galiţia”, astfel: „Întreg Corpul al VII-lea [austro-ungar] din Banat se retrăgea spre Carpaţi dinaintea puhoiului rusesc… Ziua ne luptam deznădăjduiţi cu diavolii de cazaci, ne răream mereu, iar noaptea ne retrăgeam, întărindu-ne în noi poziţii de apărare. Hărţuielile s-au lungit o săptămână. Bănăţenii căliţi, din neam în neam, de mizeriile vieţii, se ţineau voiniceşte. Se luptau, fără să-i laud, ca nişte smei… Luptele ne înconvoiaseră de povara suferinţei. Mergeam dormind în frunte, iar soldaţii, în coloane după mine. Fiinţa noastră plutea inconştientă, legănată parcă de nişte valuri misterioase… Câte un soldat doborât de somn cădea, cei din urmă se rostogoleau peste el. Pe marginea drumului unii adormeau şi nu se mai trezeau…M-am prăbuşit pe prispa bisericii având braţul drept al unei cruci de căpătâi…,din cimitirul satului Naraiov. Turnul şi clopotele bisericii s-au prăbuşit… Ruşii veneau… Obuzele dărâmase biserica din Naraiov sub ruinele căreia ardeau răniţii, prinşi sub dărâmături, în focul altarului şi al icoanelor sfinte.” (Octavian Tăslăuanu, Hora obuzelor, Scene şi icoane din război. Ed. Librăriei C. Sfetea, Bucureşti-1916, p. 131-146)

Cartea galbenă franceză – care încorporează 160 de documente ale ministrului francez de externe, identifică responsabilităţile şi cauzele primului război mondial, subliniind tendinţa de hegemonie a împăratului Wilhelm al II-lea, pe baza legii militare din anul 1912, prin care dorea redobândirea faimei expansioniste din urmă cu un secol.(Războiul european. Cauzele războiului după documente diplomatice din cartea galbenă franceză, Ed. Librăria nouă, Bucureşti-1914)

Atentatul de la Sarajevo a fost doar pretextul declanşării războiului, fiindcă el era deja pregătit de austrieci şi unguri. Toate încercările Antantei de a se continua pacea au fost zadarnice. Regatul Român se afla între ciocan şi nicovală: Transilvania sub habsburgi, Basarabia şi Nordul Bucovinei sub ruşi, iar monarhul nepământean mustea de germanism, garnisit cu o camarilă filohohenzollernă. Graţie însă patriotului premier, boierul Ionel I. C. Brătianu, ţara noastră s-a declarat neutră.

În 20 Septembrie 1914, primul ministru Brătianu a încheiat o convenţie secretă cu Rusia, care „se va împotrivi oricărei atingeri aduse frontierelor, recunoaşterea drepturilor de anexare a teritoriilor din Austro-Ungaria cu populaţie românească, ocupare ce se va produce când se va considera de cuviinţă.” (Romulus Şeişanu, Alexandru Raţiu, România în timpul războiului 1916-1918, p. 10)

În primăvara anului următor, acelaşi premier comunica harta cu pretenţiile româneşti, cunoscute de Rusia, grupului anglo-francez, pentru ca în 4/ 17 August 1916, să încheie cu reprezentanţii Antantei o înţelegere secretă care ne garanta refacerea graniţelor iniţiale ale României, prin obligaţia ţării noastre de a intra în război la 15/ 28 August 1916. În Iunie 1916, guvernul ţarist era condus de Boris von Sturmer, care pentru a preveni revoluţia bolşevică a dus tratativele încheierii păcii separate cu Germania, care stipula împărţirea României: „ruşii să i-a Moldova până la Carpaţi; Galiţia de la Austria urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia.” (ibid., p. 47)

Fiindcă împărţirea nu putea avea loc, deoarece noi eram în neutralitate, s-a recurs la promisiunea, falsă de fapt, că armata rusă din Galiţia condusă de generalul Brussilov va veni în ajutorul armatei române pe Valea Tisei când se va face joncţiunea. După ce am intrat în război şi am pornit ofensiva de eliberare a Ardealului, ruşii au stat pe loc. Franţa care câştigase la limită, dar pierduse 1.000.000 de soldaţi în bătălia de la Verdun, iar germanii 1.300.000, a încheiat un tratat secret cu Rusia, trădându-ne, motivând că au fost nevoiţi pentru a bloca convenţia dintre Rusia şi Germania, astfel că în locul primei împărţiri, urma o a doua, care împlinea de fapt visul testamentar al lui Petru cel Mare şi al Ecaterinei a II-a, astfel: „întreaga Moldovă până la Carpaţi urma să fie dată ruşilor şi dreptul Rusiei de a lua un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol, la Marea Egee.” (Romulus Şeişanu, Alexandru Raţiu, România în timpul războiului 1916-1918, p. 20)

Şi fiindcă tot suntem la capitolul convenţiilor, al înţelegerilor secrete, al împărţirilor samavolnice, al răpirilor hegemonice râvnite, primim cu bucurie dezvăluirile istoricului nostru, faţă de care istoriografia românească n-a cutezat, raportat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), când Clemenceau i-a spus lui Brătianu între patru ochi: „Domnule, Dumneavoastră, România, să faceţi abstracţie de tratatele secrete semnate cu Franţa, cu Anglia, cu Rusia, dinainte de război.” „NU”! , a răspuns premierul român. Preşedintele Americii, Woodrow Wilson a venit la Paris, la Conferinţa de Pace, însoţit de „bomba sa” – planul de fondare a Israelului european cu capitala la Lemberg şi cu anexarea tuturor teritoriilor din jur ce cuprindea, în propunerea sa: toată Galiţia, Slovacia, Maramureşul, Bucovina, Moldova. Basarabia şi o parte din Ucraina şi făcea un stat: Israelul european, cu capitala la Lvov… Anglia (Lloyd George David) şi Franţa (Clemeceau) au refuzat planul propus de preşedintele american pe motiv că ţările lor nu pot plăti tot. Când a auzit Senatul american că ei trebuie să plătească tot, s-a supărat şi l-a rechemat pe Wilson. Planul a rămas doar ca o iniţiativă, ca proiect de viitor. Dacă nu s-a putut fonda acest Israel european cu capitala la Lemberg?Lvov?, să se fondeze cel puţin altul, chiar mai mic – şi ochii au căzut pe Basarabia, teritoriu care nu era inclus în nici un tratat secret. Şi a rămas să se facă Israelul european doar în Basarabia.” (Constantin MOŞINCAT – Generalul HENRI MATHIAS BERTHELOT…, p. 48-49)

Aşadar, se explică recunoaşterea de către parlamentele american, englez, francez, italian a Unirii de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia şi tot la fel se explică recunoaşterea numai de către guvernele acelor parlamente, Unirea Basarabiei cu România de la 27 Martie 1918.

„De ce au recunoscut acea Unire doar guvernele?: pentru a obliga Bucureştiul să plătească o cotă parte a despăgubirilor de război, pentru că Rusia ţaristă, infuzată cu capital englez şi francez, îşi crease industria de armament de la Putilov şi toată marea industrie din Urali. Băncile occidentale erau creditoare ale Rusiei ţariste, dar veniseră bolşevicii şi Lenin anulase toate datoriile Rusiei ţariste. Brătianu şi România au fost obligaţi (de guvernul englez, francez şi american) să despăgubească băncile din Occident cu cota-parte care revenea teritoriului Basarabiei din toate datoriile făcute de Rusia ţaristă. Ionel Brătianu a protestat şi a spus că, banii aceia, ruşii nu i-au investit pe teritoriul Basarabiei, nu s-au adus în Basarabia, ci s-au dus la Putilov şi la industria din Urali, şi că din banii aceia s-a plătit aparatul represiv care terorizase populaţia Basarabiei. Totuşi a trebuit să le plătească, şi România, în perioada aceea a guvernării lui Brătianu, (1922-1926), a plătit aceste datorii, cu foarte multă greutate.” (Constantin MOŞINCAT…, p.49)

Plata s-a făcut de către România, cotă-parte, cu mare trudă şi sacrificiu, dar parlamentele american, englez, francez nu s-au mai întrunit niciodată să recunoască Unirea, reunirea, revenirea Basarabiei la Patria Mumă.

De ce a învins revoluţia bolşevică a lui Troţki, cele patru mari armate ţariste? Fiindcă, programul liderilor bolşevici, s-a dorit în aparenţă a fi un program de autodeterminare a popoarelor, nu însă pentru a-şi decide soarta în libertate, autonomie, demnitate, ci pentru a le sugruma în lanţul greu comunist. „Erau patru armate, coordonate de generalul Cornilov: armata generalului Iudenici care venea de la Marea Baltică, armata generalului Denikin, care venea din Caucaz şi Marea Azov, armata generalului Vranghel care venea din Crimeea şi armata generalului Colceac care venea din Siberia. Ei bine, asaltat de aceste patru armate ţariste, Lenin a reluat decretul de autodeterminare a celor 52 de popoare, pentru ca, în spatele acestor armate, ucrainenii, caucazienii, estonienii, letonienii şi lituanienii să se despartă, polonezii şi basarabenii să facă scandal – deci pentru ca aceste armate ţariste să fie prinse între două focuri: din faţă bolşevicii de la Moscova şi din spate aceste mişcări de eliberare. Pentru acest motiv a hotărât Lenin autodeterminarea… Din Moscova au plecat 3 armate bolşevice ca să neutralizeze aceste patru armate ţariste: una s-a dus spre armata generalului Colceac, alta spre armata generalului Iudenici, iar cea mai mare, cu 22 de divizii bolşevice, a plecat împotriva lui Denikin şi Vranghel. Această armată bolşevică era condusă de Cristian Rakovscki, cetăţean român de origine bulgară, un mare duşman al poporului român. Acesta a schimbat direcţia şi, în loc să meargă împotriva lui Denikin şi Vranghel, a pornit spre Chişinău şi Iaşi, cu scopul de a detrona pe regele Ferdinand, de a împuşca guvernul Brătianu şi de a institui Republica Socialistă Sovietică Română sub conducerea lui.” (p.50)

Şansa noastră a fost de data aceea Anglia, care aflând de conspiraţia lui Rakovski, l-a determinat pe Brătianu să recunoască guvernul bolşevic: Troţki-Lenin-Stalin. Doi ofiţeri englezi de la Intelligence Service, col. Hall şi capt. Hill s-au deplasat la Troţki, care le-a înlesnit cererea, repetând ordinul către Rakovski şi emiţându-le o drezină pentru a-l convinge pe bulgar. Englezii l-au ajuns pe ticălos între Nicolaev şi Tiraspol, la un pas de Basarabia şi cu greu l-au convins să-şi schimbe direcţia atacului, apoi au sosit la Brătianu la Iaşi, care hotărâse data de 30 Decembrie 1917, pentru semnarea convenţiei de recunoaştere a guvernului bolşevic. A doua zi, în 31 Decembrie 1917, Divizia 11-Slatina a generalului Broşteanu ocupa malul drept al Nistrului contra fanaticilor bolşevici. Graţie decretului de autodeterminare s-au făcut alegeri în Basarabia alegându-se la 27 Noiembrie 1917, Sfatul Ţării care a votat autonomia. Brătianu a sărit ca ars: Ce autonomie?! Votaţi unirea, ca eu să vă pot apăra pe Nistru, iar nu pe Prut, care e mic. Basarabenii au tăcut. Regele a apelat la Pantelimon Halippa. Basarabenii n-au scos un sunet. La sfârşitul lui Ianuarie 1918, basarabenii au votat independenţa. S-a instituit în Regat guvernul generalului Averescu la 21 Ianuarie 1918, iubit de basarabeni, dar nici el nu i-a convins să se unească cu Patria-Mamă. A venit la Chişinău marele general Ianculescu. Nimic! Generalul a luat din Divizia 11, două regimente de artilerie, a înconjurat capitala şi au tras în aer. Basarabenii impresionaţi de bubuituri au impus tăcerea. După armistiţiul de la Buftea din 5 Martie 1918, premierul Marghiloman l-a trimis pe rectorul Universităţii din Iaşi, Constantin Stere să-i convingă. Acesta a pledat în sfatul Ţării, unde a fost ascultat, aplaudat, dar apoi toţi au tăcut mâlc. A apelat la bani, la mită. Nimic! Brusc, fără ştirea Bucureştiului şi Iaşilor, Sfatul Ţării a votat Unirea Basarabiei cu România la 27 Martie 1918: 86 voturi pentru, 3 contra ale evreilor, 32 abţineri ale ucrainenilor şi ruşilor.

De ce atâta muţenie la dragii basarabeni? Enigma a fost descifrată astfel: 100.000 de mii de basarabeni recruţi, înşiraţi de la Marea Baltică la Oceanul Pacific se aflau în armata ţaristă şi dacă basarabenii acceptau unirea fraţii lor erau sortiţi a fi prizonieri, poate chiar deportaţi în Siberia. Sfatul Ţării a ales o delegaţie condusă de deputatul Păscăluţă şi trimisă la Lenin, pentru ca sub pretextul formării unui corp de armată de apărare a Basarabiei, bolşevicul să permită venirea basarabenilor în ţară. Minunea a fost că au întâlnit un inginer locotenent basarabean Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin MOŞINCAT – Generalul HENRI MATHIAS BERTHELOT – Prima Vizită în Ardeal după Marea Unire” →

Dan Nicolae POINAR: Interviu cu Constantin Moșincat despre generalul Berthelot

Prima vizită în Ardeal a generalului Berthelot

La câteva zile distanță de ziua Franței, 14 iulie, în cadrul manifestărilor dedicate săptămânii francofoniei, se înscrie și acțiunea de cinstire a marilor personalităși și a ostașilor francezi care au luptat pentru românia Mare. Pe lângă depunerile de coroane și jerbe de flori la monumentul Eroilor francezi și lui E. de Mertonne, din Parcul 1 Decembrie din Oradea, la placa comemorativă dedicată generalului Berthelot de la gară, avem o frumoasă surpriză în cadrul simpozionului organizat, prin anunțarea lansării cărții semnată de col. r. Dr. Constantin Moșincat cu titlul: generalul Henri Matias Berthelot – prima vizită în Ardeal după Marea Unire.

Această acțiune, de miercuri 10 iulie 2019, va avea loc la obiectivele respective de la 11.30 și în sala de ședințe a Prefecturii Bihor de la ora 12:00, ca o continuare a manifestările dedicate relațiilor de prietenie statornicite între cele două popoare, român și francez, acum 100 de ani și omagiază două dintre marile personalități francize care au sprijinit Marea Unire de la 1918: geograful Emanoil de Martonne și generalul Berthelot.

Având privilegiu unei lecturi înainte de lansare am onoarea unui schimb de impresii cu autorul consistentei lucrări (230 p. format B 5, cu o hartă anexă a traseului trenului special, fotografii de pe front precum și o bogată bibliografie la zi), carte prefațată de prof. univ. Dr. ambasador Dumitru Preda, invitat de onoare la eveniment. Din prefață aflăm că această carte se înscrie „între merituoasele şi consecventele strădanii de reconstituire a acelui răstimp istoric memorabil, cu accent firesc pe datele şi întâmplările locale, din această parte mult încercată a Ţării – Bihorul, integrate însă armonios în circumstanţele, interne şi internaţionale, ale sfârşitului Marelui Război, pe fondul luptei consecvente de apărare a hotărârilor Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Autorul ne propune, de această dată, evocarea primului drum în Ardeal al generalului Henri Mathias Berthelot, fostul şef al Misiunii militare franceze în România (octombrie 1916 – martie 1918). La sfârşitul anului 1918, acum în calitate de comandant al forţelor aliate ale Antantei din România şi Rusia meridională, experimentatul ostaş se deplasează într-o vizită oficială de cunoaştere a situaţiei de facto în teritoriile româneşti de dincolo de Carpaţi, unde în urma „armistiţiului” de la Belgrad (13 noiembrie 1918), care stabilise o linie provizorie demarcaţională pe cursul Mureşului, se menţinea o atmosferă extrem de confuză şi tensionată” (p. 5).

***

Dan Nicolae POINAR: Așadar domnule colonel r. Dr. Constantin Moșincat, un subiect inedit, nu neapărat prin prisma biografiei generalului francez ci prin tematic abordată. Prima vizită a generalului francez, cu un tren special, avea să urmeze ruta Orșova, Caransebeș, Lugoj, Timișoara, Belgrad, Arad, Oradea, Debrecen-Carei, iar pe 30 decembrie Satu Mare, Baia Mare, Dej, Bistriţa, Cluj, Alba Iulia, Sibiu în fiecare localitate având scurte întâlniri cu reprezentanţi ai administraţiei şi consiliilor naţionale locale. Ce noutăți aduce cartea?

Constantin MOȘINCAT: În primul rând este abordat un subiect amintit doar în treacăt în istoriografia românească, deși a creat puternice ecouri și impresii, despre o realitate văzută în plină desfășurare. Berthelot s-a întâlnit cu delegațiile reprezentative ale naționalităților din partea de vest a României Mari, și a luat act de atrocitățile brutale comise de către unguri (bolșevizați sau anarhici) în zonele pe care încă le stăpâneau la acea dată, teritorii de pe care nu voiau să se retragă, deși aliați le-o cereau. Apoi, trebuie spus, că turneul generalului francez avea loc după ce patru imperii se destrămase (Țarist, Otoman, German și Austro-Ungar), și abdicase necondiționat, iar prezența sa se dorea una pacificatoare într-o zonă în care, românii își declarase Unirea la 1 decembrie 1918, și pe care administrația ungurească și armata nu o părăseau. Cartea sintetizează impresiile de călătorie prin Ardeal care întregesc pe cele din timpul celor 18 luni petrecute în România şi în contact strâns cu armata, când a putut să studieze şi să înţeleagă bine caracteristica sufletului românesc, căruia cu plăcere viu să-i dau o nouă mărturie, după cum scria în raportul său generalul francez.

Dan Nicolae POINAR: Profesorul ambasador Dr. Dumitru Preda o consideră „o carte densă, scrisă cu nerv şi cu o abordare directă a evenimentelor şi atitudinilor actorilor principali şi colectivităţilor din epocă. Sunt convins că ea va stimula un interes sporit pentru adâncirea cunoaşterii şi înţelegerii aprofundate ale unui trecut care ne aparţine, nouă tuturor”(p. 10). Vă rog să detaliați.

Constantin MOȘINCAT: Filosofia construcției cărții a pornit de la rolul pe care generalul francez l-a avut în fruntea Misiunii Militare, sosite în România pe 15 octombrie 1916, și apoi retragerea sa după Pacea de la Buftea, revenirea în fruntea trupelor aliate pe frontul din Orient și trecerea Dunării, în noiembrie 1918, pentru a intra în București la 1 decembrie 1918, alături de Rege. Pe toată durata războiului Berthelot a fost mereu în prima tranșee, l-a sfătuit pe Regele Ferdinand I, și a susținut relația armatei române cu specialiștii francezi. Rapoartele sale au fost realiste și în final susținătoare a adevărului și a dreptății românilor. Cartea, folosind surse și izvoare arhivistice puțin cunoscute, face dezvăluiri cu privire la frontul secret din Orient și în context devoalează interesele actorilor implicați în conflict. Apoi într-un capitol întreg analizez desfășurarea principalelor operații armate de pe frontul român, și modul de implicare și neimplicare a aliaților. Cu prezența și descrierea bătăliei de la Mărășești făcută de generalul francez, acolo unde luptase și oștenii Diviziei 11. Mai bine de jumătate din economia lucrării este rezervată primei vizite din Ardeal, semnificația întâlnirilor avute, importanța discursurilor rostite, cu expresiile generalului, consemnate de presa și documentele vremii.

Dan Nicolae POINAR: În timpul scurtei vizite din gara Oradea, vicarul Roman Ciorogariu l-a pus la curent pe colonelul Rosetti, cel care-l însoțea pe oaspetele francez, cu situația din zonă, iar acesta îi vestea intrarea în Arad a trupelor franceze, și sosirea la Oradea a unui ofițer francez pentru ca să se informeze pentru Antanta (dacă nu de Crăciun, atunci sigur de Sân-Vasâi) și în curând urma să vină și armata română. În oprirea de la Oradea, Berthelot a declarat că el „nu vine ca diplomat, să facă declarații politice, să așteptăm în pace conferința de pace, care va face dreptate tuturor popoarelor după principiile wilsoniene. În sala de așteptare se oprește la portul țărănesc din Biharia, căci zicea numai acest port nu-l cunoscuse până acum” (p. 127).

Constantin MOȘINCAT: Datorită schimbării programului de sosire, respectiv a atentatului ungurilor de la Arad, trenul special al generalului francez a ajuns în gara mare din Oradea pe 29 decembrie, la ora 4.00 după amiaza, fiind întâmpinat de tineri, bărbați și femei. Bătrânul comandant – un om înalt și gros, cu privirea blândă, cu glas moale de tată bun – a dorit să primească mai întâi pe români, și apoi pe căpeteniile orașului și ale comitatului care îi ieșiseră în întâmpinare. Din aceasta a lăsat a se înțelege că pentru români venise, și că aceștia erau preferații lui, dacă nouă ne-a dat scaunul de cinste, cum consemna „Tribuna Bihorului” evenimentul. A fost salutat de delegația femeilor și de prefectul Bihorului Coriolan Pop, citat pus pe coperta a patra a cărții: ”Domnule General! Mă simt fericit în momentul acesta, când în numele Consiliului Național Român din Oradea-Mare și Bihor pot saluta cu toată căldura inimii mele pe reprezentantul armatei viteze a glorioasei republici franceze, care prin luptele sale atât de eroice, contra armatelor germane și ale aliatelor lor, a stors admirația întregii lumi doritoare de bine și libertate. Cu armele înflăcărate ale dreptății ați învins infernul întunecat al oprimării popoarelor, care astăzi, cu deosebită fericire și mândrie, privesc soarele cel strălucit al libertății, care ni se arată în toată în toată splendoarea sa (…)”. Prin răspunsul său Berthelot i-a îmbărbătat pe români să fie cu răbdare, că dorul li se va împlini în scurtă vreme, apoi vor scăpa din robie și vor deveni stăpâni pe propria soartă, răspuns ce a creat entuziasm românilor cărora le-a strâns mâna ca semn de respect pentru cei îmbrăcați în costume populare pe care generalul nu le mai văzuse până atunci. Continue reading „Dan Nicolae POINAR: Interviu cu Constantin Moșincat despre generalul Berthelot” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin Moşincat – Războiul românilor ardeleni

„Cine ne vorbea din adâncuri? Cine ne lămurea?

Ne vorbeau strămoşii. Toate şirurile de înaintaşi

jertfiţi cu gândul la hotare şi la strălucirea neamului.

Ne vorbea Ştefan cel Mare, din gropniţa de la Putna:

<<Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase

de la voi, atuncea mai bine să muriţi prin sabia lui, decât

să fiţi privitori, împilării şi ticăloşiei ţării noastre.>>

Ne vorbeau mormintele şi ne vorbea sângele românesc!”

(VASILE POSTEUCĂ)

Orădeanul istoric militar, Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat a pornit dârz, drept, demn pe urmele demnităţii şi onoarei înaintaşilor săi care au lăsat posterităţii tot ce au avut ei mai bun: cinstea, munca, vorba bună, credinţa străbună, curajul, răbdarea, respectul, numele binecuvântat, fapte alese, frumuseţea sufletului lor brodată în regalele costume populare şi-n dăruirea fără măsură, patriotismul, jertfa, dragostea de Dumnezeu, „adevărate Icoane de încă ne exprimată recunoştiinţă,” care i-au lăsat drept moştenire: Adevărul, Iubirea, Onoarea, Patria şi Dumnezeu.

Admirabila sa Operă încadrată între frontierele istoriei militare: Marşul spre Marea Unire. Războiul românilor ardeleni, Campania 1916 a Diviziei 11 Infanterie, se adaugă cu demnitate celorlalte lucrări de referinţă care au fost şi vor mai fi scrise.

Cuvântul Înainte este urzit dintr-o aleasă ţesătură de idei, cuvinte şi recunoştiinţă de istoricul Comandor (r) prof. univ. dr. Jipa Gheorghe Rotaru, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

În şirul lucrărilor fundamentale, în pantheonul memorialisticii, în lumina altor noi izvoare de arhivă se află Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat, „un profund cunoscător şi cercetător al istoriei contemporane româneşti, cu ample contribuţii ştiinţifice în domeniile care îi sunt cel mai aproape de suflet, istoria Ardealului şi istoria militară românească.” (pag. 5)

Munca titanică adunată cu migală de albină, strânsă cu strădanie de furnică, cu dârzenia Ostaşului de carieră, cu vigilenţa istoricului des încercat, l-a înrolat spre ofensiva frontului Arhivelor Militare Române, Austriece şi Ungare, peste care a presărat polenul memoriilor personale, cu nectarul moşilor şi strămoşilor nepreţuiţi la justa lor măsură, onoare, cu alte monumentale monografii şi lucrări de esenţă.

„Ineditul absolut al acestei lucrări l-am putut descifra în capitolul de bază Războiul românilor ardeleni pentru neatârnare. Subiect tabu în istoriografia românească dinainte de 1990, aspectele vizând contribuţia ostaşilor rămâni transilvăneni la războiul Puterilor Centrale împotriva Antantei, din care a făcut parte şi Regatul român, sunt minuţios şi în detaliu analizate, începând de la faza de pregătire a războiului şi mobilizarea armatei imperiale şi apoi pe parcursul operaţiilor.” (pag. 8)

Istoricul militar, orădean, Colonelul (r), dr. Constantin Moşincat, îşi elaborează strategia militară, prin pana sriitorului iscusit, printr-o contribuţie esenţială, ce se adaugă la temelia conştiinţei unităţii de neam, aşezată merituos în amvonul conştiinţei universale, probând mai întâi unitatea acestei lucrării în cadrul unicităţii ei, căruia destinul i-a îngăduit să pună în lumina sa taborică: sufletul românesc încărcat de Eroism, de Demnitate, de Jertfă, de Biruinţă, de Cruce, de Înviere.

„Fără a exagera sau generaliza faptele, trebuie să recunoaştem, continuă comadorul Jipa Gheorghe Rotaru, că fără profesionalismul, dăruirea, dar mai ales, patriotismul col. r. dr. Constantin Moşincat şi nu orice fel de patriotism, ci unul local ardelenesc, care nu poate fi cu nimic confundat, studiul unor asemenea subiecte ar fi rămas sterp, arid, poate chiar de nepătruns pentru cei cărora li se adresează. Oricum, pentru istoriografia românească, pentru specialişti, cartea de faţă rămâne ca un reper de bază pe lângă care nu se poate trece de către cei ce se vor apleca asupra problematicii războiului nostru pentru întregirea neamului.” (pag. 12)

Capitolul II, Contextul European de Alianţe este deschis de magistrala remarcă a savantului istoric Nicolae Iorga: „Ungurii şi evreii de la Pesta pot să se laude că măcelul acesta fără pereche de mare şi hâd ei l-au voit, ei l-au aţâţat, ei l-au adus. Asupra lor trebuie să cadă blestemele tuturor celor ce vor muri, ce vor rămânea schilozi, ce nu vor mai avea sprijin şi pâine.” (Nicolae Iorga, Războiul cel mare, în Neamul românesc, An V, nr. 27 Iulie 1914)

În contextul geopolitic european al veacului al XIX-lea, privind configurarea marilor state şi reconfigurarea alianţelor, autorul ne relevă dincolo de fulgerile şi tunetele războiului, starea monarhică, intrinsecă a Românului valah, parte bisericească şi parte lumească, cea de credinţă şi cea de datorie, cea de iubire şi cea de jertfă: „Înainte de a purcede să-şi facă datoria de oştean, el nu uită să-şi împlinească datoria de creştin. Preoţii satelor s-au sculat deci în faptul zilei, luminările bisericuţelor de lemn s-au aprins şi după ce au ascultat sfânta liturghie, în ecteniile pentru călătorie, cei chemaţi s-au cuminecat toţi după rânduiala legii creştineşti. Şi-au mai făcut o cruce, şi apoi, în sclipirea dimineţii de vară, nesfârşitele cete albe au început a roi spre marginea oraşelor– să se înşiruie sub pajura împărătească.” (p.24)

Capitolul III, Războiul Românilor Ardeleni pentru Neatârnare, debutează cu subcapitolul Strămoşii mei plugari.

Bravul Colonel orădean dr. Constantin Moşincat care, şi-a dăltuit destinul pe Osia imperială a Neamului nemuritor thraco-geto-dac, ne mărturiseşte cu mândrie de Român descendenţa sa regală din Dinastia milenară a Strămoşilor Daci. „Ei, strămoşii mei, au avut cu siguranţă un ideal, şi s-au îngrijit de nevoile casei lor, au mers pe cărarea lor, plină de asperităţi, la fel cum a fost şi drumul ţării pe care marii luminători duceau naţia spre cultura originală, populară, ori tradiţională specifică zonei locului. Ei, trăitori în satele din Ardeal, această frumoasă <<Grădină a lui Dumnezeu>>…, au învăţat şi cultivat: voia bună pentru munca ordonată, simţul ordinei, înţelegerea binelui obştesc şi al spiritului creştin, respectul pentru lege, şi nu în cele din urmă demnitatea şi mândria solidară de român.” (pag. 31)

Strămoşii autorului, acest grande Cavaler prin educaţie creştină şi formaţie ostăşească, şi-i glorifica sub pecetea şi heraldica lor ancestrală de la pelasgi: „conscrişi documentelor de evidenţă al voluntarilor de la Darniţa sau Roma, la depunerea jurământului de fidelitate, faţă de tronul Regatului României, pe crucile cimitirelor de pretutindeni, ori în evidenţele morţilor din lagărele de prizonieri: ortodocşi plugari…Libertatea era înţeleasă de ei ca mod slobod de a se asocia familial, a construi în clacă case după nevoi şi a munci cât le era de trebuinţă, de a petrece şi a proiecta viitorul, după placul lor. Unirea, şi puterea ei o manifestau zilnic în muncă: la facerea crucilor de grâu şi secară, la cositul ierbii şi clăditul înalt al fânului şi cazalului de paie. Voia bună, de la hora din bătătură, doina şi bocetul le pigmenta şi le făcea păcută viaţa. Au cântat din frunza codrului şi au zis, în gând ori la horele din bătătura satului, ce ştiau: Doina lui Lucaciu, Marşul lui Iancu, imnul Deşteaptă-te române!, Sara pe deal, La oglindă, etc.” (pag. 31-32)

Născut în satul Răduleşti, reflectat în podoaba sa mirifică, sub pavăza Bunicului Gavrilă, erou al răboiului de Reîntregire, sub călăuza binecuvântată a Bunei Floarea, sub dogoritoarea dragoste a mamei Ana, sub dârzenia, nefrângerea şi neaplecarea tatălui Vasile, istoricul nostru de prestigiu şi admirabilul Oştean se înregimentează şirului său străbun cuminecat în Potirul rubiniu al onoarei, al jertfei, al martiriului, al izbânzii, care circumscrişi Biruinţei lui Hristos, sunt de fapt şi Strămoşii noştri, ce ne înnobilează, alături de Duhul Sfânt – Proniatorul Neamurilor Creştine Ortodoxe, în care se „poate naşte Omul excepţional, om care, poate întrupa cel mai înalt ideal de umanitate al vremii sale.” (pag. 36)

Am avut privilegiul divin al unui Întregitor de Neam creştin ortodox, al unui Erou între Eroi, al unui ales Martir, al unei renaşteri spirituale creştin naţionaliste, care ne-a conferit libertatea unei monarhii pururi româneşti şi pururea suverană.

„Pentru egalitate şi libertate, pentru neatârnarea lor, ardelenii au purtat propriul lor război: războiul pentru drepturi şi libertăţi politice şi sociale şi o dimensiune spiritual umană-culturală.” (pag. 39)

Bunul Dumnezeu – Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin preţuirea Daciei Mamei Sale – Fecioara Maria, şi a Lui, deci, ne-a dăruit Omul providenţial al fiecărei epoci: Zamolxis, Burebista, Decebal, Gelu, Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara, Petru Dimitrie Cercel, Mihai Viteazul, Petru Rareş, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu, Bălcescu, Cuza, Antonescu, Cavalerul Ziditor de Conştiinţă, preoţi, ierarhi şi cărturari de inimă, de suflet, de simţire românească, cu celebra ASTRA, Telegraful român, Gazeta Transilvaniei, Foaia pentru minte, inimă şi literatură a nemuritorului George Bariţiu, Tribuna, care înrolase în DIVIZIA NAŢIONALĂ toată intelectualitatea din Ardeal, Banat şi Crişana, Familia, Foaia Poporului, atâtea glasuri rostite, atâtea voinţe grăite, atâtea atitudini îndreptate „împotriva trufiei ungureşti s-au ridicat şi alte publicaţii. Preotul (de fapt protopopul) Ioan Moţa, alături de dr. Silviu Moldovan, redactor, şi Aurel Popovici Barcian în Revista Orăştiei, care au luat atitudine faţă de parastasul Mileniului, pripăşirii în Europa a „civilizaţiei hunice de sub şaua calului”. Căci vor fi având ei de ce se bucura, dar noi? Pentru că de 1.000 de ani ne calcă în picioare orice drept, ne smulg rodul muncii noastre din mâini şi se îmbuibă ei din el.” (Pr. Ioan Moţa, 42 de ani de gazetărie, Orăştie, 1935; Col. r. dr. Constantin Moşincat, Preotul Ioan Moţa gazetar şi luptător pentru drepturile românilor, militant pentru unire, în Art – Emis, 2017) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin Moşincat – Războiul românilor ardeleni” →

Constantin MOȘINCAT: Contribuția armatei la fortificarea morală a ostașilor și a locuitorilor din zona de vest a României Mari – Monument viu pentru Eminescu

Dragostea de neam este o moştenire testamentară învăţată îngenunchiat pe mormintele strămoşilor. Ca elemente de noutate, lucrarea noastră, reconstituie un tablou complex, prin verigile diverse care se înlănţuie în concepţia cuprinzătoare a politicii de apărare, în dinamica resurselor – trecute de la dorinţe la posibilităţi –, în mentalitatea politică, oscilantă. Întărit cu efortul asumat, fortificat şi „blindat” cu speranţă şi încredere, frontul de vest a fost ruinat printr-o decizie politică eronată. Deschidem, aşadar, dosarul chestiunii de apărare, cu dorinţa de a completa şi a da o altă judecată de valoare informaţiei care prezenta şi justifica, până acuma, decizia de cedare fără luptă, cu formula: „România risca să fie desfiinţată dacă (…)” Făcând o analiză de ansamblu asupra problematicii, marcată de domnia regelui Carol al II-lea, am examinat, cu atenţie, eroarea politica, din 1940, de cedări teritoriale fără luptă. Am ajuns la concluzii contrare punctelor de vedere care susţin şi justifică poziţia oficială adoptată, potrivit căreia nu exista o altă cale. Argumentele noastre se întemeiază pe tăria de foc a cazematelor, pe moralul şi voinţa armatei şi a poporului de a lupta. Potenţialul economic şi militar, resursele umane şi financiare mobilizabile erau capabile să ducă războiul, pe care, cu posibilităţi mai mici, România l-a început şi dus un an mai târziu (începând din iunie 1941).

Col. r. Dr. Constantin Moșincat – Politica de apărare a vestului României (1930-1940)

***

De-a lungul frontierei de vest au început lucrările de fortificare (1936-1940), menite să apere hotarele trase de dreptatea istorică a neamului nostru în decembrie 1918. La adăpostul acestor fortificaţii, ţara putea să-şi trăiască, în linişte şi în siguranţă, viaţa ei de muncă paşnică.

Prin adresa nr. 5457/3.10.1937, Direcţia Fortificaţiilor era anunţată despre vizita primului ministru, programată pentru 9 octombrie 1937, prilej pentru sfinţirea unei cazemate. La obiectivul nr. 22 bis ( Marghita) din Episcopia Bihor s-a oficiat solemnitatea „punerii pietrei fundamentale la lucrările de apărare ce se fac la frontiera de vest”^[1] de către prim-ministrul Gheorghe Tătărescu. Comandantul Sectorului de lucru nr. 1, maiorul Ioan Bădiceanu, comunica unităţilor din subordine^[2] componenţii delegaţiei militare, formate din: general Dănilă Popp, general Ştefan Căţoiu, colonel Dumitru Vasiliu, colonel Gheorghe Zaharescu, maior Teodor Ionescu şi alţi 30 de ofiţeri din cadrul Sectorului.

Pentru inspectarea acestor lucrări a venit la Oradea, pe 9 octombrie 1937, primul ministru Gheorghe Tătărescu, însoţit de generalul Constantin Ilasievici, (ministrul apărării naţionale) şi inginerul Radu Irimescu, (ministrul aviaţiei). După sosire, primul-ministru, împreună cu şefii autorităţilor bisericeşti, militare şi civile, (în frunte cu mitropolitul Nicolae al Ardealului şi episcopii Nicolae al Clujului şi Nicolae al Orăzii), au mers în comuna Episcopia Bihor, în hotarul căreia s-a făcut sfinţirea temeliilor unei cazemate şi s-a aşezat hrisovul de temelie. Slujba sfinţirii a îndeplinit-o mitropolitul Nicolae al Ardealului – venit anume în acest scop –, asistat de episcopii Nicolae al Orăzii şi Nicolae al Clujului, precum şi de un sobor de preoţi.

După actul binecuvântării lucrărilor de fortificaţii a avut loc o mare recepţie în sala cinematografului Dorian din Oradea. Seria cuvântărilor de la recepţie a deschis-o episcopul Nicolae al Oradiei. Adresându-se primului ministru, vorbitorul remarca puternica trezire a conştiinţei româneşti la graniţa de vest a ţării. Opinia locuitorilor din zonă legitima realizarea operei pentru întărirea stâlpilor de la hotare. Aceasta nu însemna, pentru neamul românesc, altceva decât constituirea într-o formă nouă, cerută de acele vremuri, a atitudinii străvechi şi specifice ale unei culturi româneşti şi creştineşti de apărare^[3].

Biserica ortodoxă – care, prin strădanie şi jertfe nenumărate, a creat conştiinţe, la hotarele ţării şi a organizat rezistenţa neamului – se bucura de înalta vizită a primului ministru şi a preţioşilor săi colaboratori militari. Vizita îmbrăca, cu strălucire, o nouă întâlnire a bisericilor strămoşeşti cu autoritatea de stat, pe tărâmurile Bihariei, iar prin întrunirea înalţilor ierarhi ai bisericii ortodoxe şi greco-catolice, cu prezenţa generalilor armatei, de la cel mai înalt nivel, reprezenta un moment unic. Se dovedea, încă odată faptul că brâul de piatră şi fier se cimenta prin comuna lucrare cu al doilea brâu, al eparhiilor şi bisericilor din vestul ţării (anexa nr. 19). În discursurile lor ceilalţi vorbitori au adus omagii de loialitate faţă de tron şi ţară^[4].

Gheorghe Tătărescu a mulţumit celor prezenţi pentru sentimentele de credinţă ce s-au exprimat cu atâta căldură. Manifestarea era îndeosebi scumpă, fiindcă avea loc la o margine a ţării, unde, simţul de răspundere trebuia să fie în permanenţă treaz şi patriotismul în permanenţă viu şi creator. Colaboratorii militari ai guvernului, veniţi cu scopul de a inspecta primele lucrări de fortificare a graniţelor, care se încadrau în programul de înzestrare elaborat sub îndrumarea regelui, au fost înconjuraţi cu atenţie de autorităţile civile şi religioase din zonă. Pe baza constatărilor de la faţa locului reprezentanţii guvernului au putut să păşească şi la executarea ultimului capitol din demersurile făcute în vederea sporirii puterii militare a oastei şi continuării operei de organizare şi de propăşire în siguranţă şi pace. Începerea acestei mari opere de fortificare, în concepţia primului ministru, avea scopul slujirii intereselor apărării ţării şi deopotrivă a păcii. Tari şi armaţi, „vom dezarma toate tentaţiile – slabi şi neapăraţi, vom încuraja toate apetiturile. Prin tăria noastră alungăm războiul – prin slăbiciunea noastră îl chemăm şi îl provocăm. În împrejurările de azi, tăria înseamnă pace şi slăbiciunea înseamnă război”^[5]. Iată de ce cazematele din vestul ţării aveau menirea să asigure securitatea fruntariilor, fiind considerate totodată şi cazemate ale păcii.

Cu prilejul acelei solemnităţi, care reprezentase şi un act de afirmare a puterii crescânde a statului, s-a proclamat dorinţa de a trăi în raporturi de prietenie cu aceia pe care vicisitudinile istoriei i-au aşezat, în trecut, pe drumul marilor neînţelegeri. Tătărescu îşi declarase disponibilitatea pentru colaborare cu vecinii, pentru considerarea şi apărarea păcii şi organizarea unei regiuni de convieţuire a Europei sprijinită pe respectarea dreptului şi pe armonizarea intereselor.

Continue reading „Constantin MOȘINCAT: Contribuția armatei la fortificarea morală a ostașilor și a locuitorilor din zona de vest a României Mari – Monument viu pentru Eminescu” →

Constantin MOȘINCAT: Semnal de carte – Neculai Moghior „Regele Ferdinand”

În cinstea Centenarului Unirii Basarabiei cu România, de la 27 martie 1918, Editura Tipo MC, din Oradea, ne propune o poveste adevărată, exprimată prin vocea cea mai autorizată și informată a momentului: Regele Ferdinand I. Momentul apariției coincide cu o sumă de acțiuni cultural, științifice și patriotice legate de eveniment, pe care orădenii le/au gândit și pus în operă. Între acestea aparițiile editoriale sunt salutate și prezente pe afișele care omagiază faptele înaintaților. Cu modestele posibilități, Editura Tipo MC, aduce în actualitate cea mai marcantă personalitate a acelor zbuciumate vremuri de suferințe ce au măcinat deopotrivă poporul, armata și implicit structurile Coroanei României. Despre evenimentele petrecute, acum 100 de ani, se povestește în carte prin glasul, neexprimat încă, al documentelor emanate, chiar pe câmpul de luptă, de la însăși autorii, și autoritățile instituționale, ale marilor decizii din vremea războiului pentru întregirea neamului românesc. În acest context, lucrarea este o continuare a preocupărilor de cercetare științifică, pe care autorul și editorul, l-au consacrat temei, de-a lungul timpului, pe care o supunem atenției cititorul cu o recomandare semnată de: conf. univ. dr. Răduţ Bîlbîie, Directorul Trustului de Presă al Ministerului Apărării Naționale.

„Apariţia cărţii „Regele Ferdinand I – cuvânt pentru unirea neamului românesc. O poveste adevărată: Basarabia :1918″ este un adevărat motiv de bucurie pentru pasionaţii de istorie şi nu numai. Pe lângă plăcerea oferită de numărul impresionat – 26 – de fotografii de calitate, atent selectate din patrimoniul Muzeului Militar Naţional„Regele Ferdinand I”, cititorul află o sumedenie de informaţii cuprinzătoare despre viaţa regelui Ferdinand I, „suveranul care a pus mai presus de interesele personale şi de familia sa germană înfăptuirea năzuinţelor milenare ale poporului român”.

Povestea spusă de fotografii este perfect completată de fermecător scrisa prezentare, făcută de profesorul Neculai Moghior. În poveste sunt parcurse toate etapele vieţii marelui suveran: copilăria petrecută „într-o atmosferă aproape cazonă, impusă întregii familii de mâna de fier a bunicului său, fostul succesor la tronul Prusiei, prinţul Carol Anton de Hohenzollern (1811-1885)”, adolescenţa şi viaţa sa ca elev pe băncile şcolii „din oraşul Düsseldorf, renumit centru european de cultură şi artă, unde a urmat cursurile gimnaziale şi liceale”, dar şi prima sa vizită în România, vizită de o mare importanţă întrucât „cu această ocazie, s-a hotărât, în principiu, ca el să fie urmaşul domnitorului Carol I”. Este, mai apoi, trecută în revistă viaţa sa militară, fiind oferită, ca dovadă a pasiunii sale pentru armată, mărturia reginei Maria: „Ferdinand era până în adâncul firii soldat, el adora armata, şi cel puţin în această privinţă i se lăsa mai multă iniţiativă. Cum el era conştiincios şi muncitor, nici cel mai obositor detaliu militar nu izbutea să-l plictisească.”

Şi, bineînţeles, cititorul află cum „regele Ferdinand I a preluat comanda supremă a armatei române, iar ostaşii au primit ordinul de a trece Carpaţii pentru a elibera pe fraţii de peste munţi aflaţi sub ocupaţie austro-ungară. Această hotărâre a avut implicaţii majore nu numai asupra ţării, dar şi asupra regelui Ferdinand I, care a avut de suferit, chiar din punct de vedere personal, o serie de repercusiuni dureroase. Astfel, împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, în calitatea sa de cap al familiei de Hohenzollern, i-a retras regelui nostru dreptul de a purta ordinul Casei de Hohenzollern, precum şi toate gradele şi distincţiile acordate de imperiul german. Şeful Casei de Hohenzollern-Sigmaringen, prinţul Wilhelm, fratele mai mare al lui Ferdinand I, l-a renegat public pe suveranul român şi i-a anulat toate drepturile pe care le avea ca membru al acestei case princiare. Mai mult, la reşedinţa familiei de la Sigmaringen a fost arborat drapelul de doliu simbolizând ştergerea regelui României din arhondologia familiei de Hohenzollern- Sigmaringen, iar presa inamică a publicat numeroase articole injurioase la adresa monarhului român”.

Continue reading „Constantin MOȘINCAT: Semnal de carte – Neculai Moghior „Regele Ferdinand”” →