Și… iată că, la toate situațiile precare la care a fost supusă o lume întreagă în ultimii 10 ani, la criza economică mondială, pe care unii o numesc, al 3-lea Război Mondial, cel Economic, nesângeros, dar cu aceleași efecte ca precedentele, având aceleași numeroase victime global, se adaugă în ultimele luni, un alt tip nou de război, unul pervers,ascuns, care lovește pe la spate, așa numitul Război Biologic, până acum acesta atingând și depășind chiar victimele celor 2 Războaie Mondiale, după cum se spune! Toate aceste războaie au un singur scop: scăderea globală a numărului de viețuitori pe-acest pământ, mai-marii lumii socotind c-ar trebui din cei 7 miliarde de locuitori, 50% să dispară, indiferent de mijloace, nemaiexistând surse naturale de hrănire a populației și nu numai.

De-a lungul timpului au existat mari epidemii, care au măcinat omenirea. Pandemia de gripă spaniolă din 1918-1919 a omorât aproximativ 50 de milioane de persoane. A început în ianuarie şi februarie în SUA ca prim val, când mai mulţi oameni au murit manifestând simptome precum dureri de cap, dificultăţi respiratorii, tuse şi febră. Câteva luni mai târziu, în luna mai, pacienţii din Franţa, Belgia şi Germania au început să prezinte simptome asemănătoare. A fost una dintre cele mai devastatoare pandemii din istorie, aşa-numita Gripă Spaniolă, „Mama tuturor pandemiilor”, un punct de referinţă extrem de important pentru istoricii care caută să pună în perspectivă situaţia actuală.

Al doilea val de infecţii, mult mai mortal decât primul, a coincis în Spania cu relaxarea restricţiilor de circulaţie. Astfel, iarna a fost martora unui număr tot mai mare de focare de infecţie, sfârşitul pandemiei având loc în 1920, când societatea a reuşit să dezvolte aşa-numita „imunitate de turmă”. Ea nu a dispărut complet niciodată, „au fost găsite urme ale aceluiaşi virus în alţi viruşi gripali. „Gripa spaniolă a continuat să apară, să sufere mutaţii şi să dobândească materialul genetic al altor viruşi” spune Dr. Benito Almirante, şeful unităţii de boli infecţioase din cadrul spitalului Vall d’Hebron din Barcelona.  Încă din trecut s-au studiat consecințele epidemiilor cu infecții ce-au afectat aparatul respirator și care au produs tulburări de natură neuropsihiatrică.

O altă pandemie a fost în noembrie 2002, numită SARS-CoV (Sindrom Acur Respirator Sever) provocat de un alt coronovirus, izbucnit în China, cu 8098 de infestări și 774 decedati in 26 de țări, până în iulie 2003. Și în acest caz, studiile au arătat, ca bolnavii au prezentat atât in stadiul incipient cât și pe perioada fazei acute și-n convalesceță simptome de psihoză exprimate prin halucinatii și delir, stres, dispnee, fobie de moarte, simptome de autoizolare și melancolie, tulburări de somn, idei fixe de sinucidere, demență ș.a.

În septembrie 2012 un alt virus MERS-CoV se declanșează în statele arabe ce ține până în 2019 semnalându-se 2494 de cazuri depistate, 858 decedati in 27 de țări, cu manifestări psihice și-aici, cu dispnee și stres.

Și iată că ajungem în perioada de azi, la epidemia SARS-CoV2 sau COVID-19, o bombă virotică ce-a explodat, unii zic din laboratoarele de experimentări din Wuhan-China, de la lilieci transmisă, furnicari, piețile chinezești de desfacere a cărnurilor diverselor animale, câini, pisici și-n general a tot ce au picioare și zboară… alții de la laboratoarele virusologice din Canada, teorii conspiratorii, adevărate sau nu, cert fiind că s-a răspândit cu o viteză uimitoare în întreaga lume, numere extrem de mari de infestări, de decedati, în continuă creștere (se presupune!), o adevărată criză demografică!

Nu mă voi referi la simptomatologie, aceasta fiind cunoscută, mulți simțindu-le personal, dar voi rămâne la sănătatea psihică a pacienților încercați de boală: stres, melancolie, fobie de moarte iminentă, atât personală cât și pentru persoanele iubite din familie, neîncredere, dezamăgire, sentiment de rușine din cauza stigmatizării, de vinovăție și neputință de-a ajuta familia, sentiment ce privește și cadrele medicale suferind și ele de un stres post traumatic fiind implicați direct în lupta împotriva epidemiei și-a lipsei mijloacelor eficiente de combatere. La toate acestea s-au adăugat măsurile preventive luate, care au de-a face cu limitarea LIBERTĂȚII oamenilor prin obligația de-a se purta mască permanent, de constângere a libertății de mișcare, de-a rămâne în carantină cu săptămânile, de-a ramâne izolat de persoanele din familie pentru a evita infestarea proprie sau a celorlalți membri ai lui, la care, firește, se adaugă încetarea exercitării îndeletniciror avute, pierderea locurilor de muncă, lipsurile economice și neputința de-a face față obligațiilor curente care pun în pericol existența membrilor familiei. Cum este firesc, stresul și agonia aceasta din ce în ce mai mare, produc mari tulburări atât a sănătății somatice cât și celei psihice ale populației, ce pot avea de multe ori urmări nefaste, ajungându-se deseori chiar la sinucideri.

Astăzi, numerele infestarilor, cum suntem informați, este în ascendență vertiginoasă, fapt ce ne mărește neliniștea, la care se adaugă lipsa de încredere a ceea ce ni se prezintă, nesperanța în ziua de mâine, neputița și durerea pentru cei pierduți. V-ați întrebat, cei ce încă nu ați trecut de pragul bolii până acum, ce poate simți un om care intră la terapie intensivă știind că poate nu va mai ieși în viață ? Putem să ne închipuim când ușa se închide în urma lui, ca un zid ce se interpune între viață și moarte, între familia lui ce-l îmbrățișează pentru ultima dată, neștiind dacă-l vor mai prelua în viață sau, doar de-l vor conduce repede pe ultimul drum și asta cu restricții, neputând nici măcar să-l vadă ? Ce poate simți omul, mai tânăr sau bătrân, ce ultime gânduri își poate face inainte de-a fi întubat, singur, pentru zile, săptămâni, fără a vedea pe cei dragi, fără a-i avea alături să-i atungă mâna pentru ai da puțină căldură sufletească, puțin curaj ? Singur va trece în nirvana lui fără să știe dacă se va mai trezi, cu un ultim gand că poate D-zeu îl va înapoia celor dragi ! Câtă încărcătura emoțională, câtă durere îți sugrumă gâtul, numai la auzul și gândul cititorule, pentru că toți în final putem trece peste acest prag ! Cât de mult m-a emoționat, până la durere sufletească vazând la știri un bătrânel de 89 de ani, care și-a pus scaunelul in fața ferestrei unde soția lui agonia în brațele morții cântându-i ore intregi la acordeon, ca să-i arate că el este acolo, alături de ea, până la ultima suflare…

Stresul, agonia, teama, oboseala somatică și psihica, fobia, tulburările de somn și insomnia, deseori sentimentul de vinovăție, sentimentul neputinței din cauza salvării pacienților prin lipsa mijloacelor eficace de combatere ale bolii se manifestă și-n rândul cadrelor medicale ce-ajung la pragul de saturație psihică și somatică, ei inșiși, putând manifesta grade de melancolie ce, nu de puține ori, au condus la sinucidere. Trăim vremuri grele, de neînchipuit de la începutul anului, teama, confuzia, bombardamentul produs de Mass Media prin toate mijloacele, teoriile de conspirație ( adevărate sau nu ), strictețea măsurilor ce se iau, (de bine sau de rău, nu voi analiza aici, referindu-mă doar la tulburările psihice ), îngrădirea omului prin măsuri exigente, limitarea libertăților, lipsa de mișcare și exercitare a funcțiilor sale, carantina îndelungată, grijile pentru ziua de mâine, prin pierderea locurilor de muncă, micșorarea bugetului si imposibilitatea de-a face față cerințelor ce continuă să-l sugrume, ii produc stări de deznădejde, de disperare, ce-i pot produce alte serii de boli, îî pot croniciza pe-altele, rămase pe ultimul plan… Vedem multe persoane în vârstă cu depresie, chiar copii mici și adolescenți cu anxietate severă și tulburări de comportament, persoane cu afecțiuni severe asupra cărora, dacă s-ar fi intervenit în timp util, ar fi putut fi vindecate. Observăm dezamăgirea și lipsa de cooperare la anumite vârste, renunțarea la existență, isterie și agresivitate cauzate de teama de infecție. Aproximativ unu din cinci oameni care au avut Covid-19 este diagnosticat ulterior cu tulburări psihice, cu sechele de pe urma bolii, confuzii, tulburări de gust, miros, chiar și de auz până la asurzire, atonie și indiferență după cum au aratat rezultatele unui studiu la Oxford, potrivit cu The Guardian. Și firește, groaza continuă, că alte pandemii ne vor aștepta în viitor, chiar acum citind că, cercetătorii de la Centrul SUA pentru Controlul și Prevenirea Bolilor au descoperit că un virus, provenit de la șobolani, rar întâlnit de-obicei ,se transmite acum de la om la om în Bolivia. Acesta aparține unei familii de viruși care pot provoca febră hemoragică, precum Ebola, transmite The Guardian.

Ajungem aici la singurul mod de salvare considerat… MASCA ! O omenire-ntreagă ține lipit pe față mijocul ce pare a fi ca sigurul mijloc de salvare deocamdată, lăsându-i, pe cât posibil, o portiță de evadare din cercul vicios ce-a îngrădit-o. MASCA, fie cea medicală, modestă, fie ea de culori cât mai ochioase, modele lansate de Casele de Modă, simple sau cu ștrasuri, servită ca un accesoriu de modă și nu ca „botniță ” precum i se zice… Părinții sunt obligați, pe proprie răspundere să-și invețe copii mici s-o accepte, prin fel de fel de tertipuri, pentru a o purta la școală, pe drum, la joacă, oriunde… Aceasta greu este acceptată de copii, în special de grădiniță, sufocându-se cu ea, neputând respira și vorbi cu ușurință, fiind controversată de unii, cănd au apărut cazuri mortale, anunțându-se prin Mass Media decesul recent la doi copii de 13 ani intr-o lună, prin asfixiere cu bioxid de carbon – două cazuri demonstrate juridic, căci nu au avut alte patologii, conform necropsiilor! Mulți medici au raportat faptul că mulți copii au dureri de cap, nu se pot concentra, au amețeli etc., dar și oamenii cu anumite patologii, vârstnicii prezintă aceeași simptomatologie, cu probleme respiratorii, dispnee la vorbit, mers și efort. Din păcate, pâna la găsirea vaccinului ( când și dacă ?? )sau a unei medicații specifice pe scară largă, MASCA este considerată a fi unica salvare pe care-o deține la ora actuală lumea științifică, cu toate cercetările făcute până acum, aceeași istorică mască folosită încă din 1917-1918 pe timp de Gripă Spaniolă. De-atunci, nimic se pare că nu s-a prevăzut mai eficient, deși încă de-atunci și până azi, virusologii se jucau cu virusurile, care mai de care să formeze în laboratoare HIPERVIRUSUL, acela ce va fi de neatins… din ce motiv oare ? La ce să ajute producerea unui astfel de hipervirus? Cu ce să poată ajuta omenirea și-n ce anume fel ? Și, curios, când s-au produs acele tulpini de coșmar, adevărate bombe biologice, nu s-a cercetat și posibilitatea concomitentă de-al neutraliza, în caz că , incidental sau… voit ar putea fi eliberat ?

Deci, vrând-nevrând, MASCA a intrat în viața noastra cotidiană, ca un accesoriu permanent și trebuie să ne obișnuim cu ea, poate mult timp încă, fiindu-ne singura armă împotriva Covidului și-ale altor virusuri sau mutații de virusuri, fiind socotită singura șansă de salvare! Dar, bineințeles, ceva-ți oferă și ceva îți ia ! Implicit, apar reacțiile adverse, diferite probleme, atât somatice cât și psihice, afective, tulburări de comportament, împiedicându-ne capacitatea de a ne exprima liber și de a percepe expresiile faciale prin împărțirea acesteia într-o jumătate vizibilă superioară și-o jumătate inferioară, invizibilă, ascunsă și vă veți spune probabil „ și, ce-i cu asta ”? Și totuși, masca împiedică semnificativ capacitatea noastră de a interpreta reacțiile, emoțiile ce se bazează pe expresia feței întărindu-ne percepția asupra emoțiilor negative produse de încruntare. Deși necesară, deși obligatorie, constatăm că ne afectează interacțiunile sociale și capacitatea de înțelegere și interpretare, expresiile feței fiind modul cu care comunicăm, exprimăm și percepem emoțiile celor din jur. Prin expresiile  faciale comunicăm de mii de ani și, azi, MASCA devine un obstacol între noi. Blocând jumătatea inferioară a feței, nu mai putem percepe emoțiile pozitive ale celuilalt, cum ar fi fericirea xprimată prin zâmbet, ce nu-l putem prevede sub mască, aceasta diminuându-i efectul, punându-l chiar la îndoială. Paul Ekman a efectuat o serie de experimente în întreaga lume la începutul anilor 1970, susținând că există șase expresii faciale ale emoției: surpriză, frică, dezgust, furie, fericire și tristețe. În timp ce descoperirile sale au arătat că citirea ochilor oferă cele mai multe informații despre o expresie emoțională, cu toate acestea, gura este de asemenea foarte informativă și ajută la distincția între mai multe emoții, cum ar fi frica și surpriza, tristețea și dezgustul. Purtarea măștii face mai dificilă depistarea emoțiilor în mare parte, deoarece ascunde gura. Detectarea zâmbetului este inhibată pentru că nu mai poți depista mișcarea buzelor. Emoții precum surpriza sau dezgustul care utilizează gura pot fi confundate cu emoții puternic negative, cum ar fi furia sau tristețea, iar un zâmbet poate părea diminuat sau mai puțin autentic atunci când dinții și buzele sunt acoperite. Prin purtarea măștii este compromisă deci interpretarea emoțiilor, ceea ce face dificilă transmiterea sentimentelor și reciprocitatea, ba chiar și inerpretarea greșită, lucru ce poate duce la distanțarea între oameni. Recunoașterea și răspunsul la percepțiile emoționale este necesară interacțiunii sociale, ajutând indivizii să comunice corect între ei. Când aceste stări emoționale sunt inhibate de bariere fizice, cum sunt măștile, capacitatea noastră de a comunica eficient între noi este drastic limitată și rămânem în primul rând cu percepția emoțiilor negative (încruntarea).

                 Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: PANDEMIA COVID-19, DICTATURA MĂȘTII, NECESITATE ȘI EFECTE PSIHOLOGICE” →

               Știu, sunt zile de sărbătoare, de veselie  și de bucurie, dar și de melancolia anilor trecuți când, copii fiind, eram la casa părintească alături de părinții noștri dragi, de frați și surori, cei care-i au, de bunicii noștri neuitați nicicând, mulți crescând pe mainile lor ce ne alintau cu-atâta gingășie și ne istoriseau la gura sobei povești și întâmplări din viețile lor, până azi păstrându-le în minte și neuitându-i pe veci ! Într-un fel, deși-s duși în lumea celor ce nu cuvântă, ei continuă să trăiască prin și în noi, amintirile noastre ținându-i vii și-așa vor rămâne atât timp cât vom trăi și vor exista în memoriile noastre și cele ale urmașilor! Nu vom uita pe tații noștri pe care-i așteptam  să se întoarcă de la lucru; eu, ore întregi mi-l așteptam lipită de gard, până să-l zăresc în depărtare, ca să pot alerga cât puteam cu-mpleticitele-mi picioruțe, cu brațele-mi larg deschise și el la fel făcând, ca să-l pot cuprinde de grumaz cănd ne-ntâlneam la mijloc de drum într-o strânsă-mbrățișare, parcă fără sfârșit… cum să uiți așa ceva  vreodată ? Cum să-mi uit bunicuța lipită de geam ferestrei până să mă zărească întorcându-mă acasa de la scoală, ca să poată rasufla ușurată, cu toate bunătățile pe masă, neștiind ce-anume să-mi dea întâi mănuțele acelea mici, zbărcite de bătrânețe dar atât de harnice și de dibace, mânuțe fierbinți… ce n-aș da astăzi să i le mai strâng la piept și să le mai sărut ! Dar ce să mai spun de mamele noastre ? Măicuța mea cea dragă, cum s-o pot uita ? Era ea mai severă, mai austeră, pe-atunci n-o înțelegeam bine, dar câtă dreptate-i dau acum, cand mamă fiind la rându-mi, mă trezesc să dau aceleași sfaturi, ce pot fi uneori chiar mai stricte decât ale ei, amintindu-mi de vorbele dânsei : „ ai să vezi ce înseamnă când ai să fii mamă, când vei avea copii tăi, atunci ai să mă înțelegi ”… și-ntr-adevăr, câtă dreptate avea și cât de mult aș vrea acum s-o am lângă mine și să-i spun : „ măicuță dragă, iartă-mă de te-am supărat, câtă dreptate ai avut tu ”! Când eram tineri poate nu înțelegeam așa bine sau, nu vroiam chiar, dorind să ne luăm singuri deciziile de cum vrem să trăim, firește era viața noastră, dreptul nostru de-a alege, ne simțeam mari și tari, vedeam în față viitorul și voiam să ne întindem aripile și să zburăm, sus, cât mai sus, așa ca păsările călătoare, unde ne trăgea instinctul, unde credeam că-i bine pentru noi dar, de câte ori nu ne-am lovit de tavan căzând la podea cu aripile frânte și numai mâna dulce a mamei alor noștri ne-au ridicat de jos, ne-au mângâiat aducându-ne alinarea sufleteasca, chiar dacă ne spuneau vorba aceea care ne pișca : „ ei, nu ți-am spus eu, nu te-am avertizat ? ” Ne enervam poate atunci, că prea aveau dreptate, prea le știau pe toate și noi trebuia să ne recunoaștem eșecul, oricât nu ne plăcea ! Știu că de multe ori părinții pot fi sâcâitori, agasanți, de multe ori sfaturile lor făcându-ne să reacționăm exact invers; eeii, ne ziceam, prea mai fac pe profeții dar, uite că venea momentul să constați singur, pe pielea ta că aveau dreptate când spuneau că „nu tot ce zboară se mănâncă ”… De câte ori nu ne-am întors sub aripa lor ocrotitoare, la căldură și sigurață că doar acolo ne vom vindeca rănile sufletești…

              Există și-alții, „copii de părinți ”, care altfel văd pe părinți,  mulți, puțini nu știu, dar cunosc de Casele de Bătrâni că-s pline de părinți depozitați, rămași în uitare, așteptând din când să le vină copiii, poate să-i mai vadă o ultimă dată înainte de-a închide ochii și asta le e cu mult mai dureros decât dacă nu ar fi avut copii. Sunt părinți azi, bătrâni, rămași singuri pe străzi, cerșind sau căutând prin gunoaie și prin resturi și de-i întrebi dacă au copiii, pleacă fruntea și lăcrimează… EI știu ca au copii pe-undeva, că-s bine, că sunt sus-puși poate, că le este rușine să-i prezinte în societatea în care trăiesc preferând să le ignore existența; EI cunosc asta, simt, dar nu vor să-ți mărturisească, e o rană vie, e o durere și-o rușine de rușinea lor, ce nu vor s-o împartă cu nimeni, nici chiar cu propria lor conștiința și dacă ai vrea să-i ajuți să-i găsească, refuză categoric, vrând numai să afle dacă sunt bine, daca sunt sănătoși, atât, că părintele rămâne părinte ! Stiu, unii vor spune că le e casa mică și nu încap, că n-au posibilități să-i țină fiind la lucru, că mai uită focul aprins, aragazul, că prea își mai târșie enervant pașii de colo-ncoace, că tot oftează și se plâng de orice, că-s neliniștiți, având dureri, insomnii, agitație, mulți pierzându-și memoria, devenind poate ei înșiși copii cu fel de fel de capricii, stricând atmosfera și ambianța celor din jur ! Știu toate astea, ba chiar îi pot înțelege uneori când spun că n-au posibilități de îngrijire, sunt la serviciu, n-ajung banii, n-au loc unde să-i pună, motive altele rezonabile, altele mai puțin… Însă mi se naște o întrebare firească depistând că în anii crizei economice, când mulți și-au pierdut locurile de muncă, mulți dintre părinți, acei ce aveau pensii, au fost luați acasă, golindu-se astfel azilurile de bătrâni ! Cum așa ? Simplu, dintr-o pensie, două, trăiește acum toată familia și bineînțeles nu s-a mai pus problema, nici dacă încap în casă sau nu, nici că sunt obositori, enervanți, greu de îngrijit! Concluzia? Un părinte poate crește zece copii, dar zece copii nu pot ține un părinte ! Grea e viața când ajungi părinte bătrân, bolnav și la nevoie !

               Din păcate însă, ne va veni și nouă rândul, le vom lua locul, vom deveni și noi o „ repetabilă povară ” cum scria marele poet Adrian Păunescu ! Vom plăti fiecare tributul ce ne aparține-n viață, după faptă și răsplată ! Totul se plătește aici „pe pamant, nu în gând” ! Eu, mi-am pierdut părinții, tatăl când aveam 9 ani și pe mama acum exact 20 de ani ! Aș vrea să-i cer iertare pentru multe, făcute și nefăcute, pentru tot ce poate a rănit-o, cu voia sau fără voia mea dar, din păcate acum nu mai am cui, nu mai pot, nu mă poate auzi ! O fac doar în rugăciunile mele acum, că dacă o fi undeva, acolo sus, poate mă aude, mă iartă și mă îndrumă cu aceeași dragoste dintotdeauna! Voi însă, care mai aveți, un tată, o mamă, socotiți-vă norocoși, mai sunteți copii încă, mai primiți sfaturi, ca după EI, veți fi orfani pe lume ! Arătați-le acum iubirea, nu după, acum când încă mai aveți timp, arătați-le cât vă sunt de dragi, cât vă lipsesc daca sunteți departe, spuneți-le să audă, nu să ghicească, nu că „ se înțelege ”,  spuneți-le cât de prețioși vă sunt,  că dacă or fi să se stingă, să plece împăcați sufletește că au lăsat în urma lor iubirea ce-au sadit-o ! Azi e mai greu cu pandemia, Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Părinții…,,Aici pe pământ, nu în gând…”” →

Din cele mai vechi timpuri multe s-au mai scris despre Adevăr și Minciună, întotdeauna o temă inepuizabilă, doi poli în care se zbate conștiința omenească, două concepte contradictorii, amandouă noțiunile fiind într-o luptă permanentă, conflictul Adevărului împotriva Minciunii și Minciuna împotriva Adevărului, încă de la începutul existenței umanității, odată cu apariţia omului pe acest pământ, ceea ce implică începutul existenței conștiinței. Se apleacă balanța, când înspre Adevăr, când înspre Minciună și parcă azi, mai mult ca niciodata Minciuna tinde să fie la rang de cinste, instalată în viața noastră socială în special, gura deschizându-se și eliberând-o cu mult mai multa ușurință, perfidie, impertinență, o caramelă a demagogilor, sărmanul Adevăr rămânând undeva uitat prin colțurile prafuite ale minții, acolo unde se mai zbate un pic de conștiință-n agonie.

După o legendă din secolul XIX, într-o bună zi Adevărul și Minciuna se întâlnesc pe-un drum, cea din urmă spunând Adevărului: „Astăzi este o zi minunată!”, Adevărul cercetează cerul puțin neîncrezător și constată că într-adevăr ziua era minunată. Mergând pe drum ajung la o fântână. Minciuna îi spune Adevărului: „Apa este foarte bună, hai să facem o baie împreună”. Adevărul, iarăși puțin suspect, verifică apa și costată că într-adevăr aceasta este foarte bună. Se dezbracă amândoi și încep să facă baie. Minciuna iese pe furiș din apă, se îmbracă cu hainele Adevărului și fuge. Adevărul ieșind din fântână începe să caute Minciuna pentru a-și lua hainele înapoi, dar Minciuna, nicăieri! Lumea, văzând Adevărul gol-goluț, își muta privirea cu dispreț. După un timp de căutare, bietul Adevăr se întoarce în fântână și dispare pe vecie, ascunzându-și rușinea. De atunci, Minciuna se plimbă prin lume îmbrăcată ca Adevărul, satisfăcând astfel cerințele societății, pentru că Lumea, preferă o Minciună frumos dichisită, disponibilă la orice moment, decât să vadă Adevărul gol-goluț. În anul 1896 Jean-Léon Gérôme face o pictură faimoasă, numită „Adevărul ieșind din fântână”!

Este cunoscut din Biblie întrebarea făcuta lui Iisus Christos, de către Pontius Pilat – guvernatorul Palestinei: „Ce este adevărul?” Această întrebare care-i frământa conştiinţa era de fapt o reflecţie asupra încercării minţii omeneşti de a cunoaşte Adevărul. Adevărul este problema care a preocupat dintodeauna teoria filosofică și științifică a cunoaşterii începând încă din antichitate, cu filosofii din Grecia Antică, ca Parmenide de exemplu în discursul său poetico-filosofic „Despre natură”, în care spunea că există două căi spre cunoştinţă: calea adevărului şi calea opiniei. Prima cale ne duce spre fiinţă, adică spre esenţa lucrurilor sensibile fiind calea adevărului, certitudinii și-a convingerii. A doua cale în cunoaştere, spune el, este calea „opiniei, a aparenţelor care stăpânesc cugetul oamenilor ajungându-se numai la incertitudine şi nesiguranţă. Alți filosofi antici au căutat să răspundă la această întrebare a fost Aristotel, Platon, Socrate dar și modernii filosofi precum Immanuel Kant, Rene Descartes, Gottfried Wilhelm Leibniz, Frederick Nietzsche, Paul Nathorp și alții s-au ocupat și au dezvoltat teoria adevărului. În „Critica raţiunii pure”, filosoful german Kant scria că definiţia adevărului este acordul cunoştinţei cu obiectul ei; „se cere însă a se şti care este criteriul universal şi cert al adevărului oricărei cunoştinţe”- (Kant 2009: 99).

Revenind la aceste două trăsături umane antagonice Adevăr – Minciună, depistăm că pot completa una pe cealaltă, de multe ori Minciuna ascunzând un sâmbure de adevăr și Adevărul de multe ori deviind, împrumută câte ceva din Minciună, vrând să se umfle puțin în pene! Adevărul are la bază realitatea, un fapt real petrecut, doar că oamenii deseori pot  transforma cu nonșalanță realitatea în Minciună, pentru a sluji diverse interese, scopuri – „ scopul scuză mujloacele”-, situații dificile create din dorința, nevoia de-a ieși din impas, cu orice preț, doar-doar să scape. De câte ori n-am simțit, de mici copii, această nevoie de-a minți, pentru a ne ascunde faptele, scăpând firește momentan de cicăleală, dar Adevarul, mai devreme sau mai tarziu, ieșind la lumină, am plătit un tribut cu mult mai mare. Pe-atunci, aveam teamă de consecințe, aveam remușcări de conștiintă, ceea ce oamenii maturi, încet-încet își pierd deseori aceste calități. Minţind, omul nu înțelege că de fapt se minte pe sine, scade în ochii celorlalți, pierzând astfel respectul și increderea celor din jurul său. W.Forster afirma că: „Minciuna aduce o slăbire a vieţii şi o micşorare a personalităţii, care face din individ prada sigură a tuturor ruşinilor şi a tuturor slăbiciunilor.”

Pentru cei ce mint, greu le-a venit prima data, pentru ca apoi Minciuna să le devină obișnuință, putând mult mai uşor să ascundă adevărul, să amplifice şi mai mult faptele, fără să observe chiar nici el că a devenit un vicios al Minciunii. Este o caracteristică a oamenilor slabi, lipsiţi de personalitate, învelindu-se în mantia ei cu scopul acoperirii neputinţei, a mediocrităţii și snobismului lor, din dorința de-a părea ceea ce nu sunt în realitate. Mint, pentru că prin Minciună cred că pot stăpâni sau domina pe cei creduli, dezinformați, într-un cuvânt, pe cei ce se pot lăsa de mâna lor conduși. În minciună se ascunde viclenia, răutatea şi înşelăciunea, perfidia și ipocrizia, acești oameni neavând scopuri curate, nobile, sunt doar mesagerii tragici ai Minciunii, mințind fără scrupule pentru satisfacerea scopurilor si intereselor personale numai.

Pentru o minte sănătoasă Adevărul înalţă omul, îl preţuieşte, nu-l degradează, nu-l înșeală, nu-l coboară în pesimism și rușine, îi dă speranţă și noimă vieţii parcurgând cu el drumul spre autocunoaștere și desăvârșire. Adevărul conferă omului siguranţă şi încredere în forţele sale, iar dacă acesta recunoaşte tot ceea ce este adevărat, atunci este capabil să separe falsul de autentic, implicit să descopere Minciuna. Limita dintre Adevăr şi Minciună deseori este greu de descifrat Adevărul putând fi mai mult sau mai puțin alterat de Minciună, ceea ce face ca acea pudră a Minciunii presărată peste adevăr să determine procesul de ,,fardare” al acestuia.

Adevărul reprezintă existența unei anume situații sau eveniment, este ceea ce majoritatea oamenilor percep ca realitate. Când doi sau mai mulți oameni sunt de acord în ceea ce privește percepția unui fenomen, se creează o convingere comună cu un sentiment comun provocat și dacă acesta coincide și unui grup mare de oameni, toți percepând ceva în mod similar, atunci acest sentiment este acceptat ca fiind adevărat; într-un cuvânt, un fapt real recunoscut de-o lume întreagă înseamnă Adevăr! Se întamplă deseori simțurile să ne înșele, fiecare om având capacitatea lui de-a percepe realitatea, el susținând totuși cu vehemență că nu minte și-i poate adevărat în  ce-l privește, acesta cunoscând un Adevăr al lui, dictat de conștiință pe care-l poate susține până în pânzele albe, jurându-se chiar pe ce-i este mai sfânt!

Ce poate face atunci un judecător, să zicem intr-un proces? Poate să decidă unde este ascuns Adevarul, unde Minciuna și unde Înșelâciunea nebenevolă a simțurilor, jocul de hazard al memoriei, poate chiar tulburări în timp și spațiu ale subiectului, punand verdictul de „mincinos” sau inducător în eroare al instanței judecătorești, „vinovat” condamnându-l? Câți condamnați la închisoare, ba chiar la moarte n-au fost duși pe nedrept, pentru ca dupa ani să fie scoși, de erau norocoși să mai traiască și dacă da, cine i-a despăgubit și cum, i-au dat anii pierduți inapoi? Nimeni timpul nu-l întoarce! Pot fi oameni diferiți cu „adevăruri diferite ” în funcție de percepția subiectului și deseori se produc astfel mari greșeli din necunoștință de cauza, dezinformare sau prea siguranță de sine a celui ce judecă. Percepția diferită, greșită uneori poate fi dintr-o cauză cauză medicală.

Luând văzul ca exemplu, toți oamenii privesc cerul, unii însă denumesc „cer azuriu”, alții „cer albastru”, deși același cer văd, unii văd „marea albastră”, alții albastă-verzuie și-astea se pot explica prin faptul că senzația culorii ajunge prin succesiunea de impulsuri electrice de la celulele nervoase receptoare de la nivelul retinei și-apoi prin intermediul nervului optic la centrul optic de pe scoarța cerebrala, lobul occipital, unde impulsul se transformă în culoare. Dar uite de exemplu că pe-acest circuit poate exista o anomalie, numită daltonism in cadrul așa zisei „orbirea culorii”, unde subiectul vede culoarea verde ce alții văd roșu, lucru descoperit doar prin testare, individul neștiind la început de tulburare. Ce se poate întâmpla atunci la semafoare, la mecanicii de tren, piloții de avioane? Alții au tulburare la albastru-galben, altii chiar o „orbire” totala a culorilor, numită acromatopsie. La fel pot există tulburări de auz într-un sens sau altul, când spre-o ultrasensibilizare, când invers, chiar asurzire, ca să nu mai vorbesc de cele cunoscute în lumea medicală ca fiind „acufene ”- zgomote, țiuit în urechi sau „fosfene”- senzație luminoasă in ochi, toate acestea provocând discrepanțe în mărturii.

Adevărul poate fi total, dar poate fi doar jumătate de adevăr, când se fac afirmații aparent adevărate ascunzându-se intenționat parte din el, ceea ce este echivalent cu Minciuna. Minciuna este o afirmație oferită de mincinos în mod premeditat sau spontan prin parțiala sau totala contorsionare a faptelor sau prin argumentarea lor selectivă. Deși minciunile premeditate sunt cele care sunt considerate de neiertat, se pot totuși identifica și minciuni spontane, nepremeditate, posibil determinate de lipsa de informare, de înțelegere sau de interpretarea greșită. Dar, de multe ori nu-i chiar ușor să spui Adevărul, acesta putând provoca mai multă durere, caz în care se apelează la Minciună, aceasta având în acest caz un rol umanistic, de protejare sau, din instinct de autoconservare.

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Adevărul și minciuna…” →

Târziu, trecut de miezul nopții… e ora când partea mare-a omenirii oftează în somnu-i adânc, alții copleșiți de grijile zilei căutând o evadare din faldurile grele ale neputinței și dezamăgirii, alții, pierduți, rătăcitori printre vise, cautând să răzbată intr-o lume ideală, onirică, departe de toate cele de fiecare zi, care în ultimul timp le tulburară liniștea! Târziu… dar nu pentru mine, care încă mai sorb câtiva stropi din cafeaua rămasă în cupă, într-o amorțeală plăcută, deși paralizantă, o visare cu ochii deschiși, deși ceasul de mult a arătat trecut de miezul nopții; vreau însă cu încăpăținare să mai trag de ziua scursă, după cum mi-aș trage capătul de cearșaf peste cap refuzând să cred că așa s-a mai dus o zi din calendar amăgindu-mă. De ce? Nu știu, poate din cauză ca n-am nimic prea bun de prevăzut, ci o infiripată teamă de necunoscut, o incertitudine a zilei ce va veni, doar știind că ce mi-a fost azi, mi-a fost bine, liniștit, mâine fiind alta… cum va fi? De-un timp am invățat să apreciez mult timpul, fiecare zi, fiecare oră, adunând momente de ferice, știind lecția, că fericirea o aduni strop cu strop și că depinde de intensitatea fiecărui moment trăit frumos.

Târziu… fac pași de du-te vino pe balcon, mai sorb un strop de cafea rece, amăruie și privesc cerul plumburiu, miroase a ploaie. Cu siguranță undeva plouă, în nări parcă-i simt mirosul și deodată un vântuleț șuieră zbârlindu-mi părul și stârnind ceva frunze gălbejite ale florilor din glastră și-ale glicinei ce-mi acoperă veranda. Plouă cu funze m-am găndit zâmbind pal și îndepărtând cu mișcări domoale câteva șuvițe rebele de pe frunte! E ceva și asta mi-am zis, măcar vântul mai tulbură liniștea asta ce-a năpădit orașul! Ce pustiu, o liniște de cremene… niciodată parcă atât de scufundat în negura nopții! Nu știu de ce, dar imediat îmi răsar boabe de lacrimi în ochi… mă simt impresionată, nu e romantica noapte ce-am vrea mulți s-o punem în versuri sau pe note muzicale, nu-i Serenada lui Schubert, nici Moonlight de Beethoven, ci-i mai mult un Adagio de Sebastian Bach ce-mi sună ușor în urechi de la tranzistorașul meu.

E… CARANTINA… mă trezesc la un moment din visare analizând cuvântul; pare atât de frumos la pronunție, CA-RAN-TI-NA… ce sonoritate muzicala are, ca un nume de femeie, ce rezonață, plin de vocale, dar și consoane, ce frumos se intercalează și se împletesc unele cu altele! PAN-DE-MI-A… și ea are o sonoritate muzicală! Îmi scutur capul să mă trezesc din gănduri, ce nebunie… auzi, frumos cuvânt CARANTINA și PANDEMIA! Am inebunit de tot? Cum poate fi? Are atâta încărcătura negativă, cuprinde atâta suferintă, atâta grijă omenească, atâta teamă, atâta incertitudine pentru ziua ce va veni, atâta singurătate, atâta izolare! Mă găndesc la câtă durere există, unele ființe s-au dus, altele se duc chiar în momentul de față, altele se vor duce, mă gândesc la cei neajutorați, la cei ce-așteaptă o lumină, o speranță în zare, o miluire, binecuvântare…

Privesc cerul, la fiecare 5 minute sau mai puține moare un om… câte oare suflete se îndreaptă spre cer acum? Căte oare mă privesc de sus cu ochi nedumeriți? Câte vise destrămate? Câtă durere-a despărțirilor? Și unii mai aveau încă multe de facut pe-astă lume, multe de dăruit, încă multe socoteli de închis cu viața! Ce stranie senzație, mă furnică pe spate și tresalt de-un fior glacial, de parcă m-ar atinge șira spiării cu o bucată de gheață, ca gheara Morții! Mă cuprinde frica, mi se cuibărește în sân și mă roade încet, cu satisfacția învingătorului. Mă scutur de parcă aș vrea s-o alung din mine, de pe mine și de pe toți cei suferinzi. Doamne, de-aș avea putere, de-aș putea, ca printr-o vrajă, aș alunga această năpastă căzută peste omenire! Vreau să mă pot reîntoarce la viața de dinainte, așa cum ne-a fost la fiecare, mai bună, mai puțin bună, dar atunci trăiam cel puțin, poate cu neajunsuri, dar cu speranțe, cu visuri…doar când pierzi ceva îî poți înțelege valoarea adevărată!

Ce-avem AZI? Peste câteva ore se va lumina de-o nouă zi… ce ne va aștepta? Vreo minune la răscruce de drum, în haosul în care trăim, vreo lumină poate în bezna unde sutem azvâliți? Vreun zori de zi trandafiriu cu exuberanța unei vieți adevarate și nu coșmarul ce-l trăim de-un timp? Ne-om ridica de jos, de cum azi suntem îngenuncheați în fața unei sorți nemeritate? Avem vreo vină că ne-am înmulțit prea mult pe-acest Pământ ce nu mai vrea să ne suporte deasupra lui? Ne cere lutul îndărăt? Nu mai vrea EL sau… câțiva care dispun de viețile noastre, noi reprezentând doar simple cifre, vrând să ne treiere ca spicii, să ne decimeze?

Care oare ni-i STAPÂNUL sau… STAPÂNII? Vreau VIAȚA înapoi și-o vreau liniștită, calmă, în pace și armonie; nu vreau nici bogății, nici ranguri, nu vreau nimic ce nu pot lua cu mine! Îi vreau pe ai mei lângă mine și eu pe lângă ei, trăind fericiți, doar pentru că putem trăi! Cer mult? Vreau să văd iar orașul meu plin de viață până târziu, plin de luminile vitrinelor și lampioanelor, vreau să simt cu toate simțurile ascutite forfota străzilor, scrâșnetul roților și claxoanele mașinilor ce-ți străpungeau auzul, atât de enervante altădată, vreau să aud voci și strigăte, chemări pe nume, glume și râsete zglobii, hârjoana copiilor după terminarea școlii, plimbările îndrăgostițițor, mână de mână ; vreau luminițele de sărbătoare să strălucească pe străzile azi pustii, vreau ca la fiecare fereastră unde azi se-ascunde teama sub storurile trase și închise ermetic, să lucească globurile colorate-n pomii de iarnă, vreau la balcoane să pâlpâie beculețe de toate culorile, îl vreau pe Moș Crăciun să ne vină la fiecare în prag cu sacul plin de visele ce le-am pierdut, ce s-au zdrobit de-un zid dur, pe care scrie NU, de visele ce le-am mai putea încăface… Ah, cât de multe VREAU, ca un copil mic și dornic de tot ce vede, că-mi tresaltă inima și sufletul avid de dorințe… VREAU să trăim iar clipa de azi precum ne-a fost odată, prezentul și viitorul, că prea mai trăim ascunși prin faldurile treculului, pierduți prin vălurile amintirilor, intr-un „a fost odată, ca niciodată…”

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: A încremenit orașul” →

29 Mai 1453! Căderea Constantinopolului! Nașterea Istanbulului! O mare parte din trupul Greciei s-a smuls din patria-mamă-litoralul Asiei mici, Constantinopolul fiind cotropite de otomani! Orașul Constantinopol, orașul „etern”, cândva cetatea Bizanțului, far intre Vest și Est, bijuterie a Bosforului, plină de temple dedicate Dimitrei, Afroditei, lui Zeus, Poseidon și Apollon, unul dintre cele trei orașe eterne, alături de Ierusalim și Roma, a fost capturat de turci și numit Istanbul.

Este unul dintre cele mai șocante și tragice evenimente din istoria lumii, care au marcat sfârșitul milenarului Imperiu Bizantin. Evenimentul este descris George Frantzis, un scriitor bizantin, prieten apropiat și consilier secret al ultimului împărat al grecilor, Constantin Paleologos, în Cronica lui Căderea Constantinopolului astfel: „Turcii au devenit stăpâni ai Constantinopolului marți, 29 mai 1453, la ora două și jumătate la prânz (rețineți ora, ora la care va face transmisia Președintele Erdogan!). Au răpit și i-au capturat pe cei din fața lor, i-au măcelărit pe cei care au încercat să reziste și, în unele locuri, pământul nu a putut fi văzut de numeroasele cadavre căzute. Spectacolul a fost oribil. S-a auzit doliu peste tot și femei de toate vârstele au fost răpite. Femeii tinere, fete și călugărițe au fost târâte de păr din bisericile unde s-au refugiat, în timp ce plângeau și se rugau”. Modul în care ultimul împărat a fost sacrificat, precum și faptul că nu s-au salvat informații despre ultimele sale momente pe câmpul de luptă, a fost o sursă de inspirație pentru diverse legende, mai ales cea a „regelui marmorat” care așteaptă să își recupereze Orașul și Imperiul.

Armata bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, din care 2.000 erau mercenari străini. Cetatea Bizanțului avea de asemenea circa 22,5 km (14 mile) de ziduri, probabil cele mai puternice ziduri fortificate aflate în existență pe atunci. Otomanii aveau o armată uriașă, așa ca-ntotdeauna, „câtă frunza, câtă iarba”. S-a estimat că număra între 80-100.000 de oameni, inclusiv 10.000 de ieniceri, trupe de elită. Mehmed al II-lea a adunat o flotă pentru a asedia orașul de pe partea dinspre mare. Pentru că nu putea intra în portul Bizanțului, blocat cu un lanț uriaș, sultanul a dat ordin să fie trasă pe țărm.

Otomanii au angajat un inginer transilvănean pe nume Orban, care era specialist în construirea de tunuri, arme care la acea vreme reprezentau o noutate în tehnica de luptă. Orban a construit un tun enorm, botezat „tunul Basilic”, măsurând peste 8 metri lungime și circa 75 cm diametru, care era capabil să lanseze un proiectil de 544 kg la o distanță de aproape doi kilometri. Deși bizantinii aveau și ei tunuri, acestea erau mult mai mici. Tunul lui Orban nu avea precizie, încărcarea dura trei ore și ghiulelele erau puține; s-a prăbușit sub reculul propriu, după numai șase săptămâni. Planul lui Mehmed a fost să atace zidurile și șanțurile care protejau Constantinopolul dinspre vest, singura parte a cetății care nu era înconjurată de apă. Armata otomană și-a așezat tabăra nu departe de oraș, în Lunea Paștelui, 2 aprilie 1453.

Timp de mai multe săptămâni asediul nu a avut rezultatele așteptate. Turcii au atact frontal zidurile de mai multe ori, dar au fost respinși cu mari pierderi. Întâmplător sau nu, pe 22 mai 1453 au apărut semne cerești curioase; Luna, simbol al Constantinopolului, se zice ca s-ar fi întunecat în urma unei eclipse, confirmând o profeție despre sfârșitul orașului. Patru zile mai târziu, întreg orașul a fost acoperit de o ceață deasă, o situație neobișnuită în acea vreme în luna mai. După ce s-a ridicat ceața, în seara aceea „flăcări au învăluit domul bisericii Agia Sofia, iar luminile puteau fi văzute și pe ziduri, strălucind în depărtare, în spatele taberei turcești (înspre vest)”. Unii clerici au interpretat asta ca fiind Duhul Sfânt părăsind catedrala. Aceste fenomene au fost însă efectele locale ale catastroficei erupții vulcanice de la Kuwae din Oceanul Pacific. „Focul” văzut s-a interpretat ca fiind o iluzie optică datorată reflectării unui apus de soare roșu intens de norii din cenușă vulcanică, aflați sus în atmosferă. În dimineața zilei de 29 mai a început atacul final.

Primul val de atacatori a fost format din trupele auxiliare (asabi), care erau slab pregătiți și echipați și au avut doar rolul de a ucide cât mai mulți apărători posibil. Al doilea val, format în majoritate din anatolieni, s-a concentrat asupra unei secțiuni de ziduri din nord-vestul orașului, care era parțial prăbușită în urma loviturilor de tun. Această secțiune de ziduri fusese ridicată mai recent, în secolul XI și era mult mai slabă; cruciații care au atacat cetatea în 1204 au spart zidurile în același loc. Otomanii au reușit în cele din urmă să pătrundă, dar au fost respinși după scurt timp de apărătorii bizantini.

Bizantinii au făcut față celui de-al treilea val de atacatori, dar generalul genovez Giovanni Giustiniani, unul din comandanții armatei bizantine, a fost rănit grav în timpul atacului și lipsa sa de pe metereze a provocat panică în rândurile apărătorilor. Otomanii au dat năvală în cetate. Împăratul Constantin al XI-lea însuși a condus ultima linie de apărare a orașului, murind în luptă pe străzile orașului său, alături de soldații săi. Orașul Constantinopol a fost în cele din urmă capturat de turci! Aceasta a marcat sfârșitul Imperiului Bizantin și Istanbulul a devenit capitala Imperiului Otoman.

De-a lungul timpului otomanii au ars, au distrus temple și bisericile grecești transformându-le in ruine, altele chiar și azi servind ca staule pentru turmele de animale (vizionat personal la TV)! Trei la numar biserici ale Sfintei Sofia au distrus, una fiind la Trapezunda, cimentând și distrugând fresce și icoane de Sfinți de-o frumusețe și valoare istorică inestimabilă.

Zilele astea chiar, Turcia a preluat catedrala Agia Sofia din Constantinopol, considerată Muzeu, un monument de-o valoare arhitecturală și istorică inestimabilă, ignorând că face parte din patrimoniul mondial, protejată de UNESCO, o capodoperă a culturii universale, Președintele Erdogan a semnat ad-hoc decretul prin care Agia Sofia o transformă din SIMBOL al CREȘTINĂTĂȚII în moschee! Ce știm despre Agia Sofia?

AGIA SOFIA, este unul dintre cele mai mari temple din lume, cunoscută sub numele de Biserica Sfânta Înțelepciune a lui Dumnezeu sau pur și simplu Marea Biserică, având o caracteristică unică: este un lăcaș care a reprezentat un loc de cult nu numai pentru ortodocși, ci și pentru catolici și chiar și unii musulmani pană azi, ce-au simțit nevoia până și ei de-a se ruga Sfinților Ortodocși; a fost transformată după cucerire în moschee islamică, iar în 1934 în muzeu de Mustafa Kemal Ataturk, modernizator al Turciei și-așa a funcționat până acum, fiind socotită ca monument de importanță mondială sub egida UNESCO, făcând parte din PATRIMONIU MONDIAL. Puțini cunosc din istoria acestei perle arhitectonice și estetice considerată minune! Pe locul celei actuale a existat o biserică cu același nume construită în timpul domniei lui Constantin I și a lui Constantin II, incendiata în 532 d.Hr.

Clădirea actuală a început să fie ridicată din același an și inaugurată la 27 decembrie 537, în timpul domniei lui Iustinian I, de către inginerii Anthemius din Tralles (Aidinio) și Isidore din Milet. Biserica este construită în stilul arhitectural al unei bazilici cu cupolă. Zona principală a clădirii este aproximativ de forma unui cub. Patru stâlpi uriași, (stâlpii pătrați construiți), distanțați la 30 m între ei, susțin cele patru arcade mari pe care se sprijină cupola, cu diametrul de 31 de metri. Cupola dă impresia că este suspendată din cauza ferestrelor care se află în jurul bazei sale, istoricul modern Prokopios spunând că dă impresia că este o bucată de cer care atârnă pe pământ, iar razele Soarelui care intră în spațiu dau impresia că sunt conduse din cer purtând pe ea inscripția „Biserica Constantin cel Mare”. În vârful cupolei se afla marea „cruce” (sprijinul orașului), care a fost înlocuită apoi de semilună. Pentru finalizarea proiectului colosal, 10.000 de meșteri au lucrat neîntrerupt timp de șase ani, în timp ce s-au cheltuit 320.000 de lire sterline (aproximativ 120.000.000 de euro).

Din fiecare loc în care elenismul a existat, s-a făcut o ofertă: Marmore verzi din Mani și Karystos, trandafirii din Frigia și cei roșii din Egipt. Restul lumii a oferit pietre prețioase, aur, argint și fildeș, pentru decorarea interioară. După convertirea templului în moschee, au fost adăugate patru minarete. După căderea orașului în mâna turcilor, a avut loc ultima liturghie a Impăratului Constantin Paleologou, unde și-a cerut iertare pentru eventualele erori strategice, dupa care a dispărut pe-o anume ușă, rămasă închisă în urma lui (până azi ferecată!), legenda spunând ca va reapare atunci când Constantinopolul va redeveni grecesc!

După cum se spune, înainte ca Mohamed al doilea să acapareze orașul, Impăratul Constantin a ordonat să se transporte „trapeza sfântă” și toate obiectele bisericești de valoare, departe de oraș, ca să nu cadă în mâinile turcilor, încărcându-se totul în trei corabii, dar ultima, aceea ce avea „agia trapeza”- cum se spune pe grecește, s-a scufundat in apele Bosforului, lângă Marmara! De-atunci și până azi, în locul scufundării „agiei trapeze”, apele sunt intotdeauna linistite, indiferent de ce turbulențe și condiții climatice domină în jur! În același punct, pe primul deal al Constantinopolului și la mică distanță de Marele Palat și Hipodromul orașului, în trecut au fost construite încă două temple, care au fost distruse de foc. Influențele arhitecturale ale Agiei Sofia pot fi găsite în mai multe biserici ortodoxe de mai târziu, precum și în moscheele otomane, cum ar fi Moscheea Suleiman, aceea albastră de vis-a vis de Agia Sofia, Moscheea Sultanahmet ce-au încercat s-o copieze, fără însă să ajungă la perfecțiunea arhitecturală a primei.

În afară de designul său arhitectural, al bazilicii unice în lume pe vremea aceea, mai faimoasă decât Templul lui Solomon după spusele lui Iustinian, Agia Sofia se remarcă și pentru bogata decorare interioară, icoane si fresce de-o frumusețe angelică, ce-au suferit daune severe și de la franci, dar în principal, de la cuceritorii turci în timpul stăpânirii otomane, picturile murale fiind spălate și frescele Sfinților cimentate, care până azi rămân ascunse ochiului, doar anii trecuți, la o reparație, au ieșit la iveală unele porțiuni de fresce de-o perfecțiune și frumusețe inegalabile! Biserica a fost sediul Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol în întregul Imperiu Bizantin și a fost cea mai importantă a Bisericii Ortodoxe. Până în iulie 2020 a continuat să funcționeze ca muzeu, în timp ce-n ultimii ani au avut loc evenimente culturale neadecvate lăcașului sfânt, cum ar fi spectacole de modă, cu modele semiîmbrăcat, voaluri și accesorii de îmbrăcăminte atârnate de icoane, adică nici-un pic de respect pentru Lăcașul Domnului și cel de rugă al creștinilor… strigător la cer! Eforturile UNESCO de a salva mozaicurile templului continuă până în prezent.

La 10 iulie 2020, Consiliul de Stat al Turciei a decis transformarea în moschee. Președintele turc, Recep Tayyip Erdogan a semnat decretul imediat. Într-un discurs, Președintele turc a anunțat că prima rugăciune musulmană va avea loc pe 24 iulie, aceasta dată având o semnificație deosebita, simbolică pentru turci, alegându-se chiar și ora, încât să cuprindă data exacta a căderii Constantinopolului, ca tropeu, dar în același timp să însemne căderea unuia din cei 4 STÂLPI ai CREȘTINĂTĂȚII, a înseși ORTODOXIEI, încercând sa facă din  Constantinopol, simbolul lumii musulmanice.

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Constantinopol, orașul etern și catedrala Agia Sofia” →