Strada Puccini era prima stradă din parcelaria “Parcul Snic” (începută în anii treizeci ai veacului XX), paralelă cu Calea Floreasca. La un capăt se termina în strada Bartok Bella, iar la celălalt se termina în strada Ceaikovski. În plus, tăia și era tăiată de strada Glinka. Inițial strada avea un număr, iar numele Puccini l-a primit prin 1948-1949.
Casa de la numărul 4 (casă în care m-am născut) a fost construită între 1939-1940. Locul casei a fost cumpărat în devălmășie de către tatăl meu, avocatul Virgil Nemoianu, și bunicul meu matern, colonelul în retragere Romulus Boldea, la acea vreme, Președintele “Comunității de avere grănicerești” din Caransebeș. Tot în devălmășie cei doi au construit casa: două treimi au fost plătite de Romulus Boldea și o treime de către Virgil Nemoianu ( la acea vreme secretar-general al “Uniunii exportatorilor de animale”). Casa a fost construită după planurile unui arhitect italian, care a mai ridicat asemenea case în zona. În construirea ei s-au folosit cele mai bune material existente la vremea respective. Casa avea ceva dintr-o vila mediteraneeană și, cum ziceam, fusese foarte solid zidită.
Erau două etaje așezate pe un parter și un demisol locuibil.
Parterul și primul etaj aveau planuri identice. În casa scărilor se intra printr-un fel de pridvor larg, acoperit cu olane. Din eleganta casă a scărilor, cu trepte late, mozaicate și aplicații din lemn de castan, se intra în câte un antreu spațios cu mozaic pe jos. Antreul avea o fereastră dând spre un balcon vast și fereastra era protejată de un grătar din fier forjat, negru. Din antreu se intra într-un hall mare, de circa șase pe cinci metrii, din care se deschideau patru uși. Prima ușă era cea a antreului, urma o fereastră foarte mare și o ușa de sticlă care dădea într-un balcon vast cu aspect de loggia. Ușa următoare era foarte mare și făcea parte dintr-un glasswand care corespundea unei alte încăperi. O încăpere care urma să fie bibliotecă și birou. La rândul ei acea încăpere dădea printr-un alt mare glassvand într-o altă cameră ce urma să fie sufragerie. În lungul celor două camera amintite era un balcon lung. Atunci când glasswand-urile erau deschise, creând un singur trup, cele trei camera alcătuiau un ansamblu impresionant. Pe partea stângă a hall-ului era o ușa de stejar, vopsită alb, pe care se intra în dormitor. Dormitorul, la rândul lui, avea ferestre largi și care corespundeau unui al treilea balcon. În dreapta era ușa care răspundea la baia, mare, prevăzută cu cadă și bideu. O a două ușa, în stânga, dădea într-o camera mai mică, la rândul ei prevăzută cu o fereastră mare. Ultima ușa a hall-ului comunica într-un coridor lung care ducea la bucătărie, cămară și un corp sanitar de serviciu. Din coridor, o ușa se deschidea spre scara de serviciu care ducea la pod, la pivnițe, și camerele eventualului personal auxiliar. Fiecare încăpere avea câte o masivă sobă de teracotă de culoare brun deschis, iar hallul avea o sobă de teracotă dublă în formă de cămin.
Etajul al doilea era de plan diferit. Era acolo un apartament cu două camera mari, cu baie și bucătărie spațioasă și un mic balcon. Lângă el era o garsonieră având o camera mare, baie și antreu . În tot lungul dinspre stradă era un balcon lung, având marginea acoperită cu olane și dând impresia de mansardare. La demisol erau două garsoniere identice aceleia de la etajul al doilea. Curtea era destul de spațioasă și partea din spate era acoperită cu beton asfaltat și adăpostea pivnițe suplimentare pentru lemne și cărbuni.
Din capul locului “partea” tatălui meu a fost apartamentul de la etajul întâi și una dintre garsonierele de la subsol. Restul casei urma să fie împărțit între mama mea și sora ei, măritată în 1945 Cincheza. Până atunci Romulus Boldea a decis să își închirieze partea din casă. O decizie care în viitor, în condițiile noului regim politic, se va dovedi să fi fost nefericită.
Oricum, pentru vremea respective, ”planul” era bun. Chiriile încasate reprezentau pentru proprietar un venit decent reprezentând, aproximativ, salariul mediu al vremii.
Acei chiriași au fost evreul, refugiat din Germania, Carol Elbogen și soția să Elsa, care au închiriat apartamentul de la etajul al doilea, și familia lui Francisc Rambosek, ovrei austriac naturalizat în România, fost director de întreprindere în Galați. Ambele familii vor sta ani îndelungați în Puccini 4 și viața lor s-a împletit cu cea a proprietarilor casei. Garsonierele au fost închiriate unor burlaci sau tineri căsătoriți și se preconiza că aceștia vor rămâne doar pentru scurtă vreme. În privința celor arătate până aici se cuvin câteva observații.
Planurile de viitor și evoluția “casei” arată foarte limpede că “socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, că viața nu poate fi prevăzută. Dar instaurarea regimului comunist a împins istoria casei Puccini 4, ca și a întregii țări, într-o direcție cu totul diferită. În acest sens o istorioară a altei case se potrivește.
Într-o asemenea casă a fost mutat un “tovarăș” care, foarte mândru, spunea, ”am primit o casă cu hal (fonetic)”, bătrânul proprietar a mormăit doar, ”în ce hall (hol) am ajuns”.
Despre trista soarta a lui Carol Elbogen am vorbit într-un text anterior, ”Câțiva Evrei din Floreasca”.
Al doilea chiriaș era, cum am spus, austriacul naturalizat, Francisc Rambosek.
Francisc Rambosek, zis Frantz, era slab, uscat, arogant și în fond fără substanță. El trăia o “formă”. Vorbea rău românește, era vegetarian, dormea în frig și zilnic fuma două țigarete. Soția lui Ștefania, era mică de statura, cu un nas ca o pipă și la bătrânețe ajunsese pitică, cu greu vorbea rău românește. Între ei vorbeau o germana iudaizată. Erau complet neprofesanți ai mozaismului. Ea avea obiceiul ca după amiaza, mai ales Dumineca, să cânte la clavir piese cunoscute din repertoriul vienez, mai ales valsuri. Ștefania își pierduse orice fel de îndemnare pianistică și comitea falsuri dureroase. Ele îl chiniuau cu precădere pe vărul Constanți (Dinu) Nemoianu (ulterior Profesor la Politehnică) dar care era un meloman dedicat. Cei doi avuseseră doi fii. Cel mai în vârstă căzuse pe front, cred, la Cotul Donului. Al doilea, Paul zis Bubi, urma să devină un violent adversar al “proprietarilor” (Nemoianu, Cincheza).
Bubi  se căsătorise, mult sub condiția lui, cu o anume Whilhelmina, cunoscută însă drept Vilma. Ea avea origini mai degrabă dubioase, o mamă servantă, de origine germană, și un tată cel puțin incert, dacă nu direct doar bănuit. Era o femeie mare, șleampătă, cu voce de strasza meșter, și mers  tropăitor. Mânca mult și apoi se văita de dureri de inima. Probabil erau indigestii, dar boala de inima i se părea mai potrivit de declarat, aproape o promoție socială. Era mult bârfită de mama mea și sora ei (Sivia Cincheza). Ele aveau obiceiul să o iscodească și apoi comentau malițios și cu citate luate din context. Scopul era de a da mai mare autoritate propriilor spuse sau, pur și simplu de a crea agitație fără rost. La un moment dat tatăl meu le-a spus, ”păi da, Vilma este farul vostru călăuzitor”. Mai apoi au încetat să își mai vorbească. Bubi și Vilma au avut o fiică, Florentina zis Tina. Era de fapt o față bună și obținuse rezultate lăudabile ca înotătoare la stilul liber. Cred că într-un an a fost și campioană națională. Ulterior s-a refugiat în Germania federală. În ciuda faptului că apartamentul era încărcat, prin 1953 acolo, ”Spațiul Locativ” a mai introdus o familie; Octavian Lascu, soția lui Maria și fiica Alice.
Aceste supraglomerări erau o expresie a mizeriei sociale dar ele erau făcute și deliberat, pentru a ține pe oameni sub tensiune, incertitudine, în chiar ceea ce ar fi trebuit să fie căminul lor.
Octavian Lascu era un om înalt și voinic care, la un moment dat, va fi avut ceva din chiposenia ardelenească. Fusese avocat în Oradea, provenind dintr-o familie de preoți din Beiuș, și membru al Partidului Național Liberal. Vreme de circa cinci ani a petrecut în închisorile comuniste, inclusiv la canal. Soția lui, Maria, era profesoară de geografie la Școală Ghika-Tei. Era o ființă tăcută și plictisitoare. Aveau o fica, Alice, care a devenit avocată și apoi s-a măritat cu un medic veterinar din Tuzla, Dobrogea. Inițial Octavian Lascu a căutat să se prezinte ca “un om din popor”, se recomandase ca “tehnicianul Lascu” și chiar sugerând a fi în grațiile regimului. A fost rapid deconspirat de către tatăl meu care l-a întrebat scurt, ”pe Lobontu îl cunoști?”. Lobontu fusese șeful organizației liberale Oradea și bun prieten cu tatăl meu. Apoi au intrat în relații civilizate care nu au fost niciodată cordiale. Octavian Lascu avea anume morgă și ticuri “ardelenești” care pe tatăl meu îl enervau. Oricum prin mutarea familiei Lascu, apartamentul de de la parter a devenit supra aglomerat, la limita promiscuități.
Bătrânii Rambosek foloseau cele două camera, din spate, și baia. Bubi, Vilma și Tina foloseau încăperea ce ar fi trebuit să fie “birou/biblioteca”. Familia Lascu folosea încăperea ce ar fi trebuit să fie sufragerie. Bucătăria o folosea exclusiv familia Rambosek. Familia Lascu își gătea pe coridor. Hall-ul era comun și devenise o adevărată hală de vechituri. În acel hall fuseseră îngrămădite felurite piese de mobilier, unele frumoase, un enorm pian, și alte asemenea căci, în anii cincizeci, Bubi și Vilma fuseseră pasionați colindători ai “talciocului”. Starea psihică era explozivă și astfel au început nenumăratele procese Lascu vs. Rambosek și Rambosek vs.Lascu. Cei doi erau bine cunoscuți în sălile tribunalelor și într-un articol din “România Liberă” fuseseră și pomeniți ca procesomani. Miza proceselor era cam în acest fel: cine a stins sau nu a stins lumina din closetul comun, câtă apă folosește fiecare locatar din apartament, cât spațiu este ocupat de locatari în hall-ul comun, cine a mutat din loc anume piese de mobilier și asemenea. Între procese cei doi se bombardau reciproc cu denunțuri la serviciile de cadre sau la posturile de miliția.
La un moment dat Octavian Lascu a telefonat la Ministerul unde lucra, ca funcționar minor, Bubi și s-a adresat, ”Va rog cu tovarășul ministru Lascu”, deci deconspiandu-se total. La rândul său Bubi întocmea numeroase denunțuri împotriva lui Lascu. Citate dintr-un asemenea denunț au fost cuprinse în unul în care tema era impropria și abuziva folosință a chiuvetei de pe coridor. ’Lascu Octavian a ridicat un scăunel bine dimensionat, urmărind să mă lovească; să-mi dea cu el în cap”….”Lascu Maria a îndrăznit să mă îmbrâncească, pentru a mă determina să lovesc; să încing bătaia”…”atrag atenția că trecutul lui Octavian Lascu a făcut necesară reținerea lui la Canal”. Asemenea “cauze” erau cuprinse pe mii și mii de pagini dezbătute ani de zile în tribunal. În fond acest caz arăta nivelul la care fuseseră coborâți oamenii. Atât Lascu, cât și Rambosek, erau două mediocrități absolute. În condiții normale ei ar fi putut trăi anonimi și salvând aparențele. Mizeria locativă îi coborâse însă în ridicol absolut.
În casa din Puccini 4 erau și alți chiriași îngrămădiți de autorități într-o casă menită să adăpostească o familie lărgită.
La etajul al doilea, în apartamentul închiriat de Carol Elbogen, fuseseră băgați sportivul de duzină Pop, cu nevasta și un copil mic. Acei derbedei au terorizat pe bătrânul Elbogen și nadajduiau să îl extermine. El a fost salvat de către părinții mei care l-au mutat în camerele de service de la demisol și în loc au mutat pe Antal Bella și soția lui, țiganca Ecaterina Negru și care folosea, ca “nomme de guerre”, numele Vasilica. Pe aceștia Pop nu putea să îi terorizeze și deci s-au mutat. În locul lor a venit și a stat o vreme ciclistul Ioan Cozma.
Bella era fiul, dintr-o legătură morganatică, al lui Rosza Kovacsy, care a fost servitoarea părinților mei și de fapt membru al familiei.
Rosza era originară din “secuime”, mai exact din Hoghiz. Era scundă, voinică și cu față lată cu trăsături asiatice. Nu a reușit niciodată să învețe bine românește dar în schimb începuse să vorbească rău ungurește. Mereu tatăl meu o dădea că exemplu de cum ar trebui să fie făcută “românizarea”. Iar fiul ei Bella nu știa ungurește de loc. Era o femeie de mare caracter și curaj și o loialitate necondiționată. Între altele prin ea am ajuns la numele Tani (sub care mă cunosc prietenii). Ea îmi spunea ca mic copil Șani ( diminutivul maghiar de la Alexandru) și de aici am ajuns la Tani. Iar eu în loc de Rosza îi spuneam “Lala” și sub numele asta a rămas.
Alți chiriași au locuit în garsonierele de la demisol.
Familia Florescu, ea fică de preot din zona Neamț, apoi, în aceiași garsoniera dupa aceea s-a mutat, cumnata ei, Scripcaru. În cealaltă garsonieră a stat o vreme Mioara Ștefănescu, o femeie frumoasă, ”cu temperament”, poreclită și “capra”. S-a sfârșit tragic, căzând de pe o stâncă în cursul unei excursii în Bucegi. În acea garsonieră s-a mutat apoi Petre Marinescu. Un om cumsecade, voinic și proprietar al unui automobile Fiat din 1924 (folosit la unele filmări).
Dar masa locativă constantă, al cărei destin a fost legat de casă Puccini 4, au fost cei din familiile Nemoianu și Cincheza.
Inițial,dintre membrii familiei proprietar, în casă au locuit tatăl, mama și fiul lor mai mare, Virgil Petre (Pilu). Curând acolo s-a mutat, cu idea de a sta o vreme, pe timpul studenției, sora mamei mele, Silvia (tanti Miky). Ei toți locuiau în apartamentul de la etajul întâi, cum ziceam, proprietatea tatălui meu. În 1943 s-a născut Romulus Pavel (Romi). În anii războiului, mama mea și cei doi băieți, și pe vremea vacanțelor studențești tanti Miky, stăteau luni de zile la părinții lor, colonelul în rezervă Romulus Boldea, în Caransebeș sau în casa strămoșească din Borlovenii Vechi, la poalele Semenicului. Ulterior șederea lui tanti Miky s-a permanentizat. După absolvirea Facultății de Limbi Germanice ea s-a măritat cu contabilul Coriolan Cincheza, care era originar din Mehadia, deci consătean cu tatăl meu care l-a și “patronat” în anii de tinerețe, și era contabil la “Uniunea Sindicatelor Exportatorilor de Animale, deci subordonat al tatălui meu. Cei doi s-au mutat în garsoniera de la etajul doi, dar de gospodărit cele două familii gospodareau împreună. Aranjamentul anterior, navetarea celor două surori și a copiilor către Caransebeș și Borloveni, a continuat până în 1948, când comunismul s-a instaurat cu tot cortegiul sau de orori și suferințe.
În iunie 1948 tatăl meu a fost arestat, ”doar” pentru ceva mai puțin de un an și veniturile lui au scăzut dramatic. A început perioada luptei pentru supraviețuire și a lipsurilor de tot felul. În 1948, într-un moment economic cu totul nepotrivit, familia lărgită a crescut încă mai mult prin nașterea mea și a Otiliei, fica unică a lui Uică Cori și tanti Miky. Deosebit de dificili și periculoși au fost anii 1952-1954 cand bunicul meu matern, ofiterul în rezervă  K.u.K Romulus Boldea, a fost arestat și deportat.
Toți Nemoianu stăteam în apartamentul de la etajul întâi dar mereu sub spaima că vor fi introduși, obligatoriu, chiriași. Legislația comunistă acorda doar opt metri pătrați de spațiu locativ pentru un adult,  de 18 ani, și apartamentul cuprindea cu mult mai multă suprafață. În aceste condiții, pentru câțiva ani, părinții mei au folosit tactica găzduirii unor studenți și apoi, câțiva ani buni, primind “în spațiu” pe vărul Dinu Nemoianu, fiul doctorului Iosif Nemoianu și nepotul lui Petre Nemoianu, Profesor la Politehnică. Era un om calm, foarte echilibrat și plăcut.Familia Cincheza stătea în garsoniera de la etajul doi dar toată gospodăria se face în comun, Nemoianu-Cincheza. Era un mod care s-a dovedit util în lupta de supraviețuire. În esență eram un “trib” închis și autosuficient. Relațiile cu lumea din afară erau absolut minimale. Probabil că atunci am căpătat obișnuința de a ignora total cele din “afară”, de a le considera ocazionale și fără importantă. Relații strânse aveam doar cu familia Popescu din Rahmaninov.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Puccini 4” →

Numărul din Primăvara/Vara 2018 al revistei “The Wheel”, din Anglia, a fost dedicat problemei relațiilor sexuale în Ortodoxie. Diferite articole au fost publicate, aproape toate conținând opinii care sunt condamnate de către Biserica Ortodoxa. Nici nu este de mirare căci revista este editată de către Inga Leonova, o cunoscutaă actvistă LGBT (devianții sexuali). Dar ce a fost extrem de dureros a fost Cuvântul Înainte semnat de către Episcopul Kallistos, Episcop de Diokleia sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice din Istambul (fost Constantinopol).
Episcopul Kallistos Ware, născut în 1934, și convertit la ortodoxie foarte tânăr, este o personalitate a Ortodoxiei. După convertire el a intrat în monahism, a petrecut timp în Mănăstirea Sf.Ioan Teologul din Patmos și apoi a fost Episcop Auxiliar al jurisdicției ortodoxe din Marea Britanie. În permanență a fost Profesor la Oxford. El a publicat foarte multe cărți și a tradus din Sfinții Părinți. În mai multe feluri scrierile lui, și mai ales cartea “The Orthodox Church”, a răspândit cunoștințe despre Ortodoxie în lumea anglo-saxona. Într-un anume fel Kallistos Ware era considerat un “apostol” al Anglo-Saxonilor. Dar iată că acuma puține zile în urmă apare acest “Cuvânt Înainte” care reprezintă o mare cădere a unui teolog și ierarh Ortodox.

În acel “Cuvânt Înainte” Kallistos Ware adresează câteva păreri , dar cele mai condamnabile sunt cele referitoare la “”preoția” femeilor și la “relația” dintre cei de același sex.

Kalistos Ware pleaca de la hotărârea “bisericii” anglicane de a hirotonii femei și de a sluji Taina cununiei pentru homosexuali.
Kallistos Ware nu aproba “per se” aceste hotărâri dar le considera încercări “meritorii” și, mai grav, avansează posibilitatea că aceste hotărâri vor fi fost “guided by the Holy Spirit” (călăuzite de către Duhul Sfânt). Aceasta este o afirmație nespus de periculoasă , extrem de jignitoare la adresa Tradiției și a Scripturilor și, pe deasupra falsă și de rea credință.
Trăsătura esențiala a Sfintei Tradiții și a Sfintelor Scripturi este CONSECVENTĂ cu sine. În ele nu exista nici o contradicție căci sunt inspirate de Duhul Sfânt, de Dumnezeu în care nu exista contradicție. Dacă ar fi să acceptăm vreo contradicție, întreaga învățătură Ortodoxă ar sta sub semnul provizoratului. Iar aceasta nu se poate, căci ”Hristos este același: ieri, azi, întotdeauna”.
Intrat în eroare Kallistos Ware merge mai departe, de fapt mai la vale, mânat de un alt “duh” decât cel al Scripturilor.
El începe să vorbească despre faptul că homosexualii nu “aleg” modul lor de viață, ci modul lor de viață ar fi predestinat, ei ar avea o născută “orientation” (orientare). Deci nu au ce face, sunt născuți în acest fel și sunt nevoiți să facă ceea ce fac. Din nou Kallistos Ware încălca grosolan și în rea credință învățătura Ortodoxă.
În Ortodoxie nu este nici un fel de tolerant pentru ideea predestinării. Esența învățăturii Ortodoxe este ca Duhul și Adevărul fac liberă orice persoană. Dacă nu ar fi așa nici nu ar mai fi lipsa de “judecată”. Fiecare ar fi fost “născut” cu patima sa, fie ea erotism, etilism, droguri, furt, crima. Biserica nu ar avea altceva de făcut decât să consfințească și să accepte aceste patimi înnăscute și “păcatul” ar mai fi rămas doar un detaliu de comportament, de atitudine, dacă și atâta.
Mai departe Kallistos Ware spune că Biserica Ortodoxa se face vinovată, auzi Dumneata!, de a fi pus “a heavy burden” (o grea povara) pe umerii homosexuali atunci când le cere să nu practice abominația lor. Deci o inversare de roluri efectiv scandaloasă. Nu păcătoșii trebuie să înceteze a face păcatul, Biserica trebuie să înceteze a îi mai îndruma în această direcție.
Textele Sfântului Apostol Pavel în ce privește relațiile homosexual sunt bine cunoscute. Condamnarea pe care o dă, drastic, Apostolul Neamurilor este fără echivoc. Dar ar trebui amintit că aprobarea dată de societate acelor practici era în vremea Sfântului Apostol la fel de unanima cum este aprobarea data abominației homosexual de societatea “globalistă”. Să nu ne amăgim. Cuvântul lui Dumnezeu este veșnic și autoritatea lui nu se schimbă la voia unor dubioase mode sociale istorice, vremelnice.
Mai departe încercările cauzistice făcute de Kallistos Ware în a diferenția sexul ”casual”(relațiile “la grămadă”) de cele “monogame” ale homosexualilor sunt efectiv patetice. Iar personal îmi par a fi imagini ale rânjetului satisfăcut al necuratului pentru batjocorirea celui care a fost o mare lumină.
Această cădere a lui Kallistos Ware am primit-o efectiv că pe o înfrângere personală, cu durere, cu mânie, cu uluire. Nădăjduiesc că meritele lui anterioare nu vor fi uitate de Cel ce sta deasupra Vieții si a Morții. Dar la toate cele spuse se mai adaugă ceva foarte trist.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O mare cădere” →

Începutul lunii ianuarie, 2015 a fost tulburat de evenimente grave ce s-au petrecut în Paris, Franța.
Doi, relativ tineri mahomedani, au atacat redacția unei gazete satirice, „Charlie Hebdo”, și au ucis un număr de lucrători.
„Motivația” acestei crime sălbatice era, conform gândirii celor doi fanatici, răzbunarea onoarei Profetului Mohamed. Acea onoare ar fi fost atinsă de către gazeta pomenită prin publicarea unor caricaturi care, după părerea mea, erau de prost gust. Fără îndoială că acea crimă a fost o monstruozitate.
Dar dincolo de acest lucru câteva lucruri trebuiesc amintite.

Publicația „Charlie Hebdo” se „specializase” în producerea de caricaturi care, pentru credincioși, sunt blasfemii, sau în “ironii” etnice. La caz că asemenea ironii ar privi “poporul,  zis, ales”, evident s-ar face plângeri în Consiliul de Securitate ONU.
Victima de preferință a acestor blasfemii era Creștinismul. Doar că exemplu, cu rușine și sincer cu scârbă, pomenesc un caz.
În numărul de Crăciun, la Nașterea Domnului, creștinii din Paris au fost „salutați” de către „Charlie Hebdo”, cu o „caricatură” înfățișând pe Fecioara Maria cu picioarele larg desfăcute și dând naștere unui copil cu figura nătângă. Această a fost „felicitarea” de Crăciun, Nașterea Domnului, a publicației „Charlie Hebdo”!
Pentru credincioși, fie ei Creștini, Musulmani sau orice altă, acest gen de „caricaturi” sunt provocări. Asemenea este dezgustator să aplici “neamurilor” streotipuri.
Recent publicația amintită a aflat de bine să o atace și batjocorească grosolan pe Simona Halep. Prezentând-o drept tzigancă adunătoare de fier vechi. Ma întreb cum ar fi reacționat “opinia internaționala”, ”apusul liberal” daca un ovrei era prezentat ucigând palestinieni sau practicând camăta sângeroasă (care nu este străină “poporului, asa zis, ales”). Oricum aceasta caricatură și în general toate stereotipurile derogative folosite de “apusul liberal” la adresa Neamului Românesc, ar trebui să tempereze cretinoidul entuziasm pentru “valorile” euro-atlanice.

În față provocărilor oamenii au reacții diferite: unii tac, alții murmură, alții reacționează, alții reacționează violent și câțiva pot reacționa foarte violent. În aceste condiții, considerând posibilitatea consecințelor, este mai cuminte să nu provoci.
Oricum, în acest context, enormele demonstrații, declarațiile eroice, prostească lozinca „Je suis Charlie” (personal nu vreau să fiu Charlie și nici nu vreau să îi împărtășesc soarta) au fost, iarăși după părerea mea, exagerate, fără rost și sincer de prost gust. Dar câteva lucruri trebuiesc lămurite și spuse limpede.

Se vorbește acuma despre „conflict între civilizații”.  Care „civilizații”?
La nici un caz nu între Creștinism și Islam. Și una și altă dintre aceste civilizații au fost aproape egal batjocorite de către „Charlie Hebdo”. Pentru „globalism” și asociatul său, bătrână viperă „secularismul militant”,  termenul de „civilizație” nu poate fi aplicat.
Dar mi se pare că evenimentele care au avut loc la Paris, Franța, la începutul lui ianuarie 2015 reprezintă ceva mult mai semnificativ.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O provocare grosolană” →

Unul dintre evenimentele sociale majore și cu potențiale urmări substanțiale este plecarea unui număr foarte mare de Români în afara hotarelor țării. După unele date este vorba de circa câteva milioane de oameni în majoritate zdrobitoare din segmental cel mai activ al populației, cei cuprinși între 20-50 de ani.
Mutarea unui număr atâta de mare de oameni a avut și are urmări semnificative.
Multe zone ale țării au pierdut mână de lucru, familii au fost destrămate, copii au rămas în grija bunicilor și unii dintre ei în grija nimănui. În aceste condiții s-au avansat tot soiul de teorii, unele catastrofice și altele direct hazlii.
Astfel se vorbește despre “depopularea” României, despre pustiirea ei și chiar se pomenește “dispariția” Neamului. Un fel de scriitor, având categoric o fixație maniacală, spunea că această migrație vestește o “convertire” a Românilor la Episcopia Romei! Nici mai mult și nici mai puțin!
Aceste teorii și profeții sunt pur și simplu discursuri după ureche și care nu se întemeiază pe nimic, în afară de neputința de a înțelege un fenomen complex.
În primul rând proiecțiile despre viitor sunt extrem de riscante și întotdeauna rămân mai puțin decât niște ipoteze, rămân niște păreri. Acest lucru este datorat faptului că pentru a putea face o analiză spre viitor ar trebui să stăpânești totalitatea datelor în timp și spațiu și asta este cu neputință. Iar în plus ar trebui să ai cunoștință despre fenomene istorice neașteptate, așa numitele fenomene paradoxale care se petrec brusc, fără avertisment și cu urmări profunde și anticiparea acestor fenomene este cu totul imposibilă.
Acestea fiind spuse ne putem referi strict la ceea ce avem în față și putem încerca să comparăm prezentul fenomen cu fenomene istorice anterioare cât de cât asemănătoare. Deci faptele sunt următoarele. Un număr mare de Români au plecat în diferite părți ale Europei pentru a obține venituri mai mari pentru munca depusă. O acțiune coerentă și logică. Sunt între ei oameni cu pregătire superioară, medie și foarte mulți necalificați. Ei s-au dus acolo unde aflau de lucru și în cea mai mare majoritate a cazurilor au lucrat și lucrează bine. Majoritatea zdrobitoare sunt lucrători sezonieri. Adică merg la lucru câteva luni și apoi revin în țară. Cu veniturile obținute ei pot duce o existență decentă, își pot îmbunătăți locuințele din țară și în plus își îmbogățesc considerabil înțelegerea despre lumea în care trăim. Veniturile pe care le aduc, banii pe care îi aduc în România, reprezintă un aflux de capital care categoric face bine economiei Românești. Deci până acuma realmente nu pot fi aflate aspect negative. Un singur aspect este negativ și el are o explicație. Este vorba de plecarea unui foarte mare număr de lucrători din domeniul sănătății, medici și personal medical cu pregătire medie. Acest lucru este consecința directă a unei politici guvernamentale cretine. Mai exact, faptul că personalul din sănătate este plătit penibil, la nivel de portar de hotel, este inacceptabil. Statul trebuie să înțeleagă că medicii și lucrătorii din sănătate sunt un capital de mare preț și trebuie să înțeleagă că ei trebuiesc plătiți pe măsură. Până ce acest lucru nu va fi înțeles, până ce nu va înceta campania imbeciloidă contra “medicilor șpăgari”, hemoragia de cadre medicale va continuă cu urmări funeste. Cu această precizare ne putem referi la comentariile făcute în jurul procesului migratoriu general.
Se spune că “țara se va pustii”. Nimic mai fals. În primul rând migrațiile interne și externe nu sunt ceva nou. În anii “socialismului” migrația internă a fost categoric mai mare decât cea actuală și cu urmări mult mai rele. Zone întregi au fost depopulate, oameni complet nepregătiți au fost smulși din habitatul lor și aruncați în orașe, în sinistrele blocuri și preschimbați în lumpenproletariat. Se spune iarăși că oamenii “pierd legătura cu țara”, se “înstrăinează”. Din nou fals. Cei plecați, cum spuneam, în majoritate sunt sezonieri, lipsesc doar câteva luni din țară și revin. Apoi să nu uităm că posibilitățile de transport au redus considerabil distanțele. În momentul de față este mai lesne unui Român care lucrează în Italia să revină “acasă”, decât unui maramureșan plecat la lucru în Dobrogea în anii 50 ai veacului trecut. La asta se adaugă legătura permanentă prin telefon, ”skype” sau e-mail. De fapt, după programul de lucru, cei plecați sunt “acasă” prin mijloacele virtuale. Iar la asta se adaugă efortul absolut eroic al Patriarhiei Ortodoxe Române de a înființa structuri care garantează continuitatea de viață spirituală. În plus, să nu uităm, ei nu sunt puși cu “spatele la zid”, nu mai există granițe și despărțăminte ideologice, pot circula liber. Deci actuala migrație românească este o tipică mișcare economică și trebuie subliniat că ea se face în cadrul unui spațiu economic comun, Piața Comună. Nu era altfel pentru Românii din fosta dublă monarhie. În ce privește “argumentul” că țara s-ar pustii aici trebuie să spunem că el este avansat și rămâne o obscura presupunere întemeiată pe o bănuială: că Românii plecați, în număr covârșitor, ar rămâne în țările unde s-au dus să lucreze, repet, în majoritate sezonier. Deci aceasta este o presupunere și ea nu se bazează pe nimic. Dar pentru a o analiza ne putem folosi de un caz relativ asemănător (în istorie nu există fenomene repetitive identice): cazul Românilor plecați în America la începutul veacului XX.
La începutul veacului XX un număr mare de Români din Banat, Ardeal și Bucovina, la acea vreme parte din dubla monarhie, au plecat și s-au așezat în America (USA și Canada). Se socotește că peste două sute de mii de Români au mers pe această cale. Ei plecau în căutarea de lucru și venit mai bun și visul lor era, ”mia și drumul”, să câștige o mie de dolari (la începutul veacului XX o mie de dolari reprezentau o suma mare) și drumul acasă. Acest ideal a dat și numele acestui val migrator, ”mia și drumul”. Ajunși în Lumea Nouă i-a întâmpinat o realitate crudă și dură, lucru greu și plată modestă și în plus crâncena înstrăinare. Dar acești oameni au răzbit cu greu și între lacrimi. Se știe că o parte dintre ei au rămas în Lumea Nouă, formând comunitate Româno-Americană și istoria ei. Dar MAJORITATEA s-au întors acasă. După datele statistice circa 80% dintre cei plecați au revenit acasă, și-au cumpărat pământ și au devenit fruntași. (Este adevărat că venirea comunismului a făcut din ei victime de preferință ale persecuției, dar asta este altă poveste). Deci ce rezultă este faptul că majoritatea s-au întors acasă și s-au întors acasă cei care au avut mai mult “succes”, cei care au reușit să strângă bani mai repede. Cum ziceam, în istorie nu există fenomene repetitive identice, dar din exemplul acestui caz, singurul care este cert și verificat, putem crede că și de această dată majoritatea Românilor plecați la lucru vor reveni acasă. Vor reveni acasă cu ceva bani, cu mai multă experiență, cu mai multă înțelepciune și vor fi un câștig pentru România de azi și de mâine.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

3 iunie,  2018

Apropierea datei, la care Neamul Românesc va decide modul în care se definește Familia în Constituția României, a pus pe jar pe toți dușmanii, declarați și nedeclarați, ai bunului simț și ai spațiului românesc.
Este știut că în fond referendumul propune ca un pasaj relativ obscur din Constituție, referitor la Familie, respectiv formularea “familia este uniunea dintre soți” să fie lămurit că însemnând, “familia este unirea dintre un bărbat și o femeie”. Nu este nimic “revoluționar”, nimic “fanatic” în această formulare, este pur și simplu o precizare și clarificare de termeni conformă cu o istorie de câteva mii de ani. Dar iată că acest mic detaliu i-a pus, cum ziceam, pe jar pe toți ONG-iștii, abominația #rezist și tristul cortegiu al “imbecililor utili”. Au apărut și cu “explicații” una mai plină de stultitie ca alta.
Spre exemplu un scribălaș fără glorie spunea, ”câte bordeie, atâtea obicee”. Nerozia să nu priceapă că aici nu este vorba de “obiceiuri” este vorba de definirea celulei sociale de bază. O altă figura dubioasă, de dată asta “deputată” și autoare a doi copii din flori în grabă produși cu parteneri diferiți, se încrâncena să facă o diferențiere între “căsătorie” și “familie”. Două lucruri diferite și având legătură doar prin consecință. Dar deputată,  nu pricepea diferența și sincer, nici nu ar trebui să îi cerem să înțeleagă, nu poate. Asemenea un întreg partid, nou înființat și care nădăjduiesc că foarte repede va reintra în neființă, se zbătea a spune că de fapt nici nu este lipsă de acest referendum, zic acei tinerei năbădăioși, incorecți și încetișori la minte, că “totul este clar”. Ei bine “totul” nu este clar și cei care spun altminterea sunt de grasă rea credință.
În actuala formulare, cum aminteam, se spune că familia este unirea dintre soți. La timpul când a fost scrisă Constituția era unanim înțeles că asta înseamnă unirea între un bărbat și o femeie. Dar standardele morale au decăzut dramatic. La fel de dramatic a crescut agresivitatea grupurilor periferice și cu existența si obiceiuri dubioase și mai ales promovarea lor prin actuala putere, ”globalismul”, imperiul sodomit. În aceste condiții a devenit necesar, obligatoriu, ca formularea din Constituție să devină clară, fără echivoc. Iată motivele care fac aceasta clarificare imperios necesară.
Atleții răului folosesc toate tertipurile și practicile juridice murdare imaginabile, căci reaua lor credință este efectiv strigătoare la cer. Scenariul ar fi fost următorul.
Un cuplu sodomit, pus la cale și finanțat prin ONG-uri sorosiste, ar fi cerut în Curte de Judecată recunoșterea “căsătoriei” sale. Procesul ar fi fost judecat în prima instanța, a doua instanța, în “supraveghere” și finalmente ar fi ajuns la Curtea Constituțională și “Curtea Europeană”. Nu încape îndoială că, în actualul climat de putreziciune morală, una dintre “curți” ar fi soluționat că în adevăr, unirea dintre soți” nu definește că unire între un bărbat și o femeie este Familia și deci “căsătoria” și „familia” sodomită este validă. Sentința ar fi căpătat autoritate de lucru judecat și devenea noua ordine. Să fim bine înțeleși. Legea fundamentală a țării este Constituția, Parlamentul poate proclama legi dar numai în măsură în care ele sunt în spiritul și litera Constituției, iar acest lucru îl stabilesc curțile de judecată și Curtea Constituțională. Deci pe această cale caută sodomiții să se insinueze în Familie, prin folosirea în rea credință a detaliilor și, să ne aducem aminte, întotdeauna, necuratul sălășuiește în “detalii”.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Intenții negative” →