Am apucat să spun că am fost născut în Floreasca în vremea când cartierul exista în forma lui “primară” și că am fost martor la transformarea lui treptată.
În anii cincizeci ai veacului trecut, în ceea ce este azi Floreasca ”blocurilor”, nu exista nimic. Erau doar străzile parcelarizate făcute la sfârșitul anilor treizeci ai veacului trecut, câmp uriaș cu pâlcuri de castani sălbatici, uneori turme de oi și, din loc în loc, câte o vilă destul de frumoasă. Totuși viața cartierului era vie și cu personalitate. Între locuitorii vilelor erau relații civilizate și de respect, existau legături și cu Floreasca “mahala” și în general exista un tonic sentiment general de opoziție față de regimul politic impus.
Între locuitorii acelei vremi au fost și câțiva evrei parte a unei comunități care dispărea treptat.
Erau evrei care avuseseră rosturi economice pe care le pierduseră odată cu instalarea regimului comunist. Nu fuseseră oameni foarte bogați, erau oameni care lucraseră mereu și prin munca și priceperea lor trăiseră o viață decenta și ca parte a unei comunități ale cărei obiceiuri le respectau.
Un număr mai mare locuiau în clădirea de pe strada Puccini la numărul 1.
Acolo era o clădire mai mare, cu trei nivele, dar pe suprafață mare. La fiecare nivel erau două apartamente generoase și câte două garsoniere cu câte o cameră mare, baie și bucătărie. Existau și câteva facilități mai modeste la mansardă și la subsol. Apartamentele mari, fiecare, aveau balcoane-terasă și la fel garsonierele. Clădirea era încălzită cu păcură și calorifere și existau acolo și două graje, la vremea aceea, pustii. Foarte mulți oameni s-au perindat prin acea casă. Erau oameni care avuseseră stare și în acea clădire erau, ”exilați”. Între ei amintesc pe Prințesa “Pussy” Calimachi. O femeie fascinantă, cu trăsături misterioase și căutătura intensă, aproape hipnotică.Extrem de temperamentala, în cei circa șase ani cât a stat acolo a avut trei mariaje “oficiale”. În final concubina cu un evreu, considerabil mai tânăr și apoi a plecat în Franța. Fiica ei, avută cu unul dintre soții anteriori, căci Prințesa mai avusese, după câte știu, încă două mariaje anterioare, era Sandra Reininger cu care eram bun prieten de joacă. Un alt reprezentant al “protipendadei” era Mociorniță și el plecat scurt după aceea cred în Germania. În aceiași clădire viețuia și scârbosul și ramolitul fost maior de cavalerie Herza. Un bătrân murdar și vicios. Periodic era aspru corecționat de nevastă, considerabil mai tânăra, jucătoare de cărți și codoașă notorie. Așa cum ziceam în acea clădire au locuit și câțiva evrei.
Prima familie avea un singur copil, o fată Roxana, și nu le știu numele de familie. Ea era prietenă cu fratele meu mai mare și îmi amintesc că avea un foarte frumos și complet joc, ”Monopoly”. Era un joc mult practicat, dar nu mai erau set-uri complete și deci foloseam improvizații făcute care cum. Evident jocul nu era încurajat de concepția politică la putere. La începutul anilor cincizeci Roxana și familia ei au plecat în Israel.
O altă familie de evrei era familia Eskenazi. Erau soț și soție, nu aveau copii și știu că aveau doi căței simpatici și prietenoși numiți “Puștiu” și “Piciu”. Doamna Eskenazi, Sonia, venea dintr-o familie care avusese în proprietate un hotel în Băile Herculane. Asta ne făcea cumva “apropiați” și o socoteam și pe ea, prin extensie, ”bănățeancă”. Erau oameni cumsecade exemplar, gata să ajute și asta fără ostentație sau așteptând aplauze. Sonia era efectiv o femeie înțeleaptă și bună. Foarte bine am cunoscut o altă familie evreiască din aceiași casă, Kilinski.
Erau evrei originari din Basarabia, zona Chilia-Cetatea Albă, negustori de vinuri. În București au ajuns după război. El, Mișu, era specialist în vinuri și lucra pe la diferite centre de vinificație, mai ales la Segarcea. De multe ori venea cu vinuri foarte bune și petrecea ceasuri împreună cu tatăl meu. Soția lui, Sonia, era o femeie scundă și tăcută. La o vârstă destul de înaintată, cred că erau bine trecuți de patruzeci de ani, au avut un fiu, Alexandru, cunoscut sub numele de Sasha și care va devenit foarte cunoscut și popular în zonă.
Sasha era roșcovan, pistruiat și cu un păr roșu cârlionțat. Ca mic copil era drăgălaș, apoi s-a îngrășat mult și avea trăsături evreiești aproape caricaturale iar la asta se adăuga și un accent evreiesc asemenea, toate i-au câștigat porecla de “Sash-Gogoașa”. Sasha era, categoric, ”deosebit”. Nu era prost dar extrem de ciudat și neobișnuit. Fiind gras, neîndemânatic și greoi, era țintă a nenumărate șicane copilărești. De pe la cinci ani el căpătase obiceiul ca pe persecutatorii săi să îi numească, drastic, “huligani” (era începutul modei de a consideră orice obiecție la comportamentul unui evreu drept “anti-semitism”; o modă care, cu timpul, a ajuns un adevărat viciu care vestește viitoare neplăceri pentru evrei în general; exagerările, întotdeauna, au consecințe neplăcute pentru cel care le practică). Pe stradă Sasha se găsea mereu într-o stare defensivă, erau destui copii care îi aflau pricina fără rost, dar această poziție se transformă subit în agresivitate deschisă și vocală atunci când se află la balconul locuinței lui. De acolo, fără teamă, Sasha adresa insulte și numiri derogatorii tuturor celor din stradă și afirmațiile și le întărea zvârlind cu cartofi după cei vizați. Revenit în stradă Sasha suferea consecința acțiunilor lui belicoase și astfel ciclul se perpetua. Chiar și în casă Sash comitea acțiuni bizare. Spre exemplu, în cursul unei dimineți, când părinții lui nu erau acasă, a atașat un furtun la un robinet din bucătărie și apoi, vreme de circa trei sferturi de ora efectiv a stropit cu apă tot ce era în casă. Consecința au fost mari certuri din partea părinților lui. În cursul școlii Sasha a fost un elev cu rezultate rele. Adesea răsunau glasurile părinților lui jăluind situația. De cele mai multe ori Sasha răspundea prin hohote de ras și strigăte, ”rămân repetent! Ce-mi pasă?” Pe la 10-12 ani Sasha s-a apucat de mici “afaceri”. Ca evrei ei primeau ceva minimal ajutor din partea “comunității” și anume “pachete” de la rudele din străinătate. Sacha se apucase să negocieze pachete de gumă de mestecat, și dulciuri. A făcut acest mic negoț cu eficiență și ținând o foarte strictă contabilitate. Tot în acea vreme se apucase de pescuit. Avea unelte destul de bune și diverse. Mergea la pescuit la lacul “oală” și mai exact la baza ICAB. Acolo închiria o barcă și apoi pescuia ore în șir. De regulă nu prindea nimic. Între ciudățeniile lui era și mania de a urmări activitățile băieților mai mari care începuseră să aibă “prietene”. Mai exact, cu un binoclu puternic, tip militar, Sasha găsea locuri de unde să poată privi în camerele acelor băieți sau în locurile unde ei se credeau izolați, în stricta companie a “prietenelor”. Apoi, prin 1973 familia Kilinski a plecat în Germania. Din câte am aflat părinții lor au primit acolo ajutor social ca victime ale nazismului. Acest ajutor nu s-a extins și asupra lui Sasha astfel că el a ajuns în Israel. Acolo, am înțeles, că l-au calificat ceva tâmplar mai rudimentar. Periodic face vizite în România și împrăștia povestiri fanteziste despre viață lui sardanapalică și despre presupuse aventuri erotice. În cursul acestor vizite s-a și însurat cu o frumoasă angajată la TV dornică să iasă din România socialistă. Câțiva ani buni nu am mai știut nimic de Sash. Dar brusc, într-o noapte, cred că pe la ora două, am fost trezit de un telefon și spre uluirea mea la capătul dimpotrivă al firului, era Sasha. Fără multe introduceri Sasha mi-a relatat fapte din viață lui. Mi-a spus că acea femeie l-a părăsit imediat și tot imediat a început să aibă legături aprinse cu arabi din zona. Îmi spunea Sasha, ”și eu nu am nevoie de arabi în familia mea, da-i dracului”. Tot atunci am descoperit o latură deosebită la el. I-am spus,”de ce nu o raportezi, să o scoată din Israel”?. El mi-a răspuns, ”Tani, eu nu vreau să fac rău la oameni”. Îmi spunea că a ajuns la 130de kg și că are diabet și a suferit, zicea el, ”un mic infarct”. Între altele mi-a cerut insistent să iau legătură cu niște unchi ai lui din statul Ohio. I-am spus că este un stat mare și ar trebui să îmi dea ceva detalii. Calm mi-a spus că acei unchi s-ar fi așezat în Ohio prin 1910, când aveau cam 40 de ani. Deci, la data când Sasha voia să îi contacteze, ei ar fi trebuit să aibă între 120 și 130 de ani. Nu a fost impresionat de asta și mi-a spus “încearcă”. Aceste telefoane de noapte au mai durat până prin 1988 apoi au încetat. Mă tem că Sasha s-a prăpădit.
Am mai întâlnit câțiva evrei și în vreme de un an cât am fost elev, în clasa a VI-a, la liceul “C.A.Rosetti”. O vreme care a rămas neagră în amintirea mea. Acolo am avut ca dirigintă pe o anume doamna Frangopol, fostă Cumpănașu, profesoară de fizică. Era o femeie frumoasă, cu trăsături ovreiești atrăgătoare și avea circa treizeci de ani. De fapt era o ființă vicioasă și rea. Făcea denunțuri și calomnia. Comportamentul ei, față de băieții preadolescenți care eram, după standardele de azi, cu siguranță intrau în limitele pedofiliei. A fost o persoană care, după cunoștința mea, însuma toate sterotipurile negative atribuite ovreilor.
Între colegi am avut doi Evrei, pe Ella Herscovici, o față mârâită dar având un foarte simpatic și jovial bunic, și pe Sorin Ruckenstein.
Sorin Ruckenstein era un băiat foarte inteligent și matur. Era vag antipatizat doar din pricina dirigintei Frangopol care îl părtinea fără rușine, fățiș. Dar asta nu întina meritele școlare ale lui Sorin. Am fost vag prieten cu el și a fost singurul cu care am mai avut legături (el și Nikos Alevras) după ce, după un an, am scăpat de coșmarul care a fost pentru mine Liceul 34, Rosetti. În legătură cu Sorin Ruckenstein stă amintirea bunicului său.
Acest bunic a venit să trăiască cu familia copiilor lui la sfârșitul anilor șaizeci ai veacului XX. Am înțeles că venea de la Pașcani. Era un bătrân înalt, cu barbă și perciuni albi și purtând haine negre, tradiționale evreiești. Ceva mai târziu am aflat că în Pașcani se stingea atunci ultimul “schtettel” din România. Bătrânul avea o figura hieratică și impunea respect. Eram fascinate și de faptul că sâmbăta purta o căciulă, care îmi părea ciudată. Mult mai târziu am aflat că era “streimelul”, căciula din vulpe, Hasidica. Câțiva ani mai târziu Sorin și familia lui au plecat în Israel.
Alți doi evrei bătrâni locuiau în fosta casă de oaspeți de pe strada Rachmaninov.
Erau doi frați și trăiau într-o camera de la etajul I al acelei case. O camera cu ferestre mari și în care priveam din dormitorul părinților mei, atunci când nu avea perdele trase sau rulou lăsat. Nu le-am știut numele și doar uneori îi vedeam pe stradă cu sufertașe cu mâncare pe care o aduceau de la ceva cantină socială ovreiasca. Ce mă fascina era modul în care se rugau.
Nu înțelegeam nimic din ceea ce făceau și unele dintre gesturile lor mi le-a explicat tatăl meu și altele le-am înțeles mai târziu. Dar cu acest prilej tatăl meu, care a fost un adept al liberalismului capitalist și cel mai autentic anti-fascist pe care l-am cunoscut personal, mi-a vorbit despre toleranță și despre obligativitatea de a fi tolerant. Mi-a spus atunci că oamenii sunt în multe feluri și că singurul mod de a ieși la cale este de a ne îngădui unii pe alții atâta vreme cât libertatea personală nu ne este în primejdie.Tot atunci mi-a spus că a ataca sau dușmăni oameni doar pentru că sunt “altfel” este un lucru rău și, mai grav, spunea el, este dovadă de “neam prost”.
Cei doi evrei bătrâni pomeniți se rugau cu grijă.
Mai întâi își consolidau acoperământul capului, ”chipele”, apoi își puneau filacteriile de pe frunte, ”tefllin” și de pe mână, iar pe brațul stâng se înfășurau o curea, ”drumul inimii”, se acopereau apoi cu șaluri de rugăciune, ”tallit, având în colțuri ciucuri, ”tzitzit”. Apoi se apucau de citit din cărți masive și rândurile le urmăreau cu un ‘yad”. Era un tablou impresionant, de sinceră dedicație. După scurtă vreme cei doi au dispărut. Bănuiesc că și ei s-au reașezat în Israel.
Un caz trist și pe care îl știu bine, a fost al lui Carol Elbogen.
Carol Elbogen s-a refugiat din Germania în România în 1938. A venit el, soția sa Elsa și familia surorii sale. În Germania familia lui Carol Elbogen era de mult împământenită și asimilată. Evenimentele politice și regimul nazist l-au silit să pribegească. Din câte știu el era un modest publicist al unor periodice ovreiești de orientare social-democrată. În România a ajuns cu ceva economii din care a putut trăi modest o vreme. În 1940 el a închiriat un apartament cu două camere în Puccini 4. Era evreu “secular”, dar nu își ascundea etnia. Pe ușa apartamentului avea fixată o “mezuzah”, o cutie conținând un fragment din Pentateuch. Dar liniștea pe care o căuta nu a aflat-o. Din toamna lui 1940 evreii au început să fie hăituiți și în România. Nu era virulența și brutalitatea stărilor din Germania nazistă dar nici bine nu era pentru ei. Periodc se lansau zvonuri despre concentrări în vederea deportării și uneori polițiști se arătau, intimidând sau pur și simplu pretinzând mită. De cele mai multe ori erau doar zvonuri avnd că scop să țină populația ovreiasca sub tensiune nervoasă. Un asemenea caz a fost în prima parte a anului 1941. Înspăimântați Carol Elbogen și soția lui au apelat la ajutorul tatălui meu, a cărui familie locuia tot în Puccini 4. Tatăl meu i-a adăpostit în una din camerele izolate ale apartamentului și pentru mai mare siguranță a încuiat ușa camerei. Apoi el a plecat de acasă, lăsând notă că este în Caransebeș. În realitate se dusese cu prieteni și a lipsit două zile, uitându-l pe Elbogen. Când a revenit cei doi soți erau în bună stare dar cu recipiente pline de “nevoi”. Apoi aceste zvonuri de deportare au dispărut. În 1943 Elsa s-a îmbolnăvit de cancer și a murit. Rămas singur Carol Elbogen a intrat într-un declin ireversibil. A început să bea, să umble neglijent îmbrăcat, să decadă. Mai avea câțiva priteni dar în general s-a izolat. În aceste condiții l-a aflat schimbarea de regim politic. Urmările pentru Carol Elbogen au fost dramatice.
În apartamenul pe care îl închiria, sinistrul” Spațiu Locativ,” a introdus famila unui gimnast de mâna a treia, Pop, și soția lui. Curând cei doi au început să terorizeze pe bătrânul Carol, prin șicanări, interdicții de tot soiul și violențe fizice. Bătrânul ajunsese în pragul disperării. Părinții mei l-au ajutat în mai toate felrurile, intervenind la vremea disputelor și apoi prin repetate chemări în judecată. În acea vreme Carol Elbogen a mai primit sprijinul moral și material al unui anume Bulat, un alt Evreu refugiat din Germania, fost subordonat al lui Elbogen iar acuma ajuns ceva redactor la gazeta comunității germane, “Neuer Weg” și din partea familiilor ovreiești vecine, Kilinsky și Eskenazy. Finalmente a fost necesară mutarea lui Elbogen într-o încăpere de la demisol și în locul lui s-au mutat Antal Bela, fiul servitoarei părinților mei, și soția lui Ecaterina Negru care folosea, ca “nomme de guerre”, apelativul Vasilica. Acolo, în scurtă vreme, Carol Elbogen s-a stins. Un caz trist.
Aceștia au fost câțiva evrei pe care i-am cunoscut în Floreasca “veche”. Erau membrii unei comunități care a avut contribuții pozitive și negative în istoria românească. O comunitate care în esență și ca realitate etnică nu mai există în România. Prezența ei, în momentul de față, este menținută artificial și ca factor de influență și presiune, politica și economică, dar asta este o altă istorie.
–––––––––––––
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
11 iunie, 2018