În trecerea vremii există semne statornice, care nu dispar. Ele pot fi trecute în umbră, pot fi aproape uitate, dar nu dispar. Așa sunt Neamurile, Tradițiile, Credința, ele rămân semnele care marchează trecerea generațiilor prin lume și tot ele sunt cele care leagă generațiile între ele. Dar există semne și manifestări materiale care și ele rămân statornice. Este foarte posibil ca aceste semene materiale statornice să aibă rostul de a sprijini manifestările duhului, rostul de a sprijini “gândul”. În această lumină putem vedea cum, sub ochii noștri semne și așezări vechi reapar și cum aceste semne “vechi” reînnoiesc lumea în care trăim.

Vulgaritatea și utilitarismul degradant al “globalismului” se năruie și în loc reînvie respectul pentru identitate națională și tradiție națională. Iar expresia acestei fericite schimbări o vedem în apariția unor noi așezări economice. Poate cea mai spectaculoasă și simbolică în același timp, revenire în actualitate este dezvoltarea “drumului mătăsii”.

Ceea ce avea să devină cunoscut ca “drumul mătăsii” a fost o axa de circulație umană din timpuri imemoriale,după unii cercetători din vremea paleoliticului. Era axa pe care au circulat oamenii,de la Răsărit la Apus, în spațiul gigantic, euro-asiatic.

Ca ruta de comerț, care lega Imperiu Romei de China el a intrat în funcție în vremea dinastiei chineze Han, și pe acest drum comercial era adusă mătasea în Europa. Se numea astfel deoarece mătasea era produsul esențial ce venea pe aici. Mătasea venea în Europa și de acolo plecau spre China aur și produse de lux,chiar și ceramică de lux, vestita “terra sigillata”. Mătasea era folosită de clasa celor bogați în Imperiul Roman și principalul motiv era că în veștmintele de mătase nu se puteau prăsi ,nu puteau trăi paraziți,păduchi sau purici.

Anticul “drum al mătăsii”,cum spuneam,a fost așezat în vremea dinsatiei chineze Han, între China și lumea Romană în aproximativ 130 i.d.Chr.Drumul pornea din China și străbătea zona Asiei mijlocii , la vremea respectivă parte din imperiul Sogdian. Imperiul Sogdian, care majoritatea vremii a avut centrul în Samarkand, era parte, în esență autonomă, a Imperiului Persan .Ulterior acel imperiu s-a prăbușit fiind înlocuit cu imperiul Khazar iar, mai apoi, acel teritoriu a fost luat în stăpânire de către cneazul Rus Sviatoslav, la circa 965 d.Chr.

Imperiul Monogol, primul imperiu realmente mondial, a avut mare grijă ca “drumul mătăsii” să rămână funcțional. Dar imperiul mongol nu a durat multă vreme. De fapt “drumul mătăsii” a ieșit din uz ca urmare a ceea ce se va dovedi a fi fost un accident tehnologic și istoric.

De la sfârșitul veacului al XV-lea a început dezvoltarea Europei de Apus. Această dezvoltare a fost,în cea mai bună măsură, rezultatul dezvoltării unor tehnologii avansate și a voinței de a le folosi nelimitat.În primul rând este vorba de dezvoltarea sistemului de navigație și, încă mai exact, al dezvoltării sistemului de navigație “în volte”. Veleatura corăbiilor a fost dezvoltată într-o tehnică făcând posibilă înaintarea chiar și atunci când vântul era dimpotrivă. La fel folosirea aparatelor de bord,busola,loch(maritime log),telescop, au făcut cu putință navigarea în mare deschisă și ocean. În acest chip au fost cu putință “marile descoperiri” geografice, călătoriile lui Vasco da Gama, Magellan, Columb, Cook, etc. Dar în paralel, în Europa de Apus, s-a dezvoltat cu enormă repeziciune tehnică de război și încă mai mult, voința de a folosi această tehnică și acidentală superioritate militară, cu o brutalitate și violență fără precedent în istorie. Cel mai ilustrativ exemplu privind înclinația spre violent a “țărilor apusene”, este oferit de praful de pușcă.

Praful de pușcă a fost descoperit de Chinezi in veacul al IX-lea si ei l-au folosit pentru jocurile de artificii. Când “apusenii” l-au dobândit, mult mai târziu, imediat l-au întrebuințat pentru armele de foc pe care, apoi, le-au întrebuințat cu o brutalitate, repet, ne mai întâlnită în istorie. În acest chip, foarte repede, s-au alcătuit “imperiile” coloniale și monopolul țărilor vest europene, cărora din veacul XIX li s-au alăturat USA, asupra punctelor de navigație și de trecere obligatorii, Gibraltar, Suez, strâmtoarea Malacca, canalul Panama, etc. Întregul comerț maritim mondial era controlat de alianțe Americano-vest europene, iar de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, de către “imperiul” American. Cum spuneam această a fost o aberație și un accident istoric.

Până la începutul veacului al XIX-lea China și cu India reprezentau mai mult de 60% din economia mondială. Colonialismul,războaiele distrugătoare duse contra acestor țări au redus ponderea lor economică. Dar, considerând lungimea proceselor istorice,aceasta a fost un accident. În momentul de față,în termeni reali, economia chineză este cea mai mare din lume și India îi urmează din aproape. Imperiul USA, zis și “globalist” pâraie din toate încheieturile și centrele de greutate economică se mută spre zona euro-asiatică.În realitate sistemul de comunicație comericial, bazat pe transportul pe mare care, cum spuneam, este controlat de către USA, a devenit depășit. În aceste condiții reapare, ca realitate și soluție de viitor,”drumul mătăsii”.

Acest mare eveniment are câteva cauze profunde.

În primul rând distribuirea ponderii economice mondiale s-a schimbat.Apariția Chinei ca mare economie a lumii,după unele calcule cea mai mare, a Indiei foarte din aproape ,alături de gigantica economie japoneză,și dezvoltarea spectaculoasă a unor economii asiatice,Thailanda,Vietnam,Indonezia,în mod necesar au mutat centru de Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre ,,drumul mătăsii”” →

Trecutul și viitorul se întâlnesc în clipa prezentă. În veșnicie această precizare nici nu mai exista, un prezent continuu este starea. În acestă înțelegere trebuie sa fim conștienți ca toate generațiile conlucrează și contribuțiile lor sunt mereu actuale.Tot în această înțelegere trebuie sa acceptam ca unele generații au avut contribuții mai substanțiale decât altele dar, valoarea și importanța lor se măsoară nu după “realizări”, se măsoară după statornicia în ROST, în Tradiție, în înțelegere morală, în Credință.

Comunităţile umane organice; familii, neamuri, naţiuni, toate au putut avea rost semnificativ câtă vreme s-au întemeiat și s-au putut adresa unei păreri de sine comun împărtăşite, unei “memorii colective”. Această “memorie colectivă” este suma credinţelor, obiceiurilor, amintirilor, a înţelegerii, comun împărtășite, a diferenţei dintre “bine” şi “rău”.

Toate acestea alcătuiesc, cum spuneam, ”memoria colectivă” şi în lipsa ei un “model existenţial” real nu poate există.
Această “memorie colectivă” este o realitate vie, care se transmite din generaţie în generaţie. Ea nu este şi nu poate fi osificată ori sclerozată. Fiecare generaţie îi adaugă ceva nou şi semnificativ dar care adaus întotdeauna rămâne consecvent aceluiaşi semn. ”Memoria colectivă” rămâne întotdeauna credincioasă şi consecvenţă sieşi şi ea este de fapt criteriul critic al vieţii istorice.

Fiind o realitate vie, memoria colectivă vine din trecut, este trăită în prezent şi este proiectată, că aşteptare a fi împlinită, în viitor. Iar garanţia acestei realităţi este elementul pe care s-au întemeiat şi dezvoltat toate marile civilizaţii omeneşti: mormântul strămoşilor.

Plecând de la singură certitudine a condiției omenești, mortalitatea, în mod paradoxal, ”mormântul strămoşilor” devine calea vieţii.

Timpul este un întreg și, după cum orice trecut acționeaza asupra viitorului, tot așa, orice prezent acționează transformator asupra trecutului. Existau, astfel, lucruri care, în trecut, nu erau reale și pe care prezentul le face reale. Aici se vede importanța “cultului strămoșilor”. Trăind drept ca oameni, ne înălțăm părinții, după cum fructul justifica pomul. Respectul pentru strămoși și modelul lor de existență este o datorie vitala. ”Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința”(Sf.Pavel,Evrei,13;7)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Înaintemergătorii” →

În universul închisorilor comuniste „fenomenul Pitești” ocupă un loc special, prin atrocitățile sălbatece și scârboase ce s-au petrecut acolo. Împrejurarea că acele grozăvii s-au făcut pe seama studenților și elevilor închiși, tineri curați la suflet și avântați, încă mai mult adaugă încărcătură neagră acelui fenomen.

Despre acel fenomen s-a scris mult și cele care urmează sunt doar câteva precizări. Semnatarul acestor rânduri pleacă de la premiza că cei care vor zăbovi să le citească sunt informați despre „fenomenul Pitești’. Dacă nu, le recomand să citească cele scrise de Virgil Ierunca și Dumitru Bordeianu și să viziteze numeroasele postări de pe internet dedicate acestui „fenomen”. Le mai recomand sa vadă și recentul film, „Intre Chin și Amin”.

În esență „fenomenul Pitești” a făcut parte din arsenalul de brutalitate maximă a teroarei comuniste.

Bestiile comuniste au pornit de la adevărul simplu că în condiții de maxim stres și lipsa de intimitate, orice formă sau comunitate biologică sfârșește prin a se autodistruge. Acest adevăr, simplu în cruzimea lui, bestiile comuniste l-au folosit în lagărele lor cele mai brutale și față de „elementele” pe care ei le considerau mai periculoase sistemului comunist animalic si sistemelor concepute de fanatici ai unui monoteism exclusivist, de șant.

La baza metodei stătea folosirea, prin „rotație”, alternativ, ca victime și călăi, a deținuților. (Dar evident practica s-a „perfecționat în timp și a avut diferite „variante”).

A fost folosită mai întâi împotriva aristocrației „albe” , în Uniunea Sovietică, în anii 20 ai veacului trecut. (În lagăre „mixte”!, bărbați și femei.) Apoi s-a extins,mai ales după sfârșitul celui de al doilea război mondial.

În Silezia, împotriva Germanilor s-a folosit pe scară largă și o carte, „Ochi pentru ochi” (An eye for an eye) descrie în amănunt „fenomenul”. Cel care a comandat lagărele de acest tip din Silzia era un Ovrei sovietic care, până în urmă cu câțiva ani, trăia în Tel Aviv din pensie plătită de Germania “victimelor” Holocaustului.

În România sistemul s-a introdus prin agentura comuniștilor veniți din Uniunea Sovietică (Pauker, Nikolsski, Pantiușa, și alți monștrii abominabili.) Acești alogeni, ajunși în fruntea aparatului de represiune comunist, aveau toți o fixație și ură fanatică, doctrinară, împotriva Ortodoxiei și Românismului. Locul unde s-au dezlănțuit plenar a fost închisoarea Pitești. Înainte de toate este necesar să înțelegem că “fenomenul Pitești” a fost premeditat, pregătit cu grijă și avea un scop.

Scopul celor care au împlinit “fenomenul Pitești” a fost să distrugă alternativa la sistemul comunist. În România, la acea dată, acea alternativă exista și ea se cristalizase în jurul cercului “Rugul Aprins” și a ideilor lui Sandu Tudor, care, la acea dată devenise Părintele Agaton de la Antim și mai apoi va deveni Arhimandritul Daniil de la Rarău și care va sfârși că martir în temnița din Aiud.

În primul rând trebuie subliniat că Sandu Tudor era un foarte bine cunoscut publicist și că ideile lui politice erau de “stânga”. Din această pricina, în anii interbelici, el a fost clasificat de “siguranța” carlistă drept, ”simpatizant comunist”. De fapt Sandu Tudor era doar un om cu idei sociale generoase și care vehement disprețuia extremismele politice de orice fel, de “dreapta” sau “stânga”. În condițiile create de sfârșitul războiului al doilea mondial, el alcătuise o “alternativă”. Acea alternativă elimina din preocupări “politicianismul” și oferea, ca singură soluție mântuitoare, calea Ortodoxă. Aceste idei erau promovate prin grupul “Rugul Aprins”, de la Mânăstirea Antim, grup care reunea probabil cele mai luminate suflete românești la acea vreme. Această alternativă oferită de “Rugul Aprins” a avut o influență colosală, mai ales asupra studenților și elevilor din clase superioare de liceu, în toată țară. Împotriva lor s-au înverșunat alogenii fanatici anti-creștini care ajunseseră în fruntea Securității.

În închisoarea Pitești, în infernal “reeducării”, au fost trimiși tineri care aveau sau puteau avea influență, cei care, emoționant spus, erau cele mai curate suflete creștin Ortodoxe din spațiul românesc la acea vreme. Ei erau “aleși” din toată țara, spre a da exemplu și semăna spaima. Între ei au fost Roman Braga, cu influență între clerici, Radu Ciuceanu, din Craiova, cu influență între tinerii olteni, Mihai Buracu din Caransebeș, cu influență în Banat, Gh.Calciu, influent în Dobrogea și între studenții mediciniști și exemplele pot continua. Aceștia toți erau, în 1948, în jurul vârstei de 18-22 de ani. Erau cu mult prea tineri să fi putut avea influență politică sau să fi putut avea rol în mișcarea legionară. Pur și simplu la vremea acțiunilor legionare, ei aveau între 8 și 12 ani. Deci, „acuza” că la Pitești au fost “pedepsiți” legionari este absurda și prostească. Cei închiși și torturați la Pitești au fost decretați “legionari” simplu pentru a face cu putință demonizarea ulterioară. La Pitești, fanatici anti-creștini alogeni au căutat să distrugă fizic, psihic și să compromită moral pe tinerii care ofereau o alternativă creștin- Ortodoxă Neamului Românesc!

Acolo studenții au fost exterminați sistematic și prin program de lungă durata. Administrația închisorii și comandanții de la București au dat mâna liberă unui criminal sadic, Eugen Țurcanu, să folosească orice mijloace pentru a distruge psihic, moral și fizic studenții închiși la Pitești.

Nu are rost să repetăm că tot ce s-a întâmplat la Pitești a fost programat și supravegheat de către călăii Nicholschi, Pantiușa și ceilalți alogeni, toți fanatici anti-creștini, care conduceau Securitatea și vărsau venin împotriva Ortodoxiei și Romanismului. Argumentele “Securității”, cum că la Pitești ar fi fost o “diversiune” legionară menită să “compromită socialismul, sunt și cretiniode și cinice. Cum ar fi fost cu putință că într-o temniță comunistă, de maximă securitate, un deținut și acoliții lui să poate circula în voie din celulă în celulă, să ancheteze, să aibă arhive, să tortureze și ucidă în voie?

Caracterul unic, în tot gulagul comunist, al Piteștiului a fost subliniat și de Alexandre Solzhenitsyn care, spune limpede, că a fost cea mai sinistră închisoare.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: De ce fac acești oameni umbră pământului?” →

Ceea ce caracterizează Neamul Românesc este statornicia lui, în Ortodoxie, în Tradiție, în mod de gândire,în aprecierea diferenței dintre bine și rău și încăpățânarea de a fi același mereu. Românii nu au doar calități, dar nu au numai defecte. Au și defecte și moduri specifice de a reacționa, care pot fi enervante. Dar acest mod de comportament s-a alcătuit într-o istorie de mii de ani. O istorie care a cunoscut mai multe nenorociri și necazuri decât bucurii. Acestea au fost circumstanțele exterioare și prin ele au trecut Românii cu voință neclintită de a răzbate și de a dăinui; „am fost și om fi”. Dar aceste defecte minore sunt din plin compensate de omenie, echilibru psihic, generozitate, toleranță și neclintita viețuire în Ortodoxie.

Aceste trăsături românești, cu bune și mai puțin bune, sunt cele care ne definesc ca Neam, unic, fermecător, surprinzător. În momentul de față, sub cea mai nătângă lozincă posibilă, se caută distrugerea acestei identități.

Există în momentul de față două tendințe, am putea spune încă mai exact, două ispite, de-a stânga și de-a dreapta, în exprimarea relațiilor cu realitatea covârșitoare numită “țară”. Iar în spațiul românesc, după cum se știe, ”țară” este și patria dar și țărișoarele-văi, din Maramureș și până în Țara Almăjului.

Ispita ‘de-a stânga” află de bine să ponegrească tot ce se referă la “țară”.

Tot ce este românesc, după acești înverșunați, este rău, superficial, neautentic, înapoiat, etc.etc. Aceste generalități negative sunt rostite cu glas tare, fără drept de apel, cu anume bucurie și, culmea, cu aerul unor înțelepciuni speciale. Punctele de referință existențiala pentru Neamul Românesc, de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale, sunt minimalizate, calomniate, întinate. Este o manifestare de, cum ziceam, înverșunare fără argument; afirmație și atâta.

Este de spus că orice generalitate, orice afirmație “la grămadă”, este din capul locului suspectă.

Ce înseamnă “tot”? Cine sunt acești “toți”? Care este relația dintre inverșunații cu pricina și restul “toților”?

Fără îndoială cei căzuți în asemenea strășnicie ar trebui să își facă, din când în când, un examen de conștiință, ar trebui să se privească în oglindă și, de vor putea fi sinceri, măcar atunci când sunt singuri, vor vedea stultitia căreia i-au căzut pradă.

Dar în plus de asta cei care se avântă în asemenea aproximații intelectuale sunt chiar cei care pierd. Deci cei care s-au erijat în procurori, avocați și judecători sunt cei care arată întunericul lor interior. Căci capacitatea de a produce doar venin arată frustrare, oportunism, infantilism râzgâiat și neputință existențială. Chiar venite din partea unor opozanți din temperament asemenea afirmații arată lașitate, ranchiună și elementară lipsă de bun simț. Acești oameni practică cu pasiune autofagelarea degradantă.

Cumva în contrast, dar un contrast de coloratură, nu de fond, se află cei care promovează un sovinism tribal, înveșmântat în fraze sforăitoare, neconvingătoare și goale de conținut. Mai grav acești nefericiți leagă dragostea de țară de o anume și vremelnică stăpânire administrativă sau o anume ideologie.

Acești indivizi sunt stăpânitori ai sistemului de injurii, amenințări și promotori ai unei neputincioase uri față de alte neamuri sau față de minoritari. Sunt sinistra adunătură a fanaticilor.

Toți cei pomeniți mai sus nu înțeleg adevărul elementar rostit de către P.P. Carp, ”primul semn al lipsei de civilizație este intoleranța”.

Și mai este un lucru pe care îl uităm.

În cea mai mare măsură necazurile în spațiul românesc sunt datorate unei înclinații bolnăvicioase a celor care s-au erijat în “eminența cenușie” a Românilor (s-au auto uns,fără merit cel mai adesea în această “eminența”) de a imită cu ploconeală modele străine. Această tendința bolnăvicioasă poate fi urmărită de la “bonjuristii” veacului al XIX-lea și până la actualii ‘deja europeni”. Indivizi care nu prea știu nimica despre cele pe care le predică și care nu știu Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O stâncă de neclintit” →

Într-foarte clară și răspicată proorocie, Sfântul Antonie cel Mare (251-356 A.D) avertiza; ”Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicandu-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.”

Este o proorocie clară, fără subtilități, pur și simplu înfățișând fapte care se vor întâmplă. Nu sunt prea multe de spus în jurul acestei apoftegme; ea este sau adevărată, sau neadevărată.

Dar dacă vom privi, cu minimală bună credință, fără părtinire, ”sine ira et studio”, vom vedea că acea proorocie s-a împlinit.

În momentul de față ceea ce domină lumea este “imperiul globalist”. După declarații eroice și sforăitoare despre “egalitatea” oamenilor, ”eliberarea” lor, etc.,etc. ceea ce s-a instaurat este dominația grupurilor de interes transnațional, susținute cu maxima brutalitate de aparatul militar USA și acoliții lor și de cea mai mare diferențiere economica între țări și oameni, pe care lumea a cunoscut-o. În paralel cu cea mai mare agresivitate este promovată o ideologie a disoluție, ideologia “societății deschise” care relativizează absolut totul, mai puțin interesele celor mai bogați transnaționali.

În momentul de față tot ce era socotit criteriu existențial, punct de referință morală a fost, sau este pe punctul, să fie înlăturat.

Credința, familia, Neamul, ”țara”, au ajuns să fie socotite categorii “depășite”, vechituri ce ar trebui cât mai repede înlocuite. Dar acest iureș iconoclast, distrugător, se oprește la acțiunea de fărâmare, de anihilare. Distrugerea este act negativ prin excelență. Stări și așezări pot fi distruse dar problema este cu ce le înlocuim. În această privința actuala “putere”, ”globalismul sodomit”, nu oferă soluții, oferă tot mai multe bombe și tot mai multă mizerie; fizică și morală. Nu este lipsă de multe exemple. Să ne gândim la încercările de a spurca până și conceptul de “familie”, să ne gândim la “prețuirea” dată aberațiilor de comportament (sodomiei), să ne gândim la furia îndreptată către Biserica și către Statul Național. Iar în locul lor ce ni se oferă? Patimi, singurătate, mizerie, anihilare, existență instinctuală. Iar modul în care această programată distrugere este făcută are mai multe înfățișări.

Este violență directă, războiul contra celor care sunt fără apărare. (Căci acești “globaliști”, ca figuri demonice care sunt, mai se caracterizează și prin lașitate; nu atacă decât pe cei care, cum ziceam, nu se pot apăra (așa cum a fost Serbia, Irak, Libia,s.a.m.d)). Dar această violență, este poate de preferat celei de a doua metode “îndoctrinarea”. Căci violența generează suferință fizică, dar trezește capacitățile sufletești, inclusiv memoria și credința ferma că cel rău trebuie pedepsit. Dar “îndoctrinarea” este mult mai perversă și este rezervată țărilor care au capitulat, care s-au așezat ca slugi „globalismului”, căci aceste țări nu sunt „felicitate” sunt distruse bucata cu bucata; necuratul nu are mila.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Să nu ne lăsăm amăgiți” →

Există discuții aprige, între diferite popoare și conducătorii lor, despre cine ar fi cei „aleși”, cei care ar avea prioritate. Putem afla aici teorii detestabile de tip rasist. Teorii absurde despre rase „pure” care, în fapt, nu există, toți oamenii fiind amestecați. Așa au apărut teoriile rasiste naziste sau, mai nou, forma nouă și încă mai penibilă, a „excepționalismului american”. Dar există și explicații mai profunde care leagă starea de aleși de relația cu Dumnezeu. Fără îndoială că, până la Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, acești „aleși” au fost Poporul Evreu. Dar, după întrupare, tot fără îndoială, cei „aleși” sunt Noul Isreal, și încă mai exact Creștinii Dreptmăritori, Ortodocși.

În urmă cu o vreme am purtat o discuție, în spațiul virtual, cu o fosta colegă. În esență discuția era despre modul în care percepem “lumea” actuală, ce socotim să fie bun și rău în ea. Pe scurt nici unul, nici altul nu ne-am putut convinge și am rămas la părerile din început: ea încredințată că “globalismul” și accesoriile sale ar fi un lucru bun și eu încă mai convins că sunt un lucru rău. În mod civilizat am ajuns de acord că “nu suntem de acord”. Dar în încunoștințarea acestei stări, fosta mea colegă, a aflat de bine să afirme, în legătură cu spectaculoasă întoarcere la Ortodoxie a unei mari țări, de fapt ea a citat pe altcineva: ,’cv..a la bătrânețe se face damă Ortodoxă”. Bănuiesc că dorea să fie asta un soi de ironie derogatorie. De fapt nu era. Era afirmarea unui adevăr Ortodox fundamental despre cine sunt “cei chemați” și deci „aleși: cei care se întorc la Ortodoxie, cu pocăință și deplină încredințare. Revenind la cele pomenite.
Dacă ‘ea’ (“cv..a” citată) face acest lucru, dovedește că este și inteligentă și grijulie și biruitoare. ”Ea” nici măcar nu este singulară. Acest model de comportare l-a avut, mult înaintea “dânsei” în discuție, tălharul ‘de-a-dreapta”, cel care în ultimul ceas a ‘răpit” Raiul. În această privința să fim bine înțeleși. Sub legea Romei crucificați erau doar cei care puneau în primejdie statul Romei și tâlhării cei mai odioși, care uciseseră și între cei uciși se aflau prunci. Asemenea crime legea Romei nu le tolera. Deci acel tâlhar trebuie că era apăsat de mari păcate,categoric mai mari decât ale “dânsei” pomenite. Dar, o singură mărturisire l-a așezat direct în Rai, înaintea tuturor drepților Vechiului Testament. Iar asta este absolut consistent cu mesajul și vointă Fiului lui Dumnezeu: ”n-am venit să chem, pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăința”. Dumnezeu îi cheamă și îi primește pe cei care știu și se căiesc de starea de păcat și nu pe “deștepții” trufași și nici pe “drepții” neascultători. Iar pocăință nu înseamnă plâns fățarnic și semne exterioare, înseamnă “întoarcere” (“metanoia”, ”pokoi”) de la calea cea rea. Iar cine sunt cei chemați? Este fiul risipitor, este femeia ‘prinsă în adulter”, este vameșul, este tâlharul de pe Cruce, toți cei care în ceasul încercări, cu nădejde și credință, cheamă ajutorul Lui.

Atunci când Iisus ne spune să iertăm pe aproapele care ne greșește de “șaptezeci de ori câte șapte”, în fiecare zi, să fim încredințați că și El face același lucru. Iar aici trebuie să înțelegem că cel păcătos și care se căiește este iertat și nidecum păcatul care rămâne abominatie.

Iisus iartă și crede pe fiecare și pe toți cei care se pocăiesc și asta în fiecare clipă. Această permanentă posibilitate de iertare și început nou este Taina cea mai adâncă a Ortodoxiei. Se poate spune că aceasta este “pikuach Nefesh” a noastră. (În iudaismul rabinic,”pikuach nefesh” este injunctia supremă;salvarea unei vieți omenești stă deasupra oricărei alte interdicțîi sau legiuiri religioase. După ei se aplică doar Ovreilor și asta este altă poveste.) În asta, în făgăduința iertării, vedem caracterul suprem cavaleresc, nobil al Mântuitorului. Iisus este “nobilul” perfect, Frei Herr, cel care crede și dăruiește. (Nu întâmplător șmecherii străzii, cei care sunt bănuitori, fățarnici, au dat conotația de “prostănac” cuvântului, maimuțărindu-l în ’freier’.) Dumnezeu iartă și uită, șterge orice trecut păcătos, atunci când este mărturisire, căință și măcar gând de a nu repeta păcatul. În vorbele Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, Iisus nu face “contabilitate”, necuratul face asta (căci este “neam prost’). Singura condiție care ni se cere este minimală dorința de a nu mai săvârși păcatul și credința fermă că ajutorul lui Dumnezeu este aproape, incredibil de aproape. Iar celor “deștepți” și sceptici ce le putem spune? Ne dă Ortodoxia vreo “garanție”? Nici una! Tot în vorbele Părintelui Steihardt, credința este salt la trapez fără plasă. Dar chiar așa fiind,fără nici o garanție, și tot merită încercarea.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cei ,,aleși”” →

Alexandr Isaievich Solzhenitsyn, una dintre cele mai semnificative personalități ale culturii rusești și mondiale din a doua jumătate a veacului XX, a trăit între 11 Decembrie, 1918-3 August, 2008.

Alexandr Solzhenitsyn a trăit în vremi cumplite dar, existenta lui, a arătat că, dacă nu ne putem alege vremea vieții și circumstanțele acestei vieți, putem să facem, în condiții care ne sunt impuse, diferența dintre bine și rău.

Alexandr Solzhenitsyn a crescut în vremea “marii terori”, pornită de Stalin și executată sub comanda unor monștri sângeroși ca Yagoda, Nikolai Ezhov și Laurenti Beria.

În 1941 Alexandr Solzhenitsyn a fost înrolat în Armata Roșie, a luptat ca artilerist într-un regiment de asalt, a avansat la gradul de Căpitan, a dat dovadă de remarcabilă vitejie și a ajuns cu trupele sovietice în apropiere de Berlin. În această perioadă din urmă a războiului, Alekasander Solzhenitsyn a devenit cu totul dezgustat de brutalitatea programată a trupelor sovietice. Mai ales dezgustat a fost de pamfletul criminal a lui Ilya Ehrenburg, ”Ucide-l pe Neamț”, pamflet în care acest scriitor ovrei, fidel spiritului vindicativ al rasei sale, a îndemnat direct la crime, violuri și abuzuri împotriva populației civile germane. În acest climat Alexandr Solzhenitsyn a fost martor al unui viol în grup, asupra unei tinere presupus germane dar, care s-a dovedit că era poloneză și care în urmă acelui viol, de fapt în cursul lui, a murit. Într-o scrisoare către un prieten, viteazul căpitan de artilerie Alexandr Solzhenitsyn și-a exprimat dezgustul și oroarea morală. Scrisoarea a fost interceptată de către serviciul de securitate sovietic(NKVD) și în Februarie 1945, de pe câmpul de luptă, Alexander Solzhenitsyn a fost arestat. Această arestare îi va schimbă cursul vieții și îl va marca definitiv.

Alexandr Solzhenitsyn a fost anchetat în închisoarea Lyubianka din Moscova după metodele de anchetă și tortură puse la punct de NKVD. Dat fiind faptul că nu avea nici o vină, în afară sentimentelor sale morale, a fost condamnat “doar” la opt ani de detenție severă. În închisoare el a cunoscut mulți oameni speciali. Între ei a fost și Ion Moraru de la Mandac, cel care a condus organizația anti-stalnistă din Basarabia, ”Sabia dreptății”.

Primii ani ai detenției i-a petrecut în lagărele din taiga. Apoi, restul de detenție l-a petrecut într-o “sharashka” (un centru de cercetare al NKVD în care lucrau oameni de știință condamnați politic). La expirarea pedepsei de închisoare a fost trimis în exil și acolo a rămas până în 1956 când, ca urmare a eliminării cultului lui Stalin, i s-a permis să se așeze în Moscova. Tot restul vieții sale Alexandr Solzhenistyn l-a dedicate studierii “fenomenului” sovietic, crimelor sale, pe care le-a prezentat în ample lucrării istorice și în pagini de literatură care stau alături de scrierile celor mai de seamă scriitori Ruși.

Revenit la Moscova, Alexandr Solzhenitsyn reușește să publice, ”O zi din viața lui Ivan Denisovich”. În acea carte Solzhenitsyn descrie o zi, o singură zi, din existenta unui deținut al Gulagului sovietic. Fără exagerări, fără izbucniri temperamentale, este descris iadul existenței în Gulag. Cartea a fost publicată în 1962 și în fapt acea carte a rupt definitive șira spinării bolșevismului de tip Stalinist. După apariția acelei cărți stalinismul nu mai era cu putință.

În același timp, scurt timp după publicare, a început persecuția sistematică a lui Solzhenitsyn, scopul era izgonirea lui din Uniunea Sovietică.

Alexadr Solzhenitsyn primește Premiul Nobel pentru literatură în 1970, dar nu se duce să îi fie decernat din teamă că nu va fi admis să reintre în Uniunea Sovietică. Câțiva ani mai târziu, 1974, el și întreaga lui familie sunt expulzați în Republica Federală Germană și le este retrasă cetățenia sovietică.

Vreme de câțiva ani Alexander Solzhenitsyn trăiește în RFG și Elveția și apoi este admis ca rezident în USA, la invitația Universității Stanford, California. Apoi se stabilește în Vermont și duce o viață de cercetare asiduă a revoluției bolșevice, sistemului concentraționist sovietic, ține conferințe și este activ în mișcarea anti totalitaristă. În Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,În Primul Cerc”” →

Principalul motiv pentru care, an de an, revin în România, este cel de a putea fi la Borloveni în jur de douăzeci de zile.

Pentru mine, Borloveniul și Valea Almăjului nu sunt simplu un „loc”, locul strămoșilor mei, locul unde sunt mormintele lor, locul unde am învățat principalele noțiuni despre lume și, atâta cât am putut și m-am priceput, diferența dintre bine și rău. Pentru mine Borloveniul este un tărâm special, care stă între lumea văzută și cea nevăzută, un tărâm în care se mai văd urmele și aromă, ,,Raiului în care ne-a vrut Dumnezeu”.

În Borloveni, în casa strămoșilor mei, mai aflu duhul lor, prezența lor care, foarte adesea, nu am îndoială, este fizică, atmosfera vie a unei lumi care a fost cu mai multă rânduială și, categoric, cu mai multă frică de Dumnezeu și chiar prezența, se mai simte vie, prezenta unei Împărațîi care a avut mai multe părți bune decât rele și care ar fi putut să facă actuala clipă istorică mult mai cu rost.

Vremea petrecută în Borloveni este vreme cu folos și un dar pe care mi-l face Dumnezeu, mie celui dintâi dintre păcătoși, nu știu de ce.

În Borloveni mă trezesc foarte devreme, de multe ori mai înainte de patru dimineață. Probabil ține de ceasul meu interior care încă lâncezește după fusul orar din USA.Oricum acest lucru este o împrejurare fericită.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răsărit de soare la Borloveni” →