În secolul XXII Europa va fi islamistă sau mai degrabă ortodoxă ?

            Există o gândire a politicienilor europeni care susțin faptul că încurajarea invaziei în Europa a unor popoare musulmane, asiatice și africane vor putea fi asimilate din punct de vedere cultural, religios și social, astfel că acestea vor putea suplini lipsa forței de muncă existentă în spațiul european.

            Pentru a demonstra că asimilarea acestor neamuri străine de spiritul european nu pot fi asimilate, am să mă întorc la istoria țiganilor și migrația acestora, care de mai bine de 600 de ani au venit în Europa și, totuși nu au putut să fie asimilați.

            Țiganii erau o sectă din Bizanț care practicau izolaționismul, iar limba lor fiind similară cu alte limbi indiene precum hindi.
Țiganii sunt originari din nord-vestul Indiei și nord-estul Pakistanului. Ei faceau parte din casta Ksatriya a rajpuiților. In 1192 armatele aliate ale principilor din Rajput au fost înfrânte în Bătălia de la Tararori, la nord-vest de Delhi. După înfrangerea suferită în lupta cu Mohamed Ghur, clanul războnic nord – indian Rajput (casta Ksatrya), ar fi plecat împreună cu familiile spre ținuturile arabe si turce, iar mai apoi în Europa.

            Tiganii au migrat în Iran și în Asia mediteraneană, începând din secolul V, apoi în Imperiul Bizantin în secolul IX, de unde au pătruns în sud-estul și centrul Europei (secolele X – XIV), ca si în nordul Africii. In secolul XV au patruns în Europa apuseană (în special în peninsula iberica) iar din secolul XIX în cele doua Americi.
Unii cercetatori consideră ca au existat mai multe valuri de migrație din India. Și astazi există triburi nomade sau semi-nomade în India, susținand teoria că romii au fost nomazi de la început, au părăsit India în timpul unei invazii și apoi au fost împinsi înspre Europa de razboaie și invazii ulterioare. O alta teorie consideră romii ca fiind o castă de războinici adunată să lupte cu invadatorii musulmani, care a părăsit India ulterior.

Limba țigăneasca are importante influențe persane și armene, ceea ce dovedește trecerea țiganilor prin aceste țări. Se pare că din Armenia (probabil datorită invaziei turce), țiganii s-au despărțit în trei grupuri, mergând înspre nordul Mării Negre, sud (până în Egipt) și vest spre Imperiul Bizantin. Țiganii care au mers spre Imperiul Bizantin sunt cei care urmează să se răspândeasca în toata Europa. Abundența de cuvinte din limba greacă sugerează o prezență relativ îndelungată în Imperiul Bizantin. Probabil datorită invaziei turce (din nou), tiganii au intrat în Balcani în secolul al XIV-lea, și după cucerirea balcanilor de catre forțele otomane unii au pătruns în vestul Europei.

In Europa, țiganii au fost ținuți în sclavie în Balcani (în special Moldova și Țara Românească), ori și-au continuat călătoria răspândindu-se în toata Europa, din Spania (1425) până în Finlanda (1597). Pentru a obține permise de trecere prin tările din apus, unii țigani au pretins că sunt creștini din Egipt veniți în pelerinaj (iar mai apoi, când nu au putut să le obțină, au falsificat astfel de permise). Acest lucru, asociat cu înfățisarea lor străină, duce la denumirea engleză de „gypsy” și cea spaniolă de „gitano”, de la egiptean.

            S-au scurs atâta amar de vreme și această etnie nu a fost asimilată de europeni și nici de americani, acest fapt mă face să afirm că nici musulmanii care au invadat Europa nu se vor asimila, își vor  păstra tradițiile, religia și obiceiurile. Încercând chiar, prin drepturile omului, să le impună europenilor.Multiculturalismul europen va impune, în majoritatea cazurilor, tredițiile și religia migranților.

            O parte din europeni, mai ales cei din occident, susțin că ei nu au probleme cu Islamul, ci numai cu extremiștii violenți. Peste o mie de ani de istorie demonstreacă contrariu. Între creștinătatea occidentală, dar și cea ortodoxă, și Islam nu a existat relații amicale.Au fost chiar furtunoase.

            A existat un conflict, parțial efemer, între liberalismul occidental și marxismul-leninismul impus de tacurile rusești, improriu spus sovietice, în comparație cu relația conflictuală și îndelungată dintre Islam și creștinătate. John Esposito spune în The Islamic Threal: Myth or Reality, carte apărută la New York, Oxford University Press, 1992, pagina 46, că dinamica lor istorică a dus, nu de puține ori, la  competiții ce au angajat lupte mortale pentru putere, teritoriu și suflete. De-alungul secolelor cele două religii au trecut prin măreție dar și prin decădere. În perioade de expansiune, pauze de pace și contraexpansiune.

            Arabii mulsumani, încă de la începutul secolului al VII-lea până la mijlocul secolului al VIII au avut o expansiune vertiginoasă, cucerind Peninsula Iberică, Africa de Nord, Orientul Mijlociu, nordul Indiei și Persia. Totuși creștinii au recucerit Peninsula Iberică, treptat, și Granada. Otomanii au atacat printr-un ultim asalt, Viena, în 1683. Având eșec armata musulmană a început să se retragă.La aceste lupte împotriva otomanilor musulmani au contribuit și popoarele ortodoxe din Balcani și Țările Române. Se ajunsese după primul Război Mondial să mai rămâie doar patru țări musulmane, printre care Republica Turcă, Arabia Saudită, Iran și Afganistan. Prăbușirea Imperiului Sovietic (Rus ) a permis altor societăți mulsumane să-și recapete independența. Astfel s-a ajuns ca 45 de state să ajungă cu populații majoritar musulmane.Daniel Pipes scrie în cartea sa In the Path of God: Islam and Political Power, apărută la New York Basic Books, 1984, la paginile 102-103 și 169-173 că 50% dintre războaiele dintre state cu religii diferite au fost purtate între musulmani și creștini în perioada 1820-1929. Conflitul secular dintre cele două religii sunt fenomene constante care au început din secolul XII-lea, aceste divergențe conflictuale  din cauza diferenței dintre ele, dintre conceptul de Islam  ca mod de viață, care unifică religia cu politica, și conceptul creștin occidental de separare între Biserică și stat.

            Sunt trei factori care a intensificat conflictual dintre Islam și Occident la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. În primul rând este creșterea populației mulsumane, care se datorează tocmai religiei islamice. Această situație a făcut ca majoritatea tinerilor musulmani să nu aibe de lucru.Aceștea au exercitat presiuni asupra țărilor vecine. Al doilea factor este renașterea islamică care a dat musulmanilor o încredere în caracterul unic, slăvind meritele civilizației și ale valorilor lor, în comparație cu cele ale Occidentului.Atributele acestor merite slăvite de imam au restricționat emanciparea femeilor , a bărbaților și a cocietății. Imam ,în limbile arabă: إمام imam plural ائمة a’immah, persană: امام|امام, este o poziție de lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu este membru al clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să se știe diferența fundamentală între șiism și sunnism. Despre aceste diferențe vom vorbi cu altă ocazie.

            Religia creștină spre deosebire de cea islamică nu a împiedicat, și chiar a încurajat, evoluția societății și civilizația, pe când islamul prin doctrina acesteia a impus păstrarea tradițiilor ancestrale. În felul acesta societatea mulsumană a bătut pasul pe loc.

            Nivelul de violență al conflictului dintre Islam și Creștinism a fost influențat și de declinul demografic, de dezvoltarea economică, de schimbările științifice și tehnologice și de intensitatea zelului religios care la mulsumani, datorită, califulul ce a fost o frână în civilizarea societății musulmane, a pierdut startul spre dezvoltarea societății. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Militantismul musulman și viitorul Europei” →

Fraza lui Ingres, care spunea”Fotografia este ceva foarte frumos, dar acest lucru nu trebuie spus”, și fraza lui Walter Benjamin, care scria că nu poți să reflectezi pe marginea fotografiei “ fără să te fi întrebat, în prealabil, dacă inventarea însăși a fotografiei nu a răsturnat, cumva,în totalitate caracterul fundamental al artei “, mă face  să spun că în fotografie există un mister care trebuie menținut. Afirm asta în calitate de utilizator și de practician fotograf, intermitent.

            Există în fotografie un mister care trebuie menținut. Nu ader faptul că fotografia a fost estetizată, și faptul că acest tip de imagini a devenit una din artele frumoase ce au căzut în prăpastia culturii.

            Imaginea fotografică a venit de dincoace sau de dincolo de estetic, prin care esența ei tehnică, se constituie, din acest punct de vedere, o revoluție considerabilă în modul nostru de reprezentare.Apariția eruptive a fotografiei pune în cauză arta însăși, în monopolul ei estetic asupra imaginii. Arta a fost cea care a devorat fotografia și nu invers. Fotografia vine din altă parte și acolo trebuie să rămână. Ea face parte dintr-o altă tradiție, atemporală, nonestetică la drept vorbind, aceea a trompe-l`oeil-ului, care străbate întreaga istorie a artei, dar parcă indiferentă la peripețiile ei. Fotografia este aparent realistă, dar ea este magică, în vreme ce arta se varsă în estetic conform unei curbe care duce de la sacru la frumos, și apoi la estetică generalizată.Forța antropologică a imaginii se opune reprezentării bine temperate, ca și oricărei viziuni realiste- ea păstrează ceva din iluzia radicală a lumii. O imagine fotografică este valabilă nu atât în termeni de de calitate sau de conținut, cât în termeni de fascinație pură. Fotografia se află mai aproape de originea realității și de chinurile reprezentării. Ca urmare a jocului ei irealist cu tehnica, a decupajului ei absolut, imobilității sale absolute, tăcerii, reducției fenomenologice a mișcării și a culorii, ea este imaginea ce mai pură și mai artificială care poate fi întâlnită în presă și pe simezele expozițiilor. Nu este frumoasă, ci mai rău. Și tocmai în această calitate dobândește fotografia forță de mărturisire într-o lume care vede extenuându-se tocmai principiul estetic.Operația fotografică este un fel de reflex, de scriere automată a evidenței evenimentului și al lumii, care nu este una singură.

            Revenind la fotografie, tehnica este cea care îi conferă caracterul ei de inedit ca imagine. Tocmai prin această tehnicitate se revelează lumea noastră ca radical non-obiectivă. Obiectivul aparatului de fotografiat este cel care, în mod paradoxal, revelează inobiectivitatea lumii, acel ceva care nu va putea fi soluționat prin analiză sau prin asemănare. Prin tehnica ei, fotografia ne poartă dincolo de asemănare, în inima  iluziei realității. Transformând, astfel, prin chiar acest lucru, și viziunea noastră despre tehnică. Privitorul este purtat, prin intermediul fotografiei, dincolo de refuzul moral-filozofic al tehnicii “alenate”, într-o perspectivă asupra tehnicii ca loc strategic al unui dublu joc, ca oglindă măritoare a iluziei și formelor. Prin fotografie, întrebarea esențială devine: noi gândim lumea, sau lumea este care ne gândește? Prin fotografia de ziar, obiectul este cel care ne privește și ne gândește. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Fotografia pentru ziar ca imagine a realității sau estetizarea evenimentului ?” →

În basmul românesc, bine cunoscut, aspirația nemuririi fiind conturat în matricea  unui mit,  întruchipat în basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte care a căpătat perenitate până în zilele noastre, datorită lui Petre Ispirescu, scriitorul despre care s-a spus că este un Homer al românilor.

            Acțiunea basmelor românești, în general, se petrece într-un timp și spațiu fabulos, mitic și imemoriabil: “A fost odată ca niciodată, “, vremea mult visată a omenirii când pe Terra domnea liniștea, pacea și relațiile frățești între oameni și chiar între animale:”când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se “. Era vremea când marele împărat și marea împărăteasă, tineri și frumoși, dar, trăiau, din păcate, fără copii. Se știe că tinerețea și frumusețea nu au mare preț dacă unirea celor doi este stearpă și nu rodesc, nu zămislesc ceea ce-și doresc oamenii mai mult pe acest pământ: copiii ce-i perpetuează specia și numele. Cei doi, împăratul și împărăteasa au început să umble, după obiceiul vremii, pe la filosofi, vrăjitori și vraci, pe la ghicitori în stele să afle dacă vor avea copii, dar în zadar. Când totul părea pecetluit, familia împărătească îi vine vestea că este într-un sat un bătrân dibaci-păstrător al unor taine ale vieții pe care numai el le știa, ca înțelept al comunității. Discuția dintre bătrân și împărat provine din credința geto-dacilor, pentru care venirea omului pe lume, nașterea e prilej de întristare, viața pe pămând fiind numai “o mare trecere “, cum scrie Lucian Blaga. De unde, veselia caracteristică la ceremoniile lor funebre- considerate drept nuntă, comuniune cu natura veșnică.

            După discuția, puțin contradictorie, dintre împărat , bătrânul le promite că vor face numai un copil. Acesta este înzestrat cu însușiri ieșite din comun:”toate învățăturile pe care alți copii le învățau într-un an, el le învață într-o lună “.

            Mitul străvechi, arhetipul setei de nemurire suferă aici o ușoară influență a religiei creștine din recuzita căreia este extras modelul comparativ: “Toată împărăția se fălea că o să aibă un împărat înțelept și procopsit ca Solomon împărat “. Naratorul revine însă la izvoarele mitului comentând în stilul rapsozilor: “De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot gales, trist și dus pe gânduri “. Formula, prolog la cea mediană, este menită a provoca șocul psihologic prin cele ce urmează, mărind starea de încordare a auditoriului ce așteaptă cu nerăbdare neprevăzutul.

            Remarcăm faptul că motivul initial al acestui basm încadrat de Lazăr Șăineanu în tipul Zânelor promise din Ciclul jurămintelor nu a fost întâlnit în nici una din colecțiile străine de basme. În schimb, în basmele românești acest motiv inițial, a promite copilului o zână, ca să înceteze de a plânge, revine adesea.

            Astfel este întâiul basm din culegerea lui  Ispirescu Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte  care, sub forma-i integrală pare a fi necunoscut în literatura folclorică europeană, așa confirmă Lazăr Șăineanu în Basmele române, volum apărut la Editura Minerva, în 1978, p. 247.

            Deci aici se află matricea mitologică arhetipală, ceea ce confirmă celebra teză a lui Vladimir Iakovlevici Propp în Morfologia basmului care spunea: “Toate basmele fantastice au o structură monotipică “(traducere Radu Nicolau, Editura Univers, 1970, p.28 ). Astfele ajungem la interpretarea basmului românesc, ca mit al nemuririi, prin atributele sale fundamentale de unicat în creația orală universală. Acest caracter de mit fundamental al basmului, la origine, se evidențiază și din convergența inversă a riturilor ce-l populează și care se îngemănează ca într-un focar în setea de nemurire ce l-a generat.

            Deci, nemurirea promisă de împărat și vraci pentru Făt-Frumos, născut din dragoste, nu a fost decât o amăgire pentru tânărul neofit, care nu se împacă cu gândul că legământul sacru pentru el- făgăduința- nu a fost decât o speranță deșartă.

            Făt-Frumos, pornind la drum, în ciuda piedicilor pe care le avea de întâmpinat, urmează firesc, ca orice tânăr, riturile inițierii în viață.

            Inițierea fiind una din instituțiile specific orânduirii gentilice. Ritul inițierii este săvârșit în momentul trecerii tinerilor la maturitatea sexuală. Prin el, tânărul era introdus în uniunea gentilică, devenind membru cu drepturi depline al acesteia și căpăta dreptul de a contacta o căsătorie. Așa specifică în cartea sa Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, V.I. Propp,(traducere de Radu Nicolau, prefață de N. Roșianu, București, Editura Univers, 1973, p.46-47). Aceasta ar fi funcția socială a ritului amintit, după părerea lui Propp, care sintetizează cercetările în acest domeniu ale unor învățați ca  Frazer, P. Saintyves, A. Schurtz, E.M. Loeb, fără a-l aminti pe Lazăr Șăineanu.

            Demne de remarcat sunt afirmațiile lui Propp, cu privire la moartea și învierea, ritual a tânărului în timpul inițierii, precum și cele cu privire la desfășurarea acesteia, ceea ce semnifică faptul că ritualul s-a născut din mitul dionysiac.

            Așa cum scrie Mircea Eliade,”funcția dominantă a mitului este de a înfățișa modelele exemplare ale tuturor riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative:atât alimentația sau căsătoria, cât și munca, educația, arta sau înțelepciunea. “(Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978, p.8. ).

            Mitul visului spre nemurire este întrupat în basmul pe care l-am analizat la început, fiind demn de reținut ceea ce sublinia Mircea Eliade în considerațiile sale asupra rezultatelor la care a ajuns Jan de Vries, studiind poveștile cu zâne: solidaritatea de structură dintre mit saga și basm precum și progresiva desacralizare a lumii mitice.

            Cu privire la acest izvor din care s-a născut literatura, basmul, Mircea Eliade concluziona că:”S-ar putea aproape spune că basmul repetă, pe un alt plan și cu alte mijloace scenariul exemplar de inițiere. Basmul reia și Continue reading „Al. Florin ŢENE: Nostalgia raiului pierdut sau mitul veșniciei” →