Al. Florin ŢENE: „Fântâna Buzoiană„ – o pagină pentru Istoria Literaturii Române / Sub egida Filialei Ligii Scriitorilor din Buzău

În urmă cu aproximativ patru ani, scriitorull Dumitru K Negoiță s-a înscris în Liga Scriitorilor Români având dorința, fiindcă avea spiritul și talentul de promotor cultural, să înființat filiala Buzău a Ligii Scriitorilor Români, organizație profesională care luase ființă cu doisprezece ani în urmă la inițiativa mea. Organizație ce contribuie în lărgirea evantaiului de scriitori ne cuprinși de alte organizații scriitoricești, având ca scop cuprinderea și stimularea scriitorilor de limbă română în promovarea creațiiei literare și apărarea drepturilor acestora.

Acum, după atâția ani, putem spune că inițiativa noastră a dat roade. Liga Scriitorilor Români are, în țară și străinătate, 38 de filiale, editează 18 reviste și a tipărit peste 30 de antologii și anuare, dintre care și prezenta antologie ce cuprinde scriitori Buzoieni născuți pe meleagurile legendare scăldate de bătrânul râu Buzău, oraș ce se află pe malul drept râului Buzău în dreptul ieșirii acestuia dintre dealurile subcarpatice de curbură, într-o regiune cu climă temperată..

Acest florilegiu în care descoperim nume de scriitori buzoieni, membri ai filialei din această zonă a Ligii Scriitorilor este o pagină de istorie literară ce se scrie sub ochii cititorilor. Este un imn dedicat Limbii Române – Patria care unește spiritul Scriitorului roman, așa îl putem numii în anul când întreg poporul sărbătorește Marea Unire, moment când în 1918 toate provincile românește s-au strâns în matca lor firească. Poeziile publicate în paginile cărții se încadrează în diferite curente literare în care se cultivă poezia, oscilând între clasicism, romantism, simbolism crepuscularism, onirism și postmodernism. Având în vedere că denumirea acestui fel de exprimare umană, care este poezia, ce vine din cuvântul grecesc poiesis ce are sens de “facere” sau „creare”, putem spune că genul liric exprimă trăirile eului uman.Spre surprinderea noastră descoperim poezii scrise în stilul ermetic, obiectual și ludic., dar și cu elemente mai noi fracturiste și deprimiste. Însă poeziile, în general se mențin în limita clasicului și al curentului proglomodern, teoretizat de Al.Florin Țene, și care respinge mâzga postmodernismului, fiind o întoarcere, pe jumătate la poezia clasică și tradițională. Acest fapt ne face să apreciem că diapazonul exprimării poeților: cuprinși între coperțile acestei bogate antologii, vibrează în limbaj poetic divers, de la catren, distih (tautologic), dactil, lamb, vers alb și liber, poezii cu rimă, anapest etc.

Acest florilegiu de poezii, proză și o scurtă prezentare a autorilor, mă face să repet ceea ce spunea Henri Van Dyke:” Timpul e prea scurt pentru cei ce așteaptă, prea iute pentru cei ce se tem, prea lung pentru cei ce se vaită, prea scurt pentru cei care-l laudă, dar pentru cei ce iubesc timpul este veșnicie! “

Paginile rezervate articolelor, eseurilor, poeziilor, a prozelor, care vin din latinescul prosa, evidențiază polivalența evantaiului de stil și mod de exprimare al scriitorilor de expresie română. Acest fel de exprimare al ideilor în forma obișnuită a vorbirii poate fi epică, adică narează ceea ce scriitorul omniscient știe tot ce fac personajele sale, iar în cazul prozei realiste se identifică cu autorul.Articolele, eseurile, repșortajele, cuprinse în acest florilegiu, naratorul-personaj povestește o întâmplare în care este implicat direct, participând ca erou literar în succesiunea evenimentelor; dar sunt texte în care naratorul este confident căruia i s-a relatat povestirea ce, la rândul său, o istorisește altor personaje sau cititorului; naratorul poate fi, uneori, și mesager, transmițând mai departe auditoriului din text povestirea, întâmplările, evenimentele pe care le-a aflat el și le știe din alte surse.C-am astfel de elemente descoperim în narațiuniile autorilor:

S-au scurs câțiva ani buni, și iată, că Filiala Buzău a Ligii Scriitorilor Români condusă de scriitorul Dumitru K Negoiță editează o Antologie cuprinzătoare ce se constituie într-un bilanț al unei activități bogate în slujba culturii române pe meridianele mapamondului.

În condițiile fenomenului de globalizare există pericolul asimilării, estompării și marginalizării culturilor mici de către culturile mari, a căror limbă se impune în comunicația internațională.Sesizând acest fenomen Buzău, prin domnul profesoară Dumitru K Negoiță, cu ajutorul membrilor săi, au organizat multiple activități culturale, în capitala județului.

Am mai spus-o, verbal și în scris, că o cultură nu se apără, fiindcă o pierdem, ea se cucerește prin promovarea valorilor autohtone în culturile altor popoare.Numai așa putem să salvăm tezaurul cultural moștenit de la înaintași de tăvălugul globalizării.În acest sens un rol important îl are și Biserica cu care, deocamdată timid, Liga Scriitorilor colaborează în comunitățile românește de pe toate meridianele Terrei.Parafrazându-l pe Andre Lalraux, secolele viitoare vor fi creștine sau islamul ne va cucerii prin teroare și Europa nu va mai fii? În acest context un rol important îl au organizațiile nonguvernamentale, cum este Liga Scriitorilor care prin membrii ei și având o conducere dăruită culturii, în cei zece ani de când ființează a promovat creațiile literare de bună calitate nu numai în zona de competență, dar și în străinătate prin diverse colaborări la festivaluri, concursuri și acțiuni culturale.În lumea de astăzi, pe mapamond, în cele 6000 de limbi pe care le vorbesc, oamenii se înțeleg între ei grație și înțelepciunii acumulate peste veacuri. Orice limbă are la bază cuvântul, sunetul ce face legătură între gândire, spirit, percepție și înțelegere. Continue reading „Al. Florin ŢENE: „Fântâna Buzoiană„ – o pagină pentru Istoria Literaturii Române / Sub egida Filialei Ligii Scriitorilor din Buzău” →

Al. Florin ŢENE: Mihai Sălcuțan sau vocația spiritului ironic și moralist

Am primit de la Buzău cartea cunoscutului prozator Mihai Sălcuțan, intitulată “Ce-i lipsește milionarului“, apărută la editura “editgraph”, Buzău, 2019, care încă din titlu și desenul de pe copertă cu un porcușor, ne atenționează de subtilitatea ironiei strecurată în texte.

Volumul l-am primit cu dedicația: “Domnului academician Al.Florin Țene, cu apreciere pentru serviciul credincios adus literaturii și culturii române. 29, iunie 2019, Cluj-Napoca, ss Mihai Sălcuțan“,frază care mă onorează.

Desenul de pe copertă mă duce cu gândul la simbolul acestuia în tradiția românească, engleză, austriacă, irlandeză, prin care se spune că porcii aduc noroc – în special de Anul Nou – tradiție e aparentă de origine teutonă, neavând vreo legatură cu alimentul interzis (carnea de porc) din cultura arabă și nici vreo origine în cultura iudaica. Proverbialul „porc în trifoi” echivaleaza invariabil cu prosperitatea financiară și bunăstarea.

Apărută în condiții grafice, tipografice și estetice de excepție, cartea cuprinde 31 de narațiuni și o prefață semnată de Paul Androne, profesor la Liceul Pedagogic din Buzău, șcare este un bun cunoscător al limbi și literaturii române, și nu numai.

Aprecierile la proza acestui scriitor buzoian de pe ultima copertă a cărții, semnate de Ion Roșioru, Nică Janet și Tudor Cicu, completează “biografia” stilistică și de limbaj a unui scriitor polivalent, puterea de observație și punerea în dialog a spiritului parodic, creând acel spectacol umoristic și parodic degustat de cititori, precum un pahar bun de vin, fără sifon, de Drăgășani

Prozatorul are simțul subtil al observației, aptitudine ce surprinde ca o imagine negativă a unei stări fotografice, la care îi adaugă o tușe pentru a-i mării portretul personajului și atitudinea lui într-un contest social. Această explicație evidențiază o stare tehnică prozodică savuroasă insolită ce provine din filozofia caragialistă. Tablouri de gros-plan construite de Miahi Sălcuțan are o excepțională forță de plastician-caricaturist și de restaurator al atmosferei, a clipei surprinse în preajma unui preot la un pahar de vin. (Un autograph…pe cinste!). Narațiunea este dedicateă regretatului Nicolae-Paul Mihail (Nicomah ).

Povestirile din cartea scriitorului Mihai Sălcuțan ilustrează o structură subtil-umoristică de personalitate și situații de caz cu un stil ironic.Sunt ilustrate tablouri hilare, ce te conduc, vrând ne vrând, să te gândești la Kafka cel care a influențat scriitori precum Jorge Luis Borges, Albert Camus, Jean-Paul Sartre sau Gabriel García Márquez,(“Efectele pestei porcine africane asupra umorului românesc“ ).

În “Atac de panică “, descoperim o structură reflexivă, a emoțiilor trăite de o familie care câștigă un autoturism la un concurs organizat de un supermarket, unde tocmai la sfârșitul narațiunii descoperim “cheia” învățăturii de minte. Aici, sufletul baroc al lui Gheorghe, personajul principal, trăiește emoția unui eventual accident săvârșit de șoferul angajat care toată viața a condus numai o mașină de pompe funebre. În acest sfârșit al povestirii autorul strecoară, subtil, o posibilă cotitură care ar fi putut avea loc, în asumarea unui destin. Întâmplare ce tangențiază cu aforismul lui Mihail Lermontov:’ Viaţa… e o glumă fără niciun haz. “

“Solidaritatea în cadrul comunității “este o narațiune meditativă ce pune pe gânduri edilul comunității unui oraș, astfel că în finalul acesteia morala stârnește o cazuistică lapidară în marginea unei acțiuni suspendate.

Paradoxul unei întâmplări desfășurată într-un magazin de către un hoț, datorită unei tuse tabacică îl descoperim în relatarea “Fumatul dăunează grav libertății “, lucrare în care autorul are marea calitate, paradoxală, de a ne face să știm puține despre personajele lui, fiindcă le ascunde într-o penumbră, dar, care în final, se iluminează o morală.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Mihai Sălcuțan sau vocația spiritului ironic și moralist” →

Al. Florin ŢENE: Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor de astăzi

Istoria profesiunii de ziarist a început pe teritoriul celor trei principate românești încă din cele mai vechi timpuri.

În paginile care urmează am să încep cu Învățăturile către fiul său Teodosie, scrise în slavonă de voievodul munteam Neagoe Basarab și traduse în românește pe la 1654. Această lucrare ondulată retoric, este o primă lucrare, ajunsă până la noi, a unei comunicări cu o altă persoană, având un prim germen de trasmitere a unor gânduri.Această lucrare o consider una din primele trepte pe scara evoluției tehnici jurnalistice de la noi.

O altă lucrare, care este a doua treaptă spre jurnalism este Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam, scrisă la 1643, ce se remarcă printr-o limbă vie, cu un text limpede și curgător.

Didahiile lui Ivirul Caucazului , numit Antim, sunt încă o treaptă mai însemnată spre arta jurnalismului de pe teritoriul spațiului carpato-danubiano-pontic.

Cronicarii moldoveni este o grupare care a consemnat anii de domnie a unor domni moldoveni.Printre aceștia fiind Macarie, Eftimie și Azarie,“autori”, în slavonă. Primul consemnând evenimente din viața domnitorului Petru Rareș, mergând până în anul 1551, Eftimie continuă letopisețul până la a doua venire a Lăpușneanului, la 1553, iar Azarie consemnează evenimetele până la 1574 din timpul domniei lui Ioan Armeanul. Însă adevărata istoriografie moldoveană începe cu Grigorie Ureche, decedat la 1647. Cronica sa românească merge până la 1594, având o limbă dulce ca mierea plină de metafore.

Miron Costin care avea o cultură poloneză, cunoștea latina, italiana, fiind un om citit.Cronica sa se termină cu moartea lui Ștefăniță Lupul, la 1661. El are un talent ziaristic și literar. Lucrarea sa are o stilistică savantă de factură clasică, consemnând ca un adevărat ziarist năvala lăcustelor.

Autorul lucrării Carte pentru descălecatul dentîi, Nicolae Costin, fiul lui Miron , decedat la 1712, folosește pedanteria în textul său iar Ioan Neculce, 1672-1745, în consemnările sale redă evenimente din timpul domniei lui Duca, Mihai Racoviță, Dumitrașcu-Vodă, etc.

Cronicari moldoveni de luat în seamă mai sunt:Axinte Uricarul, diaconul Nicolae Muste, Ienache Kogălniceanu și spătarul Ioan Canta.Aceștia au fost, practic, primii jurnaliști de la noi.

În Muntenia, primele licăriri jurnalistice le descoperim la Mihail Mosa, călugăr oltean, care, printre altele, strecoară în lucrarea sa evenimente din timpul domniei lui Radu cel Mare, a lui Mihnea și Neagoe. Stoica Ludescu, cronicar de la sfârșitul secolului XVII , a continuat Cronica Buzeștilor, care a oglindit epoca lui Mihai Viteazul. Stoica Ludescu a împlinit cronica până la sfârșitul domniei lui Șerban Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Cantacuzinilor, dată a acestei porțiuni fiind anii 1654-1688. Silul acestuia este puțin vulgar și savuros. Cronica Bălenilor atribuită lui Radu Popescu, decedat la 1729, este o altă lucrare care urcă încă o treaptă spre scara valorii jurnalistice, și mai puțin literare.

Domnia lui Brâncoveanu a fost consemnată de cronicarul oficial Radu Greceanu, al cărui stil duce spre “amănunțimi ceremoniale “, cum subliniază George Călinescu în a sa Istorie.

Stolnicul Constantin Cantacuzino scrie o Istoria Țării Românești, care, practic, este o scurtă dizertație asupra originilor neamului. Călugărul din Râmnic, Dionisie Eclisiarhul scrie o cronică, cam naivă, asupra evenimentelor până la domnia lui Caragea, 1814.

Dimitrie Cantemir care a trait între anii 1673-1723, a fost un erudit de faimă europeană, fiind academician berlinez și prinț moscovit. Prin lucrarea sa Istorii a imperiului otoman scrisă în limba latină, mai urcă o treaptă spre profesionalismul de cronicar și jurnalist în istoria ziaristicii românești. Între anii 1777-1830 a trait Dinicu Golescu care prin compunerea Însemnarea călătoriei sale în occident, Austria, Italia imperială, Bavaria și Elveția, oglindește la fel ca un adevărat ziarist fenomenele civilizației europene, scriind despre gospodăria sătească, școli, spitale, aziluri, muzee și teatre.

O mare personalitate a culturii române, îndată după Dimitrie Cantemir este I. Eliade Rădulescu, care a trait între ani 1802-1872. Pe lângă activitatea sa literară și de traducător, Ion Eliade Rădulescu a fost și un jurnalist și ctitor de publicații.

Majoritatea poeților și prozatorilor noștri au făcut și publicistică. Nu trebuie să uităm pe Eminescu, Macedonski, Minulescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, și mulți alți.

Epistolele scrise de anumiți scriitori, rămase până la noi, sunt adevărate cronici jurnalistice.

De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, și jurnalismului, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.

În discuţia noastră intră scrisoarea particulară, “familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovat-o, urcând-o în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.

În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare. de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară sau jurnalistică? Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.

Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti, satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este inexpresivă ce nu egalează cu Moara cu noroc, sau Popa Tanda.

Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti, sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii în postura lor de epistolar nu izbuteşte întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de jurnaliști, de personae deprinse a se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o George Călinescu în genul epistolar, în volumul Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient.Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, inmtuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atentca oricare altul la compoziţie. “

Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise se văita de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de dascălul Alexe, din Bucureşti. În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti , care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui destin providenţial:”Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi coroane.Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa din 3 iulie 1848- Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116 ).

Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit un leit motiv la Scrisorilor din exil:” Cine m-a pus a-mi sacrific zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va întreba el“. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey:”( …) căci pricepea ea ce înţelegi Domnia–Ta cu ţara; cel puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“.(Fără dată ). În altă scrisoare scrisă în tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O, Români! Români…pe Şincai ( a muri cerşetor (…) O, Români! Din streini ce veniră la voi, toţi vă amăgiră, toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară, vă înjurară, vă calomniară… “(Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.)

Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale lui M.Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine. Moartea eroică îi apare ca un ideal suprem, precum dacilor:”…şi eu să–ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie, Ghico, ca mai bun prieten al meu, doresc să mor, şi de aceea să merg să mă bat.”(Către Ion Ghica, 8 iunie 1849, Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria trucurilor teatrale:”…nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare “. (Scrisoare către A.G.Golescu,12/24 martie,1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144 ). Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului. Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii naţionale, scriind profetic: “România va fi iubita noastră “(Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere,IV, Corespondenţă,p.278).

Scrisorile lui Mihai Kogălniceanu sunt prin excelenţă familiare şi ele au fost expediate la o vârstă când viitorul scriitor, jurnalist şi om politic nu avea conştiinţa de mai târziu.Ele ne apar ca o expresie indiscutabilă a naturaleţei şi spontaneităţii. El scria părintelui său că în Franţa”Slobozenia mi-i mai scumpă decât un rang mare şi bogăţia “. Tot el la vârsta juneţii scria, prevestind concepţiile omului politic de mai târziu: “Adevărata civilizaţie constă în respectarea legilor, în abolirea sclaviei care mai pezistă în ţară la noi, spre ruşinea noastră, în egalitatea persoanelor, fără deosebire de starea socială şi de origină…; ruşine moldovenilo care îşi pierd astfel onoarea în ochii Europei!” (Către surorile sale, 1/13 feb.1837.).Scrisorile lui Kogălniceanu îl aşează pe acesta în rândul marilor noastre talente epistolare, a cărui autrenticitate complexă, de sensibilitate şi de exprimare, poate satisface cele mai înalte exigenţe estetice.

La Vasile Alecsandri predomină plăcerea de a scrie. Aceaşi bucurie o simte citind scrisorile altora, ajungând să facă abstracţie de rolul lor de comunicare sau de confesie. Dragostea sa de ţară capătă accente deosebite în timpul Războiului de Independenţă, când vitejia ostaşilor noştri îi întrece toate aşteptările:”Am nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca să admir în voie vitejia îndârjită a tinerei noastre armate. Ce lucru uimitor: nu-i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug, să devină dintr-o dată eroi.Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşe de când cu cele petrecute la Griviţa.În sfârşit, sîntem cineva în lume. E mult! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui. “(Către Aglae Allaux, 5 oct.1877, în vol.V.Alecsandri, Corespondenţă) .Poetul şi prozatorul, care ne încântă nu o dată cu suvenirurile şi memorialul său de călătorie, îşi regăseşte ritmul şi în corespondenţa particulară. Incendiul bisericii din Mirceşti este relatat ca o imagine cinematografică și reportaj jurnalistic:”În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată din lemn de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul grinzilor. Acel templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un preot care printre alte daruri avea şi darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul, doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă altarul pentru ca să se ducă la crâşmă, ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică.Era vânt mare în acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuvinţă a fâlfâii perdeaua şi a o apropia de para unei lumânări. Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii…Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n temelie şi se înălţa la cer ca fumul unei gigantice cădeliniţe. “( Către Titu Maiorescu, 25 martie, 1875, în vol.V.Alecsandri, Scrisori, 1, pag.6-7.).

Tânărul Al.Odobescu se întristează de situaţia jalnică în care a ajuns conacul şi starea de mizerie a ţăranilor, jefuiţi ca la drumul mare:”Eu însumi nu mi-am putut stăpâni lacrimile văzând casa, grilajul părăginit, grădina fără terasă şi aleile neângrijite; pe alocuri, drumurile nu se mai cunosc, iar satul e într-o stare de mare mizerie. Arendaşul acesta i-a întrecut pe ceilalţi în escrocherii; şăranii cu toţii sunt revoltaţi contra lui şi 11 dintre ei vor să plece începând de anul viitor; le pretinde zile de clacă mai mult decât prevede legea; le ia pui şi cereale pentru orice fleac; în sfârşit, încasează biruri ca pe timpul domnilor fanarioţi “.( Către Catinca Odobescu, 31/12 iulie 1856, în vol.Al.Odobescu, Pagini regăsite,ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru literatură, 1956, p.233).

Corespondenţa lui Odobescu ni se relevă şi ca un jurnal de călătorie sau mai degrabă reportaj, care ajunge să se confunde cu notele de drum ale scriitorului.

Publicarea ineditului Epistolarium conţinând bruioanele a peste 850 de scrisori din tinereţea lui Titu Maiorescu pe când era la studii în străinătate, conturează portretul tânărului intelectual pe deplin format la 21 de ani.

Mai târziu, criticul de la Junimea avea o capacitate de muncă deosebită (“nu cred să fie astăzi doi oameni în România care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine “- îi scria lui Duiliu Zamfirescu în 17/29 nov.1891, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Ed.Casa Şcoalelor, p.361.)

Corespondenţa lui Titu Maiorescu ne descoperă un intelectual prin vocaţie care se interesează de situaţia ţării, nu numai dăruit studiului. În timp ce pentru Mihai Eminescu scrisoarea e un accident în viaţa lui, de natură a-i contrazice personalitatea şi a-l pune într-o stare afară din comun, o recunoaşte personal într-o edificatoare autodefinire: “Eu pentru a scrie o epistolă trebuie să am o dispoziţie deosebită de uşoară, nepotrivită oarecum cu caracterul meu,(… ) “(Către I.C.Negruzzi, 1871, în Convorbiri literare, 1892, Număr jubiliar, p.39.).După ce nefericirea s-a abătut pe de-a-ntregul asupra poetului, scrisorile nu mai sunt altceva decât sfâşietoare momente ale tragediei: “Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu n-am avut niciodată fericirea de-a mânca până la saţiu.Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic. “( Către A.Chibici-Râvneanu, 12/24 ian.1884, din sanatoriul Do0bling din Viena, în Convorbiri literare, 1906, p.1000).Aprecierea entuziastă a Epigonilor de către Veronica Micle îl face pe Eminescu să se confeseze:”E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un élan de patriotism.Trecutul m-a fascinate întotdeauna.Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor “.( Către Veronica Micle, 8 nov.1874, vol.IV,p.127). Continue reading „Al. Florin ŢENE: Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor de astăzi” →

Al. Florin ŢENE: Sub egida Primăriei Cluj-Napoca – Vernisajul expoziției de pictură Ovidiu Ignat

De aproape un an și jumătate Primăria municipiului Cluj-Napoca, prin, și în organizarea Biroul de Învăţământ, cultură, culte, sport şi societate, a luat inițiativa să organizeze, sub genericul “Idei transilvane“, expoziții cu lucrări ale pictorilor clujeni în spațiul generos oferit de “Casino “ Centru de Cultură Urbană din Parcul Central “Simion Bărnuțiu “, palat eclectic de inspirație vieneză. Această clădire este, de la o vreme, amfitrionul evenimentelor culturale și artistice ale “orașului-comoară “.

După mai multe expoziții de pictură, organizate în ultima perioadă de un an și jumătate, mult apreciate de publicul iubitor de culoare, poezie și muzică clasică, în data de 9 iulie, a.c.la orele 18 a avut loc vernisjul lucrărilor de pictură semnate de pictorul Ovidiu Ignat.

Vernisajul a fost deschis de scriitorul Ionuț Țene care a prezentat pe amfitrionul expoziției, pictorul Ovidiu Ignat, pe cei care au vorbit despre lucrările expuse: scriitorul Dan Marius Drăgan, prof.univ.dr.Negoiță Lăptoiu și pe soliștii de la Opera Vox.

Programul a început cu lucrări semnate de compozitorul Tiberiu Brediceanu, interpretate de tenorul Constantin Nica, soprana Raluca Persa, basul Ion Stancu și Ioan Vrăsmaș, iar tenorul Filip Ion Sandu a interpretat lucrarea “Stele-n cer “ de Nicolae Bretan. Artiștii au fost acompaniați la pian de Lelia Serafinceanu.

În continuare Ionuț Țene a dat cuvântul scriitorului Dan Marius Drăgan care, printre altele, a subliniat acuratețea culorilor și expresivitatea peisajelor satului transilvan.

Profesorul dr.Negoiță Lăptoiu, cunoscut critic de artă, cetățean de onoare a municipiului Cluj-Napoca, în expozeul acestuia a subliniat că la pictura lui Ovidiu Ignat se observă cadența ritmică a unei pensulații propulsată de freamătul unor intense descătușări. În încheierea cuvântării sale acesta a apreciat efortul constant al Departamentului de Cultură din cadrul Primăriei clujene de a promova public valori spiritual autentice și prin intermediul elegantei galerii de artă din incinta Centrului de Cultură Urbană”Casino “.

La invitația lui Ionuț Țene a mai vorbit criticul de artă Sabin Rusu.

În încheiere, pictorul expozant a mulțumit celor prezenți.

——————————–

Al. Florin ȚENE

Cluj-Napoca

10 iulie 2019

Al. Florin ŢENE: Militantismul musulman și viitorul Europei

În secolul XXII Europa va fi islamistă sau mai degrabă ortodoxă ?

Există o gândire a politicienilor europeni care susțin faptul că încurajarea invaziei în Europa a unor popoare musulmane, asiatice și africane vor putea fi asimilate din punct de vedere cultural, religios și social, astfel că acestea vor putea suplini lipsa forței de muncă existentă în spațiul european.

Pentru a demonstra că asimilarea acestor neamuri străine de spiritul european nu pot fi asimilate, am să mă întorc la istoria țiganilor și migrația acestora, care de mai bine de 600 de ani au venit în Europa și, totuși nu au putut să fie asimilați.

Țiganii erau o sectă din Bizanț care practicau izolaționismul, iar limba lor fiind similară cu alte limbi indiene precum hindi.
Țiganii sunt originari din nord-vestul Indiei și nord-estul Pakistanului. Ei faceau parte din casta Ksatriya a rajpuiților. In 1192 armatele aliate ale principilor din Rajput au fost înfrânte în Bătălia de la Tararori, la nord-vest de Delhi. După înfrangerea suferită în lupta cu Mohamed Ghur, clanul războnic nord – indian Rajput (casta Ksatrya), ar fi plecat împreună cu familiile spre ținuturile arabe si turce, iar mai apoi în Europa.

Tiganii au migrat în Iran și în Asia mediteraneană, începând din secolul V, apoi în Imperiul Bizantin în secolul IX, de unde au pătruns în sud-estul și centrul Europei (secolele X – XIV), ca si în nordul Africii. In secolul XV au patruns în Europa apuseană (în special în peninsula iberica) iar din secolul XIX în cele doua Americi.
Unii cercetatori consideră ca au existat mai multe valuri de migrație din India. Și astazi există triburi nomade sau semi-nomade în India, susținand teoria că romii au fost nomazi de la început, au părăsit India în timpul unei invazii și apoi au fost împinsi înspre Europa de razboaie și invazii ulterioare. O alta teorie consideră romii ca fiind o castă de războinici adunată să lupte cu invadatorii musulmani, care a părăsit India ulterior.

Limba țigăneasca are importante influențe persane și armene, ceea ce dovedește trecerea țiganilor prin aceste țări. Se pare că din Armenia (probabil datorită invaziei turce), țiganii s-au despărțit în trei grupuri, mergând înspre nordul Mării Negre, sud (până în Egipt) și vest spre Imperiul Bizantin. Țiganii care au mers spre Imperiul Bizantin sunt cei care urmează să se răspândeasca în toata Europa. Abundența de cuvinte din limba greacă sugerează o prezență relativ îndelungată în Imperiul Bizantin. Probabil datorită invaziei turce (din nou), tiganii au intrat în Balcani în secolul al XIV-lea, și după cucerirea balcanilor de catre forțele otomane unii au pătruns în vestul Europei.

In Europa, țiganii au fost ținuți în sclavie în Balcani (în special Moldova și Țara Românească), ori și-au continuat călătoria răspândindu-se în toata Europa, din Spania (1425) până în Finlanda (1597). Pentru a obține permise de trecere prin tările din apus, unii țigani au pretins că sunt creștini din Egipt veniți în pelerinaj (iar mai apoi, când nu au putut să le obțină, au falsificat astfel de permise). Acest lucru, asociat cu înfățisarea lor străină, duce la denumirea engleză de „gypsy” și cea spaniolă de „gitano”, de la egiptean.

S-au scurs atâta amar de vreme și această etnie nu a fost asimilată de europeni și nici de americani, acest fapt mă face să afirm că nici musulmanii care au invadat Europa nu se vor asimila, își vor păstra tradițiile, religia și obiceiurile. Încercând chiar, prin drepturile omului, să le impună europenilor.Multiculturalismul europen va impune, în majoritatea cazurilor, tredițiile și religia migranților.

O parte din europeni, mai ales cei din occident, susțin că ei nu au probleme cu Islamul, ci numai cu extremiștii violenți. Peste o mie de ani de istorie demonstreacă contrariu. Între creștinătatea occidentală, dar și cea ortodoxă, și Islam nu a existat relații amicale.Au fost chiar furtunoase.

A existat un conflict, parțial efemer, între liberalismul occidental și marxismul-leninismul impus de tacurile rusești, improriu spus sovietice, în comparație cu relația conflictuală și îndelungată dintre Islam și creștinătate. John Esposito spune în The Islamic Threal: Myth or Reality, carte apărută la New York, Oxford University Press, 1992, pagina 46, că dinamica lor istorică a dus, nu de puține ori, la competiții ce au angajat lupte mortale pentru putere, teritoriu și suflete. De-alungul secolelor cele două religii au trecut prin măreție dar și prin decădere. În perioade de expansiune, pauze de pace și contraexpansiune.

Arabii mulsumani, încă de la începutul secolului al VII-lea până la mijlocul secolului al VIII au avut o expansiune vertiginoasă, cucerind Peninsula Iberică, Africa de Nord, Orientul Mijlociu, nordul Indiei și Persia. Totuși creștinii au recucerit Peninsula Iberică, treptat, și Granada. Otomanii au atacat printr-un ultim asalt, Viena, în 1683. Având eșec armata musulmană a început să se retragă.La aceste lupte împotriva otomanilor musulmani au contribuit și popoarele ortodoxe din Balcani și Țările Române. Se ajunsese după primul Război Mondial să mai rămâie doar patru țări musulmane, printre care Republica Turcă, Arabia Saudită, Iran și Afganistan. Prăbușirea Imperiului Sovietic (Rus ) a permis altor societăți mulsumane să-și recapete independența. Astfel s-a ajuns ca 45 de state să ajungă cu populații majoritar musulmane.Daniel Pipes scrie în cartea sa In the Path of God: Islam and Political Power, apărută la New York Basic Books, 1984, la paginile 102-103 și 169-173 că 50% dintre războaiele dintre state cu religii diferite au fost purtate între musulmani și creștini în perioada 1820-1929. Conflitul secular dintre cele două religii sunt fenomene constante care au început din secolul XII-lea, aceste divergențe conflictuale din cauza diferenței dintre ele, dintre conceptul de Islam ca mod de viață, care unifică religia cu politica, și conceptul creștin occidental de separare între Biserică și stat.

Sunt trei factori care a intensificat conflictual dintre Islam și Occident la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. În primul rând este creșterea populației mulsumane, care se datorează tocmai religiei islamice. Această situație a făcut ca majoritatea tinerilor musulmani să nu aibe de lucru.Aceștea au exercitat presiuni asupra țărilor vecine. Al doilea factor este renașterea islamică care a dat musulmanilor o încredere în caracterul unic, slăvind meritele civilizației și ale valorilor lor, în comparație cu cele ale Occidentului.Atributele acestor merite slăvite de imam au restricționat emanciparea femeilor , a bărbaților și a cocietății. Imam ,în limbile arabă: إمام imam plural ائمة a’immah, persană: امام|امام, este o poziție de lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu este membru al clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să se știe diferența fundamentală între șiism și sunnism. Despre aceste diferențe vom vorbi cu altă ocazie.

Religia creștină spre deosebire de cea islamică nu a împiedicat, și chiar a încurajat, evoluția societății și civilizația, pe când islamul prin doctrina acesteia a impus păstrarea tradițiilor ancestrale. În felul acesta societatea mulsumană a bătut pasul pe loc.

Nivelul de violență al conflictului dintre Islam și Creștinism a fost influențat și de declinul demografic, de dezvoltarea economică, de schimbările științifice și tehnologice și de intensitatea zelului religios care la mulsumani, datorită, califulul ce a fost o frână în civilizarea societății musulmane, a pierdut startul spre dezvoltarea societății. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Militantismul musulman și viitorul Europei” →

Al. Florin ŢENE: ,,SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ”

În perioada anilor 1870, când spiritual naţional românesc începuse să prindă rădăcini în urma unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, mulţi scriitori au militat pentru promovarea naţionalismului ca fenomen al iubirii de glia strămoşească, a limbii române, a credinţei creştine în spiritual ortodoxiei şi a tradiţiilor poporului din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic. În acest context a început Mihai Eminescu să publice articole în care a promovat spiritual naţional românesc. Primele articole publicate de poet, în număr de trei, au apărut la Buda-Pesta, în ziarul „Federaţiunea” sub conducerea lui Alexandru Roman, membru al Academiei Române din 1870, în care expunea situaţia politică a românilor şi a celorlalte naţiuni din imperiul Austro-Ungar.

După o perioadă de întrerupere, în anul 1876 Eminescu începe să publice articole în care promovează spiritual naţional în publicaţia „Curierul de Iaşi”, unde văd lumina tiparului interesante cronici teatrale, dar mai ales analize privind situaţia românilor de pretutindeni. Scria pe atunci: „Şi când strănepoţii vor citi odată despre luptele naţionale, reflectate nu în lumina nouă a teoriei, care o preface într-o luptă de interese, ci în lumina viorie a simţământului cu toată bogăţia de culori, de pasiune, de înamorare specifică în fetişurile naţionalismului, – citirea acestor fapte va face asupra lor impresia romantică, care asupra noastră o face răzbelul Cruciaţilor şi cavalerismul de atuncea”. (Despre luptele naţionale).

Activitatea sa de la „Timpul” din Bucureşti, începută la 1877, chemat fiind de la Iaşi de către Ion Slavici, este foarte intensă. Îşi începe campania cu articolul „Dorobanţii”, în care evidenţiază eroismul ostaşilor români în Războiul de Independenţă, şi dragostea de glia străbună. În 1880, Eminescu este numit redactor şef la „Timpul” în care continuă să publice „Studii asupra situaţiei”. În acea perioadă scrie articolul „Adevăratul naţionalism”, din care cităm: „Dar Domnilor; mi-e ruşine să fiu Român! Dar ce fel de roman! Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţii – aşa Român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebue să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea-ce se simte şi se respectă adânc, se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voe să pronunţe numele Dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc, fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale”. ( Adevăratul naţionalism).

La 1 ianuarie 1882 este schimbat din funcţia de redactor şef de către Grigore C. Paucescu, însă rămâne redactor pentru secţia politică. Se înscrie în „Societatea Carpaţi”, înfiinţată la 24 ianuarie 1882 cu intenţia de a sprijini lupta naţională a românilor de către stăpâniri străine. În această perioadă publică articolul „Naţionalii şi Cosmopoliţii”, în care scrie: „Dacă Domnii Internaţionali, în loc de a se lăsa purtaţi de spiritual timpului, ar avea bunătatea de-a atinge pământul cu picioarele şi ar ajuta pionirilor germani ai progresului de a adduce mai departe panerul cu cele câştigate de ei, poate că în cursul acestei lucrări cam rare ar reveni la ideia lor, la a cărei realisare nu servă înfrăţirea ilusorie a unor naţiuni egal-îndreptăţite (aşa ceva nu există, ci domnia unei naţiuni cu civilitatea şi limba ei)”. În noiembrie 1888 îşi reia activitatea publicistică, prin colaborarea la „România liberă”, în care, pe lângă articole, unde promovează spiritual naţional, pledează pentru schimbarea relaţilor de muncă. Războiul de Independenţă naţională de la 1877 îl face pe Eminescu să scrie articole ce impresionează prin vibraţia patriotică.

Trebuie să spunem că Mihai Eminescu a fost un creştin autentic. Poeziile, proza şi publicistica exprimă spiritul naţional-ortodox. Consideraţii de ansamblu asupra creştinismului găsim în manuscrisul 2285 care reprezintă traducerea din germană a studiului lui M. Lazarus şi N. Stendhal „Gânduri introductive privind psihologia popoarelor”, apărut în 1860. Despre acest manuscris a scris D. Vatamaniuc „Pagini germane”, în revista „Manuscriptul” (an XVII, 1986). Manuscrisul 2261 la paginile 192-194 cuprinde următoarele cugetări ale lui Eminescu referitoare la Dumnezeu: „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu”. În „Timpul” din 10 octombrie 1881 Eminescu scria: „biserica a creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia“. În articolul „Ştim prea bine…”, publicat în „Timpul” (nr.170, 4 august 1878, pag.1), Eminescu scria: „Cine ne alungă limba din biserică şi din instrucţia educativă (a şcoalelor elementare şi secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bun ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru”.

Deşi poezia şi articolele publicate în presă au promovat spiritual naţional, inclusiv românismul, Mihai Eminescu fiind unul din marii gazetari ai secolului XIX, a promovat spiritual naţional şi în proza literară. Prozele antume cele mai cunoscute sunt „Sărmanul Dionis” şi „Cezara”. Dar mai putem aminti drama istorică în trei acte, în versuri, „Bogdan-Dragoş”, din care răzbate spiritual iubirii de glia strămoşească, în timp ce în cele două proze amintite la început descoperim un filon romantic al basmelor şi poveştilor româneşti, la fel descoperim în „Mira”, fragment dramatic; şi „Emmi”, dramă într-un act, dar mai ales tabloul dramatic „Mureşianu”, din care răzbate dragostea de popor şi istoria sa, lucru ce-l descoperim şi în „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Alexandru Vodă“, fragment dramatic. Din postume remarcăm romanul ne terminat din tinereţe „Geniu pustiu“ şi alte lucrări ne terminate, descoperite de Titus Maiorescu, printre manuscrisele poetului, după moarte. În multe cugetări, filosofice, sociale, istorice, literare, Eminescu a fost preocupat de spiritual naţional. Exemplu: Organele conştiinţii naţionale puţine fiind la număr, silite a deveni universaliste. Despre literatura naţională spune: „Fiecare literatură naţională formează focarul spiritului naţional, unde concurg toate razele din toate direcţiunile vieţii spirituale, ea arată nivelul vieţii publice spirituale. În articolul „Despre naţionalism şi cosmopolitism”sublinia: „Oamenii cari au început regenerarea naţională, ni-au dat ideea întregului, ce noi avem a o realisa”. Eminescu duce campanii de presă dedicate chiestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei. Este intransigent cu politica de opresiune ţaristă din Rusia (o adâncă barbarie), cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar. Situaţia sa de la ziarul Timpul devine critică în 1880, mai ales după ce critică proiectul de program al partidului Conservator, lansat de Maiorescu, în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifice românii din imperiul Austro-Ungar.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: ,,SPIRITUL NAŢIONAL ÎN PUBLICISTICA ŞI PROZA EMINESCIANĂ”” →

Al. Florin ŢENE: Fotografia pentru ziar ca imagine a realității sau estetizarea evenimentului ?

Fraza lui Ingres, care spunea”Fotografia este ceva foarte frumos, dar acest lucru nu trebuie spus”, și fraza lui Walter Benjamin, care scria că nu poți să reflectezi pe marginea fotografiei “ fără să te fi întrebat, în prealabil, dacă inventarea însăși a fotografiei nu a răsturnat, cumva,în totalitate caracterul fundamental al artei “, mă face să spun că în fotografie există un mister care trebuie menținut. Afirm asta în calitate de utilizator și de practician fotograf, intermitent.

Există în fotografie un mister care trebuie menținut. Nu ader faptul că fotografia a fost estetizată, și faptul că acest tip de imagini a devenit una din artele frumoase ce au căzut în prăpastia culturii.

Imaginea fotografică a venit de dincoace sau de dincolo de estetic, prin care esența ei tehnică, se constituie, din acest punct de vedere, o revoluție considerabilă în modul nostru de reprezentare.Apariția eruptive a fotografiei pune în cauză arta însăși, în monopolul ei estetic asupra imaginii. Arta a fost cea care a devorat fotografia și nu invers. Fotografia vine din altă parte și acolo trebuie să rămână. Ea face parte dintr-o altă tradiție, atemporală, nonestetică la drept vorbind, aceea a trompe-l`oeil-ului, care străbate întreaga istorie a artei, dar parcă indiferentă la peripețiile ei. Fotografia este aparent realistă, dar ea este magică, în vreme ce arta se varsă în estetic conform unei curbe care duce de la sacru la frumos, și apoi la estetică generalizată.Forța antropologică a imaginii se opune reprezentării bine temperate, ca și oricărei viziuni realiste- ea păstrează ceva din iluzia radicală a lumii. O imagine fotografică este valabilă nu atât în termeni de de calitate sau de conținut, cât în termeni de fascinație pură. Fotografia se află mai aproape de originea realității și de chinurile reprezentării. Ca urmare a jocului ei irealist cu tehnica, a decupajului ei absolut, imobilității sale absolute, tăcerii, reducției fenomenologice a mișcării și a culorii, ea este imaginea ce mai pură și mai artificială care poate fi întâlnită în presă și pe simezele expozițiilor. Nu este frumoasă, ci mai rău. Și tocmai în această calitate dobândește fotografia forță de mărturisire într-o lume care vede extenuându-se tocmai principiul estetic.Operația fotografică este un fel de reflex, de scriere automată a evidenței evenimentului și al lumii, care nu este una singură.

Revenind la fotografie, tehnica este cea care îi conferă caracterul ei de inedit ca imagine. Tocmai prin această tehnicitate se revelează lumea noastră ca radical non-obiectivă. Obiectivul aparatului de fotografiat este cel care, în mod paradoxal, revelează inobiectivitatea lumii, acel ceva care nu va putea fi soluționat prin analiză sau prin asemănare. Prin tehnica ei, fotografia ne poartă dincolo de asemănare, în inima iluziei realității. Transformând, astfel, prin chiar acest lucru, și viziunea noastră despre tehnică. Privitorul este purtat, prin intermediul fotografiei, dincolo de refuzul moral-filozofic al tehnicii “alenate”, într-o perspectivă asupra tehnicii ca loc strategic al unui dublu joc, ca oglindă măritoare a iluziei și formelor. Prin fotografie, întrebarea esențială devine: noi gândim lumea, sau lumea este care ne gândește? Prin fotografia de ziar, obiectul este cel care ne privește și ne gândește. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Fotografia pentru ziar ca imagine a realității sau estetizarea evenimentului ?” →

Al. Florin ŢENE: Laureații Festivalului-Concurs de Literatură „Ion Budai Deleanu”, Ediția a IX-a, 12-14 iulie 2019, Geoagiu Băi, Județul Hunedoara

Marele Premiu și Trofeul Festivalului:

Nichi Ursei, Râmnicu Vâlcea, Jud. Vâlcea.

Secțiunea POEZIE:

Premiul I: Bidulescu Constantin, Ploiești, jud. Prahova.

Premiul II: Gela Enea, Craiova, Jud. Dolj.

Premiul III: Ioan Mugurel Sasu, comuna Vama, Jud. Suceava.

Premiul Special „Ion Budai Deleanu”: Paraschiva Abutnăriței, Vatra Dornei, Jud. Suceava.

Premiul Special al Juriului: Matei Maria Magdalena, comuna Ciofringeni, Jud. Argeș.

Mențiune: Pop Raluca Tamara, Reghin, Jud. Mureș.

Secțiunea PROZĂ SCURTĂ:

Premiul I: Vasilica Ilie, București.

Premiul II: Daniela Tiger, Sebeș, Jud. Alba.

Premiul III: Ion Micuț, Râmnicu Vâlcea, Jud. Vâlcea.

Premiul Special „Ion Budai Deleanu”: Lazăr Dorel, Aiud, Jud. Alba.

Mențiune: Zaha Cristina Adriana, Arad.

Premiile se vor acorda în data de 12 iulie, a.c. la Geoagiu Băi.

Al. Florin ŢENE: Nostalgia raiului pierdut sau mitul veșniciei

În basmul românesc, bine cunoscut, aspirația nemuririi fiind conturat în matricea unui mit, întruchipat în basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte care a căpătat perenitate până în zilele noastre, datorită lui Petre Ispirescu, scriitorul despre care s-a spus că este un Homer al românilor.

Acțiunea basmelor românești, în general, se petrece într-un timp și spațiu fabulos, mitic și imemoriabil: “A fost odată ca niciodată, “, vremea mult visată a omenirii când pe Terra domnea liniștea, pacea și relațiile frățești între oameni și chiar între animale:”când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se “. Era vremea când marele împărat și marea împărăteasă, tineri și frumoși, dar, trăiau, din păcate, fără copii. Se știe că tinerețea și frumusețea nu au mare preț dacă unirea celor doi este stearpă și nu rodesc, nu zămislesc ceea ce-și doresc oamenii mai mult pe acest pământ: copiii ce-i perpetuează specia și numele. Cei doi, împăratul și împărăteasa au început să umble, după obiceiul vremii, pe la filosofi, vrăjitori și vraci, pe la ghicitori în stele să afle dacă vor avea copii, dar în zadar. Când totul părea pecetluit, familia împărătească îi vine vestea că este într-un sat un bătrân dibaci-păstrător al unor taine ale vieții pe care numai el le știa, ca înțelept al comunității. Discuția dintre bătrân și împărat provine din credința geto-dacilor, pentru care venirea omului pe lume, nașterea e prilej de întristare, viața pe pămând fiind numai “o mare trecere “, cum scrie Lucian Blaga. De unde, veselia caracteristică la ceremoniile lor funebre- considerate drept nuntă, comuniune cu natura veșnică.

După discuția, puțin contradictorie, dintre împărat , bătrânul le promite că vor face numai un copil. Acesta este înzestrat cu însușiri ieșite din comun:”toate învățăturile pe care alți copii le învățau într-un an, el le învață într-o lună “.

Mitul străvechi, arhetipul setei de nemurire suferă aici o ușoară influență a religiei creștine din recuzita căreia este extras modelul comparativ: “Toată împărăția se fălea că o să aibă un împărat înțelept și procopsit ca Solomon împărat “. Naratorul revine însă la izvoarele mitului comentând în stilul rapsozilor: “De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot gales, trist și dus pe gânduri “. Formula, prolog la cea mediană, este menită a provoca șocul psihologic prin cele ce urmează, mărind starea de încordare a auditoriului ce așteaptă cu nerăbdare neprevăzutul.

Remarcăm faptul că motivul initial al acestui basm încadrat de Lazăr Șăineanu în tipul Zânelor promise din Ciclul jurămintelor nu a fost întâlnit în nici una din colecțiile străine de basme. În schimb, în basmele românești acest motiv inițial, a promite copilului o zână, ca să înceteze de a plânge, revine adesea.

Astfel este întâiul basm din culegerea lui Ispirescu Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte care, sub forma-i integrală pare a fi necunoscut în literatura folclorică europeană, așa confirmă Lazăr Șăineanu în Basmele române, volum apărut la Editura Minerva, în 1978, p. 247.

Deci aici se află matricea mitologică arhetipală, ceea ce confirmă celebra teză a lui Vladimir Iakovlevici Propp în Morfologia basmului care spunea: “Toate basmele fantastice au o structură monotipică “(traducere Radu Nicolau, Editura Univers, 1970, p.28 ). Astfele ajungem la interpretarea basmului românesc, ca mit al nemuririi, prin atributele sale fundamentale de unicat în creația orală universală. Acest caracter de mit fundamental al basmului, la origine, se evidențiază și din convergența inversă a riturilor ce-l populează și care se îngemănează ca într-un focar în setea de nemurire ce l-a generat.

Deci, nemurirea promisă de împărat și vraci pentru Făt-Frumos, născut din dragoste, nu a fost decât o amăgire pentru tânărul neofit, care nu se împacă cu gândul că legământul sacru pentru el- făgăduința- nu a fost decât o speranță deșartă.

Făt-Frumos, pornind la drum, în ciuda piedicilor pe care le avea de întâmpinat, urmează firesc, ca orice tânăr, riturile inițierii în viață.

Inițierea fiind una din instituțiile specific orânduirii gentilice. Ritul inițierii este săvârșit în momentul trecerii tinerilor la maturitatea sexuală. Prin el, tânărul era introdus în uniunea gentilică, devenind membru cu drepturi depline al acesteia și căpăta dreptul de a contacta o căsătorie. Așa specifică în cartea sa Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, V.I. Propp,(traducere de Radu Nicolau, prefață de N. Roșianu, București, Editura Univers, 1973, p.46-47). Aceasta ar fi funcția socială a ritului amintit, după părerea lui Propp, care sintetizează cercetările în acest domeniu ale unor învățați ca Frazer, P. Saintyves, A. Schurtz, E.M. Loeb, fără a-l aminti pe Lazăr Șăineanu.

Demne de remarcat sunt afirmațiile lui Propp, cu privire la moartea și învierea, ritual a tânărului în timpul inițierii, precum și cele cu privire la desfășurarea acesteia, ceea ce semnifică faptul că ritualul s-a născut din mitul dionysiac.

Așa cum scrie Mircea Eliade,”funcția dominantă a mitului este de a înfățișa modelele exemplare ale tuturor riturilor și ale tuturor activităților omenești semnificative:atât alimentația sau căsătoria, cât și munca, educația, arta sau înțelepciunea. “(Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, București, Editura Univers, 1978, p.8. ).

Mitul visului spre nemurire este întrupat în basmul pe care l-am analizat la început, fiind demn de reținut ceea ce sublinia Mircea Eliade în considerațiile sale asupra rezultatelor la care a ajuns Jan de Vries, studiind poveștile cu zâne: solidaritatea de structură dintre mit saga și basm precum și progresiva desacralizare a lumii mitice.

Cu privire la acest izvor din care s-a născut literatura, basmul, Mircea Eliade concluziona că:”S-ar putea aproape spune că basmul repetă, pe un alt plan și cu alte mijloace scenariul exemplar de inițiere. Basmul reia și Continue reading „Al. Florin ŢENE: Nostalgia raiului pierdut sau mitul veșniciei” →

Al. Florin ŢENE: Omenirea are nevoie de adevăr, să ne reamintim de Heraclit

Adevărul din acest titlu îl scria Nietzsche pe la anul 1879, în timp ce, în perioada călătoriilor sale prin Europa, gândea la principiul translatării și al devenirii perpetue despre care Heraclit insista foarte mult.Principiul cosmic al trecerii de la ființă la neființă, că nimic în natură nu se petrece la întâmplare, Heraclit, filozoful grec presocratic,cunoscut ca Obscurul (Skcoteinos) susținea că totul este supus legilor imuabile conduse de rațiune. Heraclit înțelegea realitatea universală a devenirii ca o unire și conciliere a contrariilor, indispensabile armoniei lumii. Binele și răul, frumosul și urâtul, dreptatea și nedreptatea îi privesc, în exclusivitate, doar pe oameni și aceste elemente își pierd întreaga semnificație în natură și animale. În univers nu există, cum spune Heraclit, nici început și nici sfârșit. Cosmosul în mișacrea sa descrie cicluri precise și ele revin periodic.La fel ca celelalte animale, oamenii sunt produse ale naturii. Heraclit nu amintește despre divinitate, nici de zei. Sufletele lor nu este un principiu abstract, ci mai degrabă o reacție anorganică a lumii organice. Ființele sunt conduse de destin, pentru a se conserva, sunt împinse să învingă obstacolele, să intre în concurență, să lupte pentru existență. Polemos, adică conflictual este părintele tuturor lucrurilor. O luptă este dreptatea. Necesitatea, contradicția, chiar discordia stau la baza întregului, al totului.

Acest tot intră și Europa cu oamenii ei. Această imagine pentru contemporani este cavalerismul, care își are originea în opera lui Herodot. Visurile vitejești ale cavalerilor continuă să germineze în inimile băieților de astăzi. Foarte relevant pentru natura europenilor este modul acesteia de a cunoaște granița, iubirea este inseparabilă de cultură și deci de sufletul europeanului.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Omenirea are nevoie de adevăr, să ne reamintim de Heraclit” →