Victor ROȘIANU: La cenaclul ”Artur Silvestri “ – Medalionul literar “Cartea fereastră deschisă spre suflet “

Ședința cenaclului “Artur Silvestri “ din data de joi, 30 mai a.c., deschisă de președinta cenaclului, scriitoarea Voichița Pălăcean Vereș, s-a desfășurat sub genericul spuselor lui Theodore Parker: “Carțile care te ajută cel mai mult sunt cele care te fac să gândești cel mai mult.”

Președinta de cenaclu a subliniat faptul că în sală sunt prezenți membrii ai Ligii Scriitorilor din Baia Mare: Virginia Paraschiv, dr.Mihai Ganea, și din Gherla, scriitorul Teodor T Ungureanu,. Apoi a dat cuvântul președintelui național al Ligii Scriitorilor, care, așa cum a intrat în tradiție, a făcut o retrospectivă a activităților filialelor acestei organizații profesionale, arătând că în prezenta perioadă au fost alegeri în filialele din județele: Olt și Iași.

În continuare președintele a prezentat și discutat cărțile și revistele primite de la scriitorii din țară: despre revista „Moldova literară „ , revistă ce apare sub egida Filialei Ligii Scriitorilor Iași, având ca realizator pe neobositul scriitor Mihai Știrbu, a spus că în peisajul revuistic din țara noastră această publicație este una din cele mai bune din punct de vedere al calității materialelor publicate, dar și din punct de vedere estetic și tipografic. A mai prezentat revista bănățeană “Suflet nou “ și cărțile: “Martorii răstignirii “ de Vasile Cocarcea, “Ape adânci “și “Când se întorc rândunelele “ de Nan C.Ilie, “Percepții “ de Ana-Cristina Popescu, ”Rătăcitoare umbre” de Rodica Iva Dascălu”,”La ceas aniversar” de Gh.Șoptirean”, ”Tartorii roșii” de Constantin Mitachi’’ și ’’Lamura’’ de Paraschiva Cărbunar și Livia Băcia. În continuare a mai prezentat cărți Iulian Patca, președintele filialei Cluj a Ligii Scriitorilor: “Lacrimi de râs “ de Eugen Burghelea , “Mult râvnita primăvară “ de Vasile Gh.Pascal “ , “ Arbore în surâs“ de Paraschiva Cărbunar, “Înțelepciunea lui Godot “ de V. Umbreanu“, “Rază de soare “ de Vasile B. Gădălin “.

Apoi, Al.Florin Țene a prezentat cele cinci volume al scriitorului dr.Mihai Ganea, intitulate “Testamentul filozofic “ și revista “ Porțile nordului“ pe care o editează împreună cu scriitoarea prof.Virginia Paraschiv.

După acest moment dedicat grupajelor de cărți, Voichița Pălăcean Vereș a prezentat cartea “Când amintirile se-ntorc “ de Ioan Ghiolțean, arătând că autorul are vârsta onorabilă de 95 de ani, și, între coperțile acestui volum de Continue reading „Victor ROȘIANU: La cenaclul ”Artur Silvestri “ – Medalionul literar “Cartea fereastră deschisă spre suflet “” →

Al. Florin ŢENE: George Călinescu, scriitorul complex, istoric literar, critic, romancier și publicist

-120 de la naștere-

George Călinescu este cunoscut ca personalitate covârșitoare în literatura română și universală ca istoric literar, critic, poet, romancier, dramaturg, publicist. George Călinescu este cunoscut publicului larg drept cel mai important critic şi istoric literar în cultura română, fiind autorul unor studii fundamentale despre scriitorii români (Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu etc.), dar şi autorul monumentalei opere, unică în literatura română şi în spaţiul european, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941).

Acest colos al culturii române s-a născut la 19 iunie 1899 la București, ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan, copilul a fost crescut de impegatul CFR Constantin Călinescu și Maria. În capitală a locuit primii trei ani familia sa. plecând apoi la Botoşani şi Iaşi, unde a urmat clasele I şi a II-a, după care s-a mutat din nou în Capitală, unde a urmat cursurile Liceului Gh. Lazăr. În 1916, în perioada războiului, a revenit la Iaşi, unde şi-a încheiat studiile liceale la Liceul Internat, susţinându-şi bacalaureatul la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti. După terminarea liceului a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, secţia de filologie modernă şi filozofie, unde i-a avut ca profesori pe N. Iorga, Vasile Pârvan, M. Dragomirescu, Ovidiu Densuşianu şi Ramiro Ortiz, care, alături de Vasile Pârvan, a jucat un rol determinant în formarea sa.

După scurt timp de la susţinerea tezei de licenţă în litere funcţionează ca profesor de limba italiană la diverse licee bucureştene şi timişorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani, cu o bursă oferită de Accademia di Romania, fondată de profesorul şi istoricul Vasile Pârvan. În 1926 obţine o detaşare la Liceul Gh. Şincai şi citeşte pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătoreşte cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureşteni. Începând cu 1931, colaborează constant la revista Viaţa Românească, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 inaugurează în Adevărul literar şi artistic rubrica Cronica mizantropului. În anul 1936 îşi ia doctoratul în litere la Universitatea din Iaşi, cu o teză despre Avatariile faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită şi pusă în valoare pentru prima dată de tânărul G. Călinescu. Va fi numit conferenţiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi. În 1937 obţine, în urma concursului, postul de conferenţiar provizoriu la Catedra de estetică şi critică literară a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, iar în 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iaşi. Un an mai târziu, în 1945, este numit profesor titular şi la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. După 1947, va fi eliminat de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: George Călinescu, scriitorul complex, istoric literar, critic, romancier și publicist” →

Galina MARTEA: „Constelaţii Diamantine” – calitate şi valoare în cultura naţională română

Revista de cultură universală „Constelaţii Diamantine”, editată sub egida Ligii Scriitorilor Români, este iarăşi prezentă în spaţiul cultural românesc, fondatorul şi redactorul şef al acesteia fiind neobosita scriitoare Doina Drăguţ. De această dată revista îşi face apariţia în luna mai a anului curent, cu numărul nr. 5 (105), anul X, evident având în palmares 10 ani de activitate editorială în promovarea creaţiei literare, creaţiei culturale româneşti.

Publicaţia lunară „Constelaţii Diamantine”, mereu într-o inovaţie evolutivă, îşi însumează cuprinsul cu eseuri de analiză literară, studii din domeniul creaţiei artistice, cicluri de poezii, articole şi recenzii despre diverse genuri literare etc., toate acestea fiind realizate de către scriitori români de notorietate din întreaga lume, printre aceştia regăsindu-se Al. Florin Ţene, Livia Ciupercă, Doina Drăguţ, Nicolae Georgescu, Florian Copcea, Dragoş Niculescu, Florentin Smarandache, Nicolae Busuioc, Vavila Popovici, Luca Cipolla, Radu Ivan, George Teodor Dincă, Teodor Gherasim Nistor, Ionel Popa, Daniel Marian, Nicolae Rotaru, Vasilica Grigoraş, Ştefania Oproescu, George Baciu, George Petrovai, Galina Martea, Gavril Glodeanu, Varga Istvan Attila, Constantin Miu şi alţii.

Din primele pagini ale revistei facem cunoştinţă cu o recenzie literară a scriitorului Florian Copcea asupra volumului de eseuri „Ficţiunea jurnalului intim. Există o poetică a jurnalului?”, autor Eugen Simion (Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2018). Urmând acţiunea aprecierilor critice, Florian Copcea face referinţă la întregul conţinut al lucrării, în esenţă relatând: „De fapt, Eugen Simion acceptă dreptul artei de a devia de la «motivaţiile subiective şi obiective care explică apariţia scriiturii intime» (p. 29) şi face recurs la arhetipuri estetice consacrate. Autorul realizează o întoarcere în timp la valorile culturale standard, nicidecum pentru «a ajuta memoria celui care scrie să nu le uită, şi, evident, să nu se uite, în această nesfârşită trecere şi petrecere care este viaţa lui» (p. 31), ci pentru a potenţa influenţa lor în spaţiul eului profund, cum îi spune Proust, sau al eului pur, cum îl numeşte Valéry”.

În pagina 7 a revistei ne întâlnim cu creaţia literară a scriitoarei Doina Drăguţ, descrierile fiind realizate asupra volumului de versuri „Melancolia”, scris de distinsul poet Mihai Duţescu (Editura Eminescu, Bucureşti, 1997). Prin analiza respectivă criticul literar Doina Drăguţ valorifică cu multă atenţie şi simpatie conţinutul acestei lucrări, astfel afirmând: „Lirică prin excelenţă, poezia scrisă de Mihai Duţescu are un profund caracter reflexiv ceea ce o integrează în arta modernă contemporană”.

În pagina 8 scriitorul şi academicianul Al. Florin Ţene este prezent cu eseul literar „Viaţa satului românesc şi a ţării în literatura epistolară”. Aici Domnia sa ne expune lucruri interesante despre corespondenţa marilor scriitori români precum Titu Maiorescu, Mihai Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri şi mulţi alţii, în concluzie făcând referinţă la conceptul „scrisorii”, cu următoarea declaraţie: „În secolul nostru, dacă ţinem seama de mijloacele moderne de transmitere (internet, telefonie mobilă etc.), scrisoarea pare a fi condamnată la pieire. Tocmai de aceea apariţiile unor cărţi conţinând corespondenţe sunt savurate de cititori”.

În pagina 15 criticul literar Livia Ciupercă scrie cu multă pasiune şi înţelepciune despre „Focul suferinţei – focul credinţei”, aceasta fiind o înregistrare despre valorile culturale şi creştineşti ale omenirii. Un exemplu viu este înscris despre Catedrala NOTRE DAME din Paris, capodoperă arhitecturală, care recent a fost supusă suferinţei, în centrul atenţiei fiind pusă Legea şi morala creştinească.

La pagina 20, scriitorul Dragoş Niculescu prezintă un studiu despre „Impasurile fenomenologice şi condiţia transcendentală (completare)”, unde sunt abordate aspecte despre Analiza semnificaţiei în cadrul cercetărilor logice husserliene, despre conştiinţa fenomenologică a timpului, despre Obiectivismul ştiinţific şi tensiunea internă a sensului de la Descartes şi Hume la Husserl, despre Nefiinţa voinţei, despre Eroarea husserliană în aprecierea sensului conştiinţei, despre Fenomenologia husserliană în calitate de filozofie lipsită de ontologie, despre Divinul – între cogito-ul decartian şi alter ego-ul husserlian, despre Diferenţa dintre Kant şi Husserl la nivelul interpretării intenţiei şi intuiţiei, despre Fericirea şi necesitatea iluziei, despre sentiment.

La pagina 25, profesorul şi scriitorul Florentin Smarandache, din SUA, împreună cu Andruşca R. Vătuiu, în eseul „Căutări în negura timpurilor”, ne vorbesc despre fiinţa umană şi rolul acesteia în Univers, despre originea speciei umane şi despre fenomenul evoluţiei acesteia în viitor.

Continue reading „Galina MARTEA: „Constelaţii Diamantine” – calitate şi valoare în cultura naţională română” →

Constantin GEANTĂ: Răbdarea pietrei sau fiinţarea prin poezie

Cunoscutul om de litere Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor Români, cu sediul la Cluj-Napoca, este o personalitate culturală complexă şi proteică, care prin zecile de volume de poezie, proza,teatru, eseu, critică literară a îmbogăţit literatura şi cultura română.

Creaţia se naşte din căutare şi suferinţă. Autorul care pornind de la cele spuse de Constantin Tsatos: „Omul de cultură estre copilul durerii” mărturisea undeva în volumul Cu inima în palmă: „Tot ce am trăit a trecut mai înainte prin înainte durere, chiar şi bucuriile. La baza edificiului de mai târziu, pe care l-am construit cu ajutorul creaţiei, se află o rană. Fiindcă şi atunci când construim o casă, un monument, producem o rană Pământului, prin săparea temeliei. Viaţa mea a fost consacrată artei cuvântului şi aceasta îmi aminteşte de rana care însemnă pentru mine începutul rodniciei şi, în final, bucuria lucrului bine făcut.”

Lucrul bine făcut străbate de la un capăt la altul cartea de faţă, care constituie, fără îndoială, un monument literar.. Poetul a surprins în versurile sale o lume aflată sub mirajul cuvântului. Dimensiunea orfică a fiinţei umane este surprinsă în volumul de poezie Răbdarea pietrei într-un mod magistral.: „Poezia se întrupează când soarele/ şi Hades se ating până şi-n vis- / spune Odysseas Elytis,/ atunci în amiaza susţinută de cariatidele pădurii, marele/ cer încălţat cu pielea picioarelor mele/ mă primeşte rătăcind printre stele/ şi ars de dor,/ îmi pune aripi, şi zbor/ cu sufletul meu ancestral / şi călător/ când sub şa mi-a murit şi ultimul cal./ Iar strugurii sunt sâni în via/ din care mulg lapte pentru zei./ Aceasta este Poezia/ din care te invit, cititorule, să bei” .( Poezia)

Poemul Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata ( În loc de ”Cuvânt Înainte “ ) cu care începe volumul de versuri, este un adevărat crez poetic, care ne duce cu gândul la autorul Cuvintelor potrivite, inegalabilul Tudor Arghezi, la creatorul Florilor răului, părintele poeziei moderne Charles Baudelaire, la maestrul Antonio Machado, autorul mirificului volum Singurăţi, galerii şi alte poeme, precum şi la alţi creatori care iniţiază şi invită pe cititor la descifrarea mirificei lume cuprinsă în operele lor.

Astfel autorul îndeamnă cititorul să deschidă: „această carte,/ Fereastră spre alcătuirea universului la loc”, unde va găsi „sângele iubirii ce se-nparte/Zvâcnind din amintirea unui foc.” Citind-o va înţelege cum: „din ţeava puştii/ Se întorc căprioarele-n păduri/ Iar porumbeii din zăbrelele cuştii/ Fac în libertate zborului cununi// Piatra ajunsă stâncă tot mai sus/ Tânjeşte după creşterea ierbii/ Vibrând sonata pe râu în apus/ Întors la izvor să-l soarbă cerbii. .” Ţinând această carte-n mână, va cunoaşte: „lumina din câmp deschis”, „drama pietrei şi-a tăcerii”. Deschizând această carte care este:” Fereastră spre alcătuirea universului la loc”, cititorul, va găsi: „sângele iubirii ce se-nparte/ Zvâgnind din amintirea unui foc”.

Poem de o mare complexitate ideatică Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata,, iniţiază pe cititor într-o lume a creaţiei care se vrea o oglindă a Univesului, părând să spună ca şi ilustrul predecesor Stéphane Mallarmé că a înţeles: „ corelaţia intimă a Poeziei cu Universul”.

După ce împreună Nietzche respiră aerul pur al lui Zarathustra (Vorbind cu Nietzche), poetul prezintă viaţa ca o luptă (Viaţa ca o luptă). La fel ca şi Artur Rimbaud sau Nichita Stănescu a perceput realitatea prin alte simţuri, (Văzul din urechea dreaptă), încercând să o transfigureze în artă (Urcare în metafizic).

Versuri precum cele din Suveica timpului transfigurează modalitatea artistului de a se raporta la temporalitate: „Plimb timpul de la o clipă la oră/ De se plictiseşte pisica torcând/ Ghemul creşte şi-o soră/ Îl croşetează în zerseul ei din gând”.

Fiorul metafizic este transfigurat magistral în versuri precum cele din Sunt seva poemului meu: „Sevă sunt şi via mă fierbe vin/ Pe dealuri în boabe de aur/ Prietenul mă bea, am gust de pelin,/ Ascultând înserarea colorată de-un graur.// Din rădăcini urc şi-n boabe mă coc,/ Mă beau pe-ndelete în căni de lut/ Ciobanii doinind din fluiere de soc,/ Când eu fierb în butoaie tăcut…//Prietenul sunt eu şi mă sorb/ Din cupa mea de trup şi gând,/ Încă se scrie poemul în orb/ Din care n-am plecat nicicând”.

În poemul Speranţa binelui relativ întâlnim îndoiala carteziană, dar şi credinţa creatorului în autotputernicia Cuvântului, care a fost la început şi care va dăinui şi în viitor.

Spectacol de dincolo de cortina cerului ne prezintă o modalitate de a pătrunde dincolo de latura contigentului: „Cortina cerului s-o deschid am dorit,/ Dar îngerii maşinişti m-au împiedicat s-o fac,/ Cu bisturiu minţii tăiat-am un pătrat însorit/ Şi-am privit scena celor ce tac”. În acest poem sunt amintiţi mari creatori precum Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski într-o manieră care sugerează modalitatea în care autorul se raportează la lumea artei ca trăire şi interpretare. Manole, creatorul care şi-a zidit sufletul, adică pe Ana, în creaţie pentru a dura întru cuvânt. Dar în final Cortina va cădea, în schimb cititorul, are posibilitatea să intuiască ceea ce s-a desfăşurat în „jocul secund” după cum ne-a sugerat şi Ion Barbu.

În Sfârşitul, început perpetuu…într-o modalitate care se înrudeşte cu cea a lui Walt Whitman, creatorul Firelor de iarbă suntem invitaţi să ascultăm cum „iarba creşte”, pentru înţelege taina Universului „Înţelegi sonata unui timp evolutiv -/ Spirală ce cu infinitul ne uneşte/ Într-un spaţiu al ecoului, repetitive…” totul desfăşurându-se sub semnul Poeziei – Doamna.

Naşterea lui Iisus, de către Fecioara Maria, este un eveniment cu conotaţii cosmice când prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a început o nouă eră. Este era iertării de păcate, în care omul nou are şansa mântuirii, precum în S-a născut Iisus: „Aleargă ziua desculţă prin sate/ S-anunţe minunea venită de Sus,/ E vremea să fim iertaţi de păcate/ Când în ieslă s-a născut Iisus.// Alerga Maria pe la uşi încuiate/ Dar în spatele lor stăpânii nu-s,/ Stelele clipeau lumină pe cer desferecate/ Când Fecioara a născut pe Iisus.”

Cititorul întâlneşte peste tot imagini, metafore, trăiri transfigurate în vers. Frumuseţea imaginii poetice se împleteşte cu profunda meditaţie asupra existenţei şi rostului artistului în lume. Pentru ilustrarea celor arătate mai înainte amintim câteva versuri din poemul Păşind pe lumină care ne amintesc de creatorul Morţii căprioarei, Nicolae Labiş : „În dezlănţuita simfonie iese visul,/ din fuiorul nopţii păşind pe cărare,/ levitează peste noi aducând abisul,/ sfidând lumina din exploziile solare.// Aici se întâlnesc minunile cu povestea/ hălăduind prin imperiile de vise/ şi glasul rămâne urmă în vestea/ cu căprioare la izvor ucise”.

Pasărea zborului imaterial, ne aminteşte de poemul dedicat de către Lucian Blaga, Păsării măiastre , a lui Constantin Brâncuşi : „S-a născut o lume din Cuvânt/ Ce-n univers ne leagă şi prin Legi/ Când acolo sus e ceva mai sfânt/ Însămânţând în noi sfinţirile întregi.// E-n noi un cer întreg de rostiri/ Şi-n suflet n-i se coc fructe neoprite ,/ E vremea marilor sfinţiri/ Şi-a anotimpului voinţelor călite.// Mă simt zborul pasărei, imaterial,/ Legiferând poemul ideal/ Ne cerând nimic în schimb”.

Coborând în Pântecul cuvântului, poetul descoperă „ diafanul înţeles eminescian/ şi miezul îndoielii lui Cioran…” Trecând prin Ora de ninsoare unde „Istoria e alta în fiecare fulg de nea…” poetul priveşte în oglindă cum: „Loveşte dunga cerului secolul XXI/ păsări zboară de-a lungul râului/ asemeni Terrei/ în toamnă…”( Oglinda din secolul trecut).

Poeme precum Obicei, Nu răspund, Noaptea din ideea mea, sau Muzele datoare, ne dezvăluie alte faţete ale unui poet autentic care în Ne odihna poeţilor ne spune că : „Poeţii nici morţi nu se odihnesc,/ Versul lor scris cu sânge cutreeră veşnicia,/ Din lutul unde dorm tot mai cresc/ Alţi arbori în care se coace Poezia.” În Memoria zilei de ieri aflăm că: „ Ziua după ce şi-a scris jurnalul/ înşirând evenimente pe pergamentul clipei,/ banalul,/ şi-a pus capul pe dealul din apropiere/ pentru odihnă”.

O încărcătură emoţională deosebită are poemul Lumină pentru Mama, în care pioşenia pentru fiinţa care i-a dat viaţă se amestecă cu regretul de a fi părăsit satul natal. Versurile acestui poem au o duioşie care îi dau aspectul unei adevărate elegii. Pe alocuri întâlnim accente tragice care ne duc cu gândul la marele Serghei Esenin : „În fiecare zi îţi aprind din inimă lumina,/ Lumânare, mamă, pentru sufletu-ţi umil,/ De am greşit, îmi port şi-acuma vina/ furnicilor strivite sub călcâiul de copil.// Îmi port crucea plecării mele din sat,/ Alergând după fluturi sub cerul depărtării,/ Iar dacă, uneori, am căzut în păcat,/ Îţi cer iertare, mamă, la ceasul înserării”.

În Incident istoric întâlnim o viziune tragică şi totodată profundă asupra adevărului fiinţei umane în timp : „În piaţa Patriei istoria desculţă ca o fată bătrână/ Urlă din tot plămânul îmbâcsit de războaie:/ Sunt fecioara ce visează sub lună/ la Bărbatul ce-şi pune în cui Războiul/ Şi-n faţa femeii – Pacea, genunchiul şi-l îndoaie”.

Versuri precum: „Brazda ţării în care clocote sângele străbunilor/ Ţi-a deschis Calea/ Spre Lumina întoarceri în Sine” (Înainte de sfârşitul frazei), sau „Azi l-am văzut înălţându-Se pe Iisus/ Urca cu cântecul mierlei spre nori,/ Era în stropul de lumină tot mai sus/ Şi-n aer mângâiat de cocori.”( Înălţare în Cuvânt) , produc în cititor o emoţie estetică deosebită. Continue reading „Constantin GEANTĂ: Răbdarea pietrei sau fiinţarea prin poezie” →

Al. Florin ŢENE: Poetul Ady Endre simbol al prieteniei dintre poeții români și maghiari (100 de ani de la trecerea în eternitate)

Sălăjan, prin naștere, poetul Ady Endre (născut la 27 noiembrie 1877), într-o famile de nobili scăpătați, din comuna Căuși, a învățat la Mincențiu, iar din 1886, continuând studiile liceeale la Carei, la liceul piarist.În această perioadă se împrietenește cu pictorul român Aurel Popp, prietenie care durează toată viața. Din 1892 învață la Zalău. Încă din liceu începe să scrie, fiind și un pasionat cititor de literatură maghiară, română și universală. În anul 1896 dă bacalaureatul. În același an, mai precis în 22 martie 1896 debutează cu poezie în jurnalul „Szilágy”

În 1903 o cunoaște pe Diósy Ödönné, Brüll Adél (Léda). Léda locuiește la Paris și este soția unui om bogat. Ady se îndrăgostește de ea, și o urmează la Paris. Léda devine muza lui Ady. Între 1904 și 1911 a petrecut perioade mai lungi la Paris, oraș a cărui atmosferă a exercitat o influență modelatoare asupra creației sale poetice.

În 1914 se căsătorește cu Boncza Berta, cu care coresponda încă din 1911. Pe Berta o numește în poezii „Csinszka”.Între Ady și Octavian Goga, în acea perioadă, se forma o prietenie sinceră.

În literatura maghiară este primul poet care introduce un stil nou în poezie. Poezia lui este influențată de Baudelaire, Verlaine. Este un poet simbolist. Simboluri des folosite: Dumnezeu, Bani, Léda. Întodeauna scrie simbolurile cu literă mare.Printre temele sale poetice se regăsesc toate domeniile, mai importante ale existenței umane, acestea fiind dragostea, moartea, religia, banii, războiul. Poetul a fost un patriot, un revoluționar și un european exemplar. Volumul “Új versek “reprezintă o adevărată piatră de hotar în literatura maghiară, marcând nașterea poeziei maghiare moderne. Dar adevăratul succes vine odată cu al patrulea volum,”Vér és arany”, care îi va aduce și recunoașterea criticilor.

Ady nu a fost cunoscut doar ca poet ci și ca jurnalist. Astfel, o mare parte din poeziile și eseurile sale apar începând cu 1908 în primul număr al revistei literare “Nyuga” („Occidentul”), al cărei colaborator va rămâne până la sfârșitul vieții, iar începând cu 1912 va deveni și unul dintre redactorii revistei.

În 1908 este unul dintre fondatorii grupării literare A Holnap („Ziua de mâine”) de la Oradea.

De-alungul vieții sale publică volumele: Versek (Debrețin, iunie 1899) (Poezii), Még egyszer (Oradea, 1903) (Încă o dată), Új versek (februarie 1906) (Poezii noi),Vér és arany (1907) (Sânge și aur),Az Illés szekerén (1908) (Pe căruța lui Illés),Szeretném, ha szeretnének (1909) (Aș vrea să fiu iubit), A Minden-Titkok versei (1910) (Poezia secretelor), A menekülő Élet (1912), (Viața fugitivă) Margita élni akar (1912) (Marghita vrea să trăiască), A Magunk szerelme (1913) (Iubirea noastră), Ki látott engem? (1914) (Cine m-a văzut?), A halottak élén (1918) (În fruntea morților), Az utolsó hajók (1923) (Ultimele vapoare).

Domeniul pe care se află astăzi fostul conac al poetului, a aparținut avocatului Miklos Boncza din Huedin. La sfârșitul secolului XIX, acesta va ridica un castel aici, la insistențele nepoatei sale, fiica unei surorii a sa. Ulterior nepoata se va mărita cu unchiul Miklos Boncza, din căsnicia lor venind pe lume Berta Boncza, cunoscută și sub numele de Csinszka, cea care ulterior va deveni soția lui Ady Endre. Aceasta își va petrece copilăria pe domeniul de la Ciucea, iar după căsătoria din 1914 cu Ady, domeniul le va deveni reședință în perioada 1915-1917. Ulterior cei doi se vor muta la Budapesta.

După moartea lui Ady Endre din ianuarie 1919, Berta îi scrie lui Goga, oferindu-i domeniul spre vânzare. Dată fiind prietenia strânsă care existase dintre el și Ady, acesta se va deplasa la Ciucea în vara anului 1919 împreună cu Alexandru Hodoș, redactorul revistei „Țara noastră” Constată că imobilul se află înr-o stare proastă, dar decide totuși să îl cumpere la prețul solicitat de văduva lui Ady, în pofida opoziției Veturiei Goga. Aceasta scria ulterior:

„Eu eram în contră să cumpărăm o ruină. Octavian mi-a răspuns: „Nu se pune chestiunea așa. O văduvă nu se refuză și cînd acea văduvă este văduva lui Ady Endre, cumpăr proprietatea chiar dacă ar fi să o fac cadou cuiva.”” Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poetul Ady Endre simbol al prieteniei dintre poeții români și maghiari (100 de ani de la trecerea în eternitate)” →

Al. Florin ŢENE: La întâlnirea a trei oameni de cultură – Clujul este o lecție de istoria artei

În urma evenimentului de donare, a sculpturii în marmură albă“Uinitate“, Primăriei din Alba Iulia de către sculptorul belgian de origine română, Marian Sava, scriitorul Al.Florin Țene l-a invitat să viziteze municipiul Cluj-Napoca.

Astfel, sâmbătă, 18 mai, a.c. Marian Sava a venit la Cluj-Napoca, pentru o zi, înainte de a pleca la Bruxelles cu avionul.

Întâlnirea a fost lângă monumental lui Iuliu Hossu din fața Bisericii Schimbarea la Față de pe Bulevardul Eroilor, executată de Ilarion Voinea.

Prin periplul nostru în orașul lui Lucian Blaga, sculptorul a admirat Monumentul Memorandiștilor executat de Eugen Paul, care are inscripționat fraza spusă de Ioan Rațiu la Cluj, la 23 Mai 1894. “Existența unui popor nu se discută, se afirmă! ”.

Ajunși în Piața Unirii am admirat Ansamblul monumental Matei Corvin care este alcătuit din cinci statui reprezentându-i pe regele Matia (ecvestru) și pe cei patru generali ai săi, a fost dezvelită în anul 1902 în Piața Mare a Clujului. Macheta lucrării, operă a artiștilor János Fadrusz și Lajos Pákey, a obținut în anul 1900 marele premiu al Expoziției Universale de la Paris. Monumentul clujean a devenit de-a lungul timpului unul din semnele distinctive ale orașului. Ansamblul este clasificat ca monument istoric în Lista monumentelor istorice sub denumirea Statuia ecvestră a lui Matia Corvin .

Ajunși în Piața Avram Iancu, în fața Teatrului Național ”Lucian Blaga“, am admirat arhitectura acestui lăcaș de cultură, care în 1904 a început construcția acestei clădiri în actuala Piața Ștefan cel Mare, pe locul fostei piețe de lemne a orașului. Lucrările, finalizate în 1906, au fost executate de celebra firmă constructoare de teatre Helmer și Fellner. Clădirea fost inaugurată în ziua de 8 septembrie 1906 cu o reprezentație a Teatrului Maghiar, al cărui director era Jenő Janovics. Construit în stil baroc–rococo, edificiul are o capacitate de 1000 de locuri și trei rânduri de logie .La îndemnul lui Tiberiu Brediceanu, clădirea a trecut în patrimoniul Consiliului Dirigent Român la data de 14 mai 1919, când a fost preluată de Onisifor Ghibu. La acea vreme Onisifor Ghibu ocupa funcția de secretar general pentru resortul Instrucțiunii și Artelor din cadrul Consiliului Dirigent Român. În același timp, Teatrul Maghiar a fost mutat în clădirea de pe strada Emil Isac, aproape de Parcul Central și râul Someș, în care funcționează și în prezent.

În fața acestei clădiri am fost impresionați de statuile: Mihai Eminescu executată de sculptorul Ovidiu Maitec și Lucian Blaga care în anul 1986 a fost dezvelită.Lucrarea aparţine sculptorului Romul Ladea, și are o înălţime de 3 m, fiind realizată în bronz.

Mai departe am vizionat statuia lui Iuliu Maniu, Inaugurată în contextul Centenarului Marii Uniri, statuia din bronz a fost realizată de către sculptorul Ioan Marchiș, la inițiativa și cu suportul Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române, fiind amplasată în apropierea zidului vechii cetăți a Clujului, în spatele Bastionului Croitorilor.

O surpriză plăcută a fost când am admirat cele două statui,( executate de sculptorul Alexandru Păsat), din fața Catedralei Ortodoxe, a Episcopului Nicolae Ivan și a Mitropolitului Bartolomeu Anania (1993-2011), un om care nu a știut ce este frica și care a făcut istorie, prin înființarea Mitropoliei Clujului în anul 2006. Tălmăcitor al Bibliei şi ctitor remarcabil, Mitropolitul Bartolomeu a păstorit Eparhia clujeană cu înţelepciune, reuşind să-i dinamizeze activitatea, pentru a răspunde prompt şi eficient solicitărilor noi şi tot mai diverse ale lumii moderne. Pe acest titan al Bisericii Ortodoxe l-am cunoscut la Rm.Vâlcea în anul 1970, la o amplă manifestare culturală, în cadrul căreia atât dânsul cât și eu am citit din versurile noastre.

În momentul când priveam pe rând la cele două statui, Marian Sava i-a telefonat sculptorului Alexandru Păsat, care în câteva minute a fost lângă noi. Cei doi titani ai daltei, se cunoșteau de mult timp cu ocazia unor simpozioane din Franța, Turcia, Grecia, Franția, Belgia etc. Așa au început discuțiile dintre Marian Sava, Alexandru Păsat și scriitorul Al.Florin Țene, pe teme de arhitectura Clujului, sculptură și literatură, până seara târziu pe o terasă. Astfel, s-a mai scris o pagină de istorie a culturii contemporane, filă din marea Carte a Clujului, în timp ce luna, ca o bucată de gheață în topire, ne arămea obrazul.

——————————–

Al. Florin ȚENE

Cluj-Napoca

19 mai 2019

Al. Florin ȚENE: Un mare sculptor român Marian Sava, a donat municipiului Alba Iulia, sculptura “Unitate “

În data de 16 mai, a.c , pe o vreme când norii încărcați cu ploaie, ce anunță rodul bogat din toamnă, o delegație a Ligii Scriitorilor Români, formată din scriitorii Al.Florin Țene, președintele național al acestei organizați profesionale și Gavril Moisa, secretarul general, au plecat spre Alba Iulia, pentru a participa la dezvelirea și semnarea contractului de donație a lucrării “Unitate “, realizată de sculptorul belgian, de origine română Marian Sava.

Ajunși în Capitala Marii Uniri, cei doi scriitori s-au oprit, prima oară, la Biblioteca Județeană “Lucian Blaga “, unde au donat fiecare câte un set de cărți din creația lor, iar apoi, s-au îndreptat spre moderna Primărie a municipiului, unde în holul acesteia era amplasată sculptura în marmură albă, intitulată “Unitate “.

La ora 12 a început manifestarea de dezvelire și semnarea contractului de donație.În acest context au vorbit: domnul viceprimar Paul Voicu, sculptorul Marian Sava, iar Al.Florin Țene în cuvântul său a amintit despre vizita pe care a făcut-o la Bruxelles, în urmă cu 23 de ani, la atelierul și expoziția permanentă a acestui artist plastic din capitala Europei unite. Președintele Ligii Scriitorilor a subliniat faptul că Marian Sava este unul din cei mai mari sculptori români contemporani, că a avut expoziții cu lucrările sale în mai toate capitalele Europei, Statele Unite și Africa, fiind apreciat de specialiștii din domeniu, dar și de fostul președinte al țării Emil Constantinescu care i-a vizitat expoziția de sculptură deschisă în saloanele Consiliului Europei.

Al Florin Țene a făcut o radiografie sumară a vieții acestui sculptor, care lucrează numai în marmură, spunând că este originar din Galați, fiind absolventul Academiei Regale Beaux-Arts de Bruxelles, membru al diferitelor Saloane din Lyon, d`Orgon, Cannes, Londra etc.

În încheiere poetul Al.Florin Țene a acordat DIPLOMA DE GRATITUDINE din partea Comitetului Director al Ligii Scriitorilor artistului plastic Marian Sava, semn de prețuire pentru întreaga sa opera plastică, după care a citit poemul “Dumnezeu, Țara Maicii Domnului o mirunge “, deticat sculptorului Marian Sava, în care spune:

“Mi-e dor pe-un ștergar de turta arămie
Pusă de țărancă în țest să crească
De trilul coborât din înalt de ciocârlie
În Transilvania, Moldova și Țara Românească.“

Inspirat fiind de textul scris de artistul plastic pe soclul lucrării: “ADN-ul determină științific originea fiecărei persoane prezența majoritară a românilor și unitatea limbii române, în cele patru provincii. Regatul României Basarabia , Bucovina, Transilvania m-au inspirit să creez acest ADN elicoidal cu patru spirale reprezentând cele patru provincii care prin unirea lor din 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, au creat o nouă națiune în Europa, ROMÂNIA. “

Acest eveniment ne-a urmărit tot drumul spre Clujul nostru, în timp ce automobilul condus de Gavril Moisa, înfășura distanțele pe roti, Ploaia spăla praful amintirii de pe parbriz.Suntem convinși că am participat la un eveniment ce va egala, în timp, cu dezvelirea Coloanei Infinitului (Coloana fără sfârșit ) a lui Brâncuși.

——————————–

Al. Florin ȚENE

Cluj-Napoca

17 mai 2019

Petre DIN: Al. Florin Țene – Veniți privighetoarea cântă

Al. Florin Ţene

Veniţi privighetoarea cântă…!

Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste

Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2017

La un interval de un an de la publicarea unui roman de excepţie pentru cultura română, „La braţ cu Andromeda. Viaţa scriitorului Gib. Mihăescu între realitate şi poveste”, Alexandru Florin Ţene este prezent din nou în librării cu romanul „Veniţi privighetoarea cântă……! Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste”, Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2017. Nici nu s-au incheiat ultimele ecouri ale apariţiei romanului despre viaţa scriitorului Gib. Mihăescu la nivelul mentalităţii oamenilor de cultură români că a şi apărut un nou volum al scriitorului clujean. Trebuie să recunoaştem, că suntem martorii unui adevăr fundamental: Alexandru Florin Ţene nu se supune logicii scriitorului obişnuit, care după publicarea unui volum are nevoie de un timp în care să se decanteze lumea ideilor pure, admirabil descrise de Platon, utilizate în precedentul volum de universal febril al căutărilor ce se vor concretiza în viitorul roman. Domnul Al Florin Ţene este o personalitate remarcabilă a culturii române prin disciplina travaliului liber asumat, prin prolificitatea dimensiunii culturale şi prin implicarea sa ardentă şi pasională în circuitul de valori culturale naţionale şi europene.

Actualul volum „Veniţi privighetoarea cântă…! Viaţa scriitorului Alexandru Macedonski între realitate şi poveste”, publicat de Al. Florin Ţene la Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2017, este un roman care evocă detaliat biografia scriitorului Alexandru Macedonski. Scriitorul, fin narator al evenimentelor socio-culturale şi politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primele două decenii ale secolului XX reconstituie în manieră erudită imaginea fascinantă, seducătoare a societăţii româneşti, care animată de un naţionalism constructiv şi profitând de oportunităţile istorice a obţinut marile deziderate ancestrale ale românilor : cucerirea independenţei naţionale, desăvârşirea unităţii naţionale şi modernizarea socio-economică, instituţională a României Mari, creată în 1918.

Volumul este structurat în nouă capitole, o bibliografie selectivă şi un curriculum vitae, care argumentează dimensiunea creatoare şi trăirile intelectuale ce-i înnobilează viaţa distinsului scriitor clujean, Al. Florin Ţene.

Primul capitol: „Copilăria din mijlocul unei avuţii edenice” evocă cu mult farmec vârsta primei copilării, ecouri ale evenimentelor politice, miturile şi legendele care însoţesc orice copilărie, dar şi primele începuturi poetice ale lui Alexandru Macedonski. Iniţiativa dezrobirii ţiganilor din primăvara anului 1856, decisă de domnitorul Barbu Ştirbei, a generat un efect devastator în sensibilitatea ţiganilor. Nemulţumiţi, ţiganii de pe moşiile generalului Macedonski, tatăl său, s-au adunat în faţa conacului şi i-au solicitat acestuia să nu aplice iniţiativa dezrobirii. În mentalitatea lor, robia le asigura cele necesare traiului. „Ca robi, matale boierule, ne dai toamna cele necesare: un bănicior de mălai, unul de făină, îmbrăcăminte pentru puradei, lemne de foc, de toate! Dacă vom fi dezrobiţi, cine ne mai dă astea?” Atitudinea paternalistă, protectoare a tatălui lui Macedonski s-a manifestat şi în acest context prin aplicarea legii de dezrobire a ţiganilor, dar şi prin asumarea în continuare a dimensiunii salvatorului, ajutându-i material.

Capitolul doi: „Rătăcirea unui enfant prodique prin Evropa” este o binecuvântare a destinului pentru cel care lecturează romanul scris de Al. Florin Ţene. Opera se racordează la nivelul istoriei mentalităţilor colective şi a imaginarului social practicată de Jacques Le Goff, Roger Chartier, Gilbert Durand, practicată şi în spaţiul românesc de Toader Nicoară, Sorin Mitu, Lucian Boia, etc. Acest tip de abordare istorică îşi propune să restituie caracterul oamenilor obişnuiţi şi al personalităţilor istorice, preocupările, atitudinile şi reacţiile acestora confruntaţi cu dificultăţile existenţiale.

Itinerariul lui Alexandru Macedonski prin Europa reprezintă paradigma tinerilor studioşi ce frecventează universităţile europene şi care îşi propun la întoarcerea în ţară modernizarea instituţiilor social-economice şi politice autohtone. Decesul prematur al tatălui său, generalul Macedonski, interpretat ca fiind cauzat de neînţelegerile din perioada mandatului de ministru în timpul domniei lui Cuza, îi creează dificultăţi financiare. Vânzarea unei case din Craiova îi oferă suportul financiar al călătoriei la studii la Viena. În capitala imperiului îi cunoaşte pe Mihai Eminescu şi Ioan Slavici şi este înconjurat de boema vieneză. Neastâmpărul tinereţii îi poartă destinul prin Italia, unde vizitează cele mai importante muzee şi monumente istorice. Călătoriile tânărului Macedonski, căutările sale în domeniul poeziei, decantările lirice corespund perfect ipostazei unui poet în devenire artistică.

Capitolul trei: intitulat „Trezirea conştiinţei de poet” este o etapă semnificativă în devenirea sa ca poet. Talentul poetului este materializat prin publicarea primului volum de poezii „Prima Verba”, dedicat mamei sale, Maria. Acest aflux al ideilor expuse de autor, cu conotaţii despre studiile lui Alexandru Macedonski la Universitatea din Viena, evenimentele politice, debutul său ca poet în revistele Telegraful Român, Oltul sunt decisive în constituirea formaţiei sale artistice. Alte aspecte ale biografiei sale sunt atitudinile antimonarhice materializate prin publicarea unei satire 10 Mai, la 23 mai 1873 în ziarul Telegraful, fapt care îl determină să părăsească ţara. Problemele financiare îi întrerup periplul european şi se reîntoarce în ţară, unde asistă neputiincios la pierderea moşiei şi la decesul mamei sale.

Capitolul patru: „Intrarea în viaţă ca o luptă cu taurii” se înscrie pe aceeaşi linie ascendentă, cu o problematică focalizată asupra vieţii politice româneşti şi în care autorul se impune prin ţinuta ştiinţifică deosebită, prin valorificarea potenţialului său de istoric literar şi prin eleganţa şi precizia informaţiilor inserate în volum. Al. Florin Ţene evocă cu fascinaţia stilului său inconfundabil avatarurile vieţii politice ale tânărului Macedonski. Atacurile vehemente la adresa domnitorului Carol I se înmulţesc, atât în presă cât şi în poezie. Poetul critică afacerea Strousberg, uniunea vamală cu Austro-Ungaria, germanizarea ţării şi guvernul condus de Lascăr Catargiu. Încarcerarea sa la închisoarea Văcăreşti pentru aproximativ trei luni şi jumătate, în anul 1875, achitarea sa de către instanţa judecătorească, deziluzia provocată de faptul că nu a fost nominalizat pe lista de deputaţi pentru Parlament, deşi a publicat sute de articole, a ţinut cuvântări în sprijinul opoziţiei liberale, sunt momente care îl determină la o percepţie mai lucidă asupra semnificaţiilor şi moralităţii vieţii politice.

Continue reading „Petre DIN: Al. Florin Țene – Veniți privighetoarea cântă” →

Dumitru VELEA: „Insula Viscolului” –un roman catoptric

a) Ce rămâne după ce focul mistuie manuscrisele dintr-o editură? şi, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la sfârşitul romanului Insula viscolului. În flăcări străluceşte chipul omului şi, poate, spiritul Domnului. Fie şi numai pentru această strălucire, romanul trebuie să se scrie cu om şi cu foc cu tot!

Romanul anterior, Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra într-o lume desfăşurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre moarte şi stele. Al. Florin Ţene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne ofere cartea esenţială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre spre esenţialul lumii ca istorie şi al istoriei ca lume. De la oglinda în care se surprindea un chip, a trecut la „oglinda concentrică”, spre a folosi cuvintele lui Leibnitz, poliedrală, dând un roman catoptric.

Romancierul Constantin Ene şi personajul Ion Netea, din romanul anterior îşi continuă aventura pe această „insulă” bântuită de “viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul mărturisind pentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt purtător de adevăr. Insula viscolului este romanul unui roman şi, implicit, romanul unei vieţi. De aceea pare autobiografic şi realist, dar prin romanul din roman, este vizionar şi oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman susţine, cu zidurile masive şi largile bolţi ale subteranei, romanul cuprinzator, în care se mişcă şi se confruntă naratorul Ene cu personajul Netea. În subterană însă colcăie etajat voinţe şi destine umane, pasiuni convulsive, în epoci de tranziţiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o subistorie şi subviaţă a omului, ce deseori atinge inconştientul colectiv. Dar nici în spaţiul metaromanului, desfăşurat ca o frază nemţească, pasiunile subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru familii, desfăşurate pe trei generaţii, îşi împletesc dramatic şi tragic destinele, traiectoriile vieţii căutând fericirea şi găsind moartea, şi –în acelaşi timp –autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă „romanul” societăţii din jur. Cu cât se adânceşte în scrierea romanului prim, cu atât mai mult forţele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea valorilor, ce ar fi putut să impiedice declinul şi dezastrul, a fost anihilată de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al descripţiei şi observaţiei autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.

b). Într-un roman întins pe aproape cinci sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să zăboveşti, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din care nu vrei să mai ieşi, sau poate chiar te-ai rătăcit şi, dintr-o anume teamă, nu vrei să ţi-o mărturiseşti. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spaţializări temporale. Romanul devine arhitectural pe măsură ce se constituie edificiul. Într-un loc te poţi opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în altul să descifrezi istoriile şi destinele celor ce le-au săpat cu dalta şi cu sine şi ale celor ce le-au comandat. Într-un spaţiu se zăboveşte, într-altul se stă puţin, o răceală emanată din pereţi te obligă să te grăbeşti. Şi parcă vieţile se desfăşoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu, apoi, către amurg se coboară cu iuţeală. Pentru aceste ruperi de ritm, curburi ale timpului, Al. Florin Ţene stăpâneşte arta amânării. Întrerupe discursul şi îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspanse, trecând de la text la con-text, de la roman la metaroman, obţinând o abisare a situaţiilor narate şi o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus şi cu o metaforă din pictură, romanul lui Al. Florin Ţene nu este decât autoportretul pictorului surprins în momentul când îşi pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velazquez până la Dali.

Intrarea şi ieşirea din roman se fac în zile de sărbătoare, când omul este mai aproape de sine şi divinitate, când poate să stea la taifas cu Domnul. Al. Florin Ţene îşi începe romanul într-o zi de Paşti şi îl încheie într-una de Crăciun. Există chiar o ora în care lumina cade favorabil asupra operei şi în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat este dimineaţa Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre biserică şi de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! şi el răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces la operă, la omul ce poate deveni operă, să convieţuiască cu spiritul, din rob să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei mai lungi nopţi căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind lespedea, s-ar putea spune că romanul îşi are materia în cele trei zile de întuneric, ale răului şi de trădare a spiritului, întuneric în care mişună monştri. Cine să-i scoată din om şi să-i vâre în turma de porci de la malul marii!? Oare, cine şi cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a mântuirii, spre biserică. Credinţa sa este că arta poate să răscumpere pe om din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de spirit, de plângere cu lacrimi de sânge.

Un roman al descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranţă pentru monştri, degajă prin această deschidere spirituală o bucurie şi o dematerializare a stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susţine totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenţei. Lui Al. Florin Ţene, proza îi luminează poezia. Fireşte, pentru cel ce a stat cu fruntea plecată şi privirea înălţată, romanul acesta este un triumf asupra judecăţii unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulţimii înnebunite de pofte cezarice. Autorul operei îşi ia revanşa asupra forţelor neantizatoare, asupra celor care perturbă opere sau le distrug.

c). Insula Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele de cititori şi autori empirici, impliciţi, virtuali şi model, dar descrierea critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la rătăcirea prin pădurea narativă doar de câteva însemne. Redactorul şef al unui important ziar din capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe masură ce alimentează şi îşi alimentează ziarul prin redactorii subalterni şi corespondenţi cu articole incendiare la adresa puterii. Textul romanului îşi poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul iniţial şi pe autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia se deconspiră Al. Florin Ţene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului căzut sub vremi.

Continue reading „Dumitru VELEA: „Insula Viscolului” –un roman catoptric” →

Al. Florin ȚENE: Sunt frumosul nebun (poeme)

Sunt frumosul nebun

Sunt frumosul nebun ce mai caut

Amintiri pe bănci părăsite şi despereche,

De nicăieri aud un cântec de flaut

Ce curge în râu dinspre ureche.

E banca crucea mea de-o viaţă

Clipe răstignite pe lemnul putred tac

În genunchi mă întorc ca la o povaţă

Frumos nebun la început de veac.

Pe bănci părăsite şi despereche

Trecute amintiri în vitralii pier

Într-o catedrală de suflet veche

Mă întorc nebun frumos şi mai sper…

Sunt poetul esenţelor tari

Sunt poetul esenţelor tari

Ce sorb din apa lui Hristos,

Când pe drumul confuziilor mari

Înţelepciunea mă face mai frumos.

Un ochi mă urmăreşte-n sine,

În cale crescând confuzii de lumini,

Ce mă duce-n tăcerea care vine

Sub atâţia ochi divini.

Sunt poetul esenţelor tari

Şi beau măduva cuvintelor din mers,

Dacă prin vreme anii îmi sunt mai rari

Cineva muntele de păcat m-i l-a şters.

Mai trăiesc vremea inimii înduioşate

Şi-a timpului dragostei dintâi,

Mai sorb esenţe cu păcate

Când te roagă Poetul să rămâi…

Sunt Visătorul esenţelor tari, Continue reading „Al. Florin ȚENE: Sunt frumosul nebun (poeme)” →