Al. Florin ŢENE: Un prieten al Limbii Române din Suedia

Un reputat romanist din Suedia Alf Lombard specialist al limbilor romanice aflat în fruntea catedrei de limbi romanice a Universității din Lund a desfășurat nu numai o vastă activitate științifică, concretizată într-un mare număr de volume, studii, articole, eseuri și conferințe dedicate limbilor și literaturilor romanice, ci și o sistematică muncă didactică, creând în Suedia cel mai important centru de filologie romanică.

Cultura sa vastă, informația precisă în domeniul lingvisticii generale și al celei romanice, pasiunea și curiozitatea unui cercetător autentic, echilibrul, devoțiunea și probitatea unui ales om de catedră, cunoașterea, pe multiple planuri și domenii, a celor mai importante limbi romanice, toate acestea au impus definitiv pe distinsul învățat suedez născut la Pariss la 8 iulie 1902, dar stabilit în Suedia în anul 1905, unde își va lua doctoratul la Uppsala în 11 septembrie 1930 ca o personalitate remarcabilă a filologiei romanice.

Alături de conferințe, reportaje și însemnări de călătorie din România, publicate în diferite ziare și reviste suedeze, Alf Lombard este autorul unor articole de specialitate privitoare la limba română, precum și al unor lucrări de sinteză, de absolută utilitate în studiul limbii noastre: La pronunciation du roumain (1935 ) și, mai ales, Le verbe romain ( 1935), care cu cele 1223 de pagini se înfățișează ca cea mai amplă monografie a verbului în limba română.Emil Petrovici spunea că este “întâiul studiu complet asupra pronunțării românești literare.“

Profesorul suedez a fost colaborator al celor mai importante reviste de romanistică din Suedia, Franța și România. Acesta a îmbogățit, ca metodă, cercetarea în domeniul filologiei romanice, în special în ce privește limbile română și franceză. Alf Lombard a popularizat în țara sa aspecte ale culturii românești. În urma vizitelor în țara noastră,în anii 1934, 1956, 1964, 1968, a reușit, grație calităților sale de om de știință, intelectual și profesor de prestigiu, să determine în rândul studenților săi și ai tinerilor cercetători din Lund un viu interes pentru limba și pentru țara noastră.

Datorită faptului că a publicat multe articole și studii despre țara noastră a fost ales membru corespondent al Academiei R.S.R. și i s-a acordat Diploma de doctor honoris causa a Universității din Cluj-Napoca. La împlinirea a 65 ani în anul 1969, prietenii și elevii săi au subliniat reala și bogata contribuție științifică a acestui învățat. O reputată revistă din Suedia Etudes romanes de Lund, înființată și condusă din !940 de Alf Lombard, dedică cel de al XVIII-lea volum profesorului și savantului Alf Lombard. Sub titlul Melanges de philologie offerts a Alf Lombard, cele 250 de pagini cuprind contribuții variate din domeniul linvisticii roamnice în primul rând.

În afară de savanți cu renume în filologia romanică, între care Paul Aebischer, Werner Bahner, Maurice Delbouille, Moritz Regula, Gerhard Rohifs și de cercetători suedezi, sunt prezenți în paginile volumului omagial și câțiva specialiști români, precum sr fi: Gh.Bulgăr, Andrei Avram, Florica Dimitrescu, I.Fischer, G. Istrate, D. Macrea, Alexandru Niculescu, A. Rosetti, Laura Vasiliu.

Dacă în 1945 Alf Lombard a publicat o lucrare cu caracter general dedicată istoriei și limbii române (Istoria românilor văzută în lumina limbii lor ), în ultimul deceniu al vieții sale, el a dat la iveală două lucrări remarcabile. E vorba mai întâi de prima gramatică a limbii române tipărită în Suedia în anul 1973:Rumansk grammatik. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Un prieten al Limbii Române din Suedia” →

Al. Florin ŢENE: Prima monografie “Ion Creangă “. De ce numai după moarte?

De multe ori mi-am pus întrebarea: de ce scriem monografii și ridicăm statui marilor personalități numai după moarte? Nu ar merita, oare, ca respectiva personalitate, ajunsă la vârsta înțelepților, să se bucure de această recompensă a societății? De ce acest egoism al societății?

Pornind de la aceste întrebări pe care mi-le-am pus, retoric firește, m-am aplecat asupra studiului primei monografii despre Ion Creangă. Alungându-mi din minte întrebările de mai sus, știind că societatea umană este egoistă și ranchinoasă.

Așa cum se stipulează în istoria literară română, în secolul al XIX-lea, aceasta a fost dominată de trei mari personalități din domeniul scrisului: Mihai Eminescu, geniul poeziei naționale, povestitorul Ion Creangă și dramaturgul Ion Luca Caragiale.

Primele decenii ale secolului XX coincide cu apariție unor ediții reprezentative din creația celor trei mari scriitori și a unor contribuții documentare care se referă la biografia acestora. Deși în acea perioadă apăruseră numeroase articole și recenzii despre opera și personalitatea celor trei mari scriitori, nu se poate vorbi încă de adevărate studii critice, care să reliefeze concepția unui autor și calitățile artistice ale operei, într-un cuvânt, personalitatea și originalitatea scriitorului respective

Lucrările de acest gen vor apare abia în perioada dintre cele două războaie.și cu sprijinul Fundației Regale, începând cu studii aprofundate despre viața și opera lui Mihai Eminescu.

O situație particulară, din acest punct de vedere, prezintă Ion Creangă. Cu toate că apăruseră la noi câteva articole sau chiar colecții de documente, în toate provinciile românești, semnate adesea de amator, totuși nu puteau fi citate-la 40 de ani de la urcarea la cer a scriitorului- o monografie Creangă, având la bază principia și metode științifice. În ciuda acestui fapt apare la Paris în 1930 un studio valoros consacrat scriitorului român. Autorul- Jean Boutiere- semna atunci monografia “La vie et l”oeuvre de Ion Creangă”, tipărită la Librăria universitaire J.Gamber, lucrarea a fost tradusă, apoi, în românește de Constantin Ciopraga și publicată în 1976, la Iași, cu titlul “Viața și opera lui Ion Creangă,” 344 p. O a doua lucrare de același tip- și cea mai importantă până acum- aparține lui George Călinescu, care recunoștea în momentul apariției cărții sale “Ion Creangă” apărută în 1938: ”singura sinteză notabilă era până acum cea a unui francez. “

Aflând despre acel scriitor francez am căutat să cunosc mai multe despre acesta. Astfel am aflat că Jean Boutiere este un fiu al Provenței. Ca și celebrul Frederic Mistral, prieten cu Alecsandri, s-a născut în sudul însorit al Franței, la Mallemort, aflat între Aries și Aix-en Provence, la 1 noiembrie 1898. După studii la Marsilia și Toilouse, s-a înscris la Sorbona, unde s-a manifestat ca un student silitor și active, având mari profesori în epocă precum Georges Milliardet, Antoine Thomas și Alfred Jeanroy.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Prima monografie “Ion Creangă “. De ce numai după moarte?” →

Al. Florin ŢENE: La 15 martie se împlinesc 80 de ani de la urcarea la cer a lui Nae Ionescu

Nicolae C. Ionescu, cunoscut în viața publică sub numele Nae Ionescu, s-a născut la 16 iunie 1890 la Brăila, decedând la 15 martie 1940 la București. Profesorul și jurnalistul Nae Ionescu a decedat înainte de a împlini vârsta de cinzeci de ani. a fost un filozof, logician, pedagog și jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A știut să adune în jurul său și să eleveze o pleiadă de membri ai generației de aur interbelice a literaturii și gândirii românești ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica, Vasile Moisescu și George Murnu. În anii 1930 a fost puternic implicat în politică, susținându-l inițial pe Regele Carol al II-lea și apoi Mișcarea legionară.

Moartea lui neverosimilă și neașteptată, pune în discuție problema de la noi, privind moartea premature a unor personalități înainte de a-și împlini opera: Eminescu, Lambrior, Bogrea, Pârvan, Vâlsan, Matei Nicolau, Nichita Stănescu, Gib I.Mihăescu, Panait Istrati și mulți alții.

Cu dispariția lui Nae Ionescu ia sfârșit cea mai patetică existență, originală, mai interesantă istorie a intelectualității românești. Regretatul profesor și ziarist, profesor de vocație și ziarist de rasă dotat cu mare talent, a avut sentimentul marei aventuri și resursele de toate felurile pentru a se servi într-un cip impresionant.

Nae Ionescu s-a născut la Brăila pe data de 4 iunie 1890 (pe stil vechi). Urmează studiile primare, gimnaziale și liceale în orașul natal. În timpul liceului, se apropie de cercul socialist și îl cunoaște pe Panait Istrati. Este exmatriculat din liceul Nicolae Bălcescu din Brăila în ultimul an de studiu, se spune că pentru republicanism național. Termină studiile liceale la alt liceu. Își continuă studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din București, ale cărei cursuri le încheie în 1912, cu specializare în filosofie. În anul 1912, este numit profesor la Liceul Matei Basarab din București. După o vreme în care colaborează la Studii filosofice sau la Noua Revistă Română, pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârșirii studiilor. Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România și își satisface stagiul militar la Brăila. Pe 25 noiembrie 1915 se căsătorește cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soția, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo. Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naște în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naște în luna iunie a anului 1918. În anul 1919 își susține doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii). Revine în țară în 1919 dedicându-se carierei didactice și jurnalistice. Convingerile sale politice de dreapta vor face să fie de mai multe ori arestat și închis. Bolnav de inimă, moare la 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, în prezența Cellei Delavrancea.

Este cunoscut și pentru legăturile sale romantice cu câteva dintre femeile celebre ale vremii, printre care Maruca Cantacuzino-Enescu (soția muzicianului George Enescu), Elena Popovici-Lupa și pianista Cella Delavrancea. Revenit în țară în 1919, este pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar Mânăstirea Dealu pentru ca, în același an, să fie numit asistent la catedra de Logică și Teoria cunoașterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Nae Ionescu își inaugurează activitatea universitară cu lecția Funcțiunea epistemologică a iubirii.

Le-a fost profesor universitar lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Țuțea, Jeni Acterian, Mircea Vulcănescu, Constantin Floru etc.

Nu de puține ori, la cursurile lui Nae Ionescu spunea: Omul este singurul animal care se poate rata.

Biografia sa este legată de două clădiri istorice existente și azi, amintite de către elevii săi în memoriile lor: vila Marucăi Cantacuzino de la Sinaia (azi Muzeul „George Enescu” de la Cumpătu) și „Vila de la Băneasa” (azi sediul unei societății comerciale de pe Str. Ion-Ionescu de la Brad din București). Despre cea de a doua clădire se spune că ar fi primit-o în dar de la Nicolae Malaxa. După moartea lui N. Ionescu în 1940, vila de la Băneasa a servit ca reședință Mareșalului Ion Antonescu. Între 1911–1916, în calitate de colaborator și apoi de redactor la Noua Revistă Română, condusă de Constantin Rădulescu-Motru, publică mai multe articole și cronici. În perioada 1919–1925, colaborează cu numeroase articole la revista Ideea europeană (director: Constantin Rădulescu Motru), alături de Tudor Vianu, Octav Onicescu, Dimitrie Gusti, Ștefan Nenițescu, Emanoil Bucuța, Cora Irineu, Mircea Florian.

În 1922, publică în Gazeta Matematică studiul Comentarii la un caz de intranziență a conceptelor matematice, pentru care obține Premiul de filosofie matematică, în anul 1923.

Din mai 1926 Nae Ionescu conduce ziarul Cuvântul, la care a colaborat și grupul de talente adunate în jurul său: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, etc.

La întâlnirile cu prietenii Nae Ionescu excela în aforisme.Printre acestea este și acesta : Exemplele au fost lăsate de Dumnezeu pe pământ pentru ca ideile să fie sesizate senzorial și de proşti.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: La 15 martie se împlinesc 80 de ani de la urcarea la cer a lui Nae Ionescu” →

Liliana DEREVICI: Lansare de carte „Întoarcerea din cruciade-viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” a scriitorului AL. FLORIN ŢENE în cadrul Cenaclului Ligii Scriitorilor Români

Imnul Ligii Scriitorilor români compus de dr. MIHAI GANEA a fost audiat în debutul ședinței cenaclului de către toți membrii participanți, într-o solemnitate deosebită, în sala armelor de la Cercul Militar din Cluj-Napoca, unde s-a desfășurat ședința, în fața unui public numeros.

Președintele cenaclului, profesor VOICHIŢA PĂLĂCEAN VEREŞ, care a condus ședința, a mulțumit celor prezenți, în special celor veniți de departe, prezentând apoi tema întâlnirii: lansarea cărții „Întoarcerea din cruciadă-viața poetului Radu Gyr” de AL. FLORIN ŢENE.

Pentru început IULIAN PATCA, președintele Filialei Cluj al Ligii a prezentat noutățile editoriale, cărțile: „Părintele și revoluția ca semnal” de Ioan Leuca și „Album despre Bucovina” cu hărți și alte materiale, de Nicolae Suciu.

Apoi domnia sa a vorbit despre cele patru cărți scrise de prolificul scriitor Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor, despre scriitorii neglijați în comunism: Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, Gib Mihăiescu, cărți apărute în urmă cu câțiva ani, iar în prezent cartea despre Radu Gyr. Urmând, după mărturisirea lui Al.Florin Țene să scrie despre Eugen Ionescu, după vizita pe care o va face la Paris pentru colectarea de materiale, și informați.

Primul care a luat cuvântul despre această carte lansată în premieră la Liga Scriitorilor Români, a fost domnul dr.IONUŢ ŢENE care a și prefațat cartea. Dânsul a vorbit despre Radu Gyr ca poet foarte mare, puternic, liric, esențializat, important pentru literatura română dar și un poet cu o personalitate controversată.

Cartea despre Radu Gyr a lui Al.Florin Țene este o împletire între realitate și poveste. Romanul prezintă pe de o parte viața lui Radu Gyr bazată pe documente, scrisori, memorii dar în același timp este o personalizare a autorului care intervine și creionează trăirile poetului Radu Gyr cu o empatie extraordinară. Acesta este un poet despre care în epoca comunistă nu s-a scris aproape deloc, după anii 90 publicându-se câteva antologii de poezie a lui Radu Gyr. El nu este numai un poet al temnițelor comuniste, este un poet complet și complex. În ultimii 15 ani a intrat într-un con de umbră datorită unor greșite abordări. Domnul Ionuț Țene menționează în acest sens că dacă viața lui a fost cenzurată, opera lui trebuie promovată.

În prefața pe care a scris-o, dr.Ionuț Țene face a subliniat că Radu Gyr ca poet, trebuie analizat în contextul istoric al epocii, numindu-l poet al secolului XX, poet uriaș, autentic.Criticul Nicolae Manolescu îl menționează pe Radu Gyr în „Poezia românească modernă”, introducându-l în această antologie, nu neapărat într-un dicționar. Cartea a intrat în librării dar în urma presiunilor din străinătate a fost retrasă.Dr.Ionuț Țene, în analiza sa a menționat că s-a încercat o restaurare a liricii lui Radu Gyr după 1989 când începe să devină cunoscut. Amintind că Marta Petreu a scris despre Radu Gyr și a publicat „Antologia de lirică a lui Radu Gyr”. Cei din asociația foștilor deținuți politici au scris și ei despre Radu Gyr, despre cunoscutele poezii din temnițele comuniste. În general Radu Gyr a rămas un poet al temnițelor comuniste, a celor care au suferit în închisori, dar el nu e numai un poet al temnițelor comuniste ci cuprinde o paletă mult mai largă, fiind unul din marii poeți ai secolului XX care poate fi pus alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Marin Sorescu. Astăzi este cunoscut prin concertele lui Tudor Gheorghe care îl promovează foarte mult și îl recită fiind un poet cantabil prin caracteristica versurilor salen având ritm și rimă perfecte. Apoi îl caracterizează trecându-l prin toate frământările sale lirice, politice, sufletești, prin interogațiile sale de om, de umanist. A înființat teatru de stat evreiesc din București cu fonduri publice, salvând de la deportări mulți evrei.Poeziile sale au forță sufletească, modernitate a limbajului care surprinde fiorul sufletesc al unui neam întreg. Temele sale sunt: iubirea, trădarea, suferința, abordate cu ușurință în exprimare și muzicalitate fantastică. Aceste teme sunt puse în contextul epocii, greșelile plătindu-le cu ani grei de pușcărie dar aceasta ne însemnând că trebuie să uităm valoarea operei sale, a conchis cuvântarea sa dr.Ionuț Țene.

Continue reading „Liliana DEREVICI: Lansare de carte „Întoarcerea din cruciade-viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” a scriitorului AL. FLORIN ŢENE în cadrul Cenaclului Ligii Scriitorilor Români” →

Ion N. OPREA: Radu Gyr –un roman de Al. Florin Ţene, scriitor şi jurnalist, prieten şi al nostru, al celor din Moldova, frecvent prezent şi în Luceafărul…

A apărut romanul „Întoarcerea din cruciadă – viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste”, anunţă şi scrie despre el prof. univ.dr. Cristina Dumitrescu, Cluj-Napoca, la 24 ianuarie 2020 în LUCEAFĂRUL, autor Al. Florin Ţene, apărut la Editura Cartea Cărţii de Ştiinţă din Cluj, este, înţeleg, a 85-a carte a lui – romane, poezie, critică literară, eseuri, reportaje nici nu le mai numărăm, „un promotor al culturii, ctitor de reviste şi cenacluri”, cel care este şi preşedintele naţional al Ligii Scriitorilor Români, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi nu numai.

Romanul despre Radu Gyr, scris de Al. Florin Ţene, ne descoperă, spune prezentatoarea, un scriitor talentat, dotat cu talentul istoricului literar, care, cu acribie, a studiat arhive, manuscrise şi cărţi, bibliografia este foarte cuprinzătoare, ca să ni-l redea pe eroul său chiar aşa cum era.

Când în lumea supra-civilizată, recomandată nouă de mulţi –America – se lucrează de zor la un film, nici nu-i spun numele, prin care Hristos omul, Mântuitorul nostru, este blasfemiat, întrupându-L într-un homosexual, în Europa, în România noastră mai precis, un român –Al. Florin Ţene – în numele lui Hristos realizează o carte, care, cum au procedat şi alţi-alţi români – mă refer la antologia bilingvă „Unde sunt cei care nu mai sunt?/Ou sont-ils ceux qui n-existent plus”, de Paula Romanescu, Ed. Betta, 2012, Bucureşti, dar şi „Comunismul cu rele şi rele” de Magda Ursache, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2013, unde despre martirajul gen Radu Gyr se pomeneşte la tot pasul, cu pioşenie, ne cheamă la realităţile vieţii, nu la închipuiri, Radu Gyr care prin cuvintele, fie şi numai cele dim motto-uri de autor, „voi nu ştiţi ce-nseamnă învierea din morţi căci n-aţi fost cu noi în celule”, nu ne învinuieşte, „ne cheamă la redeşteptare, nu aţi citit din ce cauză a ieşit Marea Britanie din U.E.? Să citiţi!

Cartea lui Al. Florin Ţene, structurată în două părţi, în total zece capitole, se recomandă de la sine, prin însăşi titlurile ei: „Leagăn fără cântec”; „De aici înainte vremea se măsoară”; „Sunt, Doamne copt pentru cules”; „Noi nu am avut tinereţe”; „Pentru cei viteji, zidim altare”; „În veacu acela de aramă”; „Noi, cei pierduţi”; „Dacă într-o zi o să vadă…”; „Viaţa abia mai licărea în mine”; „Întoarcerea din cruciadă”.

Aflăm chiar dintr-un început, din spusele citate ceea ce şi înţeleg cititorii, şcoliţii, că „un număr de necuprins de deţinuţi au aflat în poezia Iisus în celulă posibilitatea de a-şi găsi în palme urmele cuielor LUI. Oare puţin lucru este acesta? se întreabă, cum spunea Aspazia Oţel Petrescu”. Şi răspunde autorul – Al. Florin Ţene – „această carte o dedic tuturor martirilor executaţi şi chinuiţi în închisori de regimul comunist ateu şi criminal”. Cititindu-i oferta gândul mă duce la ce vă spuneam, filmul la care se lucrează de către bineculturalii care fac din ce este credinţa noastră un nimic, faţă de care, iar ne întrebăm, după un asemenea act, ce va urma ca martirajul descris să aibă, deacolo, din suferinţă, efectul la care ne aşteptăm?

Ne întrebăm pentru că viaţa este destul de complicată, dacă în 1968, Nicolae Manolescu, pe atunci un tânăr, în antologia sa, Poezia română modernă, a cuprins şi versuri scrise de Radu Gyr, motiv pentru care volumul – ca şi altele, dealtfel, mii – a fost dat la topit iar autorul chemat la diriginte zile şi zile, în 2008, după 40 de ani de atunci, şi în alte condiţii social-politice, ni se precizează, nu-l mai include în „Istoria critică” – şi aşa criticată – , motivul, îl consideră drept un poet „minor”, unul „marginal”, că trecând atât timp fie şi din decembrie 1989, lumea aşa a „evoluat”, încât vocea poetului deşi ”distinctă şi originală”, ca a celui care a fost „liderul generaţiei sale”, are aproape soarta poetului nepereche Mihai Eminescu, trimis, nereuşit, în debraua Istoriei, să se facă loc subculturii, filmului anunţat.

Despre naraţiune, stil şi metafore, bagajul de întâmplări pe care le cuprinde cartea „Întoarcerea din cruciadă – Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste” – şi vă asigur sunt foartte multe poveşti de ţinut minte – n-am să insist, las cititorul să aibă plăcerea sorbirii lor, bucăţică cu bucăţică, merită cutezanţa.

…”Duminică,26 februarie, 1905, Eugenia Gherghel, proaspăt căsătorită cu actorul Ștefan Dumitrescu, numit de amici Coco, aștepta sorocul. În fața icoanei „Maicii Domnului” cu „Pruncul” din Biserica Bărăției, datată din secolul al XIII-lea, tânăra doamnă se ruga să nască ușor, iar pruncul ce urma să vină să fie sănătos și să aibă noroc în viață. În spatele ei,viitorul tătic, actorul Coco, întors de curând de la Paris,unde s-a specializat în arta dramatică, murmura un text din Dostoievski: „Ascultare, post și rugăciune –cărările ce duc spre adevărata libertate: prin ele izgonesc de la mine toate nevoile prisoselnice și fără de folos, pun zăbala voinței celei spre deșertăciune și trufie aplecate și o biciuiesc prin ascultare.”Din când în când, gândul îi fugea spre rolul primit să-l joace la Teatru Național din București. Alături de el,bunica după tată, a Eugeniei, Mina Von Gelch, de origină germană, cu toate că era protestantă, făcea mătănii și se ruga la Sfântul Gheorghe ca nepoatei să-i meargă bine la naștere. De afară se auzeau clopotele bisericii chemând enoriași la Sfânta Liturghie.

„–Doamne, ajută-mă să trec peste această încercare!

Am redat acest paragraf din carte, capitolul „Leagăn fără cântec” ca să ştim din ce familie provenea copilul, viitorul Radu Gyr, pe care îl prezentăm, tot cu spusele autorului, şi mai târziu, în 1909, când Radu avea de-acum cinci ani, când familia a petrecut revelionul la Craiova, la familiaVrăbiescu, care îi va ajuta să-şi cumpre o casă în Craiova, seara, în sufragerie, când s-au aşezat la masă, după semnul cruci făcut de fiecare, Răducu a intervenit, urmare a educaţiei pe care o avea: „-Spun şi eu rugăciunea”,şi a spus-o, ascultând-o, toţi în picioare:

„Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fii cu mine şi mă învaţă să fac bine,
Eu sunt mic, tu fă-mă mare,
Eu sunt slab, tu fă-mă tare,
Totdeauna mă iubeşte şi de rele mă păzeşte.
Amin!”

Toţi cei prezenţi s-au închinat , privindu-l cu admiraţie pe băieţel, scrie naratorul. Apoi către anii de şcoală, capitolul „De aici înainte vremea se măsoară”: …”În toamna anului 1912, Radu păşeşte voios pragul şcolii primare. Ştia să citească şi să scrie „de-acasă”. Se va număra, an de an, printre fruntaşii clasei. Cu note maxime la toate obiectele de învăţământ înscrise în catalog (cu o singură excepţie: matematica, obiect la care se considera a fi fost… „mediocru”), p. 32.

În toamna anului 1916, Radu urma să intre în clasa a cincea. În toți anii luase premiul întâi cu coroniță. La serbarea sfârșitului de an, la clasa a patra, citise un catren dedicat învățătoarei sale:

„Învățătoarea mea cu nume frumos
M-a învățat să-L înțeleg pe Cristos,
Acum la despărțire promit sub soare
Că voi ajunge un om…Mare!”

Băiatul cu coronița pe cap a fost aplaudat furtunos de colegi, dar și de părinții prezenți”.
Cartea redă pas cu pas, vorba cuiva, cum a crescut Radu, dar şi pătimirile sale descrise cum au făcut şi alţi colegi de suferinţă.

A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost, iar editorial în 1924, după ce a devenit student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, cu volumul Liniști de schituri. În 1926, 1927, 1928 şi 1939 a fost de mai multe ori laureat al Societăţii Scriitorilor Români pentru poezie, Institutului pentru Literatură a Academiei Române,cu premiul Adamachi. A fost un colaborator statornic la revista „Universul literar” și apoi la Gândirea; Gândul românesc; Sfarmă-Piatră; Decembrie; Vremea; Revista mea; Revistă dobrogeană,Ramuri, Adevărul literar și artistic , Axa , Iconar etc. precum și la ziarele Cuvântul; Buna Vestire; Cuvântul studențesc. Laureat al Premiului Adamachi al Academiei Române. A scris povești pentru copii semnând cu pseudonimul Nenea Răducu, cum spune şi Wichipedia.

Unor asemenea onoruri nu le-au lipsit şi privaţiunile care s-au întins pe parcursul a trei dictaturi, detenţia din timpul lui Carol al II-lea când a stat închis în lagărul de la Miercurea Ciuc – alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade şi alţi mulţi intelectuali -, în timpul regimului lui Ion Antonescu, în 1941, când în piaţa Teatrului Naţional a ţinut un discurs care, pentru că a îndemnat la luptă împotriva regimului, a fost condamnat la 12 ani de puşcărie, iar după eliberare a fost trimis, pentru „reabilitare” pe front, în batalioanele de la Sărata, unde a şi fost rănit.Întors acasă în 1942,cu poemele în raniţă, cum sunt informat din aceeaşi sursă, le-a publicat la Editura Gorjan, volumul Poeme de război, cenzura fiindu-i păzitorul. În 1945, regimul comunist, altă dictatură, îl va încadra în ce s-a numit „lotul ziariştilor”, justiţia l-a condamnat la 12 ani de detenţie politică.

A rămas de pomină curajul cu care Radu Gyr, la ultimul cuvânt, în faţa Tribunalului Poporului a înfruntat şi dat lecţii de conduită judecătorilor:„Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o. Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

A revenit acasă în 1956, dar, după doi ani, a fost arestat din nou şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, atât a costat poezia-manifest „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, considerată de autorităţi o instigare la luptă făţişă împotriva regimului comunist, atunci în ascensiune, Gheorghiu-Dej, Ana Pauker… Pedeapsa i s-a comutat la 25 de ani închisoare, poetul a executat 6 ani de detenţie, până la amnistia din 1964.

În închisoarea de la Aiud, poetul a fost supus unui regim de detenţie deosebit de aspru, doi ani din pedeapsă Radu Gyr i-a executate purtând lanţuri grele la mâini şi picioare, iar când s-a îmbolnăvit administraţia, care era ochii securităţii române,i-au refuzat până şi acordarea asistenţei medicale, tineta o avea în celulă, şi aceea cu alte poveşti – o realitate a vieţii de ocnaş în Republica Populară Română! „… Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical, deoarece pe fişa sa de detenţie scria perfect sănătos. A slăbit îngrozitor iar pielea-i atârna pe oase solzoasă şi tare asemenea unei piele de şarpe. …Liber, însă, la poezie, în gânduri. A gândit, a transmis-morse, a scris despre foamea permanentă, frigul cumplit, moartea ca prezență zilnică, s-a certat până şi cu Dumnezeu, pentru ca, în final, tot cu Domnul „să ajungă la liniște sufletească și la o credință adâncă, înțelegând soarta ce i-a fost rezervată și jertfa uriașă care îi stătea în față”. Crezul lui a fost şi a rămas crezul unei întregi generații.

„Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viaţa de detenţie a poetului: «Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopţii de la Aiud, în haine subţiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Braşov. Era o consfătuire a Securităţii, a ofiţerilor superiori, iar eu am ajuns la destinaţie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau şefii aşezaţi în cerc. M-au aşezat pe un scaun în mijloc. Şi toţi au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: „Uite jivina legionară, criminalul ţării!” Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leşinat. Ştiu că dimineaţa m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: <Domnule profesor, v-am adus să mâncaţi un borş cald”.

Colaborator cu Nichifor Crainic, editorul revistei Gândirea, cel cunoscut ca teoreticianul fundamentalist al „Statului etnocratic”, cu oameni ca preotul Ion Dumitrescu Borşa, unicul supravieţuitor a ce fuseseră echipele combatante din Spania, mereu supravegheat şi ameninţat de Securitate, deşi i se dăduse să scrie la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României), unde a publicat reportaje, articole politice și poezii, semnate Radu Gyr sau cu pseudonimele, Ioachim Pușcașul și Radu Miroslav, opera lui pe ansamblu este mare şi trebuie citită şi înţelesă.. Numai Poezia, „Liniști de schituri” , Craiova (1924) (volumul de debut); „Plânge Strâmbă-Lemne,” Craiova (1927); „Cerbul de lumină”, București (1928); „Stele pentru leagăn”, Râmnicu Vâlcea (1936); „Cununi uscate”, București (1938); „Corabia cu tufănici”, București (1939); „Poeme de război”, București (1942); „Balade”, București (1943), apoi prefeţe la Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937; George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937,Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937;alte scrieri, Scufița roșie, 1937, Corabia cu tufănici, 1939;Eposul popular iugoslav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă),la care se adaugă numerosele volume publicate postum… traducerile.

Nu era un mistic dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. A fost profesor universitar. Un poet care a cântat pe toate registrele, poezia lui este purtată din gură în gură,, că este şi azi un îndreptar al vremurilor, poate fi pusă şi pe muzică, el a fost nu doar un cunoscător al notelor, nu le-a prea folosit deoarece tragedia vieţii lui l-a împidicat.Era un naţionalist român, dar nu era şovin, nu a cunoscut ura de rasă şi a iubit oamenii cu putere de sacrificiu.

Dintre versurile lui, poezia care a circulat cel mai mult, care a însemnat cel mai mult pentru sufletul în restrişte al osândiţilor a fost „Iisus în celulă”:

Azi noapte Iisus a intrat în celulă.
O, ce înalt şi ce trist era Christ!
Luna a intrat după El în celulă
Şi-L făcea şi mai înalt şi mai trist…

„Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alegi între viaţă şi moarte, i s-a spus.Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre. Tu poate eşti gata să mori dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor dar dacă nu vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi. Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel nici nu mai puteţi face nimic. Continue reading „Ion N. OPREA: Radu Gyr –un roman de Al. Florin Ţene, scriitor şi jurnalist, prieten şi al nostru, al celor din Moldova, frecvent prezent şi în Luceafărul…” →

Lucia-Elena LOCUSTEANU: ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ” de Al. Florin Ţene

,,Comuniunea cu Dumnezeu înrestrişte

a fost din totdeauna actul de tărie

al sufletului românesc

prigonit, strivit şi răstignit.”

***

,,Înfrânt nu eşti atunci cănd sângeri,

nici ochii când în lacrimi ţi-s.

Adevăratele înfrângeri

sunt renunţările la vis.”

Radu Gyr

Scriitorul polivalent, Jurnalistul anului 2019 – cu o eferfescanţă creatoare ieşită din comun – Al. Florin Ţene ne uimeşte, a nu ştiu câta oară, cu publicarea romanului ,,INTOARCEREA DIN CRUCIADĂ – Viaţa poetului Radu Gyr între realitate şi poveste”.

,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ” e un roman document, nu doar al vieţii şi al creaţiei profesorului universitar – Radu Dumitrescu, al poetului Radu Gyr, ci, mai ales, roman ce aduce în faţa cititorilor un evantai larg de evenimente, cuprinzând o vastă perioadă zbucimată a omenirii,o perioadă. a realităţilor istorice trăite nu doar de români, realităţi determinate / impuse de interesele meschine ale unor state, corporaţii, bănci, etc., interese care au dus la răsturnări de guverne şi nu numai.

Aparent un roman – biografie romanţată a lui Radu Gyr – cartea e în realitate o adevărată frescă istorico – socială şi politică a perioadei de la instaurarea Regalităţii, a Primul Război Mondial, a crizei economice din 1929, a evenimentelor de la Griviţa din 1933, a mişcării legiomare, cu încercarea de motivare a asasinării lui Nicolae Iorga, a perioadei antonesciene, a instaurării regimului comunist cu consecinţele-i dramatice, apoi, a perioadelor de detenţie ale poetului, a eliberării şi moarţii acestuia.

Acurateţea unor date istorice, sociale, politice, rod al unei munci titanice de documentare, dau şi veridicitate faptelor narate.

De aceea, autorul reuşeşte să te facă părtaş la evenimentele narate cu mare artă, evenimente desfăşurate în Continue reading „Lucia-Elena LOCUSTEANU: ,,ÎNTOARCEREA DIN CRUCIADĂ” de Al. Florin Ţene” →

Prof.univ.dr.Cristina DUMITRESCU: La 115 ani de la nașterea poetului

Lansarea romanului “Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste“ de Al.Florin ȚENE

După câțiva ani de cercetări prin arhive, documente, mărturii și manuscrise, așa cum mărturisea recent într-un interviu, scriitorul Al.Florin Țene a scos la lumina tiparului romanul “Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste“, apărut la Editura Cartea Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020.

Așa cum se specifică pe ultima copertă: “Al.Florin Țene este un scriitor polivalent. A publicat 84 de cărți de poezie, romane, critică literară și eseu. Este cunoscut și ca promotor cultural, ctitor de reviste și cenacluri, fiind președintele național al Ligii Scriitorilor Români.Din seria cărților “între realitate și poveste“ autorul a mai publicat romane despre viața scriitorilor Gib I.Mihăescu, Ion Minulescu și Alexandru Macedonski. Cărțile lui Al.Florin Țene au fost în atenția a numeroase personalități din țară și străinătate care au scris elogios în presă și în diferite volume despre acestea. Pentru îndelungata activitate în slujba limbii și culturii române, autorul romanului”Întoarcerea din cruciadă-viața scriitorului Radu Gyr între realitate și poveste “ a fost distins cu diferite Diplome și Medalii oferite de numeroase foruri culturale din țară și străinătate”.

Eu ași mai adăuga că volumele scriitorului clujean se află în multe biblioteci din SUA, Franța și în alte țări unde trăiesc mari comunități de români.

Romanul despre Radu Gyr de Al.Florin Țene, membru UZPR, președintele național al Ligii Scriitorilor, ne descoperă un scriitor talentat, dotat cu spiritual analizei al istoricului literar ce cu acribie a studiat arhive , manuscrise și cărți, cu ajutorul cărora a dat viață personajelor sale atât prin adevărul istoric, dar și prin imaginație.Astfel, conturându-se un personaj viu, real ce-l atrage pe cititor în aventura vieții lui Radu Gyr. Acest roman va fi lansat în comunitățile românești din Viena, Luxemburg, Paris, Madrid și Berlin.

Cartea va fi lansată, în premieră, în data de joi, 27 februarie la ora 17, la Cercul Militar din Cluj-Napoca, Sala Armelor. Despre roman vor vorbi: prof.Virginia Paraschiv, prof. Lucia Elena Locusteanu, prof.Voichița Pălăcean Vereș, Iulian Patca, Gavril Moisa, dr.Ionuț Țene și autorul.

Prof.univ.dr.Cristina Dumitrescu

Al. Florin ŢENE: Contextul istoric determină accidental valoarea artistică sau falsul destin al operei de artă

Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut un destin aparte, ajungând, în urma unui îndelungat proces de diferenţiere, la o structură autonomă şi la o destinaţie proprie. Atracţia sufletului uman pentru artă – forma cea mai cristalizată a valorii estetice – a fost întotdeauna datorat în parte şi faptului că ea a rămas şi rămâne, de neînlocuit, oricât de măreţe şi uluitoare uneori ar fi cuceririle spiritului în alte direcţii. Însă, au fost accidente istorice care au influenţat în negativ operele de artă. În acest context, una dintre trăsăturile specifice umanităţii o constituie aceea de a atribui tuturor lucrărilor – atît naturale cât şi celor construite şi creeate- un sens, de avea faţă de ele o atitudine, în concluzie, de a nu rămâne neutră din punct de vedere axiologic.

S-a discutat, dea-lungul istoriei, nu de puţine ori, despre caracterul veşnic al frumuseţii, despre perenitatea capodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exegeţi, faptul că durabilitatea se constituie istoriceşte şi are ea însăşi o evoluţie. De aici decurge că a statuia existenţa unor valori estetice fixe, imuabile este la fel de greşit ca şi a le subordona mecanic momentului, cum s-a procedat în perioada realismului socialist de la noi şi a le judeca doar prin prisma ideologiei şi a măsurii în care exprimă evenimentele sau ambianţa concretă în care s-a născut. Filosoful grec Constantin Tsatsos spunea că este bine ca scriitorul să exprime epoca sa, dar vai de acela care exprimă numai epoca lui. Una este să exprimi epoca, şi alta să exprimi moda epocii în care te exprimi şi trăieşti. De fapt, intervine aici o complexă interrelaţie între concret-istoric şi general uman astfel încât un Eminescu, Brâncuşi sau Enescu sunt mari tocmai că, exprimându-se pe sine, îşi exprimă epoca şi pătrund în acelaşi timp în esenţa umană. Universalitatea nu înseamnă desprindere de solul naţional şi social-istoric în care opera s-a născut şi trăieşte ca atare. Dar ce ne facem cu scriitori care au exprimat numai epoca şi ideologia politică a momentului? Cum sunt: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan“, reportajele lui Toma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculţi, etc.), prozele lui George Bălăiţă (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuţit” şi poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!, Morţii nu mint niciodată), Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din Maramureş, 1951, Cântec pentru legea cea mare,1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura (Absenţii, Feţele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniştii, cronicarii de carte, dar şi de arte plastic şi-au irosit timpul abordând astfel de cărţi, promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”“.

Prin acest fenomen au trecut, nu numai scriitori de la noi, dar şi din alte ţări europene. În Franţa, Sebastien-Roch Nicolas de Chamfort, scriitor din perioada Revoluţiei franceze, i-a fost susţinător, dar, care a criticat şi moravurile şi excesele Revoluţiei, fapt ce nu s-a întâmplat la noi în perioada realismului socialist. În Germania nazistă Erich Kastner în romanul său „Fabian” (1931) critică morala burgheză, militarismul şi fascismul. A fost arestat de multe ori de Gestapou, dar a continuat să acuze regimul lui Hitler. La noi, scriitorii, artiştii plastici, au pactizat cu regimul criminal comunist, ridicând în slăvi, în operele lor şi practicând cultul personalităţii, pe Stalin, Ana Poker, Dej, Ceauşescu şi consoarta sa. Unii din aceştia, lucrând în edituri, redacţii, au făcut jocul propagandei regimului comunist. Astfel, se fac vinovaţi de genocid intelectual.

În perioada interbelică scriitori francezi, italieni, germane şi spanioli au cochetat cu regimurile nazist şi comunist din URSS. George Orwell, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, nuvelist talentat, în 1937, pentru a lupta împotriva elitismului şi a tiraniei călătoreşte în Spania unde se alătură grupului ce luptă împotriva Generalului Francisco Franco. El intră în POUM (Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă) un partid socialist fondat pe ideile lui Troţki care se axa pe răscoala clasei mijlocii şi se situa împotriva Partidului Comunist Spaniol, care credea în colaborarea cu clasa mijlocie. Experienţele sale din timpul războiului şi faptul că fusese împuşcat în gât şi în mână îi întăresc ura pentru totalitarism, inclusiv pentru stalinism. Cu toate că fusese rănit foarte grav (o perioadă îi este imposibil să vorbească) reuşeşte să scape cu Eileen din Spania înainte să fie pronunţată condamnarea pentru trădare. Şi în Franţa, scriitorii au vibrat la evenimentele politice şi sociale, participând activ la ele, sau scriind despre ele în operele lor.

Literatura europeana dintre cele doua razboaie, mai ales cea din deceniul al doilea, care nu se intoarce pur si simplu la izvoarele clasicismului si ale traditiei, ca cea din Franta, reprezentată de exemplu de Anatole Francé care moare in 1924 la varsta de 80 de ani, trei ani dupa ce a primit premiul Nobel, se caracterizeaza asa cum am vazut prin încercarea de a evada sub orice formă. Gustul pentru introspectie la baza caruia regăsim moda filosofiei freudiste si influenţele bergsoniene, se trage din aceasta tendinta generala de privilegiere a individului si a cunoaşterii acestuia faţa de o lume care îl striveste si în care el nu se mai recunoaşte. De aceste idei sunt legate în mod direct opera lui André Gide, cea a lui François Mauriac al carui roman Thérese Desqueyroux, publicat in 1924 este departe de a fi o simpla analiza critica a societatii bordeleze, cea a lui Marcel Proust mai ales al carui roman de excepţie In cautarea timpului pierdut, început in 1913, incununat in 1919 cu premiul Goncourt, se termina cu ultimul volum Timpul regasit aparut postum in 1927. În aceeasi categorie pot fi introduşi scriitori ca irlandezul James Joyce, romanciera britanică Virginia Woolf, germanul Thomas Mann după desprinderea sa de naţionalism si împăcarea cu fratele sau Erich, romancier si el, austriacul Robert von Musil al carui Om fara calităţi publicat parţial în 1930 si 1933 (Contaminarea nu va aparea decat in 1934 dupa moartea sa) scoate în evidenţa, dincolo de evocarea plina de dezamagire a societatii austro-ungare de la începutul secolului, o profundă luciditate intelectuală.

Aceasta pasiune pentru introspectie nu impiedica marile nume ale literaturii si ale artei să se intereseze de epoca lor si să participe la dezbaterea daca nu chiar si la lupta politică. Aşa se întamplă cu André Gide al carui individualism dezinvolt se estompează temporar în faţa aderării chiar dacă pâna la urma doar sentimentală, la cauze care se bazează pe solidaritatea dintre oameni: anticolonialismul ilustrat în „Călatorie în Congo” carte publicată in 1927 în urma unei vizite in aceasta colonie franceză, apoi comunismul la care renunţă repede dupa ce autorul intoarcerii din URSS a văzut cu ochii săi prăpastia dintre realitatea stalinistă si speranţele trezite de „lumina strălucitoare” venită din est. Aceeaşi reacţie şi la Romain Rolland, cu toate ca acest anticonformist nu a aşteptat anii douăzeci pentru a-şi face cunoscute pledoariile patetice în favoarea pacii, a dreptăţii şi fraternităţii umane (publicarea în 1915 a cărţii Deasupra învălmaşelii provocase în Franţa un uriaş val de proteste naţionaliste). Autorul lui Jean-Christophe nu salută cu mai puţin entuziasm inceputurile revoluţiei ruse apoi, după ce aceasta se angajează pe calea sangeroasă a „glaciaţiunii” birocratice, înţelepciunea lui Gandhi. incercarea sa de a realiza o sinteza între tatăl revoluţiei bolşevice şi apostolul nonviolenţei, l-a adus într-un impas care însa nu ştirbeşte cu nimic caracterul emblematic al căutarilor întreprinse şi care coincid cu aspiraţiile pacifiste şi egalitariste ale multor oameni din generaţia sa.

În anii 1930, extinderea crizei în întreaga Europă, avântul regimurilor totalitare şi confruntarea dintre marile ideologii ale momentului – democraţie liberală, socialism reformist, comunism, fascism – zdruncină viaţa culturală a bătrânului continent şi determină tot mai mulţi intelectuali să se angajeze în bătălie. În momentul în care, în Franţa, extrema dreaptă coalizată se pregăteşte să ia cu asalt Republica, în Spania, războiul civil face ravagii, Hitler atrage Europa într-o serie de acţiuni de forţă care vor declanşa al doilea război mondial, iar Stalin îşi supune ţara unui regim de teroare organizată, puţini sunt scriitorii şi artiştii care „deasupra învălmăşelii” mai pot încă să-şi caute rădăcinile într-un umanism fratern care să treacă dincolo de frontierele statale şi de opoziţiile politice aşa cum au făcut-o Jules Romains în „Oameni de bună-voinţă” sau Roger Martin du Gard în „Familia Thibault”. Dificultăţile momentului ca şi acel air du temps îi împinge pe creatori spre angajarea politică, pe unii în domeniul exclusiv al culturii, pe alţii în cel al acţiunii militante.

Astfel, în Franţa, după 6 februarie 1934, scriitori, artişti, savanţi aparţinând diferitelor grupări de stânga pun bazele Comitetului de vigilentă al intelectualilor antifascişti care a jucat un rol considerabil în crearea „Frontului Popular”. În 1935, în timpul războiului din Etiopia, scriitori şi ziarişti de dreapta semnează un „manifest pentru apărarea civilizaţiei creştine” şi se declara împotriva sancţiunilor împotriva Italiei. Dar războiul din Spania din 1936-1938 este cel care mobilizează cei mai mulţi intelectuali şi artişti, unii dintre ei în calitate de combatanţi – André Malraux angajat în „Brigăzile internaţionale” -, alţii ca martori prezenţi la faţa locului (Georges Bernanos, la început de partea naţionaliştilor apoi împotriva acestora denunţându-le crimele în „Marile cimitire sub lumina lunii”, americanul Ernest Hemingway, corespondent de război şi autor al romanului-mărturie „Pentru cine bat clopotele?”, publicat în 1940 şi care vă cunoaşte un succes mondial, Robert Brasillach de partea franchiştilor) sau pur şi simplu prin operele lor cum sunt „Guernica” lui Picasso, Prevestirile războiului civil de Salvador Dali, afişele care cereau ajutor pentru Spania republicană ale lui Juan Miro etc.

Atracţia exercitată de regimurile totalitare asupra unei părţi a intelectualităţii europene din anii treizeci este unul dintre aspectele majore ale acestei perioade. În ceea ce priveşte comunismul, am văzut că puterea de atracţie a Revoluţiei din Octombrie a fost considerabilă depăşind cu mult cercul restrâns al membrilor P. C. şi exercitându-şi influenţa asupra unui număr mare de „tovarăşi de drum” cărora le va trebui uneori mult timp pentru a se rupe de „realitatea socialistă”. Pactul germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţi militanţi şi simpatizanţi ai partidelor comuniste, dar odată cu crearea unei Europe hitleriste, aceştia vor avea ocazia să se reabiliteze în cadrul Rezistenţei şi să-şi atragă o nouă generaţie de prozeliţi.

În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, fascinaţia a fost la fel de puternică, cu aceleaşi adeziuni ideologice şi angajamente variind în funcţie de grupurile şi de indivizii luaţi în discuţie. În Franţa, intelectualii cu adevărat „fascişti” nu formează decât un grup restrâns din care se desprind câteva personalităţi strălucite ca Drieu La Rochelle şi Brasillach. Dar alături de fascişti declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectuali influenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui nihilism violent antisemit ca Céline, alţii susţinând pur şi simplu o apropiere de dictaturi dintr-o pasiune pentru ordine şi pentru anticomunism (acesta este cazul majorităţii reprezentanţilor intelectualităţii tradiţionale), în sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagon unele elemente de inspiraţie fascistă (corporatismul pentru extrema dreaptă, clericala, un executiv forte şi un patriotism trufaş pentru majoritatea membrilor din Ligi etc.).

În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat pentru care Italia şi Germania constituie până la urmă un model, exista o întreagă gamă de atitudini individuale, ale unor grupuri sau reviste care, fără să-şi exprime explicit dorinţa de a înlocui Republica parlamentară cu un regim dictatorial, îşi afirmă ostilitatea faţă de aceasta şi vizează o revoluţie spirituală care i-ar reda naţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să se opună celor doi Leviatani materialişti care ameninţa Europa: comunismul rusesc şi hipercapitalismul „Made în USA”. Reviste cum sunt „Combat” sau „L’ordre nouveau2 („Lupta” şi „Noua Ordine”) la care colaborează numeroşi intelectuali de dreapta (J.P. Maxence, Jean de Fabregues, Thierry Maulnier etc.) şi în mai mică măsură şi într-o altă perspectivă Esprit (Spiritul) a lui Emmanuel Mounier, îşi au rădăcinile în acea căutare a unei „a treia căi” ce caracterizează spiritul „nonconformiştilor din anii treizeci”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Contextul istoric determină accidental valoarea artistică sau falsul destin al operei de artă” →

Virginia PARASCHIV: Clipa astrală a lui Radu Gyr

Al. Florin Țene – Întoarcerea din cruciadă

Al. Florin Țene propune în volumul său Întoarcerea din Cruciadă( editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca 2020) o incursiune ” între realitate și poveste”, potrivit mărturiei auctoriale, în viața poetului Radu Gyr. Profesiunea de credință a acestui roman o reprezintă dedicația consacrată tuturor martirilor chinuiți și executați în temnițele regimului criminal communist. Declarația publică explicită nu lasă nicio umbra de îndoială a lui Al. Florin Țene cu privire la principiile sau la convingerile sale. Așadar spiritualitatea cărții excede normativelor unui simplu roman biografic dedicate poetului roman. Notorietatea autorului adaugă volumului o receptare cuvenită, vădită și prin cronicile de întâmpinare , colegiale și avizate. Demersul meu se raportează mai degrabă unor aspecte poate mai puțin vizibile , dar revelatoare, în esența lor. Cartea este tutelată de sintagma sibylinică a poemului lui Radu Gyr. Opțiunea pentru invocarea întoarcerii își are și aceasta semnificația ei. Ne vedem obligați să poposim asupra versurilor celebrului poem, ”Întoarcerea din Cruciadă” , și să reflectăm la înfrângerea cavalerilor ” sub vechi armuri, cârpite strâmb cu sfori”. Antinomia tragică între armura elitistă și plebeizare.

Autorul Al. Florin Țene este devorat de pasiunea adevărului istoric, de unde largi digresiuni istorice inserate în secvențele colocviale naturale și vivace, de unde și caracterul erudit, minuțios al lucrării. Această trăsătură este de natură să-i țină deoparte pe amatorii de lectură superficială. Apoi, să ne gândim la obiectivele autorului, declarate sau insinuate. Cartea despre întoarcerea cruciaților înfrânți îl are în prim plan pe Radu Gyr poetul, poet care are o postumitate strălucitoare. O postumitate care contrazice flagrant evaluările critice oficiale. Prefațatorul Ionuț Țene sintetizează limpede postumitatea oficială, în etapizarea sa nefastă :

1)Introducerea lui Radu Gyr în Antologia Poezia română modernă, antologie publicată în 1968, de către Nicolae Manolescu, ediție dată la topit, la reclamația lui Eugen Jebeleanu. Semn limpede al cenzurii. Nu se poate să nu observăm prezența activă și extrem de vizibilă a cenzurii, într-un an fatidic, când cetățenii contaminați de ingenuitate, chiar au crezut în liberalizarea culturală , și au trăit cu iluzia libertății de opinie și de exprimare.

2)Marginalizarea maximală prin evaluarea aceluiași Nicolae Manolescu, care nu l-a inclus în Istoria critică, din 2008. Criticul l-a considerat pe Radu Gyr un poet de antologie, ”oarecum minor”. Autocenzură sau insensibilitate ?

Radu Gyr este poet, cu sau voia criticii canonice, este poet citit și declamat, cu devoțiune.

Al. Florin Țene, autorul cărții asupra căreia încercăm să emitem considerații care să îndemne la lectură, se ocupă cu minuțiozitate de formarea spiritualității și dezvoltarea creativității poetice a lui Radu Gyr. POETUL și POEZIA par a fi noțiunile supreme în jurul cărora gravitează atenția și efortul auctorial. Și se pare că și receptivitatea și comentariile lectorilor se instaurează și se îndreaptă pasional, anume tot în direcția POETULUI și creației sale poetice. Este o atitudine ce precede lectura cărții, o atitudine aproape cutumiară, exaltarea operei și a poetului care l-a coborât pe Isus în celula damnaților.

Avem așadar o atitudine anticipată, în fața lecturii unei cărți ce abordează o tematică dificilă și abruptă. Se întrevăd două direcții disociate care se statuează în privința Lui Radu Gyr.

– O direcție a judecății politice, de tip Jebeleanu și ai lui, o condamnare în eternitate pentru apartenența lui Radu Gyr la Mișcarea Legionară și promovarea de către acesta a ideologiei legionare. Din motivele politice evidente, se creează premisele absolute ale excluderii acestuia din Pantheonul Cultural.

– Cea de a doua direcție, mitul Poetului, cu eludarea chestiunilor politice. Un poet haric, să zicem, născut fără prihană din spuma mării.

Al. Florin Țene s-a angajat, în cartea sa, cu temeritate, la pătrunderea în magia poetică, laolaltă cu efortul de evocare biografică a lui Radu Gyr, în limitele verosimilității. Scriitorul își anunță intenția auctorială de a pendula între realitate și poveste. Nu ne propunem, în calitate de comentator, ipostaza infatuată a criticului preocupat de verdicte, nu ne-am propus nici prezentare descriptivă, nu ne dorim să prezentăm un rezumat. Încercăm să descifrăm un tâlc al unui text complicat, tocmai prin alternanța narațiunii cu volutele istorice.

Sub aspectul narațiunii, textul își urmează firul cronologic, metodic și cursiv. Aflăm despre o copilărie paradisiacă a unui copil vioi și dotat, într-o familie iubitoare a unui unic copil. Părinții se preocupă de educația fiului, comunică intens cu el, îl îngăduie, moderat, în compania adulților apropiați casei. Cu tact și cu răbdare, îi îndrumă spiritualitatea, pregătirea intelectuală. Părințiii acceptă cu bucurie evidența dotării copilului înspre zona de cunoaștere umanistă. Patriotismul nutrit de tradiția literară românească formativă, cu nuanțe naționaliste, specifice intelectualilor epocii, nu este în contradicție irevocabilă cu europenismul cultural. Reținem percepția copilului privind duritățile de război prezente în orașul Craiova, unde locuia cu părinții. La numai 11 ani este recrutat și el, în calitate de cercetaș, să ajute ca brancardier la transportarea răniților de război. Smuls cu brutalitate din lumea paradisiacă a tatonărilor idilice în poezie, copilul face cunoștință cu o realitate pentru care nu a fost pregătit. Șocul experienței de război, șocul violenței și al morții, îl va marca pe viață. Copilul ajunge la disperare și face legământ că nu va mai vorbi niciodată în limba lui Goethe. Presiunea discretă a părinților, îndeosebi a mamei, îi adusese o competență foarte specială a limbii germane. O studiase nu cu prea mare bucurie, iar acum, la 11 ani cunoaște ororile unui război cu germanii. Faptul biografic al unui tânăr în devenire, este completat printr-o sintetică evocare istorică. Documentele privind istoria Craiovei în timpul primului război se află , punctual, în arhivele naționale ale României. O fericită complementaritate între ficțional și documentar. Am făcut opțiunea pentru capitolul 2 ”De aici vremea se măsoară” pentru a ilustra măiastra contopire între realitate și poveste, în structura compozițională a volumului. Simbioza între poveste și document este rodul unei osteneli aparte, demnă de prețuire autentică .

Mai semnalăm și echilibrul de abordare a faptului literar și cel politic. Din fericire, deși cartea, în integralitate este dedicată cu reverență și empatie POETULUI Radu Gyr, Al. Florin Țene nu evită realul politic, cu întunecimile și alunecările sale în hău istoric. Poetul se formează, la tinerețe, în mediul elitist literar. Face carieră didactică universitară. Un intelectual ponderat, de succes. Se afiliază mișcării legionare cu toată fervoarea și exaltarea de artist. În imaginar, demonizarea bolșevicilor, merge mână în mână cu violența și autarhia naționalistă sterilă. Credința religioasă alunecă în fundamentalism strident. Și nu mai continuăm în subiect. Pentru că acesta este dătător de reflexii amare. Societatea care a generat ispita și practica ideologiei legionare nu a fost o lume ideală, nu a avut anticorpi. O societate a ratării sistemelor democratice , pe plan intern și cu import dintr-o Europă strivită de menghinea bolșevică și nazistă deopotrivă. O societate cu tineri în derivă, planificați și confiscați pentru politici tenebroase. Nu mi-am propus curs didactic asupra mișcării legionare. Constatăm cu stupoare aderarea a mii de oameni, intelectuali și țărani, la acest fenomen al unei frății blestemate. Evident un mare iubitor de POET și de Poezia lui Radu Gyr, iubire mărturisită în fiecare vocabulă a cărții, Al Florin Țene nu ocolește temele sensibile de epocă, antisemitismul, cultul morții și al violenței, altminteri spus, elementele extremei drepte naționalist-creștine, așa cum s-a pus pecetea oficială pe mișcarea legionară. O epocă istorică plină de confuzii, în care culpa istorică este greu de distribuit pe categorii de ideologie represivă. Ritualuri stradale de rugăciune, foc și spadă și politici reci. În cartea sa, Al. Florin Țene își pune experiența sa de viață publică prodigioasă, în slujba disperată de a detecta irizările de lumină și umanitate, în colcăiala beligerantă mondială. Tânărul Radu Gyr plătește, în realitatea românească, mai mult decât e drept și o persoană duce, pentru toate păcatele lumii sociale la un loc. Al. Florin Țene nu se raportează pasional la suferința poetului. Îl lasă pe cititor să înțeleagă, dacă are disponibilitate de înțelegere, o înțelegere a tragediei universale, raportată la un om, un singur om. Astfel, capitolul 7, ”Noi cei pierduți”, are două succinte paragrafe introductive în care condamnarea de către Antonescu este aproape contopită cu condamnarea din timpul dictaturii regale. Istoria consemnează cei 12 ani de condamnare de către regimul Antonescu, convertiți în trimiterea pe front, ”spre reabilitare” în batalioanele de la Sărata. ”Aici, în tranșeele săpate cu trudă de miile de soldați, majoritatea legionari, soldatul Radu Dumitrescu (Dumitrescu sau Demetrescu? – numele din registrele de evidență civilă, n.n.) își amintea cu duioșie de perioada când a fost deținut la Miercurea Ciuc, prilej cu care discuta literatură și filosofie cu Mircea Eliade”(p.233). Ca autor al unei evocări ficțional documentare, Al.Florin Țene are o preocupare auctorială asiduă pentru evidențierea preocupărilor culturale, fără victimizare, fără lamentație, cu o decență și onoare, din partea personajului evocat. Relatările obiectivate, monologurile interioare, dialogurile imaginare, toate acestea conferă personajului Radu Gyr o spiritualitate extraordinară. Poetul, omul de cultură filologică și filosofică, nu abdică niciodată în fața spaimelor, degradării fizice inevitabile. Se conturează fizionomia unui om demn și blând, preocupat de pasionantele sale preocupări intelectuale, animat de dorința înțelegerii unei noime a personalității sale, a confrațilori săi, a poporului său. Condamnarea la 12 ani de închisoare, de către regimul comunist, găsește, în Radu Gyr un om cu o voință de fier, netulburat în gândurile sale. Nici regimul comunist, cu torturile și cruzimile sale fizice și psihice, nu i-au putut aresta și conștiința de sine. La urcarea în dubă, după prima arestare comunistă, poetul are în minte un poem la care se gândește intens ”definitivez la Aiud, oriunde mă duc ăștia. Îi dau titlu Metanie”. După condamnarea din 1945, poetul Radu Gyr intră într-o fază tragic supraomenească a creației, creația și memoria orală a poemelor. Din fericire pentru postumitatea sa poetică, poemele au fost transmise cu pietate de la om la om, în universul carceral. Fidelitatea literală a textelor nu mai are importanță fundamentală, poemele sunt declamate și în zilele noastre, cu pietate.

Continue reading „Virginia PARASCHIV: Clipa astrală a lui Radu Gyr” →

Al. Florin ŢENE: Trădarea și oportunismul la români de-a lungul istoriei s-a strecurat ca o viperă și în Academia Republicii Populare Române

De-a lungul istoriei noastre au existat în cadrul elitelor oportuniști și trădători care au contribuit la schimbarea cursului normal al evenimentelor, influențând în rău viața neamului pe care îl “slujeau“.

Înainte de a intra în miezul subiectului pe care doresc să-l analizez, pentru a înțelege mai bine termenii de: oportunism și trădător, vom consulta împreună DEX:oportunismul este atitudinea lipsită de principialitate a unei persoane care, pentru a-și satisface interesele personale, adoptă și aplică, după împrejurări, principii și păreri potrivite momentului.Să vedem, ce înseamnă trădare: Trădare (în limba română veche și hiclenie, hainie, hainlâc, predanie), este denumită fapta de a înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul etc

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători și trădări? De la Burebista la Mihai Viteazul și până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presărată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule, cum au fost academicienii Academiei Române care au criticat opera lui Constantin Brâncuși care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei și soarta românilor. In vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumătatea secolului I i.Hr., statul dac a ajuns în culmea puterii sale. In urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac – cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins intre Alpii nordici, Munții Balcani, Marea Neagră și Nistru. Până și împăratul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac și, în jurul anului 44 i.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se știe, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul dac.
Și, la puțin timp după aceea, tot unei conspirații i-a căzut victimă și Burebista. Nobilii nemulțumiți de puterea și autoritatea sa au complotat pentru a-l înlătura. Odată cu dispariția lui, imensul regat dac s-a destrămat, spărgându-se în mai multe bucăți pe care cei care uneltiseră spre a-l doborî pe Burebista și le-au impărțit între ei.

Încă de la Decebal au existat trădători, datorită acestora acesta a fost înconjurat de armata romană. „Opt călăreţi romani, cu coifuri, scuturi şi lănci, vin din stânga, pe două drumuri diferite. Mişcările lor sunt cu atât mai violente, cu cât sunt situaţi mai aproape de centrul scenei. Trei dintre ei ameninţă cu lăncile un pileat căzut la rădăcina unui stejar – personajul principal al scenei, regele dacilor. Încercarea de a se refugia dincolo de munţi i-a fost zadarnică. Duşmanii, informaţi asupra drumului ce-l alesese, l-au încercuit şi i-au tăiat calea: în dreapta stejarului – care, de data aceasta, nu închide scena – se văd doi călăreţi romani sosind de la dreapta spre stânga. Forţele romane implicate în acţiunea de capturare a lui Decebal sunt însemnate; cei 10 călăreţi care le reprezintă poartă pe scuturi emblemele a cel puţin 5 unităţi. Ele au lichidat garda regelui: doi pileaţi zac printre picioarele cailor, cu stânga încleştată pe scut, cu sabia curbă căzută din mână”.

Vlad Tepes a ocupat tronul Valahiei în 1456 cu ajutor maghiar. Și-a consolidat stăpânirea nimicind mai mulți pretendenți care voiau să-i ia domnia și a băgat spaimă atât în susținătorii acestora, cât și în turci. După câțiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut și a măcelărit armata otomană care fusese trimisă să-l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primavara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre. După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube și după celebra incursiune nocturnă a lui Țepeș în tabăra turcească, și ea soldată cu mulți morți din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Tepes) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei și mai mulți boieri au trecut de partea lui, speriați, pesemne, de firea aprigă a lui Țepeș și dornici să aibă un domn mai ușor de manipulat. Țepes s-a retras in Ardeal (în 1462), așteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deși acesta a ridicat o armată pentru a-i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capăt printr-o intrigă a inamicilor lui Țepes (probabil sași din Brașov, cu care Țepeș avusese, cu câțiva ani în urmă, niște conflicte datorate faptului că brașovenii sprijiniseră câțiva pretendenți care urmăreau să-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Țepes a executat mai multi sași și a atacat Brașovul și câteva sate săsești).

Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Țepes, scrisori din care rezulta că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea și să-l ajute, apoi, să cucerească și Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informații și, în loc de a-l ajuta pe Vlad Țepeș să-și recapete tronul uzurpat, l-a băgat la închisoare, la Buda, unde Țepeș a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 și-a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Radu de la Afumati a domnit în Țara Românească între 1522 și 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arăta că țara trecea atunci printr-o perioadă de mari tulburări: numeroși pretendenți iși disputau tronul și, după cum balanța norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puțină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnați și înlocuiți. Timp de câțiva ani, Radu de la Afumați a reușit, de fiecare dată, să-și doboare rivalii, astfel că, în această perioadă, stăpânirea asupra Țării Românești i-a aparținut în cea mai mare parte a timpului. După ce, inițial, se opusese turcilor, el a înțeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porți otomane (așa erau vremurile!). Susținut de turci și de neamul Craioveștilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l-a păstrat până în 1529.

Și aici i se încheie povestea – și totodată viața. Tragicul său sfârșit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; să-l cităm, asadar: „Recunoscut de turci si sprijinit de Craiovești, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victimă unui complot ticălos. Spre sfârșitul anului 1528, o suma de boieri […] nemulțumiți probabil de influenta puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însa, boierii il ajung la Râmnicu Vâlcea și, nerespectând nici lăcașul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, il ucid în bisericuța de pe dealul Cetățuii, sub ochii îngroziți ai preotului [….] S-a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urâtă boierimea munteană din acea vreme.”

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Trădarea și oportunismul la români de-a lungul istoriei s-a strecurat ca o viperă și în Academia Republicii Populare Române” →