De-alungul istoriei, am constatat, că personalitățile care au gândit mai înainte de mentalitatea societății prezentului lor, au suferit diferite condamnări, sau le-au fost respinse, invențiile, descoperirile  s-au ideile lor progresiste. De vină fiind inerția, anchilozarea în proiect, și nu în ultimul rând, neîncrederea în noile idei și invenții.

Exemple sunt multiple. Mai toate personalitățile istorice au fost, la timpul lor, respinse de societate, datorită anchilozării acesteia. Poate că și zicala, care a circulat și mai este prezentă printre noi, pe toate meridianele lumii, și în toate timpurile că: “nici-un înțelept nu-i profet în țara lui .“

Socrate, marele filosof s-a născut în dema ateniană Alopex, în anul 470 î.Hr. Tatăl său, Sophroniscus, a fost sculptor, iar mama, Phainarete, era moaşă – profesie la care Socrate a făcut adesea referire, comparând-o cu metoda lui filosofică, maieutica (din grecescul maieuo, „a aduce pe lume”).

De la tatăl său a deprins sculptura, fiind renumit ca autor al faimoasei lucrări în marmură Grațiile înveşmântate, expusă în Acropola din Atena, după cum ne relatează Diogene Laerţiu. A cultivat şi alte arte, precum muzica şi dansul, şi se spune chiar că l-ar fi ajutat pe Euripide la scrierea tragediilor.

Printre profesorii săi s-a numărat şi Anaxagora din Clazomene, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Antichităţii, de la care a învăţat şi Pericle.

O altă legătură spirituală – şi totodată legătură cu Misteriile – a stabilit-o în anul 440 î.Hr., când s-a întâlnit cu marea sacerdotesă a templului lui Apollo, Diotima din Mantineea. Pericle o invitase la Atena să oficieze ceremoniile de purificare a orașului, atins pe atunci de o epidemie de ciumă. Întâlnirea tânărului Socrate cu Diotima avea să fie hotărâtoare pentru viața lui, căci preoteasa l-a iniţiat în misterele orfice ale lui Eros. Mai târziu, Platon a înfățișat momentul în dialogul său Banchetul, unde a inclus un fragment despre Diotima.

Socrate a avut două soții: pe Xantipa (din căsătoria cu ea s-a născut un fiu, Lamprocle) şi pe Myrtle, împreună cu care a avut doi fii, pe Sophroniscus şi pe Menexenus. Unii consideră că a fost căsătorit cu cele două femei în acelaşi timp, căci bigamia fusese legalizată la Atena, în vremuri de războaie frecvente, ca soluţie socială pentru văduvele și orfanii cetății. Se spune că temperamentul nestăpânit al Xantipei i-a pus la încercare lui Socrate, în numeroase ocazii, seninătatea filosofică.

Socrate a fost un soldat viteaz, participând la luptele de la Potideea, în 432 î.Hr., şi Amfipolis, în 422 î.Hr. Când atenienii s-au retras, se zice că el a mers cu spatele, ca să-şi poată înfrunta în continuare inamicul. În afară de plecările pe front, rareori a părăsit Atena. Se știe că a călătorit la Delphi, că a vizitat Corintul, iar în Samos s-a întâlnit cu fizicianul Arhelaus.

Strălucirea discursurilor lui Socrate şi admiraţia stârnită în rândurile concetăţenilor i-au atras invidia a două notabilităţi: Anitus, un bătrân oficial atenian şi Meletos, acolitul său mai tânăr; ofensaţi de ironia filosofului, cei doi l-au acuzat de impietate. Licon, oratorul, a prezentat pledoaria de acuzare, probabil redactată de sofistul Policrate sau chiar de Anitus, în calitate de reprezentant al meşteşugarilor şi magistraţilor poporului. Polieuctus a pronunţat sentinţa, condamnându-l la moarte sau la exil.

După ce David, viitorul rege al Israeluli, îl omoară pe Goliat, Abner, comandantul armatei Israelului îl aduce la Saul. Lui Saul îi place foarte mult de David. El îl face comandant în armata sa și îl aduce să locuiască în casa regală.

Mai târziu, când armata se întoarce de la bătălia împotriva filistenilor, femeile cântă: ‘Saul a omorât mii, dar David a omorât zeci de mii’. Deoarece lui David i se acordă mai multă onoare decât lui Saul, acesta devine invidios. Însă fiul lui Saul, Ionatan, nu este invidios. El îl iubește foarte mult pe David și David îl iubește la fel pe Ionatan. De aceea, cei doi își promit unul altuia că vor fi întotdeauna prieteni.David este un foarte bun cântăreț la harpă, iar lui Saul îi place muzica pe care o cântă el. Dar, într-o zi, invidia îl determină pe Saul să facă un lucru îngrozitor. În timp ce David cântă la harpă, Saul își ia sulița și o aruncă spre acesta, zicând: ‘Îl voi țintui pe David de perete’. Însă David se ferește și sulița nu-l atinge. Mai târziu, Saul ratează din nou să-l străpungă pe David cu sulița. Atunci David înțelege că trebuie să fie foarte prudent.

Îți amintești de promisiunea pe care a făcut-o Saul? El a zis că o va da pe fiica sa de soție celui care-l va omorî pe Goliat. Într-un târziu, Saul îi spune lui David că poate s-o ia de soție pe fiica sa Mical, dar mai întâi trebuie să omoare 100 de dușmani filisteni. Gândește-te! Saul speră de fapt că filistenii îl vor omorî pe David. Dar ei nu reușesc acest lucru, așa că Saul i-o dă de soție pe fiica sa lui David.Într-o zi, Saul îi spune lui Ionatan, precum și tuturor slujitorilor săi că vrea să-l omoare pe David. Însă Ionatan îi spune tatălui său: ‘Nu-i face nici un rău lui David. El nu ți-a făcut niciodată vreun rău. Dimpotrivă, tot ce-a făcut a fost de mare folos pentru tine. El și-a riscat viața atunci când l-a omorât pe Goliat și când ai văzut acest lucru, te-ai bucurat’.Saul ascultă de fiul său și promite că nu-i va face nici un rău lui David. David este adus înapoi și-i slujește lui Saul în casa sa, așa cum făcuse înainte. Într-o zi însă, în timp ce David cântă, Saul își aruncă din nou sulița spre David. David se ferește și sulița se înfige în perete. Este pentru a treia oară! David își dă seama acum că trebuie să fugă!În noaptea aceea, David se duce la el acasă. Dar Saul trimite câțiva oameni să-l omoare. Mical știe ce intenționează tatăl ei să facă. De aceea, ea îi spune soțului ei: ‘Dacă nu fugi în noaptea aceasta, mâine vei fi mort’. În noaptea aceea, Mical îl ajută pe David să scape pe fereastră. Timp de aproape șapte ani, David trebuie să se ascundă dintr-un loc în altul ca să nu poată fi găsit de Saul ce intenționa să-l omoare.

Să ne aducem aminte, cu două mii de ani în urmă, de Iisus. Deci, cine a pretins Iisus că este? Cine ne spune Biblia că a fost El? În primul rând, haideţi să aruncăm o privire la cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Ioan 10:30: “Eu şi Tatăl una suntem.” La prima vedere, această declaraţie nu pare o revendicare de a fi Dumnezeu. Totuşi, examinaţi care a fost reacţia evreilor la cuvintele lui Iisus: “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru că eşti o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10:33). Evreii înţeleseseră faptul că Iisus declarase că El este Dumnezeu. În versetele următoare, Iisus nu şi-a retras niciodată vorbele prin a le spune evreilor că El nu ar fi Dumnezeu. Aceasta indică faptul că Iisus a spus adevărul cu privire la aceea că El era Dumnezeu, declarând “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Ioan 8:58 este un al exemplu în acest sens. Iisus a spus: “Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”. Din nou, ca răspuns, evreii au ridicat pietrele pentru a-L omori cu ele (Ioan 8:59). Anunţul lui Iisus cu privire la identitatea Sa prin expresia “Eu sunt” reprezintă o aplicaţie directă a Numelui lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Exod 3:14). De ce ar fi vrut evreii să Îl omoare cu pietre pe Iisus dacă El nu ar fi spus ceva despre care ei să fi crezut că este blasfemiator, în cazul acesta, să pretindă că este Dumnezeu?

Pentru gândirea Lui înaintată, așa cum se cunoaște, a fost răstignit, nu de romani ci de compatrioții Lui.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Un paradox al istoriei omenirii – condamnarea celor care gândeau înaintea evoluției prezentului lor” →

           Forța adevărurilor nu rezidă doar în veracitatea lor; atâtea dintre ele, de care omul își leagă la un moment dat toate speranțele, rămân totuși adevăruri derizorii, deși tindeau la mai mult. Fără să țină de adevărurile banale,  cu toate acestea ele decad, fie din incapacitatea de a recompune nuanțat realitatea, alimentând astfel dogmatismul steril, fie din neputința de a transforma actul “reflectării “ lumii într-o autentică operație semnificantă, de umanizare a  lucrurilor. Evident, răspunderea revine, și într-un caz și în celălalt, subiectului, mai ales celui colectiv, dar nu este de neglijat nici rolul jurnalismului.

            În această privință, dacă din punct de vedere praxiologic adeărul, ca forță transformatoare, este ceea ce omul istoric îl face să fie, aceasta se datorește faptului că subiectul nu se adresează în fond acestei realități material ființând în sine, ci uneia transfigurată prin semnificație valorică; lucrul devine  pentru om obiect: obiect al cunoa;terii și, deopotrivă, al modelării valorice. Sub aspect cognitiv , conștiința este o structură informațională dinamică care, ca atare, nu reduce cunoașterea la copierea lucrului, ci o realizează constructiv prin asimilarea lui ca obiect în cadrul schemelor sale operaționale. Dar caracterul active- instrumental al conștiinței ( Aurel Dicu, Conștiință și comportament, Edit.Facla, 1977), care dă seama, așadar, de metamorfoza gnoseologică a lucrului în obiect,complementară acelei a trecerii individului în subiect.

            Ideea funcției deterministe a conștiinței sociale, reflectată și în presă, mai exact spus, a funcției ei determinatoare, angajează, în consonanță cu nivelul actual al cunoașterii în știință, deplasări benefice de accent în dialogul din cadrul conștiinței jurnalistului, care conduce, lao nuanțată înțelegere a esenței realității.Problema subiectivității, a jurnalistului și a energiilor creative obiective în condițiile unui climat stimulant constituie o problem de interes social major.Aceste însușiri constituie o bogăție neperisabilă a societății, așa cum specifică Marietta C. Moraru în Valoare și etos, apărută la Editura științifică  și enciclopedică, București, 1976, p.148, Ființa social ca valoare reflectată în presă garantează dar este și influențată de ființarea  individuală ca valoare a jurnalistului. Conștiința de sine colectivă, influențată și de presă, a grupurilormdivers structurate, a comunității sociale în ultima instanță, marchiază forma superioarăa concentrării forțelor creative generale.Dar trebuie să știim că o ipoteză fundamental a conștiin ței sociale, prin care aceasta își îndeplinește atât de viu funcția social-modelatoare, este conștiința națională.Experiența istorică demonstrează necesitatea cultivării, cu mijloace autentice ale culturii, inclusiv presa de informare, a valorilor patriei, prin care, doar, esența ethosului democrației obține întruchipare viabilă.

            Prin funcția ei presa formează conștiința socială, înfăptuind, la nivelul reprezentării și acțiunii colective, cauzalitatea prin libertate.

—————————-

Al. Florin ȚENE

21 aprilie 2020

            Dacă secolul al XIX-lea este considerat secolul națiunilor, întrucât a fost marcat de un amplu proces de transformare calitativă a popoarelor, ca forme de comunitate specific feudalismului, în națiuni și state naționale, se poate afirma că perioada de după al doilea război mondial reprezintă perioada formării unui număr impresionant de state naționale pe ruinele colonialismului. În acea perioadă un rol important în acest proces l-a avut presa și lucrările de artă și scriitorii care au influențat prin scrierile lor,alături de politicieni, acest proces istoric.Niciodată în istoria omenirii nu s-au produs asemenea mutații radicale în structurile și relațiile naționale din cadrul comunității internaționale.

            Prin operele lor, scriitorii români, practicând și jurnalismul, inclusive pictorii au contribuit la influențarea opiniei publice și a politicienilor pentru a lupta în formarea statului național. Cea dintâi întrebare, cu care trebuie să se ocupe o expunere a istoriei literaturii române, este: când începe această literatură? Dacă vorbim de literatura poporană, atunci trebuie să începem o dată cu poporul român; dacă vorbim de literatura cultă, trebuie să spunem că începe mult mai târziu.

Literatura poporană formează deci prima diviziune cu care are să se ocupe istoria literaturii românești. Ea este, în mare parte, anterioară producțiilor cărturărești; dar cu greu se poate stabili locul pe care îl ocupă cronologicește dezvoltarea fiecărui gen din această literatură.

În ce privește a doua diviziune, literatura cultă, e nevoie a reaminti oarecare fapte din istoria poporului român.

Născut din coloniștii aduși de Traian în Dacia și din dacii ce vor mai fi rămas în provincie, poporul român nu-și face alcătuiri politice și bisericești decât după o lungă împreună-viețuire a lui cu slavii. Din această pricină, limba statului și a bisericii a fost limba slavonă, iar limba română se întrebuința numai în legăturile dintre particulari. Această împrejurare nu trebuie să ne mire, nici să o socotim ca o atingere a mândriei noastre naționale, căci așa s-a întâmplat și cu popoarele cele mai însemnate din apusul Europei, cu singura deosebire că acolo se întrebuința limba latină, pe când la noi cea slavonă. Deci limba proprie a francezilor, a germanilor, a italienilor se întrebuința și ea numai în legăturile dintre particulari.

Din această pricină și învățătura, câtă se da, se da în limba slavonă, precum în apus se da în limba latină. Din această pricină, când învățații noștri au voit să studieze trecutul poporului român au dat peste acte și cărți scrise în limba slavonă.

Când încep românii să întrebuințeze limba lor în afacerile statului, în biserică, în cărți?

Pentru aceasta nu se poate fixa data nici măcar cu aproximație. Părăsirea limbii slavonești s-a făcut încet, încet.

Prin secolul al XVI-lea stăpânirea limbii slavone începe să slăbească mai ales din două pricini:

1. a)Slavonismul fiind o formă străină de închinare trebuia susținut și alimentat. Susținerea se făcea de către călugării bulgari care imigrau în principate. Împuținându-se mănăstirile slavonești de peste Dunăre, se împuținează și numărul celor ce aduceau la noi învățătura slavonă. Ca și un râu de munte, care își scade apele când pâraiele care se varsă într-însul seacă și nu mai aduc puhoaie din munți, tot asemenea această înrâurire slavonă și-a scăzut, cu vremea, puterea, fiindcă nu se mai revărsau puhoaiele străinilor de peste Dunăre.
2. b)Pe măsură ce se împuținează slavonii, care veneau la noi, încep să vie alți străini, grecii. Relațiile culturale cu grecii încep cu mult înainte de domnia lor politică și ele dau prilej grecilor să lupte pentru dărâmarea influenței slavone, iar în această luptă se vedeau silite a se mărgini la ajutorul dat limbii române, așteptând ca, după înfrângerea slavonismului, să impună influența lor.

După căderea Constantinopolului, se întâmplă și în Țările Române imigrațiune de greci, ca și în Occident. Influența lor se exercită în primul rând în politică, înconjurând pe domni; apoi în biserică. Aici însă avură să lupte cu puternicul curent slavon și, ca să-l dărâme, deteră ajutor limbii române.

Această slăbire a curentului slavon făcea, negreșit, din ce în ce mai grea întrebuințarea limbii slavone între români, iar numărul românilor știutori de slavonește se împuțina din ce în ce. A trebuit deci să se nască în lumea preoțească în care era pe atunci închisă toată învățătura vremii, ideea unor traduceri românești ale cărților religioase.

Realizarea acestei idei o vedem în cele mai vechi manuscrise românești, care s-au scris pe la finele secolului al XV-lea și au ajuns la noi în copii ceva mai târzii. D. Iorga, în studiul său asupra literaturii religioase, socotește că vechile manuscrise cunoscute sub numele de Codicele Voronețean și Psaltirea Scheiană se datoresc influenței husiților. Din nenorocire, mișcarea aceasta n-a avut nici o urmare și rămâne numai ca prima licărire a dezvoltării limbii românești ca limbă scrisă.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Valențele conștiinței naționale la jurnaliști și creatorii de artă și contribuția acestora la făurirea statului unitar român” →

            Cunoașterea rațională constă în obținerea de cunoștințe despre obiect, fenomen și acțiune, pornind de la cunoștințe anterior existente, prin aplicarea unor operații și procedee logice care aparțin gândirii. Cunoașterea rațională poate avea loc și în absența obiectului cunoașterii, ea efectuându-se fie pe baza studiului informației existent în cărți, presă, radio, televiziune, sau comunicată intersubiectiv, fie în dialogul interior al subiectului cu el însuși. De aceea, cunoașterea rațională este mediată ea se realizează prin intermediul limbajului scris sau vorbit, astfel încât semnele și expresiile lingvistice sun substituienții obiectelor reale și ai experiențelor anterioare ale subiectului. Astfel, cunoașterea se  detașează de perceptibil, de variabil și individual, devenind social-istorică și generală.Posibilitatea  subiectului de a lua în considerare cât mai multe obiecte crește nelimitat: el se poate referi la experiențele sale trecute, la experiența prezentă sau trecută a altor subiecți, dar mai ales se poate  referi la posibil și viitor. Prin  intermediul cunoașterii raționale se pătrunde la cele mai profunde niveluri de organizare a realității, structuri necesare, esențiale și generale care sunt exprimate în enunțuri testabile din punct de vedere al valorii lor de adevăr. Gândirea este operatorie: cu ajutorul conceptelor și al enunțurilor se realizează o serie de operații complexe și calcule prin care este prelucrată informația, în vederea decantării adevărului de fals, pentru a-i prescrie o ordine gneosologică, pentru a-i mări volumul și pentru a putea fi aplicată. Cu ajutorul gândirii subiectul obține maximum de creativitate și obiectivitate , realizând o altă lume, de natură ideală, prin care sunt dezvăluite semnificațiile cele mai profunde ale lumii reale.

            Operația prin care se realizează penetrarea esenței se numește abstractizare. Esențele nefiind dezvăluite dintr-o dată, nici noțiunile nu sunt fixe, imuabile, ci suferă transformări în conținutul lor, având un caracter istoric, și fiind în concordanță cu evoluția cunoștințelor despre obiect. Astfel, a conceptualiza înseamnă a gândi esența lucrurilor.În acest domeniu manualele de logică formală ale logicianului P.Botezatu, printre care și Cursul de logică de la Universitatea din Iași sunt exemple pentru tema noastră.

            Ca forme ale gândirii, noțiunile au o structură proprie care rezultă din însăși geneza noțiunii, din însăși împrejurarea că noțiunea exprimă clasele de obiecte în esența lor. De aceea, orice noțiune are o sferă, extensiune, în care sunt exprimate obiectele ce alcătuiesc clasa respectivă, și un conținut , în tensiune, prin care sunt exprimate proprietățile comune și esențiale ale obiectelor care alcătuiesc clasa noțiunii.

            Cele mai importante operații logice constructive sunt generalizarea și determinarea, diviziunea și clasificarea, analiza și sinteza. Diviziunea și clasificarea sunt operații logice prin care sunt ordonate obiectele realității în clase. Un merit mare al structuralismului  este de a fi sesizat necesitatea ordinii gnoseologice chiar în gândirea sălbatică, de unde ideea că oricărui act uman îi este specifică o anumită ordine.Gândirea cultă a impus inițial modelul aristotelic  de sistematizare științifică, prin ordonarea obiectelor reale, a lucrurilor, despre care știm ceva.Metodă folosită în Continue reading „Al.Florin ȚENE: Cunoașterea rațională sau discursivă la jurnaliști și scriitori” →