Al. Florin ŢENE: Am fost și eu acolo unde se coase ia

De ziua Iei

Am fost și eu acolo, la bunică…

Și astăzi vine Oltul în opincă…

În cămașa înflorată îmbrăcat

Peste ie cu praf de nopți am dat.

Aveam pe mine păduri de ram

Și Someș în lacrimă eram:

Când bunica s-a uitat la mine

Pe fruntea ei a apărut ziua ce vine,

Apoi o veșnicie a început să crească

Nemurirea iei românească:

Era cusută din flori și riduri de nesomn

În ea stă parcă timpul în chip de Domn:

Din riduri se scria istoria acestui plai

Privind-o cum trece mai departe în alai,

Cum tot ce e în mine și-n afară

Se rotunjea, scăpând de vămi, o țară.

Și astăzi ia dă frumoaselor chip

Prin timpuri eu în iubire mă-nfirip

Și-aștern pe hârtie poeme despre bunici

Când bunul se-ntoarce încălțat în opinci.

Nimic nu mai spun, chiar dacă este

În jurul meu o horă de ii într-o poveste;

Îngenunchiat culorile le-ascult

Ce încă mai pot să văd .toate aceste.

O horă de ii dansând pe sâni, parfum de mir

Pe coama unui vers căzând din soare

S-aducă în horă o altă depărtare

Din mâine și din azi să le admir.

–––––––––––

Al.Florin Țene

Al. Florin ŢENE: Personalitatea și cultura

Citeam cu câteva zile în urmă, într-un ziar local din Cluj-Napoca, un interviu cu un poet cunoscut în lumea culturală locală, care în finalul interviului, concluziona:” Dacă mă gândesc la cât se mai citește la ora asta, nu mare lucru. Dacă iau în considerare grafomania care ne copleșește, a fost un oarece câștig. Vorba lui Păstorel: “Băieți mai stați cu scrisul/ Și mai citiți puțin!”, m-a făcut să scriu acest eseu, ca răspuns la concluzia poetului. La început îl întreb, e mai bine ca acești “grafomani”, cum îi numește, să stea în cârciumi?De unde această invidie? Nu se știe de unde sare…’iepurele”, adică omul cu talent. Vă mai aduceți aminte domnule poet, zicerea lui Ion Heliade Rădulescu?”Scrieți, băieți, numai scrieți ?”Acela era adevărat dascăl, nu doctor în literatură luat în timpul când se dădea doctoratul cu aprobarea securității. Însă, vă mulțumesc, că în urma citirii interviului, gândul m-a îndemnat să vă răspund cu acest eseu.

Așa cum Mihai Ralea scrie în Psihologie și viață, apărută în Biblioteca de filosofie românească, la Fundația pentru literatură și artă, București, 1938, p. 146-147, orice societate ființează, acționează, creează și progresează prin ceea ce realizează membrii săi.Calitatea contribuției poporului nostru la tezaurul civilizației și culturii universale, la nivelul căreia aspiră să se ridice, depinde, între alți factori, de însușirile fizice și spirituale ale indivizilor, de capacitatea creativă a neamului românesc, de măsura angajării și participării acestuia la înfăptuirea obiectivelor comune.De aceea, în țara noastră un rol important, în acest sens, îl are cartea, învățământul și presa culturală care cultivă în conștiința poporului a valorii morale superioare, a consolidării convingerilor cristalizate pe temeiul interiorizării lor.

Problema formării și definirii personalității umane a constituit și constituie încă subiect de aprinse dispute și controverse, iar ceea ce ni se pare semnificativ astăzi e faptul că, la elucidarea acestei pasionante probleme, participă nu numai filosofi, psihologi și sociologi ci, în egală măsură, biologi, medici, istorici, antropologi și politologi. Această cooperare cerută de complexitatea problemei luate în discuție reflectă interesul față de semnificația ei teoretică și practică. Afirmația că nu există doi indivizi absolut identici a devenit un loc comun; oamenii se deosebesc prin zestrea ereditară cu care vin pe lume, prin însușirile dobândite ca urmare a educației primite în familie și școală; ei țin mult la demnitatea lor, doresc să le fie recunoscute calitățile și meritele.Mihai Ralea scria: „Fiecare se simte astăzi o personalitate și frica de a se pierde devine o obsesie. De unde căutarea cu orice preț a originalității, valoarea unanim apreciată. „Din diverse motive, cei mai mulți scriitori și ziariști simt repulsie față de egalizare, de a se asemăna ceea ce scriu cu alte scrieri ale confraților, ei aspiră să se detașeze prin scrierile lor care să le fie recunoscut numai lor și acționează astfel încât tot ce scriu și compun să poarte amprenta simțirii și propriei lor gândiri. Eforturile lor individuale de diferențiere se manifestă în democrație, în era prolecultistă, a realismului socialist și al fenomenului obzecist li se impunea de ideologia partidului unic, încât creatorii, jurnaliștii, ajunseseră la o masă amorfă, făcându-i să trăiască intens drama alienării. Lucrările lor nu erau bune nici pentru prezentul de atunci, ce să mai vorbim de viitor…Felul de a fi aparte, singular, unicitatea în comportament și creație după care apreciem calitățile intelectuale și morale ale personajelor imprimă colectivității un colorit deosebit de variat. Fiecare individ cu talentul cu care se na;te poate deveni un creator de valoare mai mare sau mai mică, cu condiția să fie îndrumat spre activitatea față de care simte că are înclinații sau și le descoperă prin muncă și dacă lucrează cu pasiune la propria sa desăvârșire. Fiecare persoană cu înclinații spre artă sau jurnalism poate deveni un Nichita, Cezar Petrescu, un Filip Brunea-Fox, un Geo Bogza, Grigorescu, Irimescu etc, nu este o utopie, dacă-l luăm în sensul că în condiții de muncă potrivite cu aptitudinile și talentul, cu capacitatea fizică și intelectuală, fiecare individ, normal dezvoltat, poate da lucrului bine făcut o formă ce frizează măiestria artistică.Aprecierile operelor celor amintiți mai sus nu s-a datorat doar unor aptitudini personale ieșite din comun și a unor disponibilități multiple, stimulate de climatul spiritual al vremurilor pe care le-au trait, ci mai ales de starea culturală a societății ce decurge din așa zisa diviziune a muncii, termen folosit și de Marx.

Idea de personalitate s-a impus datorită nevoii de afirmare a individului, de apreciere a capacității sale de creație, a recunoașterii meritelor și evaluării contribuției personale aduse de individ în condițiile creșterii competiției pentru ocuparea de poziții superioare pe scara ierharhiei sociale, nu neapărat din punct de vedere material, ci mai ales pe scara spirituală a societății.(Vezi:Eminescu, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Tonegaru etc. ). Vechea dihotomie, virtuosi sau vicioși, curajoși sau fricoși, se pare că nu mai satisface pe nimeni, deoarece conduce la valorizări subiective și ineficiente. Societatea românească așteaptă de la individ un ansamblu de aptitudini, de calități intelectuale și morale dovedite în fapte concrete înlănțuite de acțiuni coerente și de durată.La solicit[rile sale, ziaristul, Scriitorul, omul de cultură creator, ține să probeze capacitatea sa de a face față exigenților prin comportamente, prin reacții de răspuns relative constant la configurațiile de trebuințe, la diversele situații în care activează, ateliere de pictură, redacții sau acasă și se așteaptă la aprecierea dreaptă a eforturilor sale.Fiecare dorește să devină o personalitate, iar dorința bazată pe cunoașterea de sine, a capacității creative corect apreciată, când este însoțită de o activitate susținută în vederea desăvârșirii pregătirii profesionale, este legitimăși necesară. Ea este, poate, prima condiție subiectivă a diferențierii. Lucru ce spunea în acest sens și Mihai Ralea, op.cit., p.147.

Pornind de la adevărul că personalitatea se formează și dezvoltă atunci când se întâlnesc în mod fericit însușirile native (sensibilitate, talent ) cu împrejurări favorabile, societatea democratică oferă condiții ce cultivă spiritual emulației, astfel încât fiecare persoană cu talent să poată participa la competiții fără îngrădiri de natură pecuniară sau de naționalitate.

Cultura are un rol hotărâtor în constituirea personalității; ea reprezintă mai mult decât o a doua natură, fiindcă dă omului un al doilea trup, îl așează într-o a doua lume, cea a obiceiurilor și valorilor, a semnificațiilor vehiculate de combinații de cuvinte, de semne și simboluri.În mediul social care este un adevărat univers cultural, individul intră într-o veritabilă rețea de relații cu semenii săi și cu colectivitățile organizate care prin normele stabilite îi prescriu coordonatele libertății, îi sugerează și oferă modele de conduită. Fiecare individ își alege modelul convenabil, potrivit cu semnificațiile date de el valorilor, cu idealul de viață format și capacitatea intelectuală, fizică de care dispune pentru alegerea lui. C.Rădulescu-Motru trata relația dintre personalitatea poporului român și personalitatea individuală ca un raport între posibil și real.Prima reprezenta “o posibilitate armonică ideală “, așa cum se stipulează în “Axiologie românească”, apărută la Editura Eminescu, București, 1982, p.172, în timp ce cea de-a doua manifestată în ocupațiile curente se înfățișează într-o multitudine policromă de caractere reale, ca forme diverse de acomodare subiectivă la situații mai mult sau mai puțin asemănătoare. S-a format convingerea- împărtășită de N. Iorga, V. Pârvan, C.Rădulescu-Motru, L.Blaga, G. Călinescu, C. Petrescu ș.a., că personalitatea poporului este dată de fondul său structural, sufletesc, de stilul său de viață. În configurația factorilor, etnicul, istoricește constituit, ocupă un loc de prim rang, întrucât fiind relativ stabil, lasă cele mai puternice amprente pe creația spirituală și materială.G. Călinescu scria în “Istoria literaturii de la origini până în prezent”, București, 1941, p.887, că “Românul e constructive, stăruitor și privește tăcut și cu interes progresele altora, împrumutând tot ce simte că îi e realmente util “, așa cum a făcut cu balada “Meșterul Manole “, preluând-o de la vecinii de peste Dunăre. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Personalitatea și cultura” →

Al. Florin Ţene: „Ţara mea de nicăieri“ (poeme)

POEŢII NU MOR NICIODATĂ

Poeţii nu mor niciodată,ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

Poeţii nu mor niciodată ei vin

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină

şi ne pun aripi de înger,în abis

nu mor niciodată,dar niciodată

doar urcă în vis.

Poeţii nu mor niciodată,doar ies

din auz,cum ai privii

printr-un ochean întors,

sau alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

ei au în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Poeţii nu mor niciodată,şi doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul ,arzând întotdeauna

cu rost.

METAFORA RUGINII

Floarea ruginii fumurie

Coagulează metafora la loc

Şi rădăcinile-ntoarse-n tăcerea azurie

Clocotesc a sevă,fluierînd din soc.

Gândeşte mersul osului de oxigen

A măduvei umplută cu apus

Spre ele alunecă flori fără polen

Aripi urcând cu mine mai sus.

Din motani coboară păsări către pădure

Cu zborul întreg descătuşat sub pene

Şi cerul coboară sub aripi sure

Aduceri aminte strecurându-se în vene.

Şi boii lepădându-se de jug

Şi-au găsit în glod potcoava lor

Trag după ei câmpia aprinsă rug

Spre talpa unui întreg popor.

Când în unire apa unui râu

Va săpa în maluri ca un gând

Eu îl voi trece cu valul pînă-n brîu

Cu poemul mai departe alunecând…

ZIUA A ŞAPTEA DUPĂ ALEXANDRU

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în mine a căpătat mişcare

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege noua-ntruchipare.

In această zi am împărţit bucăţi din mine,

Poeme să le-nţelegeţi în ceas de mântuire,

Ajutorul pătrunderii în măduva timpului ce vine,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

Continue reading „Al. Florin Ţene: „Ţara mea de nicăieri“ (poeme)” →

Prof. Popan M. Cristina: Scriitorul Al.Florin Țene a primit DIPLOMA din partea Inspectoratului Școlar Maramureș

Cunoscutul scriitor Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor Români a primit din partea Inspectoratului Școlar al Județului Maramureș DIPLOMA de participare la Conferința Națională “Personalitatea copilului, interrelaționare între cultură, sport și educație “, Ediția a IV-a, din cadrul Proiectului Național ȘCOALA-ARTA CREATIVITĂȚII, prevăzut în C.A.E.R., poziția 1127, organizat de Liceul cu Program Sportiv Baia Mare.

––––––––––

Prof. Popan M. Cristina

Baia Mare, Maramureș

Al. Florin Ţene: „Cavalerul nebuniei străbate literatura Europei“

Scriitorii europeni, vrând-nevrând, îl caută pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv că nu-i o fiinţă reală, ci un om de ficţiune şi de acţiune, mai real decât toţi scriitorii. Un om ficţiune plecat să preschimbe zarea finită din La Mancha cu orizonturi nesfârşite, o fiinţă imortalizată pe drumul veşnicilor căutări.

Prozatorii şi poeţii europeni, din toate timpurile, conştienţi sau inconştienţi, l-au căutat pe înţeleptul Quijote în viitor, ca o căutare a speranţei, a visului veşnic neîmplinit, pe care îl găsim în poemele şi prozele acestora. Îl caută pe „Cavalerul nebuniei” în viitor, dar pentru aceasta, ei îl descoperă în trecut. În căutarea lor, cheamă la o nemavăzută cruciadă însoţită de muzica sferelor, călăuzită de „steaua cea strălucitoare şi sonoră” care-o încuviinţează de pe cer şi le spune calea. Aşa cum o fac poeţii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferinţele tânărului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” şi „Furtună în neant”), etc.

Scriitorii şi poeţii europeni nu visează, precum Don Quijote pentru Sancho Panza la ocârmuirea unei insule, ci la ocârmuirea propriului lor suflet, regăsirea înăuntru a unui Don Quijote interior, dar numai după ce-l regăsesc pe acela din afară. Fără să-şi propună o cruciadă în căutarea acestui personaj, scriitorii europeni din toate timpurile au pornit această cruciadă a „morilor de vânt”. Participarea acestora la cruciadă conferă o demnitate unică, uriaşă: conştiinţa de sine a quijotismului. Pe care o găsim şi la Feodor Mihailovici Dostoievski în „Amintiri din casa morţilor” (unde descoperim noul proces de analiză psihologică din perspectiva interiorului uman).

Nu are rost să ne întrebăm ce a lăsat Don Quijote culturii. Fiindcă acest „fenomen” ne-a lăsat o întreagă metodă, o complexă epistemologie, o întreagă estetică, o întreagă logică, o întreagă religie mai ales, adică o întreagă economie a eternului şi a divinului, o întreagă speranţă în absurdul raţional, pe care le găsim sub diferite forme în literatura şi filozofia europeană. Moştenitoare a înzestrării cosmice lăsate de „Cavalerul nebuniei”, sau cum i se mai spune „Cavalerul tristei figuri”, cultura europeană încă nu şi-a asumat cum se cuvine legatul. Poeţii, ca Eminescu, Sorescu, Nichita Stănescu, Pierre Louys, Johan Christoph Friedrich Schiller, Johann Cristian Holderlin, sau prozatorii Henry Rene Albert Maupassant, Lo-Johansson, Arno Holz, Jean Francois Marmontel, Anton Holban, Gib I. Mihăescu, Ion Lăncrăjan, etc, prin operele lor sunt sclavi ai timpului, se forţează să dau o realitate de timp prezent viitorului sau trecutului, şi nu au intuiţia eternului, pentru că îl caută în timp, în Istorie şi nu în ei însuşi.

Constat că fântânile nemărginirii care susură în scrisul lui Cervantes au secat în operele scriitorilor europeni. Că existenţa diurnă a nenumăraţilor Sancho se scaldă în apele impure ale mărginirii şi resemnării, că lumea dezbinată într-o Europă ce se crede unită, în loc de o confrerie a iubirii şi a curajului, domneşte o confrerie a fricii şi a urii. Vârsta de aur, magnifica vârstă a convieţuirii în bună pace între litere şi politică, e departe de a se întrupa. Scriitorii europeni, prin cruciada lor literară, doresc ca omul conştient şi mândru de zestrea quijotească, să-l hotărască să şi-o revendice, să-l înveţe să o merite, pentru ca astfel să se înalţe ca om.

Atitudinea lui Valery este atitudinea unui om singur care se luptă cu „morile de vânt”. El se raportează la dificultăţile gândirii şi ale creaţiei ca şi cum ar fi singurul chemat să dea seama de ele. Tensiunea care îl consumă, în acelaşi timp provocată şi suportată, e tensiunea între propria-i fiinţă şi gândirea proprie: „Ceea ce gândesc îmi ascund de ceea ce sunt”. Impas gnoseologic sau act al luptei „cu morile de vânt”? tentaţia lui Valery este acea de a voi să dea seama numai prin lupta cu sine despre tot şi de a încerca s-o facă fără să se dea cu totul în ceva, neresemnându-se să fie „ceva, indiferent ce”. El poartă masca „cavalerului tristei nebunii“, asemeni lui Teste – fantoma născută din lupta „morilor de vânt”, ca inutilitate a vieţii într-o societate ce nu-l înţelege.

Tradiţia raţionalistă, anchilozată în contemplarea omului ca fiinţă raţională, împiedică întâlnirea cu „Cavalerul Nebuniei”. S-a spus că raţiunea îl deosebeşte pe om de animal. Eu spun asemeni lui Unamuno că ceea ce-l distinge e mai mult sentimental decât raţiunea.

La Bacovia această luptă cu „morile de vânt“ surprinde prin aparenta abandonare a metafizicului şi persiflarea filosofiei, suspectată de neputinţa descifrării condiţiei umane şi a misterului cosmic. Omul, pentru autorul volumului „Plumb”, este damnat să repete, cu fiecare generaţie, acelaşi traseu circular. Ea se instituie ca iluzionare inutilă ori ca luptă cu „morilor de vânt”, ca un „dicţionar” pe care se poate „adormi uitat”, înainte de a se ajunge la un gând salvator.

Continue reading „Al. Florin Ţene: „Cavalerul nebuniei străbate literatura Europei“” →

Al. Florin ŢENE: O stafie tulbură speranța

Piesă de teatru într-un act

Personajele:
Dreptaciul– un om înţelept (poet) fără mâna stângă.

Stângaciul – al doilea om înţelept (poet) fără mâna dreaptă.

Vocea căpitanului

* *

SCENA l

(Se deschide cortina. În mijlocul scenei se află un om fără mâna stângă într-un decor schiţând interiorul unei capele ortodoxe pe un mic vas de croazieră. Printr-un hublou se vede oceanul nesfârşit. Dreptaciul îngenunchiază, se închină cu mâna pe care o are la Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, aşezată în partea dreaptă. În surdină se aude un cântec bisericesc, împletindu-se cu vuietul valurilor. Se roagă.)

Dreptaciul:

Îţi mulţumesc Doamne că mi-ai lăsat mâna dreaptă. Să pot a mă închina în faţa icoanelor tale. (Se închină). Bun ai fost şi eşti cu mine. M-ai învăţat să seamăn grâul, să îngrijesc recolta, să plămădesc pâinea, să aprind focul, să iubesc. Bat-o vina de mână stîngă. Mi-a retezat-o batoza! Eram în vacanţă şi ajutam părinţii la treierat Nu a ştiut dreapta ce face stânga. Altfel aveam şi eu ca toţi oamenii două mâini. Dar e bine şi aşa. Pot muncii. Îmi mângâi pruncii şi femeia. Pot aprinde focul ţinând cutia de chibrituri în gură şi băţul îl scapăr pe cadran. Doamne, ce bine că am mâna dreaptă! Cu această mână am câştigat banii necesari biletelor acestei călători pentru întreaga familie. Ţin şişterul să tai pâinea, s-o impart la cei dragi. Teognis din Megora spunea că… „Doamne, Te exprimi prin poet. Doar, Ştii că şi eu mă îndeletnicesc cu tainele metaforei. Pentru că mi-ai lăsat mâna dreaptă îţi mulţumesc. Iată, pot să fiu pe acest vas în drum spre Tărâmul Făgăduinţei. Cu această mână am putut muncii pentru a strange bani să plătesc această călătorie mult visată. Pot scrie versuri, pot răsfoi un ziar şi mai presus de orice pot muncii pentru a nu întinde mâna să cerşesc ajutor de la semeni. Ca poet nu sunt un risipitor al închipuiri mele.Nu sunt un nabab şi risipitor al lucrurilor mărunte. Şitiu, Doamne, că poezia a devenit o curiozitate fără curioşi. Nu se mai citeşte, nici măcar poeţii între ei nu se mai citesc. Eu, Doamne, mă bucur că mă citesc soţia şi copii… Însă ea, Poezia, a rămas „doamna artelor”. Îţi mulţumesc şi pentru acest fapt. Romain Rolland afirma: „Când ordinea înseamnă injustiţie, dezordinea e într-un fel un început de justiţie.” Este, Doamne un paradox pe care l-au trăit oamnii în perioada comunistă. Injustiţia „ordinii” comuniste am simţito cu toţi. Am publicat câteva cărţi, Doamne, pe care le consider că sunt însăşi viaţa mea prelungită în eternitate prin litere moarte ce vor trece din generaţie în generaţie, fiindcă acestea sunt litere moarte, pe care le-am vrăjit şi le-am înviat cu viaţa mea.

(Se ridică. Se îndreaptă către locul unde se aprind lumânări. Scoate câteva monede din buzunar, le aşează pe masă şi ia o lumânare, pe care o aprinde în lumânar, nchinându-se de trei ori. Apoi se îndreaptă către aceeaşi icoană, în faţa căreia îngenunche, rugându-se cu palmele unite în faţa pieptului.)

Doamne am aprins o lumânare să-mi luminez calea spre Tine. Am aprins o lumânare pentru întunericul neamului meu şi pentru sufletul tuturor celor ce-au ars pe rugul Cuvântului scris. Dar, să şti Doamne, Dumnezeul meu, că iubesc la fel de mult atât lumina cât şi întunericul. Amândouă sunt date de Tine. Fără întuneric nu ne-am bucura de lumină. Acesta ne face s-o vedem, fiindcă Dumnezeu este cel care consfinţeşte totul pe această lume. Totul fiind Datul Divin. Am aprins o lumânare pentru familia mea care se află în cabina acestui vas, pentru Eminescu, poetul neamului meu. El este Cuvântul prin care s-a întrupat literatura naţională în cea universală. Este fiul propriei opere şi părintele nemuririi ei. Am aprins o lumânare pentru Poezie, ea nu şi-a luat asupra ei menirea filozofiei, fiindcă este deasupra aceseia. Mă gândesc Doamne că în momentul când ar fi făcut acest lucru ar fi dispărut sublimul. Bine ai făcut acest lucru, Doamne. Am aprins pentru metaforă care este algebra superioară a cuvintelor, poezia este trigonometria metaforei. Doamne, te mai rog să-mi ierţi păcatele…

(Se ridică. Se opreşte în faţa hubloului privind imensitatea apei.)

SCENA II
(În scenă intră un om fără mâna dreaptă. Se apropie de icoana Apostolului Iuda zugrăvită pe peretele din partea stângă. Îngenunchiază numai cu piciorul stâng şi începe să se roage)
Stângaciul:

(Închinânduse cu mâna stângă la icoana Apostolului Iuda)

Apostole Iuda, ajută-mă să ajung pe Tărâmul Făgăduinţei. Îţi mulţumesc că mi-ai lăsat mâna stângă. Pot mânca cu ea. Pot cerşi cu aceasta un ban de la cei cu… două mâini. La o adică şi de la cei cu mâna dreaptă. Poezia mea pe care o scriu nu-mi aduce nici-un câştig, însă cu cerşitul pot să-mi cresc copii, să-mi hrăneasc nevasta şi să mai… beau. Cu banii din cerşit am plătit biletele întreagii familii pentru călătoria aceasta spre Tărâmul Făgăduinţei. Dacă nu ar fi proştii ăştia de miloşi care-mi pun în mâna pe care o mai am câte un bănuţ, de ajunge câştigul meu cât salariul unui şef, nu ştiu ce m-aş face. Apostole Iuda de ce nu mă cauţi? „Nu m-ai căutat dacă nu m-ai găsit” spunea Pascal. Această afirmaţie sugerează, Apostole Iuda, spirala veşniciei, a căutării… absolutului. Poate călătoria mea spre Tărâmul Fgăduinţei are şi acest scop. Pitagora spunea că „totul este orânduit după număr”, însă eu spun că numărul este orânduit după Totul, care simbolizează Datul naturii. Filozofii… spun că este vorba de Datul divin. Apostole Iuda spune-mi dacă greşesc. Eu nu cred în divinitate. Forma aceste lumi, Apostole, este legea în virtutea căreia se repetă motivul. Aceasta aminteşte de ritm. De aceea mă rog la tine ca acesta să consfinţească forma ce duce la Revoluţia Universală la care gândesc şi sper să înceapă. Forma fiind numărul idee, unealta principală a marelui Ordonator, sau natura, cea care aranjează cu arta. Mă rog pentru morţii care au participat la revoluţiile din istorie.

(Se ridică şi se îndreaptă spre locul unde sunt lumânări de vânzare. Scoate din buzunarul pantalonului o monedă. Aprinde o lumănare, dar nu se închină)

Mă rog pentru tine Apostole Iuda, tu… eşti deasupra tuturor minunilor naturii. Aceste minuni sunt, toate la un loc, creatorul tuturor creatorilor. Se spune că lucrând numai cu capul nu eşti fericit. Lucrând cu inima nu faci avere, şi nici nu eşti fericit. Pentru mine banul aduce fericirea, cu toate că propovăduiesc sărăcia în fericire. Eu zic… fericirea, Apostole, este Marea Revoluţie a celor umiliţi, săraci şi neputincioşi. Am aprins o lumânare, cu toate că nu cred în simbolul luminii acesteia, pentru bietul revoluţionar Bălcescu, pentru marele Marx, autorul cărţii „Capitalul”, dar şi pentru Che Guevara ce visa la o revoluţie mondială, pentru Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej şi prietenul meu de suflet Nicolae Ceauşescu… Poate mă întrebi Apostole Iuda de ce mă închin la tine. Păi… tu eşti cel care l-ai vândut pe Iisus pentru… Bine ai făcut. Era un impostor. Dar… totuşi, ai greşit! Trădându-L, şi fiind prins, răstignit, Iisus a devenit Martir şi simbolul creştinismului. Fără să doreşti… ai făcut un bine acestei religii. Însă, îţi apreciez buna … intenţie. După mine adevărata religie este comunismul. Iar Marx şi Lenin sunt simbolurile acesteia. Apostole Iuda! Aceşti oameni m-au învăţat să spun… nu privi că s-ar putea să vezi, nu asculta că s-ar putea să auzi… nu lua hotărâri că s-ar putea să greşeşti faţă de cauză, nu trăi că s-ar putea să mori.

(Se ridică. Fără să se închine)

SCENA III

Dreptaciul:

(Se apropie de Stângaciul)

Suntem plecaţi de o bună bucată de vreme şi nu se vede, încă, Tărâmul Făgăduinţei.

Stângaciul:

Nu este departe. Presimt că ne apropiem de el. Dacă vom fi uniţi pe această insulă plutitoare în caz de furtună vom ajunge acolo. Unitatea ne v-a face să atingem idealul nostru.

Dreptaciul:

(Punând mâna streaşină deasupra ochilor şi privind în zare)

Nu se vede ţărmul. Abia aştept să ajungem. Întreaga mea familie numai despre această clipă vorbeşte. Speranţa este mare. Dacă acest Tărâm ne v-ar dezamăgi?

Stângaciul:

Nu vom fi înşelaţi în speranţele noastre. Nu curge miere şi unt acolo,
dar ideea că toţi suntem egali ne v-a face să fim fericiţi. Întradevăr, pe Tărâmul
Făgăduinţei chemarea lui Marx „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” ne conduce spre idealul nostru de veacuri, Comunismul. Această lozincă de luptă, a noastră, apărută pentru prima oară în „Manifestul Comunist”, redactat de Karl Marx şi Friedrich Engels, este cea mai frumoasă chemare la luptă. Acolo pe Tărâmul Făgăduinţei… proletariatul a câştigat.

Dreptaciul:

(Surprins)

Nu! Nu ai dreptate! Acolo oamenii, indiferent de condiţia socială, sunt egali în faţa legilor. Conducătorii sunt aleşi prin vot secret şi universal. Sunt liberi să se exprime, să se asocieze, să muncească, să-şi înjghebeze propria afacere, să…

Stângaciul:

(Întrerupându-l)

E altfel. În mod sigur este aşa cum îţi spun. Acolo conduce proletariatul. Oamenii au dreptul la muncă în instituţiile statului şi nu în fabricile capitaliştilor, care îi exploatează până la sânge. Acolo nu există proprietate particulară. Aceasta este în mâna celor ce muncesc. Acolo nu există exploatarea omului de către om. Acolo sunt activişti care supraveghează respectarea acestor principii. Acolo munca este răsplătită după necesităţi şi nu după valoarea ei. Dacă ai mai mulţi copii primeşti salariul mai mare…

Dreptaciul:

(Precipitat)

Bine, bine… dar, dacă acel om este leneş şi nu munceşte la fel ca ceilalţi? Principiul pe care-l susţii încurajează lenea. Activiştii se vor comporta mai rău decât… patronii, de care faci vorbire. Se vor comporta cu averea tuturor de parcă ei ar fi proprietarii acesteia. Va fi exploatarea omului în numele unei ideologii.

Stângaciul:

Nu! Este cum îţi spun eu. Dacă ar fi altfel, atunci ce vom face noi care avem câte o mână? De tine este bine, că ai… dreapta, dar, eu…

Dreptaciul:

Cred că acolo pe Tărâmul Făgăduinţei există o protecţie socială puternică. Acolo omul potrivit este la locul potrivit. Noi ca poeţi dacă scriem pe placul cititorilor cărţile se vor vinde şi din drepturile de autor vom trăi. Soţiile noastre vor lucra conform competenţelor şi al studiilor…

Stângaciul:

.. nu… nu! E altfel! Acolo, cărţile noastre scrise în spiritul ideologiei se vor tipări în zeci de mii de exemplare. Indiferent de vânzare vom primi drepturi de autor consistente.

Dreptaciul:

Dacă este aşa… vai de literatura Tărâmului Făgăduinţei. Atunci… nu-ţi mai trebuie talent. Este de ajuns o ştiinţă a scriituri şi… multă ideologie. Vom scrie fără să ţinem cont de gustul cititorilor?

Stângaciul:

Cititorii sunt obligaţi să înghită „pastila”pe care le-o servim. Ei fiind liberi să se exprime, să se asocieze, să muncească, să-şi înjghebeze propria afacere, să..

(După o pauză.)

Abia aştept să ajung pe Tărâmul Făgăduinţei. Acolo toţi gândesc ca mine. Este societatea mult visată. Cred în forţa omului ce supune natura. Trebuie s-o supunem. Unii zic că se răzbună atunci. Aiurea! Omul e stăpânul ei. I-a să mă duc la uşă să văd dacă s-au străns ceva bani. Mi-am pus o şapcă rablagită cu un bilet…

(Întredeschide uşa, se apleacă, ia şapca şi biletul. Numără banii strânşi .Apoi satisfăcut citeşte biletul)

Bravo! Un om cu amândouă mâinile nu câştigă în câteva ore cât am primit. Sunt darnici oamenii. Proşti, de darnici ce sunt. Dar şi eu sunt un mare poet. -au impresionat versurile mele.

(Citeşte biletul cu glas patetic.)

„Ajutaţi un poet, unul din sărmani/ cu famile grea şi fără bani/ Să muncesc nu pot, nu am o mână/ Fiţi milostivi, s-aveţi o viaţă bună!”

(Către icoana Apostolului Iuda)

Sunt deştept, nu? Asta trebuie să învăţăm! Să ni se dea! Aici, pe vas, să dea ăştia cu bani şi cu două mâini, iar acolo să dea statul. El are de unde.Doar e bogat. Că muncesc toţi şi primim răsplată egală. Vorba aceea… ori toţi să munciţi, ori eu să primesc. Asta este adevărata societate a viitorului. Când voi ajunge acolo… cu ideile mele precis ajung… activist al partidului conducător…

(Ia un scaun, îl pune în mijlocul scenei.Se aşează pe el şi imită ceea ce ar trebui să facă ca activist. Gesticulează.)

Stimaţi tovarăşi, partidul ne învaţă că munca înnobilează omul. De aceea vă
îndemn să munciţi… Sus munca, tovarăşi!

(Către public)

Să nu ajung eu la ea. Tovarăşi, munca este izvor de sănătate!

(Mai în şoaptă, către public)

Lăsaţi-o pentru bolnavi. Munca l-a transformat pe om. Aici, pe Tărâmul Făgăduinţei suntem egali în drepturi. Iar în privinţa obligaţiilor trebuie să… mai discutăm. Cine nu respectă aceste principii, nu are ce căuta în societatea noastră. Îl eliminăm. Eu… tovarăşi, în ţara de unde am venit, începusem să construim o societate ca aici, dar nişte derbedei cu ajutorul unor agenturi străine ne-au înlăturat de la putere. Adică… a înlăturat proletariatul de la conducerea ţării. Eu… ca proletar, vă spun cinstit, mă sculam la ora 9. Gustam o bucată de muşchi ţigănesc, beam o gură de vizichi, nu-mi plăcea. Să-l ia dracu’, avea gust
de ploşniţe.

Se strâmbă)

Ieşeam din vilă, dată de partid, şi mă urcam în limuzina cu şofer, dată tot de
.. şi plecam către sediul Comitetului. S-o ia dracu’ de viaţă. Visam la mai mult.

(Se uită către icoana Apostolului Iuda)

Să nu te superi că am amintit de duşmanul tău … drrr…racul!

(Se ridică de pe scaun.În clipa aceea intră Dreptaciul)

SCENA IV
Dreptaciul:

(Se adresează către Stângaci)

Nu prea a fost greu. A trebuit să ţin de cârmă în direcţia indicată de acul busolii. Mereu înainte, spre sud-est. În timp ce căpitanul a trebuit să coboare în sala maşinilor pentru a unge volanta. Se încinsese de atâta frecat cu biela.

Stângaciul:

Cum spui, nu a fost mare lucru. E bine când omul munceşte. Eu… am stat de vorbă cu sfinţii aceştia.

(Arată către pereţi şi sală)

Le spuneam că munca înnobilează omul!

Dreptaciul:

Această afirmaţie, întotdeauna, trebuie urmată de exemplul personal.

Stângaciul:

Vrei să spui că trebuia să merg şi eu!?

Dreptaciul:

Nu am spus asta.

Stângaciul:

Ba, ai spus-o! Expresia ta: „Trebuie urmată de exemplul personal”nu face aluzie la mine?

Dreptaciul:

Dacă te simţi cu musca pe căciulă… nu sunt eu de vină!

.
Stângaciul:

Mă faci că sunt cu musca pe căciulă. Ce mai. Mă faci şi demagog. Mâine, poimâine, chiar vei scrie o satiră cu…aluzie la mine.

Dreptaciul:

(Serios)

Toate acestea sunt aberaţiile unui… frustrat. Singur te acuzi. Iar despre satiră să nu mai vorbim. Eu am scris satire, tu…

Stângaciul:

(Iritat)

Doreşti să-ţi spun ce este satira?

Dreptaciul:

Nu! Doar îţi spun că ea este ochiul care plânge pentru a râde celălalt.

Stângaciul:

(Ironic)

Intr-o societate perfectă spre care ne îndreptăm, satira ta nu-şi
are rostul. Chiar este interzisă. Acolo eu sunt fiul comunităţii.

Dreptaciul:

(îngrijorat)

Dacă o fi cum zici, noi vom fi parte a comunităţii. În concluzie nu suntem noi. Suntem comunitate. Iar comunitatea se regăseşte în noi. Rezumând la mine, pentru a nu generaliza, şi a nu te supăra, dacă comunitatea sunt eu, şi eu sunt comunitatea, atunci totul se rezumă la un eu disperat. Dacă ar fi aşa, atunci… degeaba fac călătoria aceasta spre Tărâmul Făgăduinţei.

Stângaciul:

Omul trebuie să fie loial societăţii în care trăieşte. Trebuie să muncească pentru comunitate şi apoi să se gândească la el. Comunitatea trebuie să fie bogată.

Dreptaciul:

Şi oamenii săraci!?

Stângaciul:

Membrii comunităţii trebuie să fie egali între ei. Mai presus… este comunitatea şi Ţara!

Dreptaciul:

Adică… ţară bogată cu oameni egali în sărăcie.

(Sună telemobilul Stângaciului. Bagă mâna în buzunar şi scoţând aparatul îi cade şi grămada de bani strânşi din cerşit).
Stângaciul:

Blestemaţilor! Altă treabă n-aţi avut decât să cădeţi.

(Se apleacă, îi strânge grămadă.şi îi bagă în buzunar)

Da! … Sunt în capelă, nevastă… Sigur… Vin imediat.

Dreptaciul:

(Mirat)

De unde atâţia bani?

Stângaciul:

(Grăbit, în drum spre uşă)

De la călătorii milostivi…

(Iese trântind uşa după el)

SCENA V

Dreptaciul:

(În genunchi în faţa icoanei Sfântei Marii cu Pruncul. Se închină.)

Doamne, Doamne,mare este grădina Ta.

(Se ridică. Se plimbă gânditor.) Continue reading „Al. Florin ŢENE: O stafie tulbură speranța” →

Al. Florin ŢENE: Inconștientul eului activ în poezia românească

După Immanuel Kant, rațiunea este creatoare și ea se exprimă în această calitate atât în legile morale, care conduc viața omului, în legile fenomenelor, dar și în creația artistică, în special în poezie.Rațiunea este universală și unică. În aceste condiții se pune întrebarea nu cumva în natură există ceva care să aibă aceleași caractere ca cele ale rațiunii? Rațiunea poetului își găsește principiile în ea însăși și își construiește prin ea însăși concepția despre univers. Eul lui Eminescu intuiește legile universului. Pare foarte mult pentru un poet, fie el chiar și genial, dar nici asta nu este tot. Considerat una dintre cele mai strălucite minți ale umanității, Albert Einstein a formulat, la începutul secolului XX, cele două teorii care l-au făcut celebru în istoria științei mondiale: ,,Teoria restrânsă a relativității” în anul 1905 și ,,Teoria generalizată a relativității”, în 1916. Două teorii extrem de complexe care au fost confirmate de către oamenii de știință în cursul unor experimente deosebit de sofisticate. Una dintre cele mai stranii deducții ale teoriei lui Einstein este cea privitoare la ,,dilatarea timpului” în cazul deplasării cu o viteză apropiată de cea a luminii. Dar, acest fenomen, pe care Einstein îl descrie prin intermediul unor formule și ecuații extrem de complexe, este descris de Eminescu în doar câteva cuvinte deosebit de bine alese: ,,Porni Luceafărul. /Creșteau în cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe.” Iar asta se întâmpla cu mai bine de trei decenii înainte ca lumea să fi aflat de genialul savant Albert Einstein. Dar, poate că asta nu înseamnă chiar mare lucru. Tot Mihai Eminescu a fost cel care a intuit o serie de teorii privitoare la originile Universului pe care oamenii de știință le-au elaborat abia în ultimele câteva decenii și la circa un secol după el.

În cunoaștere există, într-adevăr, un subiect cunoscător și un obiect care este cunoscut, dar această relație între doi termini apare în planul conștiinței noastre; același lucru, luat în sine și detașat de condițiile psihologice ale cunoașterii, este însă unic, nu dublu.AÎn sensul acesta, Marin Sorescu pornește din examinare parodică, ajungând ca poezia să atinge treapta lirismului pe o cale nu ocolită, cum s-ar crede, ci directă: metamorfoza „contra-cântecului” în oăiect liric este consecinţa acelei textuale – şi subtextuale – „treceri dincolo”. E o manieră de a răspunde la „năuceala” străveche a genezei:

„Ce mi-ai făcut, Doamne,

Tocmai când mă deconectasem!

Parcă mi se luase o ceaţă de pe ochi

Şi-ncepusem să văd întunericul,

Luna e altfel, acum mi-am dat scama

Altele sunt încheieturile lucrurilor

Parcă-mi sărise un dop de beznă în urechi,

Mi se desluşise adevărata cântare

Nici nu ştiţi ce înseamnă secretele sunete

Ale unui gând, desfăşurându-se.

Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap

Şi revin la vechea-mi năuceală.

Aud că tu eşti cel care m-ai lovit atât de tare

Când ai făcut lespedea să se dea în lături.”

(Învierea lui Lazăr)

„Năuceală”, probabil, în faţa lucrurilor profunde rostite fără simplitatea lor originară, năuceală de om stând cu căciula în mână în faţa „minunii”. Nu atât uimindu-se, cât judecând totul cu o distanţă protocolară, cu o politeţe care maschează, de fapt, hohotul de râs. Înţelepciunea ţărănească, disimulată când într-o curiozitate ludică, când într-o stare de plictis „superior”, nu îl părăseşte niciodată pe Marin Sorescu. Neavând însă gustul profunzimii, el inventează mereu situaţii – abateri de la „normă” pe care le comentează în manieră proprie, cu un surâs hâtru. Situaţiile existenţiale fundamentale nu sunt nici ele lipsite de aceasta modalitate „improvizatorică” – de „năuceala” exemplificată, printre altele, de ,,vorbitul în dodii”. El e gazda cea mai bună a tâlcului, literatura lui Marin Sorescu – poezie, proză, teatru, critică literară – fiind tributară acestui mod de gândire, uneori mai rafinat, alteori într-un destul de comun gust popular. În miezul tragediei, acolo unde tensiunea e aproape de punctul culminant, limbajul nu e scutit de acest ton hâtru. Jocul de cuvinte poate avea gravitate (lucru dependent, fireşte, şi de intonaţia actoricească) în mijlocul unui discurs în care tragicul este, parcă, escamotat de naturaleţea replicii. Amânarea fatalităţii, menţinerea tragediei într-o ramă profană, în care situaţii-limită devin obişnuinţe, iar calamitatea naturală se reduce la scara unui eventual accident „casnic”, sunt proprii întregului poem tragic Matca (1974). Simboluri mitice, superstiţii, practici magice se supun domesticei reformulări a cosmosului după dimensiunile maternităţii.

„…Parcă m-apucă aşa, o ameţeală…

O oboseală fără margini, ca apa asta…

O imensă lehamite…

(Pe silabe.) Le-ha-mi-tea le-hu-zei… Ce straniu sună !

Mai ales dacă desparţi pe silabe. Le-ha-mi-tea le-hu-zei.

REPORT THIS AD

Până la urmă toată ştiinţa noastră nu e bună

decât să te ajute să desparţi moartea pe silabe…

(Râde.)”,

spune Irina în antepenultima scenă a piesei. Jocul de cuvinte, variantă estetizată a vorbitului în dodii, sună, e drept, straniu. Nu lipseşte chiar un fior tragic din această replică; iar concluzia („…să desparţi moartea pe silabe”) e tributară aceleiaşi cercetări profane (cu simţul analizei comune, vreau să spun) a lucrurilor primordiale, neavând profunzimea ontologică pe care, probabil, miza autorul. Ea este însă foarte teatrală, şi acest lucru rămâne important.

În toate împrejurările, indiferent dacă e vorba de un poem, de o scurtă poezie ori de teatru, Marin Sorescu are replică. Reflexivitatea pare întotdeauna învinsă de spontaneitate. „Bizarul” exerciţiu contemplativ din La lilieci e, din acest punct de vedere, exemplul cel mai bun. A privi „cine trece pe uliţă” înseamnă a comenta – în fond nu atât un comentariu caracterologic, făcut „la prima vedere” (dar câtă – uimitoare – risipă de tipologii se ascunde în această plină de subînţelesuri contemplaţie!), cât unul lingvistic. Spectacolul lingvistic este delicios în La lilieci.

Ochiul, imaginea lui metaforică, privirea, „ameţitoarea” ei rotire deasupra lumii, raza de lumină care încearcă să străbată suprafaţa lucrurilor ori să vâneze „tîlcuri”, privirea „buimacă”, privirea interzisă de tăria unei replici sau de ingenue revelaţii, ori metaforica „legare la ochi” a celor înconjurătoare, puse astfel să-şi caute rostul (Am legat…), universul privit cu un singur ochi, poate ochiul cunoaşterii — sunt motive care revin, într-o formă sau alta, în literatura lui Marin Sorescu. Norii este, într-o privinţă, chiar o artă poetică, gândindu-ne la ambiţia scriitorului de a depăşi planul uzual, al temelor şi motivelor literare, ca şi pe acela al limbajului. Privitul în sus, la norii „care fug întotdeauna înapoi”, presupune tocmai speranţa de a trece dincolo, această speranţă-certitudine, în care e şi destulă ironie; a merge cu capul în nori, luat în sens propriu, e a depăşi un obstacol. A desfiinţa inerţii, pentru uzul propriu, fără a clinti însă nimic din implacabilul mecanism. Paradox deopotrivă sublim şi „plebeu”:

„Mă uit în sus,

Fix în sus,

Ca din fundul unei prăpăstii

La norii albi,

Printre care se văd stelele grase

Ca în supă.

Curge lumea pe deasupra mea;

Aşa privind în sus

Am străbătut cea mai mare parte

Din ea.”

(Norii)

Există, afirmă filozoful german Fichete, o activitate constitutivă a universului și ea este activitate înainte de a fi cunoaștere; ea ajunge să fie cunoaștere la indivizii conștienți, pentru care subiectul și obiectul se opun.

Mircea Ciobanu a debutat în 1966 cu volumul de versuri Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, în care criticii au depistat ecouri din Ion Barbu, Ion Vinea, Adrian Maniu. Departe de a fi o lipsă, aceste influenţe mărturiseau dorinţa poetului de a reînnoda firul rupt de proletcultism cu poezia de calitate a primei jumătăţi de secolXX. În Volumul următor, Patimi, 1969, poetul are deja timbrul său inconfundabil, fără însă să fi renunţat la gustul pentru livresc, la aluziile cultural-poetice de sorginte naţională sau universală. Cunoscător de literatură rusă şi franceză, familiarizat cu filosofia greacă, cititor ( şi cugetător) zilnic de Biblie, Mircea Ciobanu este acum un poet format. D. Micu o recunoşte: ”Poezii bune sunt, nu-i vorbă, şi în ciclurile barbizante; bune sunt de fapt, excelente chiar, aceste cicluri în totalitate, sub un anume aspect: acela al execuţiei. În cuprinsul lor avem adevărate performanţe în construcţia de stil, în supunerea chiar şi a celei mai recalcitrante materii verbale. Genul proxim al ciclurilor în ordinea structurilor artistice este ermetismul, un ermetism gramatical, obţinut prin cultivarea expresiei dificile, contorsionate, prin formulări eliptice, articulări derutante, prin utilizarea cuvântului în alt sens decât cel curent, prin renunţarea uneori la semnele de punctuaţie, prin folosirea aluziilor vagi şi în genere a unui sistem de senmne ce pretinde cititorului iniţiere. Toate aceste sunt, evident, obstacole în cale către lăuntrul versurilor, şi escaladarea lor lor implică eforturi nu prea generos răsplătite”.[2]

Poetul este conştient ca nimeni altul de riscul întinării. Deşi citadin în imagini, aflat la el acasă în oraş, Mircea Ciobanu caută starea virginală, câmpia întinsă sau albul imaculat al crestelor montane. Oraşul ( în Oraşul aflat) e un labirint înfricoşetor, îmbâcsit de aburii asfaltului:

Şi se face-n aer labirint,

Şi se fac răspântii.Stă la pândă-n

Aburii amiezii,care mint,

Şi-n bătaia flăcării răsfrântă,

Stă la porţi, întoarsă dinspre câmp,

Maica Lot a stâlpului de sare.

Silnic şoldul ei deschide strâmb

Pasul vinovat de nemişcare.

De la căldura verii, poetul, privind peste nisipuri, vede mulţimi topite, căzute şi pedepsite pentru păcat, îngropate încet-încet până-şi pierd identitatea. Ca să ajungă la performanţa comunicării prin ricoşeu, Mircea Ciobanu “lucrează însă de-a dreptul cu valoarea simbolică a elementelor, care au aici o dublă prezenţă. Ele sunt simultan abstracţiuni, limbaj noţional adresat intelectului, dar au rămas şi nişte concrete, imagini adresate simţurilor. Sub aspectul concretitudinii, poezia lui Mircea Ciobanu a suferit mutaţia cea mai spectaculoasă. Decrise, într-o primă istanţă, ca nişte corporalităţi precis desenate, componentele figuraţiei îşi pierd pe parcurs o seamă din atributele prezenţei lor şi ajung să fie numite doar prin fragmente”.[3]

În Dies irae, s-a observat, lucrurile moarte învie, atinse ca morţii-n flăcări, înecând spiritul. În general, tonurile din Patimi sunt grave, gesturile par ale unor preoţi ce săvârşesc o slujbă. Atmosfera e grea, apăsătoare ca într-o piesă de Shakespeare. ”Versurile au şi aici concentrări de inscripţie. Scrise în deca şi endecasilab, nerimate, fiecare secvenţă încheindu-se fără punct, ca şi cum ar continua dincolo de text, ele sunt învăluite într-un ce enigmatic şi tulbură asemenea limbajelor secrete. Întregul poem e o succesiune de decoruri stranii”

În sine, spiritul, eul individual este o activitate pură. Pentru a se cunoaște el trebuie să se limiteze, să se opună adică unui obiect sau non-eului, pe care tot el îl creează; acum el poate să distingă între senzație, conștiință, sau între subiectul și obiectul său.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Inconștientul eului activ în poezia românească” →

Al. Florin ŢENE: Anul BEETHOVEN – Viaţa şi opera lui Beethoven

Beethoven este fără îndoială cel mai cunoscut compozitor de muzică clasică și autorul unei singure opera.Nu e de mirare, aşadar, că în 2020, când se împlinesc 250 de ani de la naşterea sa, marele muzician va fi sărbătorit în întreaga lume. Acesta fiind unul din cei din mai mari titani ai muzicii sinfonice este Ludwig van Beethoven, botezat pe 17 decembrie 1770, este considerat cea mai importantă personalitate a perioadei de tranziţie dintre epoca clasică şi cea romantică a muzicii clasice occidentale, unul dintre cei mai faimoşi şi mai inﬂuenţi compozitori ai tuturor timpurilor.Beethoven a fost nepotul unui muzician de origine ﬂamandă, pe nume Lodewijk van Beethoven, care a trait între anii 1712-1773, şi a fost botezat după bunicul său, Lodewijk ﬁind similarul olandez al numelui Ludwig. Bunicul său a fost angajat cântăreţ la curtea principelui elector din Köln, devenind ulterior capelmaistru, în termini actuali director muzical. El a avut un ﬁu, Johann van Beethoven, născut în 1740 și decedat în 1792, care a servit ca tenor în aceeaşi instituţie muzicală, oferind şi lecţii de pian, respectiv de vioarà, pentru a-şi suplimenta veniturile. Johann s-a căsătorit în 1767 cu Maria Magdalena Keverich, ﬁica lui Johann Heinrich Keverich, bucătar-şef la curtea arhiepiscopiei din Trier.

Beethoven s-a născut la Bonn, ﬁind botezat în rit romano-catolic la 17 decembrie 1770. Se presupune, astfel, că a venit pe lume în ziua precedentă, pe 16 decembrie. În epoca respectivă, copiii erau, de obicei, botezaţi a doua zi după naştere şi este cunoscut că atât familia lui Beethoven, cât şi cea a profesorului Johann Albrechtsberger au sărbătorit ziua de naştere pe 16 decembrie. Dintre cei şapte copii ai lui Johann van Beethoven, doar al doilea, Ludwig, şi alţi doi fraţi mai mici au trecut de pragul copilăriei. Caspar Anton Carl s-a născut pe 8 aprilie 1774, iar Johann Nikolaus, mezinul, a văzut lumina zilei la 2 octombrie 1776.

Primul profesor de muzică al lui Beethoven a fost tatăl său. Se pare că Johann van Beethoven a fost un instructor dur şi că micul Beethoven ,,trebuia să stea în faţa clapelor, având deseori lacrimi în ochi“. Ştim, de asemenea, că, în acea perioadă, Johann era un alcoolic notoriu. Beethoven a avut parte şi de alţi profesori locali, precum organistul curţii, Gilles van den Eeden (decedat în 1782), Tobias Friedrich Pfeiffer (un prieten de familie, care i-a predat lui Beethoven lecţii de pian) şi o rudă, Franz Rovantini, pentru vioară şi viola.

Talentul său muzical s-a manifestat de timpuriu. Johann, conştient de succesele în domeniu ale lui Leopold Mozart (tatăl lui Wolfgang Amadeus), a încercat să-şi exploateze ﬁul ca pe un
adevărat copil-minune, susţinând că Beethoven avea vârsta de şase ani (el având, de fapt, şapte) când a apărut pe afişul debutului său public din martie 1778.

În 1779, Beethoven şi-a început studiile cu Christian Gottlob Neefe, considerat, la acea vreme, cel mai bun profesor din Bonn, devenit organistul curţii în acelaşi an. Neefe l-a învăţat pe Beethoven compoziţie şi, prin luna martie 1783, l-a ajutat să scrie prima compoziţie publicată: un set de variaţiuni pentru clavecin. La scurt timp, Beethoven a inceput să lucreze cu Neefe, ca asistent al organistului, iniţial fără să ﬁe plătit (1781) şi apoi în calitate de angajat al capelei curţii (1784), sub bagheta capelmaistrului Andrea Luchesi. Primele trei sonate pentru pian, intitulate Kurfürst (Electoral), dedicate principelui elector Maximilian Friedrich, au fost publicate în 1783. Maximilian Friedrich, care a murit în anul 1784, nu cu mult după numirea lui Beethoven ca asistent al organistului, a remarcat talentul lui Beethoven, sponsorizând şi încurajând studiile muzicale ale tânărului.

Maximilian Franz, succesorul lui Maximilian Friedrich ca principe elector de Bonn, era cel mai tânăr ﬁu al împărătesei Maria Tereza a Austriei. El a făcut schimbări remarcabile la Bonn. În urma ecourilor privind iniţiativele intreprinse la Viena de către fratele său Iosif, el a introdus reforme bazate pe ﬁlosofia iluministă, acordând atenţie sporită educaţiei şi artei. Adolescentul Beethoven a fost cu siguranţă influenţat de aceste schimbări. De asemenea, el a fost puternic influenţat în acest moment şi de ideile predominante ale masoneriei, de vreme ce Neefe şi alţii din jurul lui erau membri ai lojei locale a Ordinului Illuminati.

Beethoven a plecat spre Viena, pentru prima dată, în martie 1787, în speranţa de a studia alături de Wolfgang Amadeus Mozart. Din nefericire pentru tânărul Beethoven, după numai două săptămâni de şedere în capitala austriacă, a aflat că mama lui era grav bolnavă şi, prin urmare, a fost forţat să se întoarcă acasă. Aceasta a murit la scurt timp, iar tatăl său a căzut şi mai adânc în patima beţiei. Drept urmare, Beethoven a devenit responsabil pentru îngrijirea celor doi fraţi mai mici, fiind obligat astfel să-şi petreacă următorii cinci ani în Bonn.

Beethoven a făcut cunoştinţă cu un număr de persoane care au devenit ﬁguri importante în această epocă a vieţii sale. Franz Wegeler, un tânăr student la medicină, l-a introdus în familia von Breuning. Beethoven a petrecut mult timp la reşedinţa von Breuning, unde a luat contact cu literatura germană şi clasică şi a oferit lecţii de pian unora dintre copii. Atmosfera din familia von Breuning era mai puţin stresantă decât cea a propriului cămin, care devenea din ce în ce mai dominată de strictul control şi de căderea în alcoolism a tatălui său. Tot în această perioadă, Beethoven a ajuns în atenţia contelui Ferdinand von Waldstein, care i-a devenit bun prieten şi susţinător financiar de-a lungul întregii sale vieţi.

În 1789 a obţinut o sentinţă judecătorească prin care jumătate din salariul tatălui său îi revenea direct pentru a putea acoperi cheltuielile necesare întreţinerii familiei. De asemenea, a contribuit la veniturile familiei cântând la violă în cadrul orcbestrei curţii.

Cu ajutorul principelui elector, Beethoven s-a mutat în 1792 la Viena. Aici s-a întâlnit cu Joseph Haydn, cu care, probail, făcuse cunoştinţă la sfârşitul anului 1790, când acesta, în drum spre Londra, s-a oprit la Bonn, în preajma Crăciunului. Ulterior s-au reîntâlnit în luna iulie 1792 la Bonn, cu ocazia revenirii lui Haydn din Anglia, când, mai mult ca sigur, au fost făcute aranjamentele ca Beethoven să studieze cu bătrânul maestru. Beethoven a început să compună un număr semnificativ de lucrări (care nu s-au publicat la acea vreme şi cele mai multe sunt astăzi enumerate ca lucrări fără număr de opus), care demonstrau abordarea tot mai complexa a tonalităţii şi o maturizare a stilului. Muzicologii au descoperit, într-un set de variaţiuni scrise în 1791, o temă similară cu cea regăsită în Simfonia a III-a. Pe fondul zvonurilor de ieşire a Franţei din război, Beethoven a părăsit Bonnul în noiembrie 1792, stabilindu-se la Viena. La scurt timp după sosirea lui în capitala Austriei, a aﬂat că tatăl său a murit. În nota de rămas- bun către Beethoven, contele Waldstein scria: „Prin strădanie neîntreruptă, vei primi spiritul lui Mozart din mâinile lui Haydn”.

Beethoven nu şi-a focalizat atenţia imediat pe calitatea sa de compozitor, ci mai degrabă s-a dedicat studiului şi cântatului la pian. Lucrând sub conducerea lui Haydn, a căutat să domine cât mai bine contrapunctul. Concomitent, a luat lecţii de vioară de la Ignaz Schuppanzigh. La începutul aceastei perioade, a primit, de asemenea, instrucţiuni ocazionale de la Antonio Salieri, cu deosebire în ce priveşte stilul italian al c0mpoziţiei vocale. Relaţia dintre cei doi s-a păstrat până prin 1802. Lecţiile primite de la Haydn nu păreau a-şi arăta roadele, Beethoven susţinând că lui Haydn nu-i prea păsa de el şi că deseori îi repugnau ideile sale muzicale. Oricum, plecarea în 1794 a lui Haydn la Londra ar ﬁ putut să-l determine pe Beethoven să se reîntoarcă acasă, dar a ales să rămână în Viena, continuând asiduu instrucţia metodica şi sârguincioasă a contrapunctului cu Johann Albrechtsberger şi cu alţi profesori.

Deşi bursa principelui elector expirase, un număr de nobili vienezi i-au recunoscut talentul şi i-au oferit sprijin financiar – printre aceştia, prinţul Franz Joseph Lobkowitz, prinţul Karl Lichnowsky şi baronul Gottfried van Swieten.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Anul BEETHOVEN – Viaţa şi opera lui Beethoven” →

Mariana GURZA: Romanul lui Al. Florin Țene – Un altar zidit

Scriitorul Al. Florin Țene, unul dintre cei mai prolifici scriitori contemporani, reușește să ne surprindă de data aceasta, prin romanul ,,Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste”, publicat la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2020.

Prin acest volum, autorul încearcă să recupereze vocația lirică a poetului, reașezându-l printre cei mai importanți poeți creștini. Și nu doar atât. Prin trăirea lui celestă, prin jertfelnicie, Radu Gyr a biruit! A reușit să-și păstreze locul în literatura română, în ciuda prigoanei și a închisorii. Volumul mă duce cu gândul la Literatura de detenție, un concept al scriitorului Mihai Rădulescu.

Radu Gyr – poetul secolului XX, o excelentă analiză la început de roman.

,,Istoria vieţii lui Radu Gyr e complexă şi complicată, cu sinuozităţi şi încercări politice radicale care i-au marcat pe viaţă şi-n posteritate cu etichete greu de şters, dar lirica sa musteşte de metafore originale şi sens spre ideea de transcendent. …a învins poetul sistemul hegelian, prizonier al dialecticii timpului şi spaţiului. Poezia înfrânge timpul morţii. Recuperarea vocaţiei liricii lui Radu Gyr este un demers de reaşezare a ierarhiilor în literatura română contemporană. Radu Gyr reprezintă poetul aspiraţiilor înalte, celeste, o perpetuă căutare euristică a sensului şi ideii”. Dr. Ionuț Țene

Ca să poți scrie un roman despre Radu Gyr, ai nevoie de multă documentare (care slavă Domnului, autorul a parcurs-o) dar și de curaj. Radu Gyr a suferit de românism, până în ultima clipă.

Severă piramidă de granit,/ am feţe mohorâte şi rigide,/ un monstru care tainele-şi închide,/ în cosmică tăcere-ncremenit –// Sub soarele pustiilor toride,/ îmi arde vârfu-nfipt în infinit/ şi, ca un lung şi glacial cuţit,/ străpunge luna pietrele-mi aride.// Solemn şi hâd şi rece monument,/ claustru templu dur de lespezi terne,/ eu dorm adânc, acestei lumi absent…// Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,/ în greu-mi sarcofag incandescent/ străfulgeră podoabele eterne. (Piramidă, Radu Gyr, 23 aprilie 1975)

Al. Florin Țene a știut mereu să prețuiască valorile neamului românesc ducând el însuși multe bătălii. Dragostea de neam și țară, un sentiment ce înnobilează și crezul său va răzbate în timp, căci după cum afirma ,,a fi naționalist înseamnă să iubești tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-a lungul sutelor de ani, cel care protejează națiunea din care faci parte”.

Volumul structurat în două parți, fiecare având mai multe capitole. Partea întâi cuprinde capitolele: 1. Leagăn fără cântec; 2. De aici înainte vremea se măsoară; 3. Sunt , Doamne, copt pentru cules.

Ciclurile vieții sunt surprinse într-un mod firesc. Nașterea, copilăria, anii de școală, tinerețea, prigoana, zborul…

Partea a doua, mult mai intensă ca trăiri continuă cu capitolele: 4. Noi nu am avut tinerețe; 5. Pentru cei viteji zidim altare; 6. În veacul-acela de aramă; 7. Noi, cei pierduți ; 8. Dacă într-o zi o să se vadă; 9. Viața abia mai licărea în mine; 10. Întoarcerea din cruciadă.

Continue reading „Mariana GURZA: Romanul lui Al. Florin Țene – Un altar zidit” →

Melania RUSU CARAGIOIU: Opinii despre familia Țene inclusă în Antologia LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ, realizată de Ligya Diaconescu

În partea a doua a Antologiei găsim prezența prin care ne onorează, a Domnului Al. Florin Țene, Președintele Național al Asociației Liga Scriitorilor Români, membru UZPR și membru al Academiei Americană Română de Artă și Știință, Domnia sa, cunoscut eminescolog ne introduce în sintagma naționalismului eminescian, și a naționalismului în viziunea generală.

În articol sunt enumerate și analizate sub acest aspect creațiile eminesciene: Fragment dramatic „Mira”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Alexandru Vodă”, drama „Emmi”, tabloul dramatic „Mureșianu”, romanul neterminat „Geniu pustiu”. Creații în genuri literare diverse, cu tentă de naționalism în creațiile antume și în cele postume, publicate ulterior de Titu Maiorescu. Însuși poetul Mihai Eminescu, spune despre naționalism: „Fiecare literatură națională formează focarul spiritual național, unde concură toate razele din toate direcțiunile vieții spirituale, ea arată nivelul vieții publice spirituale”. Tot despre naționalism, de data aceasta citez din creația autorului Al. Florin Țene: „… a fi naționalist înseamnă să iubești tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-a lungul sutelor de ani, cel care protejează națiunea din care faci parte”. Acest spirit național a ținut vie conștiința poporului român prin toate vitregiile vieții pe care le-a întâmpinat și ne plecăm adânc în fața celor care au avut de suferit pedepse și prejudicii nemeritate, pentru această mare calitate a omului.

Poetă bine cunoscută, omniprezentă în lumea poeziei, Doamna Titina Nica Țene, membră fondatoare a Ligii Scriitorilor Români, este creatoare de frumos și în „Antologia Talantul…”. Cu mult talent și discernământ strecoară în poeziile din acest volum trei sintagme: Ideea existenței noastre pe pământ, alături de dorința bine îndreptățită de a nu părăsi această lume prea devreme, putând fi mereu folositori; ideea familiei consolidate prin iubire și înțelegere reciprocă, etalon social de progres și fericire terestră; ideea de a fi mereu cu gândul la perfecționarea vieții noastre spre a putea găsi cărarea care printr-o viață aleasă pământească duce spre cerul lui Dumnezeu, așa cum ne învață și ne îndeamnă datina religiei noastre ortodoxe.

Poezia Poetei Titina Nica Țene este o minunată poezie a adevărului, a sufletului curat și generos care ne călăuzește discret la urmarea căii de bunătate, împăcare, generozitate, pace, cărări care duc la fericirea de aici și la cea veșnică, în ceruri, aproape de Dumnezeu.

————————————–

Melania RUSU CARAGIOIU

Redactor șef cultural STARPRESS

Montreal, Canada