Al. Florin ŢENE: Anul BEETHOVEN – Viaţa şi opera lui Beethoven

Beethoven este fără îndoială cel mai cunoscut compozitor de muzică clasică și autorul unei singure opera.Nu e de mirare, aşadar, că în 2020, când se împlinesc 250 de ani de la naşterea sa, marele muzician va fi sărbătorit în întreaga lume. Acesta fiind unul din cei din mai mari titani ai muzicii sinfonice este Ludwig van Beethoven, botezat pe 17 decembrie 1770, este considerat cea mai importantă personalitate a perioadei de tranziţie dintre epoca clasică şi cea romantică a muzicii clasice occidentale, unul dintre cei mai faimoşi şi mai inﬂuenţi compozitori ai tuturor timpurilor.Beethoven a fost nepotul unui muzician de origine ﬂamandă, pe nume Lodewijk van Beethoven, care a trait între anii 1712-1773, şi a fost botezat după bunicul său, Lodewijk ﬁind similarul olandez al numelui Ludwig. Bunicul său a fost angajat cântăreţ la curtea principelui elector din Köln, devenind ulterior capelmaistru, în termini actuali director muzical. El a avut un ﬁu, Johann van Beethoven, născut în 1740 și decedat în 1792, care a servit ca tenor în aceeaşi instituţie muzicală, oferind şi lecţii de pian, respectiv de vioarà, pentru a-şi suplimenta veniturile. Johann s-a căsătorit în 1767 cu Maria Magdalena Keverich, ﬁica lui Johann Heinrich Keverich, bucătar-şef la curtea arhiepiscopiei din Trier.

Beethoven s-a născut la Bonn, ﬁind botezat în rit romano-catolic la 17 decembrie 1770. Se presupune, astfel, că a venit pe lume în ziua precedentă, pe 16 decembrie. În epoca respectivă, copiii erau, de obicei, botezaţi a doua zi după naştere şi este cunoscut că atât familia lui Beethoven, cât şi cea a profesorului Johann Albrechtsberger au sărbătorit ziua de naştere pe 16 decembrie. Dintre cei şapte copii ai lui Johann van Beethoven, doar al doilea, Ludwig, şi alţi doi fraţi mai mici au trecut de pragul copilăriei. Caspar Anton Carl s-a născut pe 8 aprilie 1774, iar Johann Nikolaus, mezinul, a văzut lumina zilei la 2 octombrie 1776.

Primul profesor de muzică al lui Beethoven a fost tatăl său. Se pare că Johann van Beethoven a fost un instructor dur şi că micul Beethoven ,,trebuia să stea în faţa clapelor, având deseori lacrimi în ochi“. Ştim, de asemenea, că, în acea perioadă, Johann era un alcoolic notoriu. Beethoven a avut parte şi de alţi profesori locali, precum organistul curţii, Gilles van den Eeden (decedat în 1782), Tobias Friedrich Pfeiffer (un prieten de familie, care i-a predat lui Beethoven lecţii de pian) şi o rudă, Franz Rovantini, pentru vioară şi viola.

Talentul său muzical s-a manifestat de timpuriu. Johann, conştient de succesele în domeniu ale lui Leopold Mozart (tatăl lui Wolfgang Amadeus), a încercat să-şi exploateze ﬁul ca pe un
adevărat copil-minune, susţinând că Beethoven avea vârsta de şase ani (el având, de fapt, şapte) când a apărut pe afişul debutului său public din martie 1778.

În 1779, Beethoven şi-a început studiile cu Christian Gottlob Neefe, considerat, la acea vreme, cel mai bun profesor din Bonn, devenit organistul curţii în acelaşi an. Neefe l-a învăţat pe Beethoven compoziţie şi, prin luna martie 1783, l-a ajutat să scrie prima compoziţie publicată: un set de variaţiuni pentru clavecin. La scurt timp, Beethoven a inceput să lucreze cu Neefe, ca asistent al organistului, iniţial fără să ﬁe plătit (1781) şi apoi în calitate de angajat al capelei curţii (1784), sub bagheta capelmaistrului Andrea Luchesi. Primele trei sonate pentru pian, intitulate Kurfürst (Electoral), dedicate principelui elector Maximilian Friedrich, au fost publicate în 1783. Maximilian Friedrich, care a murit în anul 1784, nu cu mult după numirea lui Beethoven ca asistent al organistului, a remarcat talentul lui Beethoven, sponsorizând şi încurajând studiile muzicale ale tânărului.

Maximilian Franz, succesorul lui Maximilian Friedrich ca principe elector de Bonn, era cel mai tânăr ﬁu al împărătesei Maria Tereza a Austriei. El a făcut schimbări remarcabile la Bonn. În urma ecourilor privind iniţiativele intreprinse la Viena de către fratele său Iosif, el a introdus reforme bazate pe ﬁlosofia iluministă, acordând atenţie sporită educaţiei şi artei. Adolescentul Beethoven a fost cu siguranţă influenţat de aceste schimbări. De asemenea, el a fost puternic influenţat în acest moment şi de ideile predominante ale masoneriei, de vreme ce Neefe şi alţii din jurul lui erau membri ai lojei locale a Ordinului Illuminati.

Beethoven a plecat spre Viena, pentru prima dată, în martie 1787, în speranţa de a studia alături de Wolfgang Amadeus Mozart. Din nefericire pentru tânărul Beethoven, după numai două săptămâni de şedere în capitala austriacă, a aflat că mama lui era grav bolnavă şi, prin urmare, a fost forţat să se întoarcă acasă. Aceasta a murit la scurt timp, iar tatăl său a căzut şi mai adânc în patima beţiei. Drept urmare, Beethoven a devenit responsabil pentru îngrijirea celor doi fraţi mai mici, fiind obligat astfel să-şi petreacă următorii cinci ani în Bonn.

Beethoven a făcut cunoştinţă cu un număr de persoane care au devenit ﬁguri importante în această epocă a vieţii sale. Franz Wegeler, un tânăr student la medicină, l-a introdus în familia von Breuning. Beethoven a petrecut mult timp la reşedinţa von Breuning, unde a luat contact cu literatura germană şi clasică şi a oferit lecţii de pian unora dintre copii. Atmosfera din familia von Breuning era mai puţin stresantă decât cea a propriului cămin, care devenea din ce în ce mai dominată de strictul control şi de căderea în alcoolism a tatălui său. Tot în această perioadă, Beethoven a ajuns în atenţia contelui Ferdinand von Waldstein, care i-a devenit bun prieten şi susţinător financiar de-a lungul întregii sale vieţi.

În 1789 a obţinut o sentinţă judecătorească prin care jumătate din salariul tatălui său îi revenea direct pentru a putea acoperi cheltuielile necesare întreţinerii familiei. De asemenea, a contribuit la veniturile familiei cântând la violă în cadrul orcbestrei curţii.

Cu ajutorul principelui elector, Beethoven s-a mutat în 1792 la Viena. Aici s-a întâlnit cu Joseph Haydn, cu care, probail, făcuse cunoştinţă la sfârşitul anului 1790, când acesta, în drum spre Londra, s-a oprit la Bonn, în preajma Crăciunului. Ulterior s-au reîntâlnit în luna iulie 1792 la Bonn, cu ocazia revenirii lui Haydn din Anglia, când, mai mult ca sigur, au fost făcute aranjamentele ca Beethoven să studieze cu bătrânul maestru. Beethoven a început să compună un număr semnificativ de lucrări (care nu s-au publicat la acea vreme şi cele mai multe sunt astăzi enumerate ca lucrări fără număr de opus), care demonstrau abordarea tot mai complexa a tonalităţii şi o maturizare a stilului. Muzicologii au descoperit, într-un set de variaţiuni scrise în 1791, o temă similară cu cea regăsită în Simfonia a III-a. Pe fondul zvonurilor de ieşire a Franţei din război, Beethoven a părăsit Bonnul în noiembrie 1792, stabilindu-se la Viena. La scurt timp după sosirea lui în capitala Austriei, a aﬂat că tatăl său a murit. În nota de rămas- bun către Beethoven, contele Waldstein scria: „Prin strădanie neîntreruptă, vei primi spiritul lui Mozart din mâinile lui Haydn”.

Beethoven nu şi-a focalizat atenţia imediat pe calitatea sa de compozitor, ci mai degrabă s-a dedicat studiului şi cântatului la pian. Lucrând sub conducerea lui Haydn, a căutat să domine cât mai bine contrapunctul. Concomitent, a luat lecţii de vioară de la Ignaz Schuppanzigh. La începutul aceastei perioade, a primit, de asemenea, instrucţiuni ocazionale de la Antonio Salieri, cu deosebire în ce priveşte stilul italian al c0mpoziţiei vocale. Relaţia dintre cei doi s-a păstrat până prin 1802. Lecţiile primite de la Haydn nu păreau a-şi arăta roadele, Beethoven susţinând că lui Haydn nu-i prea păsa de el şi că deseori îi repugnau ideile sale muzicale. Oricum, plecarea în 1794 a lui Haydn la Londra ar ﬁ putut să-l determine pe Beethoven să se reîntoarcă acasă, dar a ales să rămână în Viena, continuând asiduu instrucţia metodica şi sârguincioasă a contrapunctului cu Johann Albrechtsberger şi cu alţi profesori.

Deşi bursa principelui elector expirase, un număr de nobili vienezi i-au recunoscut talentul şi i-au oferit sprijin financiar – printre aceştia, prinţul Franz Joseph Lobkowitz, prinţul Karl Lichnowsky şi baronul Gottfried van Swieten.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Anul BEETHOVEN – Viaţa şi opera lui Beethoven” →

Mariana GURZA: Romanul lui Al. Florin Țene – Un altar zidit

Scriitorul Al. Florin Țene, unul dintre cei mai prolifici scriitori contemporani, reușește să ne surprindă de data aceasta, prin romanul ,,Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste”, publicat la Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2020.

Prin acest volum, autorul încearcă să recupereze vocația lirică a poetului, reașezându-l printre cei mai importanți poeți creștini. Și nu doar atât. Prin trăirea lui celestă, prin jertfelnicie, Radu Gyr a biruit! A reușit să-și păstreze locul în literatura română, în ciuda prigoanei și a închisorii. Volumul mă duce cu gândul la Literatura de detenție, un concept al scriitorului Mihai Rădulescu.

Radu Gyr – poetul secolului XX, o excelentă analiză la început de roman.

,,Istoria vieţii lui Radu Gyr e complexă şi complicată, cu sinuozităţi şi încercări politice radicale care i-au marcat pe viaţă şi-n posteritate cu etichete greu de şters, dar lirica sa musteşte de metafore originale şi sens spre ideea de transcendent. …a învins poetul sistemul hegelian, prizonier al dialecticii timpului şi spaţiului. Poezia înfrânge timpul morţii. Recuperarea vocaţiei liricii lui Radu Gyr este un demers de reaşezare a ierarhiilor în literatura română contemporană. Radu Gyr reprezintă poetul aspiraţiilor înalte, celeste, o perpetuă căutare euristică a sensului şi ideii”. Dr. Ionuț Țene

Ca să poți scrie un roman despre Radu Gyr, ai nevoie de multă documentare (care slavă Domnului, autorul a parcurs-o) dar și de curaj. Radu Gyr a suferit de românism, până în ultima clipă.

Severă piramidă de granit,/ am feţe mohorâte şi rigide,/ un monstru care tainele-şi închide,/ în cosmică tăcere-ncremenit –// Sub soarele pustiilor toride,/ îmi arde vârfu-nfipt în infinit/ şi, ca un lung şi glacial cuţit,/ străpunge luna pietrele-mi aride.// Solemn şi hâd şi rece monument,/ claustru templu dur de lespezi terne,/ eu dorm adânc, acestei lumi absent…// Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,/ în greu-mi sarcofag incandescent/ străfulgeră podoabele eterne. (Piramidă, Radu Gyr, 23 aprilie 1975)

Al. Florin Țene a știut mereu să prețuiască valorile neamului românesc ducând el însuși multe bătălii. Dragostea de neam și țară, un sentiment ce înnobilează și crezul său va răzbate în timp, căci după cum afirma ,,a fi naționalist înseamnă să iubești tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-a lungul sutelor de ani, cel care protejează națiunea din care faci parte”.

Volumul structurat în două parți, fiecare având mai multe capitole. Partea întâi cuprinde capitolele: 1. Leagăn fără cântec; 2. De aici înainte vremea se măsoară; 3. Sunt , Doamne, copt pentru cules.

Ciclurile vieții sunt surprinse într-un mod firesc. Nașterea, copilăria, anii de școală, tinerețea, prigoana, zborul…

Partea a doua, mult mai intensă ca trăiri continuă cu capitolele: 4. Noi nu am avut tinerețe; 5. Pentru cei viteji zidim altare; 6. În veacul-acela de aramă; 7. Noi, cei pierduți ; 8. Dacă într-o zi o să se vadă; 9. Viața abia mai licărea în mine; 10. Întoarcerea din cruciadă.

Continue reading „Mariana GURZA: Romanul lui Al. Florin Țene – Un altar zidit” →

Melania RUSU CARAGIOIU: Opinii despre familia Țene inclusă în Antologia LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ, realizată de Ligya Diaconescu

În partea a doua a Antologiei găsim prezența prin care ne onorează, a Domnului Al. Florin Țene, Președintele Național al Asociației Liga Scriitorilor Români, membru UZPR și membru al Academiei Americană Română de Artă și Știință, Domnia sa, cunoscut eminescolog ne introduce în sintagma naționalismului eminescian, și a naționalismului în viziunea generală.

În articol sunt enumerate și analizate sub acest aspect creațiile eminesciene: Fragment dramatic „Mira”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Alexandru Vodă”, drama „Emmi”, tabloul dramatic „Mureșianu”, romanul neterminat „Geniu pustiu”. Creații în genuri literare diverse, cu tentă de naționalism în creațiile antume și în cele postume, publicate ulterior de Titu Maiorescu. Însuși poetul Mihai Eminescu, spune despre naționalism: „Fiecare literatură națională formează focarul spiritual național, unde concură toate razele din toate direcțiunile vieții spirituale, ea arată nivelul vieții publice spirituale”. Tot despre naționalism, de data aceasta citez din creația autorului Al. Florin Țene: „… a fi naționalist înseamnă să iubești tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-a lungul sutelor de ani, cel care protejează națiunea din care faci parte”. Acest spirit național a ținut vie conștiința poporului român prin toate vitregiile vieții pe care le-a întâmpinat și ne plecăm adânc în fața celor care au avut de suferit pedepse și prejudicii nemeritate, pentru această mare calitate a omului.

Poetă bine cunoscută, omniprezentă în lumea poeziei, Doamna Titina Nica Țene, membră fondatoare a Ligii Scriitorilor Români, este creatoare de frumos și în „Antologia Talantul…”. Cu mult talent și discernământ strecoară în poeziile din acest volum trei sintagme: Ideea existenței noastre pe pământ, alături de dorința bine îndreptățită de a nu părăsi această lume prea devreme, putând fi mereu folositori; ideea familiei consolidate prin iubire și înțelegere reciprocă, etalon social de progres și fericire terestră; ideea de a fi mereu cu gândul la perfecționarea vieții noastre spre a putea găsi cărarea care printr-o viață aleasă pământească duce spre cerul lui Dumnezeu, așa cum ne învață și ne îndeamnă datina religiei noastre ortodoxe.

Poezia Poetei Titina Nica Țene este o minunată poezie a adevărului, a sufletului curat și generos care ne călăuzește discret la urmarea căii de bunătate, împăcare, generozitate, pace, cărări care duc la fericirea de aici și la cea veșnică, în ceruri, aproape de Dumnezeu.

————————————–

Melania RUSU CARAGIOIU

Redactor șef cultural STARPRESS

Montreal, Canada

Al. Florin ŢENE: George Călinescu-121 ani de la naștere

George Călinescu , s-a născut 19 iunie 1899, în București, a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București. Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). S-a afirmat și ca scriitori (Enigma Otiliei, Arca lui Noe, Cartea nunții etc)

Redăm mai jos etapele principale care au jalonat viața acestui mare cărturar.
Pe 19 iunie se naşte, la Spitalul Filantropia din Bucureşti, Gheorghe Vişan, cel care avea să devină cunoscut ca George Călinescu, fiul Mariei Vişan şi al lui Tache Căpitănescu.

1907 — La 17 martie soţii Constantin şi Maria Călinescu, născută Căpitănescu, îl adoptă pe Gheorghe Vişan, elev în clasa a doua primară. Familia se află la Iaşi. În acelaşi an moare tatăl adoptiv.

Primele două clase primare le face la Iaşi, la Colegiul Carol I.

1908 — În iunie, Maria Călinescu se mută la Bucureşti, în casa surorilor sale.

1910-1914 — Urmează gimnaziul „Dimitrie Cantemir”.

1914-1916 — Urmează secţia modernă a Liceului „Gh. Lazar”.

1916-1917 — Se refugiază la Iaşi, unde face în particular ultima clasă de liceu.

1918 — În octombrie trece bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul” din Capitală.

1919 — Trimite primele versuri la „Sburătorul”. În octombrie se înscrie la Facultatea de filozofie şi litere, secţia filologie modernă a Universităţii din Bucureşti, iar în luna următoare se angajează ca subbibliotecar la biblioteca facultăţii.

1920 — Urmează cursurile de literatură română ţinute de Mihail Dragomirescu. Îl cunoaşte pe Ramiro Ortiz, titularul catedrei de limba şi literatura italiană a universităţii bucureştene.

Se angajează ca paleograf şi bibliotecar, ulterior ca arhivar la Arhivele Statului. Îşi dă demisia din postul de subbibliotecar. Debutează în publicistică în paginile ziarului „Dimineaţa”.

1921 — Semnează în revista „Roma” traducerea nuvelei Nastagio degli onesti din Decameronul lui Boccaccio. Participă la excursia organizată în Italia de Ramiro Ortiz, vizitând, în drum spre Roma, Istanbulul, Atena, Catania, Napoli. Colaborează la ziarul „Dacia”.

1923 — Apare romanul lui Giovanni Papini Un uomo finito, tradus de George Călinescu, cu o prefaţă a autorului, scrisă pentru această traducere.

Îşi trece examenul de licenţă şi devine profesor suplinitor la liceele „Gh. Şincai” şi „Matei Basarab” din Capitală. Renunţă la postul de arhivar.

1924 — Redactează, scriindu-le de fapt, numerele pe ianuarie, martie, iunie-iulie şi august ale revistei „Roma”.

Promovează examenul de capacitate la limbile italiană şi română şi devine profesor la Liceul „Diaconovici Loga” din Timişoara, prin ordin ministerial.

Obţine concediu de studii şi o bursă de doi ani pentru Şcoala Română din Roma, pe atunci de arheologie şi istorie. Frecventează biblioteca şcolii, a institutului De propaganda fide şi a Vaticanului. Ascultă cursurile lui Adolfo Venturi şi va vizita muzeele Renaşterii.

1925 — Publică în revista „Diplomatarium italicum” studiul Alcuni missionari catolici italiani nella Moldovia nei secoli XVII e XVIII, studiu tipărit apoi în volum de Academia Română în colaborare cu „Libreria di seienze e lettere” din Roma.

1926 — Se întoarce în ţară, unde este detaşat ca profesor de limba şi literatura italiană, la Liceul „Gh. Şincai” din Capitală. Frecventează cenaclul lui Eugen Lovinescu şi debutează în „Universul literar” (nr. 51) cu poezia Nova mihi apparuit Beatrix.

1927 — Îşi extinde colaborarea la diverse publicaţii: „Vremea” lui I. Valerian (unde scrie până în 1929, apoi, sporadic, în 1932 şi 1933), „Sinteza” (unde începe polemica cu Eugen Lovinescu, dusă intermitent, până la moartea acestuia, în diverse publicaţii), „Gândirea” (unde publică neregulat până în 1929), „Politica” (accidental, dar revine şi în 1928).

1928 — Colaborează la „Universul literar”, condus de Camil Petrescu, la revista „Opoziţia”, preia cronica literară a „Vieţii literare”, începe polemica cu revista „Kalende”, condusă de Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Şoimaru şi Şerban Cioculescu. Îşi ia în primire postul de la Liceul „Diaconovici Loga” din Timişoara, dar vine lunar în Bucureşti.

1929 — Se căsătoreşte cu Alice Vera Trifu, fiica lui Simion şi a Elisabetei Trifu din Bucureşti. Locuieşte până la sfârşitul anului la Timişoara. Este detaşat la Şcoala superioară de comerţ nr. 2 din Capitală.

Colaborează cu studiul Valachia şi Moldavia în vechile periple italiene la volumul colectiv Omagiu lui Ramiro Ortiz.

1930 — Se transferă la catedra de italiană de la Şcoala superioară de comerţ nr. 2 din Bucureşti.

Redactează revista „Roma” (unde publică intens până în 1932), scoate revista „Capricorn”, două numere, unde foloseşte prima oară pseudonimul Capricorn, începe să publice în „Vremea” un studiu despre Eugen Lovinescu, începe polemica cu „Gândirea”, colaborează întâmplător la „Vestul”.

Apare Altre notizie sui missionari catolici nei paesi romeni în acelaşi „Diplomatarium italicum”, publicat apoi în volum de Academia Română împreună cu „Libreria di scienze e lettere” din Roma.

1931 — Este numit profesor titular de limba italiană în învăţământul secundar şi comercial din Bucureşti. Colaboreaza la „Adevărul literar şi artistic”, ziarul „Cuvântul”, la „Viaţa românească”. Termină de scris Viaţa lui Mihai Eminescu şi începe s-o publice în foileton în ziarul „Mişcarea”.

1932 — Colaborează regulat la „Adevărul literar şi artistic” (până în 1939). Publică manuscrise eminesciene în „Adevărul literar şi artistic” ca şi în „Viaţa românească”, „România literară”. Tot în „România literară” publică un prim capitol al romanului intitulat iniţial Ursitoarele, numit ulterior Cartea nunţii. Apare Viaţa lui Mihai Eminescu.

La propunerea lui Garabet Ibraileanu este numit codirector la „Viaţa românească”, alături de Mihai Ralea. Este ales, la propunerea lui Al. Rosetti, membru în juriul pentru decernarea premiului Tekirghiol-Eforie, premiu ce va fi obţinut de Mircea Eliade pentru romanul Maitreyi.

1933 — Apare ultimul foileton al romanului în „România literară”. Apare, la „Editura Adevărul”, Cartea nunţii.

Începe polemica cu Camil Baltazar. Inaugurează, în „Adevărul literar şi artistic”, Cronica mizantropului, pe care o semnează la început Al., apoi Aristarc, pseudonim folosit frecvent până în 1947 şi, mai rar, până la sfârşitul vieţii. Iniţiază apariţia bilunară a „Vieţii româneşti”. Aici, ca şi în „Adevărul literar şi artistic”, publică fragmente din Opera lui Mihai Eminescu. Apare ediţia a doua la Viaţa lui Mihai Eminescu. Colaborează la numărul festiv al ziarului „Dimineaţa”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: George Călinescu-121 ani de la naștere” →

Al. Florin ŢENE: O secvență din viața compozitorul Haydn; capodoperele se nasc și dispar din întâmplări neobișnuite

Aflându-se a doua oară în Anglia, compozitorul Joseph Haydn, ce ajunsese în Londra în 4 februarie 1794, fiind primit cu onoruri, ca și prima oară, într-o după amiază a fost vizitat la hotelul unde era găzduit, de un tânăr ofițer de marină, blond și cu ochii albaștri.

-Ce doriți domnule ofițer?

-Mister Haydn, vă rog să mă scuzați de vizita mea inoportună, dar…am venit să vă propun o mica afacere. Pot să vă vorbesc?

-Poftiți! Spuneți!

-Mâine eu plec cu vasul meu în Orientul îndepărtat, în Indii. În echipaj am 80 de oameni. Traversarea e lungă și periculoasă, durează aproximativ trei luni, oamenii suferă de “spleen “, adică ajung într-o stare nemotivată de melancolie, se manifestă prin plictiseală și dezgust față de orice. Devin răi…Mi-ar trebui un leac împotriva acestor stări psihice. M-am gândit că un cântec antrenant și frumos plin de voiciune, mi-ar fi de folos. Am venit, în acest sens, să vă propun o afacere.Vă rog să-mi compuneți un cântec până diseară… și uitați banii. Sunt sigur că numai dumneavoastră mister Haydn, sunteți cel care puteți să compuneți o capodoperă să poată potolii marinarii mei. Vă mulțumesc anticipat cu mare plecăciune…

Marinarul, ajustându-și vestonul, a salutat și plecând grăbit, fără să mai aștepte replica compozitorului.

Lui Haydn i-a plăcut și ca fizic și ca atitudine marinarul englez. Rămânând pe gânduri și fredonând în gând, în două ore marșul a fost gata.L-a așternut pe hârtie și la ora stabilită ofițerul s-a prezentat. Hayndn cum l-a văzut, s-a așezat la pian și a început să cânte. Ofițerul l-a ascultat de două ori și fiind mulțumit a luat partitura.

-All right!*

După care a strâns mâna compozitorului și cu un entuziasm puțin obișnuit a plecat. Însă, toată noaptea Haydn a avut remușcări, I s-a părut că marșul compus nu era pe măsura banilor primiți.”Ași fi putut să compun ceva mai bun… “ Pe la miezul nopții s-a apucat să compună un mars mai frumos, mai dinamic, mai prețios sub aspectul realizării artistice.

După ce a terminat de pus pe note și transcris pe portativ, s-a întins pe pat și a adormit.

Dis de dimineață când încă mai persista ceața pe Tamisa a pornit spre port, acolo unde erau ancorate corăbiile de cursă lungă. Cercetând fiecare vas aflat lângă chei, cu mare greutate a descoperit corabia marinarului cu pricina. Vasul tocmai ridica ancora.

-De ce ați venit maestre Haydn? L-a întrebat surprins comandantul vasului cu ochii lui albaștri.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: O secvență din viața compozitorul Haydn; capodoperele se nasc și dispar din întâmplări neobișnuite” →

Al. Florin ŢENE: Călătoria – un adevărat proces cultural al unui oltean pe meridianele lumii *

De curând am primit de la prietenul meu din tinerețe, Ilie Vulpe, profesor și specialist în arhivistică, din capitala Banilor, o carte, semnată de el și Nicolae Mihai, intitulată “Un craiovean pe meridianele globului- Impresii de călătorie la cumpăna de veacuri XIX-XX“. Volumul, având 336 de pagini, (apărut la Editura ALMA-Craiova, 2007), prietenul mi-l-a trimis cu următorul autograf: “Familiei Țene cu prietenie veche, trainică și bazată pe considerație. Ss I. Vulpe, 20 mai 2020, Craiova.“, este structurat în șapte capitole: Studiu introductiv, Notă asupra ediției, Lista documentelor, Scrisori, Glosar, Abstract și Resume, inclusiv un mic album fotografic din epocă, conținând 32 de imagini un fel de memoria clipelor unor însemnări de călătorie.

Originalitatea și importanța acestui volum sunt precizate în câteva rânduri în ceea ce scriu autorii pe ultima copertă:”La sfârșitul secolului al XIX-lea, călătoria nu mai este doar un simplu voyage, ci a devenit un adevărat process cultural prin care întâlnirea cu celălalt operează deopotrivă asupra celui întâlnit și a călătorului. Globe trotter-ul nu este altceva decât variant deghizată a hidalgo-ului lui Cervantes, ce se îmbracă pentru o nouă aventură, în care descoperirea celuilalt înseamnă de multe ori și propria descoperire.“

Citind studiile de la început despre această carte, m-am adus aminte de „Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha”, satiră a literaturii cavalerești, imagine complexă a conflictului dintre real și ideal, care se înscrie printre capodoperele prozei universale , ne duce cu gândul la primii călători români dornici de cunoaștere, pe care nu-I putem numi nebuni, ci descoperitori de tărâmuri pentru cei lăsați acasă.În acest context îl putem numi pe Nicolae Milescu Spătaru, pe Dinicu Golescu, amintit în “Studiu introductiv” de autorii cărți de care facem vorbire, inclusiv pe Nae Vrăbiescu, olteanul, despre care Ilie Vulpe și Nicolae Mihai îl imortalizează ca un deschizător de drum în domeniul culturii moderne a călătoriei.

Cele 96 scrisori expediate de Nae Vrăbiescu din diferite colțuri ale pământului, meridiane, pe care se află diferite țări cu multiple tradiții, obiceiuri și univers etnografic, cuprind impresii și observații despre evoluția culturilor materiale și spirituale, moravurile și particularitățile oamenilor, a felului lor de viață și legăturile cultural-istorice cu spațiile spiritual limitrofe.

Majoritatea scrisorilor sunt adresate surorii sale, Polina,(1854-1944 ) căsătorită Vorvoreanu, adresândui-se cu regionalismul țațâ, care se folosește, ca apelativ față de mătușă, fiind un termen de respect cu care cineva se adresează, în mediul rural, unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă;se mai folosește regionalismul lele.Acesta este un termen alintător dat de un bărbat femeii iubite; mândră fiind un peiorativ, epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică.

Pentru realizarea volumului, autorii au copiat cele 96 de scrisori ale lui Nae Vrăbiescu, pe care cei doi istorici arhiviști le-au identificat în fondul Vorvoreanu, de la Direcția Județeană a Arhivelor Naționale din capitala Băniei, orașul Craioveștilor.

Călătoriile, așa cum autorii scriu în “Notă asupra ediției “, s-au desfășurat în perioada anilor 1895-1926, iar scrisorile au fost selectate pe ani, cu scopul ca cititorul să poată urmării desfășurarea călătoriilor de-alungul timpului.

Scrisorile au fost transcrise conform normelor academice ale limbii române, iar pentru a păstra “culoarea”, savoarea limbii și ”parfumul” epocii și al locurilor vizitate, au fost păstrate specificul fonetic, cel gramatical și lexical descoperite în scrisori.

Din “Studiu introductiv“ aflăm că acest globe trotter este fiul lui Constantin Vrăbiescu și al Anghelinei Vrăbiescu, iar fiul Nicolae Vrăbiescu, al noulea copil al familiei, s-a născut la 24 aprilie 1867, bucurându-se de o copilărie fericită în Craiova.Această familie a avut o legătură tangențială cu familia actorului Coco Demetrescu, tatăl poetului Ragu Gyr.

Interesantă este comparația dintre “varianta deghizată a hidaloo-ului lui Cervantes“ cu al lui Rosinantă (Rocín înseamnă în spaniolă un cal de povară sau o gloabă, dar poate însemna, de asemenea, but can also mean an illiterate or rough man. Există cuvinte similare în franceză (roussin; rosse), portugheză (rocim) și italiană (ronzino). Etimologia cuvântului este incertă.Numele calului este un joc complex de cuvinte. În spaniolă, ante are mai multe sensuri și poate fi un cuvânt de sine stătător, dar și un sufix. Un sens este „înainte” sau „anterior”. Un altul este „în față”. Ca sufix, -ante este adverbial în limba spaniolă; rocinante se referă la aspectul său de rocín. „Rocinante” urmează modelul lui Cervantes de a folosi cuvinte polivalente, ambigue, care este un aspect comun pe tot parcursul romanului.) și lumea, deja, mecanizată ce a mărit viteza dintre destinații. Citind cartea celor doi autori mi-a permis să fac o digresiune pe marginea călătoriilor ca obiectiv turistic și cultural.

Călătoriile pot îmbunătăţi calitatea vieţii, fiind cel mai bun remediu pentru a diminua oboseala fizică şi mentală. Este, de asemenea, un ajutor terapeutic pentru suferinţele sufletului, deoarece, în plus faţă de reîncărcarea bateriilor şi de oxigenare, vă puteţi pune ideile în ordine. În mod sigur, după ce aţi călătorit, nu veţi mai fi aceeaşi persoană.

Este bine să călătoriţi pentru a vă schimba „chipul” zilnic, să vă distraţi şi să vă exersaţi hobby-urile preferate. Este o oportunitate să vizitaţi prieteni vechi sau să întâlniţi oameni noi. Pe scurt, trebuie să călătoriţi atunci când primiţi semnale că este timpul pentru o oprire sau o schimbare. În general, persoanele care călătoresc sunt mai flexibile şi mai creative. Acest lucru se datorează faptului că o călătorie implică rezolvarea problemelor mici sau mari.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Călătoria – un adevărat proces cultural al unui oltean pe meridianele lumii *” →

Al. Florin ŢENE: Dimensiuni esențiale pentru România – cultura, democrația și conștiința

În vasta literatură de filosofie și sociologie a culturii din țara noastră au fost puse în circulație sute de definiții și accepțiuni ale termenului de cultură. Unii filozofi români ca Zoe Dumitrescu Bușulenga, (comparatist și critic literar de formație anglo-germană, a manifestat preocupări de interdisciplinaritate și de filozofie a culturii. Este autoarea unor lucrări de istorie literară, literatură comparată, istoria culturii, analize stilistice și memorialistică. Își începe cariera traducând din rusește în 1949 „Poemul pedagogic” al lui Anton Semionovici Makarenko) definește cultura drept totalitate a valorilor materiale și spirituale ale societății..

Unii înțeleg prin cultură modelele (pattern-urile) de comportament social cum este Alexandru Nemoianu care publică eseuri culturale, articole istorice, respectiv variate analize politice la diferite reviste și publicații din Statele Unite, multe editate în limba română. Astfel, colaborează la „Information Bulletin” (unde este editor), „Solia„, „Lumea liberă românească„, „America„, „ARA Journal„, „Origini” și „Micromagazin„, devenit ulterior „Meridianul românesc„. În Canada colaborează la „Cuvântul Românesc” și „Alternativa”, respectiv în țară la „Tribuna„, cu rubrica permanentă „Corespondență din SUA”, și respectiv la revistele „Orizont„, „Almajul” și „Altarul Banatului„.

Teoreticienii contemporani ai culturii din țara noastră pun în evidență, în acest sens, cunoașterea, valoarea, creația și comunicarea ca dimensiuni esențiale ale culturii, așa cum o fac: Mircea Vulcănescu (1904–1952), Mircea Eliade (1907–1986), Emil Cioran (1911–1995), Constantin Noica (1909–1987) și Petre Țuțea.

Acest mod de abordare a culturii și preocupările pe care le determină se bazează, nu în ultimul rând, pe anumite disticții operate între cultura spirituală și conștiința socială. Recunoscând o suprapunere între cultura spirituală și conștiința socială, avându-se în vedere și ceea ce le deosebește, relevându-se faptul că prin cultura spirituală se înțelege totalitatea crețiilor din sfera spirituală, conținuturile obiectualizate, materializate în opere ale subiectivității umane. Acest fel de abordare o face Andrei Pleșu care sub îndrumarea filosofului Constantin Noica, s-a bucurat, alături de Gabriel Liiceanu, de o pregătire umanistă de excepție, fundamentată pe cunoașterea limbilor clasice și pe accesul direct la marile tradiții ale gândirii filosofice europene, în special a celei grecești.( Opera lui Andrei Pleșu este impozantă cantitativ și diversă din punct de vedere tematic: Călătorie în lumea formelor (1974), Pitoresc și melancolie: o analiză a sentimentului naturii în cultura europeană (1980), Francesco Guardi (1981), Ochiul și lucrurile (1986), Minima moralia (elemente pentru o etică a intervalului), (1988), Dialoguri de seară (1991), Jurnalul de la Tescani (1993), Limba păsărilor (1994), Chipuri și măști ale tranziției (1996), Despre îngeri (2005), Obscenitatea publică (2004) Comèdii la porțile Orientului (2005), Despre bucurie în Est și în Vest și alte eseuri (2006), Note, stări, zile (1968 – 2009) (2010), Despre frumusețea uitată a vieții (2011), Față către față. Întâlniri și portrete (2011), Parabolele lui Iisus: adevărul ca poveste (2012), Din vorbă-n vorbă (2013), Neliniști vechi și noi (2016), Despre inimă și alte eseuri (2017). Multe dintre aceste volume au avut mai multe ediții în România și, de asemenea, au fost Continue reading „Al. Florin ŢENE: Dimensiuni esențiale pentru România – cultura, democrația și conștiința” →

Al. Florin ŢENE: “Testamentul pescarului de vise” de Mihaela- Alexandra Rașcu

Autoare de volume de proză, poezie, povești, antologii, Mihaela-Alexandra Rașcu, membră a Ligii Scriitorilor Români, dăruiește din nou cititorilor săi, un nou volume de versuri, al patrulea la număr, intitulat simptomatic “Testamentul pescarului de vise “, apărut la Editura Cezara Codruța Marica, Târgu Mureș, 2020. Cartea ne-a fost trimisă cu următoarea dedicație: “Doamnei Titina și domnului Alexandru Florin Țene cu tot dragul vă doresc o viață plină de vise împlinite. Ss Mihaela-Alexandra Rașcu, Târgu Mureș, 2020. “

“Testamentul pescarului de vise“ cuprinde 73 de poeme, deschzându-se cu un text explicativ, de două pagini, și nuanțat cu trimitere la titlu, fiindcă poeta își explică intenția cu sinceritate spunând: ”Cuvintele mele, însă, înseamnă ceva pentru mine, sunt notele care compun o muzică la care rezonează sufletul meu.” Închizând impresionantul text cu aceste cuvinte patetice“Doar fetelor mele (… ) le voi lăsa câte o undiță de vise, în speranța că se vor dovedi mai iscusite decât a fost mama lor și vor ajunge mai în larg, acolo unde nici vânturi și nici furtuni nu-ți pot lua urma.“ Cartea încheindu-se cu un text elogios semnat de Elena Stan.

Cartea se deschide cu poemul ”Testament“ care prin metaforă explică ceea ce dex-ul spune: “ Act juridic unilateral, revocabil cât timp testatorul este în viață, prin care cineva își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. ◊ Testament olograf = testament scris în întregime, datat și semnat de testator “: “Mă las pe mine vouă,/ copiii mei din Lună/ să-mi împletiți amintirile/ în loc de “Nopate bună!“(Testament ). Încă de la pictura coperții, semnată de poetă, redând pene căzând ale unei păsări a cărei zbor s-a frânt, ne dăm seama de metafora pe care dorește s-o trasmită autoarea.

Discretă biograficește și fără petulență, părând a cultiva absența ca un budist, eul poetei trăiește clipe irepetabile combinând esteticește materialul cu metafizica, inclusive cu o viziune adânc scientist, oscilând între viață și speranță: “Se-ntorc să încolțească-n timpul/ care, bolnav, pulsează-n așteptare/ sperând să regăsească ritmul/ de vindecare“.( Pași) Spre a atinge anxietatea lui adâncă spiritual fuge în descripția unui teritoriu absolut, închipuind utopii, în gustul unei lirici obiective de natură metafizică, unde noțiunea de peisaj s-a dizolvat într-o concepție spiritualistă:“Tată-Cer și Mamă-Pământ/vreau să mă-ntorc acasă/să dorm în leagănul ierbii,/să mă simt frumoasă/ să cânt în frunza iubirii/ cât e ziua de lungă/și vântul uitării să nu mă ajungă! “( Dor)
Poeta mai dorește să doarmă în lumină în “…somnul acesta plutind în lumină,/ cu aripi de înger ne-am fi trezit/“ sau auzind “lebede albe cântând/ pe lacul lacrimilor noastre “.Când un poet își scrie ultima carte, se spune că este „cântecul său de lebădă”, ceea ce pare bizar, din moment ce lebedele nu sunt renumite pentru prezenţa lor în pagini de poezie. Aşadar, de unde provine exact această expresie?Originile sale sunt legate de o legendă veche de aproape două mii de ani care spune că lebedele cântă foarte frumos chiar înainte de a muri. Deşi, practic, acest lucru nu e chiar corect, există un sâmbure de adevăr. De exemplu, o anumită specie de lebădă (Cygnus cygnus) emite un sunet puternic în ultimele clipe de viaţă. Şi asta pentru că expulzează tot aerul din Continue reading „Al. Florin ŢENE: “Testamentul pescarului de vise” de Mihaela- Alexandra Rașcu” →

Al. Florin ŢENE: Romantismul permanent în poezia Corinei Matei Gherman

Am primit de la poeta Corina Matei Gherman volumul bilingv de poezie (română-franceză), intitulat surprinzător, “Rătăciri/ Errants “ , apărut la Editura Pimcopy, Iași, 2020, știind că, așa cum ne spune DEX-ul, “Rătăciri” înseamnă călătorie spre departe cu multe ocolurĭ din cauza pierderiĭ drumuluĭ: rătăcirile luĭ Ulise. Colindare, umblet fără căpătâĭ, vagabondaj, haĭmanalâc: aberațiune, părere falsă, în acest context pot spune că rătăcirile poetei sunt acele călătorii printre cuvinte, aventurile eului prin subânțelesurile metaforei.

Cartea primită cu următoarea dedicație: “Poetei Titina Nica Țene, Academician Alexandru Florin Țene, Cu multă considerație, Iași, 30 martie 2020 “, se deschide cu patru analize obiective, semnate de Benone Tiron, Nicolae Suciu, Calistrat Robu, Doina Guriță, după care urmează un buchet de poeme în limba română și traduse în limba franceză de Lăcrimioara Deliu, încheindu-se cu aprecierile Doinei Guriță intitulate “Corina Matei Gherman în peisajul cultural și științific national. “

Poemele se deschid cu un “Autoportret” în stil postmodernst, însemnând a privi la ora sufletească a timpului nostru, un mecanism etern de ceasornic uman, pe care mișcările istorice nu îl preschimbă fundamental ci îl ajută să răspundă coerent în termenii unei determinări noi: “…În care și luceferii cad/ Privesc spre râul de speranță/ Un râu ce curge fără vad. “(Autoportret ). Descoperim la Corina Matei Gherman o direcție puternică a poeziei ce valorifică, într-un anumit sens, dimensiunea romantică, un romantism permanent, ce a trecut din pura istoricitate într-o memorie activă a creației: “Aș vrea să construiesc/ O nouă lumină/ Din cioburile răsăritului/ Gândul răspunde…posibil “( Invenție)

În micropoemele din acest volum descoperim o conștiință care lucrează, ce investighează nevăzutul cu un romantism subtil, perceptibil:“ Ai plecat/ Și acum mai visez/ Departe…departe…departe/Se naște ziua/ Din pleoapa ta/ Și eu… nu sunt acolo/ Să te văd…aproape.”( Plecare). Convulsia acestei frumuseți baroce a ieșit din sentimentul acut al sentimentului ce-și trădează iubirea. Poeta este obsedată de aventurile cuvântului animat de spaima biologică al naufragiului: “ În naufragiul cuvântului/ Identific existența/ Gata de confruntare/Sparge geamul zorilor“(Identificare ), dar, este conștientă de viața universală ce pulsează de o energie panteistă înaintea căreia eul e mereu în a cotrobăi precum o “corabie” ce caută “mersul în adâncul uitării. “

Poezia Corinei Matei Gherman este o memorialistică a eului, a clipei trăite de acesta.Originile acestei creații este , de bună seamă, în Minulescu, însă un minulescianism ce a trecut dincolo de “Puține priviri…/Puține cuvinte…/Puține speranțe… “( Regăsire) și s-a contaminat de ritmurile sufletești din lumea propriului egou. Versul este precis, materializat în suflet, întruchipând o Continue reading „Al. Florin ŢENE: Romantismul permanent în poezia Corinei Matei Gherman” →

Al. Florin ŢENE: Inima mamei

Inima mamei I

Luna ca un sloi de gheaţă în topire

Tristă aluneca pe cerul însorit,

Era vremea morilor ce măcinau iubire

Şi-a Cuvântului din sinele dorit.

Dar în lumea asta pe dos întoasă

Băiatul ce-şi bea ziua în paharul cu vin

Îşi bătea adesea mama c-o palmă nervoasă,

Apoi îşi îneca răutatea-n pelin.

Într-o clipă cuvântul ucide l-a trăznit,

A luat cuţitul şi cu sete în mama a lovit,

Inima i-a luato din piept aruncând-o-n mărăcini,

Primăvara începuse să plângă cu flori de mălini.

În tufă sângele mamei a dat în floare.

Iar inima ei îngrijorată şi tristă l-a întrebat:

-Fiule, spune-mi sincer, te doare?

Răspunsul n-a venit şi inima mamei a înlăcrimat.

O, Doamne, ai grije de fiul meu

Se ruga inima din spinii fără nume,

Iar fiul înjurându-l pe Dumnezeu

A uitat de mama ce l-a adus pe lume

Şi de inima ei însângerând pământul.

În poem mai pulsează inima, Cuvântul.

Inima mamei II

Avea băiatul mereu un dor de casă;

Iubirea mamei îl aştepta cu mângâieri:

Însă o clipă din ancestral rămasă

Atingându-i pasul se prefăcea în ieri.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Inima mamei” →