Transilvania (1848-1914)
La 7/19 iulie 1849, Ludwig Wohlgemuth a fost numit guvernator al Transilvaniei, având dispoziţii precise de a dezarma populaţia civilă şi detaşamentele ţărăneşti, în general de a pacifica Principatul. Din aceste raţiuni, a fost emis decretul din 30 iulie/11 august, prin care era ordonată dezarmarea generală a tuturor locuitorilor, urmat de circulara din 21 august/2 septembrie, prin care se desfiinţa Landsturm-ul (Istoria României. Transilvania, 1, Cluj, 1997, p.1024,1029). Noul guvernator a trecut rapid la reorganizarea administrativă a Transilvaniei, în spiritul politicii absolutiste şi centraliste (germaniste!) promovată de regimul Bach. Românii solicitaseră încă din timpul revoluţiei, la 13/25 februarie 1849, autonomia politică şi naţională în teritoriile locuite de ei, dar au continuat să rămână divizaţi în unităţi politico-administrative diferite. Astfel, prin Constituţia din 20 februarie/4 martie 1849, s-au constituit pe acelaşi teritoriu două unităţi administrative distincte, Voivodina sârbească şi Banatul timişan, cu populaţie preponderent românească. Apoi, Ducatul Bucovinei, proclamat ,,ţară a coroanei”, cu autonomia restaurată, iar românii din Arad, Bihor, Maramureş şi Sătmar continuau să fie incluşi în structurile administrative ale Regatului Ungariei. Marele Principat al Transilvaniei era restaurat ca ţară autonomă, incluzând acum (după 1849) şi fostele comitate Solnocul de Mijloc, Crasna, Zarand, districtul Chioar şi oraşul Zalău. Pe de altă parte, la 8/20 septembrie 1849, Transilvania era reorganizată în şase districte militare (împărţite în cercuri şi subcercuri): Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Odorhei, Reteag şi Făgăraş. În fruntea jurisdicţiilor locale au fost numiţi funcţionari aduşi din alte provincii, fiind promovaţi germani şi unguri şi numai într-o proporţie redusă români.
Starea de nemulţumire şi agitaţie s-a prelungit până în toamna anului 1849, datorită refuzului proprietarilor nobili de a aplica legislaţia agrară din timpul revoluţiei, amplificate fiind şi de atitudinea autorităţilor habsburghice de aplicare a ordinului de dezarmare a locuitorilor. Deocamdată, la 27 august /8 septembrie 1849, era instituită starea de asediu, prelungită la 6/18 octombrie, dar, pe de altă parte, regimul austriac a decis să recunoască legislaţia agrară revoluţionară. Prin ordonanţa din 29 decembrie 1849/10 ianuarie 1850, guvernatorul Wohlgemuth sublinia valabilitatea legislaţiei din 1848, recunoştea desfiinţarea iobăgiei şi dreptul de proprietate al foştilor iobagi asupra loturilor urbariale. Deoarece populaţia din teritoriile graniţei militare a rămas fidelă la revoluţie coroanei, prin decretul din 19/31 mai 1849 au fost desfiinţate obligaţiile feudale ale grănicerilor din Banat, care au devenit proprietari ai loturilor ce le aveau în folosinţă, conform decretului din 25 aprilie/7 mai 1850. În aceeaşi vreme, la 10/22 ianuarie 1851, au fost desfiinţate servituţile regimentelor româneşti de la Orlat şi Năsăud, dar, în acelaşi an, regimentele de graniţă din Transilvania erau desfiinţate.
Însă reintroducerea absolutismului în Imperiul habsburgic nu a însemnat restabilirea regimului anterior mişcărilor din martie 1848, Curtea de la Viena a trebuit să ţină seama, fie şi în parte, de programele formulate de naţiunile sale sub imperiul evenimentelor. Noul absolutism (regimul Bach) a iniţiat şi unele reforme în varii domenii (economie, societate, învăţământ, biserică), în măsura în care nu afectau unitatea Imperiului. Absolutismul regimului Bach avea drept temei (bază) legal ,,Principiile de guvernare”, proclamate de împăratul Franz Joseph, la 19/31 decembrie 1851.
După moartea lui Wohlgemuth, la 18/30 aprilie 1851, a fost numit guvernator Karl Schwarzenberg, care a accentuat tendinţele centraliste, dar a promovat şi politici reformiste. Astfel, la sfârşitul anului 1850, a fost elaborat proiectul de reglementare a raporturilor urbariale, pe baza căruia au fost adoptate patentele imperiale din 18 februarie/2 martie 1853, pentru Banat, 18 februarie/2 martie 1854, pentru Crişana şi Maramureş, şi 9/21 iunie 1854, pentru Transilvania, care reglementa chestiunea agrară în aceste teritorii. Ultima patentă recunoştea dreptul de proprietate al ţăranilor iobagi eliberaţi şi dreptul de a dispune liber de pământurile lor, în proprietatea lor trecea şi partea din păşunea comună. Patenta extindea aceste prevederi şi asupra proprietăţilor secuieşti şi dispunea organizarea judecătoriilor urbariale (1857-1858), pentru rezolvarea diferendelor dintre foştii proprietari şi ţărani. În sfârşit, patenta prevedea posibilitatea răscumpărării diferitelor categorii de pământuri alodiale şi a jelerilor alodiali, problema dijmei a fost rezolvată abia la 3/15 septembrie 1858, iar pădurile şi păşunile, comune până atunci, erau separate, acordându-se ţăranilor o treime. În schimb, statul suporta despăgubirea nobililor (nemeşilor), iar pentru jelerii alodiali era prevăzută răscumpărarea personală.
Pe plan politic, românii, confruntaţi cu rigorile regimului Bach, au revenit la metoda mult-uzitată a petiţiilor, adresate Curţii de la Viena, de la care românii aşteptau împlinirea dezideratelor din Programul naţional, formulat în mai 1848, la Blaj. Metoda aceasta fusese aplicată încă în timpul revoluţiei, prin Memoriul din 13/25 februarie 1849, urmat de multe alte memorii adresate, până în decembrie 1851, împăratului şi cercurilor aulice. Toate memoriile solicitau, practic, constituirea unei autonomii politice naţionale, care să includă pe toţi românii din Austria. Fixându-şi acest obiectiv politic fundamental, mişcarea petiţionară de după revoluţie era angrenată în două planuri: cel al elitei politice româneşti, din rândul căreia a fost alcătuită delegaţia naţională la Viena, mandatată de Comitetul Naţional Român, şi cel zonal, cu revendicări specifice. Cu sprijinul ierarhiilor bisericeşti, Delegaţia naţională românească la Viena a fost sprijinită prin 278 de plenipotenţe sau împuterniciri, purtând 2.464 de semnături din toate ,regiunile Transilvaniei. Memoriile urmăreau înfăptuirea autonomiei naţionale româneşti, în toate planurile, politic, economic, cultural, bisericesc. În intervalul august 1849-februarie 1851, au fost înaintate 27 de memorii Curţii de la Viena, alături de altele adresate Guvernatorului Transilvaniei, Comandamentului militar şi jurisdicţiilor locale. În memoriile adresate Curţii se cerea numirea de funcţionarea români în funcţii înalte, folosirea limbii române în administraţie, separarea Banatului de Voivodina, încetarea persecuţiilor împotriva fruntaşilor români .
În noiembrie 1849, exponenţi ai tuturor provinciilor româneşti din Imperiu s-au constituit într-o Delegaţie naţională la Viena, pentru a susţine drepturile românilor, în baza Constituţiei liberale din 4 martie 1849. În martie 1850, la audienţa oficială la împărat pentru prezentarea lui Avram Iancu, Delegaţia cuprindea 37 de membri, printre care S. Bărnuţiu, Avram Iancu, A. T. Laurian, T. Cipariu, I. Maiorescu, S. Balint, V. Babeş, I. Popasu, P. Mocioni, Gh. Popescu ş.a. . Anterior, la 14/26 noiembrie 1849, o delegaţie bănăţeană impresionantă cerea unirea românilor din Austria, ,,într-un singur întreg naţional”, protestând împotriva împărţirii Banatului în două. Ultimul memoriu politic al Delegaţiei naţionale, din 27 februarie/11 martie 1850, denunţa nedreapta împărţire administrativă, care fragmenta blocul etnic românesc. În aceeaşi lună, toate dezideratele româneşti erau sintetizate într-un amplu Memoriu adresat Împăratului. În acţiunile Delegaţiei naţionale, un loc însemnat l-au ocupat problemele şcolare şi culturale, de pildă, un memoriu din septembrie 1849 cerea deschiderea unei facultăţi juridice, altul din ianuarie 1850 revendica o universitate românească, iar Avram Iancu dona întreaga sa avere, în decembrie 1850, pentru înfiinţarea Academiei româneşti de drepturi. Să mai adăugăm că activitatea Delegaţiei la Viena a fost sprijinită de o mişcare de solidarizare a populaţiei rurale, iar prin împuternicirile din octombrie-noiembrie 1849, satele au recunoscut membrii Delegaţiei de la Viena ca reprezentanţi ai naţiunii.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (24)” →
“Este un Domn,o Credință,un Botez”(Sf.Pavel,Efeseni 4:5)
