Fulg cu fulg cade-n grămadă,
Împrejur și peste noi…
Mari mormane de zăpadă,
Ne îngroapă pe-amândoi…

Și pierduți, uitați de vreme,
Neîncetat fulgi-o să cadă…
Nimeni n-o să ne mai cheme,
Triști doi oameni de zăpadă…

Înghețați, mână în mână,
Cu bătăi firave-n inimi,
Viscolul cu noi rămână,
Să ne stingă focu-n lacrimi,

Ce, din ochii de tăciune,
S-or prelinge ca o ploaie
Și de-atât-amărăciune,
Se vor strânge în șuvoaie…

Rătăcit vreun trecător,
Poate-o sta cu noi o clipă,
Sau, vreo pasăre în zbor,
Să-și întindă vreo aripă…

Poate-o ceată de copii,
Ne-or veni-ntr-o dimineață,
Cu colinzi și rapsodii
Și coroane-n flori de gheață…

De-o fi însă prea târziu,
Nu-i nimic, noi vom fi bine…
Albi pe cerul azuriu,
Pe-albe lumi de Îngeri pline…

Fulgi dalbi scutură cerul, în puzderii,
De nu mai știi, de ești sau nu, pe trotuar…
Încolțit fiind prin mrejele tăcerii,
De-abia mai vezi lumina vreunui felinar !

Te duc doar pașii în neștire, amorțit,
De ger și viscol, lăsând în urmă-ți urme…
De singurătate și gândul pare înghițit,
Pe undeva, prin cețuri, să se curme…

Și mergi, cu pași rătăcitori prin noapte,
Te bântuie vreun gând sau visul neîmplinit…
De-atâta liniște, parc-auzi năluci și șoapte,
Să-ți spună ca te-ndrepți spre infinit ,

Spre-o altă lume, ce pare-ndepărtată,
În urmă-ți, pașii dispărând fără de veste…
De tine neaflând, poate nimeni niciodată,
Sau, din amintire, scrisa pe-o filă de poveste…