E o zi posomorâtă. Cerul parţial acoperit, averse de ploaie posibile, nici cald, nici rece, adică cum e mai rău… Nici autobuzul, care de obicei apare din cinci minute, nu ştim ce dracu are… Şi lumea e obosită, flămândă, ieşită de la lucru.
– Cel puţin, când vii acasă, te aşteaptă nevasta cu masa pusă? se adresează un tip cu mustaţă slăbănogului de lângă el. Te întâmpină în pragul uşii cu un zâmbet şi cu felul întâi?
– Nu, mormâie slăbănogul. Nu mă aşteaptă nici un zâmbet şi nici un felul întâi. Trebuie să-mi încălzesc singur supa, să-mi fac la repezeală o salată şi, până ajung la felul principal, îmi trece tot cheful.
– La fel şi la mine, constată cu un soi de filozofie tristă mustăciosul. La început, adică după ce ne-am luat, avea cel puţin bunăvoinţă, încerca să gătească, să spele, să calce o rufă, un ciorap… Apoi, cineva i-a băgat în cap nişte idei feministe, cu egalitate, drepturi şi celelalte…Când o cauţi, nu e acasă. Ba e după târguieli, ba e cu o prietenă la o cafeluţă. Aşa că şi eu îmi spăl singur ciorapii, îmi calc pantalonii, tot tacâmul…
Slăbănogul tace, solidar.
– Cel puţin ai cu cine schimba o vorbă? înteabă mustăciosul.
– Am pe dracu, precizează celălalt. Când mănânc ascult radio, emisiunea pentru elevi…
– De ce? Îţi completezi studiile?
– Nu, dar asta se transmite la ora asta. După aceea, spăl vasele şi mă duc la televizor, în salon.
– Cum, vrei să spui că stai singur cuc şi după masă?
– Mai bine aşa, uneori se întâmplă ca, de oboseală, să aţipesc.
– Şi mie mi se întâmplă să aţipesc…
– Şi atunci, prefer să sting aparatul şi să citesc un ziar…
Mustăciosul simte cum îl învăluie un sentiment de solidaritate:
– La fel şi la mine. A fost o vreme când nevastă-mea îmi reproşa că citesc după masă. Până când i-am spus că omul nu poate să trăiască numai cu muncă şi cu mâncare, îi trebuie, nu-i aşa, şi hrană sufletească. S-a cam supărat dumneaei, apoi a spus că dacă tot nu avem comunicaţie, n-am decât să-mi fac cultura spirituală din ziare şi ea se duce la mama, sau la o prietenă, sau naiba mai ştie unde… Dar, bineînţeles, vasele le lasă în grija mea, la fel şi gunoiul, plata la gaz, la primărie şi la electricitate, telefonul că ea vorbeşte toată ziua şi eu plătesc.
Autobuzul încă nu apare, aşa că slăbănogul oftează:
– Nu mai vine autobuzul !
– N-are decât, se încinge cel cu mustaţă. Şi aşa şi aşa, întârzii sau nu, mă aşteaptă o prelucrare. Că unde am fost, că de ce nu vin direct acasă, că pe unde îmi pierd vremea. Eu cred că îmi face scandal nu pentru că o interesează cu adevărat ce se întâmplă cu mine, dacă m-a călcat o maşină sau aşa ceva…Atacul este cea mai bună apărare şi atunci trage tare, ca să nu mai întreb eu cu ce a pierdut vremea, pe ce a risipit o grămadă de bani… Tu, cel puţin, ai linişte?
– În ce sens? întreabă blând slăbănogul.
– Adică dacă a ta nu te ia la întrebări…
– Păi, eu nu sunt însurat, se scuză individul.
– Cum nu eşti însurat?! N-ai spus că-ţi găteşti singur, că nu ai cu cine vorbi, că adormi la televizor… N-ai spus?
– Ba da, mărturiseşte slăbănogul, am spus.
– Şi de ce nu ai spus că nu eşti însurat? De ce?
– Pentru că nu m-ai întrebat… Uite că vine autobuzul, hai domnule!
Dar mustăciosul preferă să-şi aprindă o ţigară.
Nu fuge el după femei, maşini şi necazuri.