ROMÂNII DIN PROVINCIILE ISTORICE SUBJUGATE – BUCOVINA (1848-1914)
Încă din timpul revoluţiei, prin ,,Petiţia Ţării”, din iunie 1848, fusese cerută autonomia provinciei, iar Constituţia din 4 martie 1849 proclama, în principiu, autonomia Bucovinei. Astfel, Bucovina, despărţită de Galiţia, era declarată ţară de coroană ereditară (Kronland), cu titlul de Ducat (Herzogtum). Noul titlu de duce al Bucovinei (Herzog der Bukowina) era inclus, alături de cel de rege al Galiţiei, în marea titulatură a împăraţilor Austriei. Potrivit decretului imperial din 9 decembrie 1862, Ducatul Bucovinei avea o stemă proprie, reprezentând un cap de zimbru, o imitaţie după stema Moldovei, iar culorile naţionale ale noului ducat erau albastru-roşu, aşezate orizontal. Prin decretul imperial din 13 martie 1849, se aducea la cunoştinţa populaţiei ţării că ,,ducatul Bucovinei formează o ţară a coroanei” şi reprezentanţii populaţiei urmează a se întruni, pentru a elabora proiectul de constituţie şi legea electorală a provinciei.
Însă aceasta trebuia înfăptuită în practică şi, în acest scop, lupta politică naţională trebuia continuată. Într-adevăr, guvernul central de la Viena numea în fruntea Administraţiei Bucovinei, în 1849, nu un localnic, nu un român, cum se ceruse în timpul revoluţiei, ci un membru al camarilei imperiale, baronul Eduard Bach (fratele ministrului de interne, cu acest nume). Considerat ,,o încarnare a reacţiunii”, acesta, fără să se consulte cu fruntaşii provinciei, a ticluit şi trimis în secret la Viena nişte ,,proiecte închipuite” de constituţie şi lege electorală. Atitudinea guvernatorului, care ,,lovea în interesele cele mai importante ale naţiei”, a atras protestul general al locuitorilor, iar fruntaşii politici ai ţării au cerut Curţii vieneze să anuleze propunerile. Propunerile sale privind componenţa viitoarei diete a Bucovinei se făceau în mod arbitrar, după propria-i dorinţă. Ca urmare, la 26 aprilie 1849, Bach a fost obligat să publice instrucţiunile oficiale pentru elaborarea Constituţiei şi a legii electorale. A fost format un comitet alcătuit din 15 persoane, condus de Eudoxiu Hurmuzachi, care avea menirea să redacteze proiectul de Constituţie. Comitetul a înaintat Curţii propuneri, în care se cerea înfiinţarea unei Curţi de Apel la Cernăuţi, a două tribunale, la Cernăuţi şi Suceava, a 16 preturi, înfiinţarea unei facultăţi de drept şi a unui institut de credit.
În vara lui 1849, a fost definitivat Proiectul de Constituţie provincială pentru ducatul Bucovinei, publicat în gazeta ,,Bucovina”, din septembrie 1849. Proiectul cuprindea 57 de articole, Bucovina era definită ca ,,provincie a coroanei imperiului austriac”, având Cernăuţiul drept capitală. Potrivit Constituţiei, Dieta reprezenta puterea supremă în acest teritoriu autonom, fiind alcătuită din 48 de deputaţi, din care 16 ai comunităţilor ţărăneşti, 16 ai marilor proprietari (din care 2 ai Fondului Bisericesc) şi 16 ai ,,intelighenţei”, industriei, comerţului şi meseriilor. Dar înfăptuirea imediată şi reală a autonomiei întârzia, situaţia politică a Imperiului se agrava, la 31 decembrie 1851, Constituţia din 4 martie 1849 era abrogată, sub pretextul că nu era ,,aplicabilă”, de fapt se reintroducea absolutismul.
După revenirea la regimul liberal, în 1860, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată pentru provincia istorică: la 22 aprilie 1860, erau desfiinţate oficial guvernământul şi ducatul Bucovinei, teritoriile acestora urmând să fie încorporate la Galiţia. În Parlamentul imperial de la Viena, întrunit conform patentei din 5 martie 1860, erau prezenţi şi trei români, printre ei boierul N. Petrino din Bucovina, care nu s-a opus desfiinţării guvernământului Bucovinei Dar populaţia Bucovinei a reacţionat prompt şi puternic, au fost trimise memorii la Viena, delegaţii la împărat şi la parlament. La 22 iunie 1860, într-o scrisoare trimisă lui Şaguna, la Viena, fraţii Gheorghe şi Eudoxiu Hurmuzachi, şefii neoficiali ai acelui ,,partid laic şi naţional” din Bucovina, arătau: ,,ducatul Bucovinei este la ora aceasta ameninţat de o lovitură de moarte, în tot ce are mai scump, în lege, în biserică, în limbă, în toate interesele naţionale, morale şi materiale. Autonomia Ţării, ce abia ne prezicea un viitor fericit, ni s-au luat şi ducatul nostru are curând a se împreuna şi a se slei cu Polonia austriacă”.
Cei doi fruntaşi bucovineni adăugau că ,,întristarea şi îngrijorarea Ţării este nemărginită”, de aceea locuitorii Bucovinei cer spriinul fraţilor lor români din Austria. Împotriva actului de unire cu Galiţia s-a ridicat întreaga populaţie a Bucovinei, care a înaintat Curţii de la Viena un memoriu, la 24 decembrie 1860, cunoscut sub numele de Chemarea Bucovinei la emancipaţie, memoriu ce purta 250 de semnături din partea fruntaşilor bucovineni ai tuturor claselor, naţionalităţilor şi confesiunilor, prin care se cerea menţinerea şi respectarea autonomiei ţării. Memoriul (Chemarea) a fost bine primit la Viena, astfel că noua Constituţie din 26 februarie 1861 a prevăzut despărţirea Bucovinei de Galiţia şi constituirea ei într-un Ducat autonom. A fost numit apoi noul guvernator al Bucovinei, în persoana lui Venceslav Martina, care a publicat decizia de organizare a alegerilor pentru Dietă şi pentru Parlamentul central. La 2 martie 1861, studenţii bucovineni din Viena au lansat un apel către alegătorii din Bucovina, semnat de Ioan Gh. Sbiera, A. Berariu, L. Popescu, în care se adresau ţărănimii, fiind primit cu însufleţire şi de elevi, pe care l-au multiplicat şi răspândit prin satele din provincie. În cele din urmă, după alegeri, la 6 aprilie 1861, îşi deschidea lucrările la Cernăuţi, prima Dietă a Bucovinei .
În prima şedinţă, a fost ales preşedinte al Dietei episcopul Hacman, care, prin decret imperial, era confirmat şi în funcţia de căpitan al ţării (Landshauptmann). După noul regulament electotral, numărul deputaţilor dietali era fixat la 29, la care se adăuga episcopul ca membru de drept, dintre care 10 mari proprietari (3 erau boieri), 7 târgoveţi (meseriaşi şi negustori) şi 12 ţărani (8 români şi 4 ruteni), cele trei mari oraşe, Cernăuţi, Suceava şi Rădăuţi, alegeau 3 deputaţi germani, colegiul doi (meseriaşi şi negustori) alegea 1 german şi 1 evreu, în sfârşit erau aleşi 3 poloni (proprietari). În noua Dietă, românii aveau 16 deputaţi, la care se adăuga episcopul Bucovinei, ei alcătuind majoritatea absolută. După constituire, Dieta alegea Comitetul ţării, format din patru membri, condus de un preşedinte. După demisia episcopului Hacman, în februarie 1862, la conducerea Dietei a trecut Eudoxiu Hurmuzachi, istoric, ales în circumscripţia rurală Câmpulung Moldovenesc. El a acţionat pentru ca Bucovina să aibă stemă proprie, un scut împărţit în albastru şi roşu, cu un cap de zimbru şi o coroană ducală deasupra, aprobată de împărat în decembrie 1862. La 9 decembrie 1862, împăratul întărea şi confirma aceste drepturi ale bucovinenilor, printr-o diplomă solemnă, prin care se recunoştea oficial că Bucovina, ,,ca parte a Daciei”, obţinuse încă de la 1848-1849 autonomia şi că ,,deosebirea de limbă, de datini şi de obiceiuri nu fac posibilă şi nici de dorit o contopire a ei cu Galiţia”.
Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (30)”
„Cum să mâncăm oricât dorim şi să slăbim”. Acesta este numele cursului la care m-am înscris săptămâna trecută, cu toate că, personal, nu am nici un motiv să dau jos din kilograme, ba chiar dimpotrivă… Dar aşa sunt eu, teribil de curios. Secretara cursului m-a privit oarecum ciudat, eram singurul cu greutatea netto aproximativ normală, dar nu a spus nimic. Conferenţiarul ni s-a adresat prietenos, a vrut să ştie cam la ce nivel să vorbească publicului şi, când s-a lămurit, a pus o întrebare care să ne cucerească:
Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu braţele pline de grădini cu flori şi tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea, urechile-mi aud freamătul sufletului tău ca o pădure de zadă, trupul meu aleargă odată cu trupul tău pe miriştile soarelui şi te locuieşte fără chirie. Spune-mi dacă totul este o poveste şi tu eşti cea din copilăria mea, de la marginea orizontului unde râuri de cleştar îşi aşteptau cai înaripaţi să se adape. Unul din căpriori aş fi putut fi eu ca să nu zic cerb când tu treceai pe poteca asfinţitului spre casa cu stâlpii de lemn ciopliţi în inima unui popor care nu-şi recunoştea arta. Şi acum păstrez poza aceea cu fulminantele tale treceri călare pe un cal roib, prin ierburile înalte spre podul de piatră căruia îi stăteau de strajă păduri de liliac înflorit, lângă un câmp de narcise. Dar dincolo de toate acestea, braţele tale arcuite m-au cuprins pentru prima dată, mi-au lăsat legătura cu acele frângii nepieritoare care-mi cuprind inima şi pieptul în strânsoarea minunată ce nu se uită. Nu pot să cred că totul a fost real şi lumea în care mă mişc mi se pare o forfotă dezarticulată fără minunea care ar fi putut să continue. Lumea în care se umple sufletul cu trăiri nu ne desparte de amintiri, imagini şi persoane dragi, ele cu timpul se estompează şi devin ca un văl aşezat peste ochii noştri gata să vadă dincolo de realitatea prezentă. Ei fotografiază realitatea din trecut plină de întâmplări, o redau în gând cu aceeaşi acurateţe, ba mai mult o încarcă cu un fel de nostalgie care exacerbează frumosul şi-l fac prezent cu o undă de duioşie şi înţelegere. De aceea orice clipă simţită face parte din zestrea noastră lăuntrică şi capătă o aură de lumină ce se varsă ca o lacrimă peste timpul trecut, îl înfăşoară în purpură fină. Acum sau niciodată cuvintele îşi caută rostul pentru a strânge şi păstra filonul de aur al iubirii noastre, de mă întreb cum am putea vieţui fără acestă iubire care musteşte prin toţi porii şi-şi caută astâmpărul şi echilibrul în persoana de lângă noi. Sigur convergenţele şi divergenţele au curbele lor de întâlnire şi despărţire, au ca axă iubirea şi prietenia statornicită. Nimeni nu ne poate îndepărta de la calea dumnezeiască a cuvântului prin iubire şi simţire a aproapelui cel mai legat de inimă şi suflet. Iubindu-ne între noi îl vom iubi şi pe Dumnezeul nostru. Dimineţile dăruite aşteaptă cu bucurie răsăritul soarelui, nu numai pe pământ ci şi în suflete. Şi ce poate fi mai minunat decât o rază dătătoare de lumină şi încredere chiar şi atunci când cerul este acoperit de nori şi se prefigurează o furtună. Întotdeauna după furtună se limpezesc apele şi gândurile oamenilor, fiecare capătă un alt imbold în realizarea activităţii. Tenebrele se ascund şi suflul muncii şi al creaţiei îmbracă valenţe noi, se valorizează ideile şi conceptele profunde, arta cuvântului împreună cu celelalte arte îşi dau mâna şi apropie copia creaţiei omului cât mai mult de creaţia perfectă a naturii. Credinţa îşi adaugă şi ea dimensiunea aceea înalt umană de dragoste şi apropiere faţă de noi înşine şi prin aceasta faţă de Dumnezeu. Lumea se zbate în aceeaşi paradigmă a înţelegerii de sine împreună cu scopul şi sensul aspiraţiei sale spre găsirea locului pe care să-l ocupe în spaţiul şi timpul destinat. Caută permanent resursele care pot izvorî din interior şi posibilităţile de folosire intensivă a celor existente în exterior, fără să fie afectat datul naturii de a se regenara singură. Atmosfera în care ne naştem, ne formează şi educă în spiritul tradiţiei şi moştenirii culturale specifice, ne înscrie în spirala evoluţiei fizice şi spirituale, al adăugării la datul preexistent al destinului sau sorţii, al câştigului dobândit prin expierenţă şi învăţare a cunoştinţelor strict necesare ori superioare, a perceperii conştiinţei de sine şi a rolului şi locului la care trebuie să aspiri în societate. Omul nu se confruntă cu natura ci se integrează-n ea şi se situează într-un univers al său care-l plasează-n universul mare, infinit. E ca şi cum ai spune că infinitul mic existent în noi se distribuie în infinitul mare. Poezia este un mod inefabil de a reflecta sentimentele şi trăirile omeneşti şi a le transmite prin scris, cu tot ce înseamnă forma cuprinderii lor în cuvânt şi prin rostire ori citire, comunicate către ceilalţi semeni care au cultura şi sufletul deschis pentru formele cele mai înalte de percepere a realităţii transfigurate în forme sensibile ale artei cuvântului. Prin poezie ca şi prin celelalte arte fără excepţie căpătăm deprinderile înfrumuseţării noastre ca spirit, ne apropiem de inepuizabilele posibilităţi de creaţie ale demiurgului şi ele devin hrana noastră binecuvântată. Nimeni nu trebuie să ignore oferta de a se clădi pe sine după legile naturale ale creaţiei divine şi lucrarea devine opera sa.
„Prin unire cresc lucrurile mici, prin dezbinare se prăbuşesc cele mai mari”
