Corneliu NEAGU: Rimele

RIMELE

În clipele de lungă insomnie,
când ielele se-adună la izvor,
din geana obosită-a unui nor
curg rimele pe coala de hârtie.
Ca să ajungă-n strofe elevate,
aleargă către vârful de condei,
însă, pierdut prin falsele idei,
poetul le alungă pe-apucate.

In gândurile sale răvăşite,
de neuitări ce vin neîntrerupt,
se lasă pradă unui dor corupt
din amintiri ţesute cu ispite.
Sedus apoi de clipele rebele,
găseşe-ndată tainicul motiv
să pună rime într-un portativ
ce apărea pe brâul dintre stele.

O muzică celestă de iubire
se-aude din poemul terminat,
prin amintiri poetul, încurcat,
îşi caută bemolii în neştire.

———————————————–

Corneliu NEAGU

18 ianuarie, 2019

Anatol COVALI: Cum ?

Cum ?

 

Cum să ningă norii când privirea mea
îi alintă plină de-ncântare,
când vede cum fulgii jucăuşi de nea
n-au curajul să mă împresoare ?

Cum să vină gerul clănţănind din dinţi,
plin de îndârjire şi de ură,
când ştie că-n minte am gânduri fierbinţi,
iar în suflet primăvară pură ?

Cum să-mi biciuiască crivăţul hain
trupul bântuit de forţe stranii,
când pline de visuri către mine vin
clipe noi care-mi preschimbă anii ?

Cum să-mi fie teamă că printre nămeţi
am să rătăcesc pentru o vreme,
când simt că în mine un puhoi de vieţi
nu-ncetează-n ele să mă cheme ?

————————————–

Anatol COVALI

București

18 ianuarie 2019

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: Mi-e dor de zei

Mi-e dor de zei

Melancolia iarăşi mă apasă
Cobor în mine şi nu e de ajuns
Mi-e dor de zeii versului romantic
De toţi aceia ce eul mi-au străpuns.

Alecsandri mi-a dat parfum de slove,
Grădini de vis cu rime înflorate,
Un Căpitan de plai, multe Chiriţe
Pe Toma Alimoş, integritate.

,,Flămând şi gol, făr’ adăpost” şi stare
Cojbuc, prin vers m-a ţintuit de glie,
M-a învăţat cum să-mi iubesc pământul
Pe care-l moştenim de-o veşnicie.

Baudelaire m-a învăţat ce e morbidul,
Cum doarme-n fiecare dintre semeni,
Pe ,,Lethe” mi-a lăsat-o ca o pildă
De dragoste-ngheţată între oameni.

Bacovia, cu-al lui „amor de plumb”,
Mergând singur prin ploaie meditând,
Şi stand pe scânduri ude, așteptând
Chiar şi decembre-le din când în când,
Tot auzind materia plângând,
Iar plumburiul țâșnind din pământ,
Mi-a explicat că până și tristețea
Reverberează-n suflet şi-n cuvânt.

Esenin, doar „crâng părăginit de loc”
Ce la femei și vodcă da năvală,
Cu stihu-i plin de sănii și zăpadă
Mi-a poleit destinul cu sfială.

Cu Eminescu m-am născut în suflet,
„Glossa” m-a strecurat printre ciulini ,
Scrisorile mi-au dat filozofia,
Călin și codrul, m-au scuturat de spini.
„Luceafărul” mi-a străbătut neantul,
La stele am ajuns pân’ să răsară ,
La malul mării îl aștept continuu
Să ne-ngropăm în valuri într-o doară.

Nichita mi-e profesor la română,
Prin el cuvântul are noi valențe,
Cel trist devine mare bucurie,
Cel vesel mă întoarce în tristețe
Și-apoi mă retrimite-n depărtare
Spre zări nedefinite și nescrise,
Mă poartă-n infinit pe o cărare
Plină de ştersături în manuscrise.

Mi-e dor de toți, de Blaga, Minulescu,
De pana lor din care versul curge
Mi-e dor de-aceste suflete nestinse,
De geniul lor cu haruri demiurge.

––––––––––

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

17 ianuarie 2019

 

Vasile COMAN: Ursitoarea

Ursitoarea

 

Mai lasă-mă – e o rugăminte
Dar nu am unde să mă ascund
Și-mi simt scânteia, Doamne Sfinte,
Ce-mi licăre pe-al meu mormânt.

Din fragedă copilărie,
Am navigat printre tristeți
O ursitoare în pruncie
M-a împietrit între nămeți.

Eu nu ți-aș cere, Șef Olar,
Să împărățesc pământul,
Mai lasă-mă, o zi măcar,
Să simt cum bate vântul.

Sub tâmpla plină de încercări,
Aveam atâtea vise,
Le creionam pe-albastre zări,
Zburam cu aripi întinse.

Și nu te judec, cine sunt?!
De steaua-mi căzătoare,
În umbra sfântului pământ,
Mai vreau o ursitoare.

Să mă scufunde-n fericire
Din fragedă pruncie,
Să beau paharul de iubire,
Așa mă rog să-mi fie.

                           16 ianuarie 2016, Ploiești

——————————–

Vasile COMAN

Alina CRISTIAN: ,,Cobzarul”

,,Cobzarul”

 

Să-mi cânți, cobzar, în astă seară
Să-mi cânți, numai de bine;
Eliberează struna ta, poartă spre nemurire
Să-mi cânți, de dragoste și dor
De visuri ferecate…
Să-mi picur jalea pe arcuș,
Pe strunele-ți uzate.
Să-mbraţişez un cer-cărbune,
Ca ochii ce mă cheamă…
Să-mi cânţi, cobzar, fără oprire
Să-mi cânți, iar, astă seară.
Când stelele se vor urca
Și-or săruta iar luna,
Să lași o lacrimă de-a mea,
Să-ți şlefuiască struna.
Să-ți beau cântarea în pahar,
S-o sorb ca pe-o iubire,
Căci cobza ta e un balsam,
Când inima îți plânge.

–––––––––––

Alina CRISTIAN

17 ianuarie 2019

 

Dan MORARU: Dă-mi inima înapoi

Dă-mi inima înapoi

 

Rămas în noapte, fără zori,
Privesc spre cer și văd doar nori,
Apare-n zare-o luminiță,
Se stinge înspre-a mea ființă…

Și nu mai simt acum nimic,
Nici nu mai pot să mă ridic,
Rămân căzut din sentimente,
Nu știu urca acele trepte…

Renunț, nu vreau să mai încerc,
Rămâne inima… eu plec,
Mai fac un pas spre depărtare
Și aș zâmbi… dar totuși doare.

Plecat din noi, pierdut prin ploi,
Târând genunchii prin noroi,
Cu degetele tremurând
Tot căutând al vieții trup…

Mă-mpiedic de o floare rară
Ce doar zâmbește iarnă, vară,
Cu rădăcina în noroi
Se bucură de-acele ploi…

Și-acum încerc să mă ridic,
Să înțeleg, să îmi explic,
De ce n-ai scris în tine noi…
Mă-ntorc… dă-mi inima-napoi…

—————————

Dan MORARU

17 ianuarie 2019

Elena NEAGU: Nu te-am uitat

Nu te-am uitat

„Oamenii ar trebui să învețe întâi să fie fericiți,

                                                apoi să învețe să fie puternici.” – Micaela Gherman

 

Nu te-am uitat,
dar se făcuse noapte cu cerul
vitregit de stele,
m-ai fi uitat în întuneric,
cu toate lacrimile mele.
Nu te-am uitat,
dar se făcuse frig
și clipa îmi înghețase-n piept…
era în mine’ atâta viscol
să pot de dor să mai aștept…
N-am să te uit,
cum n-am să uit nici drumul sării,
zidit de tine între noi,
nici mugurii-nghețați pe crengi,
nici plânsul meu ,durut în ploi…
Nu te-oi uita,
cum nu uit toamna
și lacrima-mi nu seacă
și viforul câinesc aciuiat în gând
și nici cocorii care pleacă
și nu se mai întorc
curând…

––––––––-

Elena NEAGU

16 ianuarie 2019

 

Ioana CONDURARU: Diamantele iubirii

Diamantele iubirii

 

Diamantele iubirii,
Le găsesc în ochii tăi
Când mă-nvâlui, doar știi bine,
În suave flori de tei
Și din vorba învolburată,
Adun toată spuma mării,
Ce de tine revărsată,
Vrea să-mi dea liniștea serii.
Mă alini moale, suav
De vezi lacrima pe geană,
Dăruindu-mi din răgaz,
O imensă îngăduială
Și strângându-mă candid,
Simt în tine universul,
Cum, din astre-a dăruit,
În sufletu-ți cald, frumosul.
Suntem noi pictați de vreme,
Cuprinși într-un curcubeu
Iar la clipa Învierii,
Fi-vom veșnic amândoi
Căci prin soartă,
În sceptr pus-am
Jurămintele iubirii
Și lăsăm în noi să fie,
Dulcea viață a izbăvirii.

———————————-

Ioana CONDURARU

17 ianuarie 2019

Imagine: sursa internet

Elena BUICĂ: Vorbind despre prietenie

Pornesc de la ideea că prietenia este şi va rămâne o coordonată existenţială a omului, indiferent de vârstă sau de timp. Deși nu mai avem timp ca altădată nici pentru prietenie, nici pentru iubire, nici pentru noi ca să mai stăm de vorbă pe îndelete cu  noi înșine, totuși nu putem renunța la aceste valori profund umane. Prietenia, fiind, în primul rând, o stare de afinitate, ne îndeamnă să ne căutăm semeni aflați pe aceeaşi lungime de undă cu noi, cu orizonturi comune și care aspiră și gândesc asemănător cu noi.

Nu putem altfel, fiindcă ne naștem cu nevoia de comunicare și ne simțim bine unii în prezența altora, ne face plăcere să schimbăm impresii, să ascultăm părerile altora și să ne spunem propriile păreri. Simțim nevoia să ne împărtășim bucuriile și necazurile unii altora, ne bucurăm să primim afecțiune și în același timp să dăruim. Lipsa comunicării între oameni, izolarea, e un dezastru, era una dintre cele mai drastice pedepse în pușcăriile comuniste.

În ceea ce mă privește, eu cred că m-am născut cu vocația prieteniei. Cu prietenii mă simt ca în mijlocul altei familii. Mă regăsesc cu bucurie în aforismul clasic al filosofului francez Michel de Montaigne: „În prietenie simţi o căldură generală şi universală, domoală, totuşi egală sieşi, o căldură constantă şi aşezată, numai dulceaţă şi netezime, în care nu găseşti nimic aspru sau zguduitor.” Nu mai trăim ca pe vremea filosofului Michel de Montaigne (1533 – 1592), căci astăzi, viteza cu care  evoluează mijloacele tehnice, mai ales cele din domeniul comunicării – internet, laptop, mass-media, telefoane mobile deosebit de complexe – a determinat multe schimbări în relațiile interumane, inclusiv în relațiile de prietenie. Dar indiferent de epoca în care trăim, scânteia Dumnezeiască sădită în om rămâne aceeași. Eu rămân statornică în convingerea că viața ne aduce prieteni ca să nu fim singuri, că ea ne învață să fim mai toleranți, mai buni, mai fericiți, mai dedicați, ne învață să prețuim mai mult viața și oamenii cu toate limitele lor. Nu trebuie să ne pierdem încrederea nici chiar atunci când suntem nevoiți să înghițim nedrept și pe neașteptate paharul amar ce ni-l întind întorsăturile dureroaselor ingratitudini.

Indiferent ce formă îmbracă prietenia de-a lungul timpului, ea rămâne în esență o afecțiune care dă puls vieții și o înfrumusețează. Dorința de a dărui și de a primi afecțiune o întâlnim adesea și la alte viețuitoare de pe acest pământ, Facebook-ul abundă de imagini pe această temă și privindu-le, simțim că ni se încălzește inima. Știu că  există șioameni care trăiesc fără relații de prietenie,  dar  știu despre mine că sunt tocmai pe partea cealaltă. Chiar dacă Facebook-ul lărgește mult spectrul prieteniilor,  pentru mine prietenia de felul acesta rămâne mai la suprafață. Eu simt pe fiecare prieten în parte ca pe un alter ego al meu. O prietenă a făcut o remarcă: «Aveți vocația prieteniei, și chiar vă simțiți în largul dvs. când sunteți între prieteni. Eu cred că vă și reîncărcați, vă înveseliți, dați și primiți energie, rezonați și în funcție de ceilalți, lângă care sunteți».

Sosită de curând din România,  îmi stăruie în minte frumusețea, căldura și noblețea acestui sentiment trăit în toată strălucirea sa în vizitele pe care le-am făcut în țară în fiecare an și continuate apoi la telefon și pe internet. Ei mi-au uns sufletul cu calda și statornica lor prietenie. Vorbesc de o prietenie în sensul veritabil și demn al cuvântului, prietenie născută din confluenţe valorice, dintr-un atașament care nu se schimbă peste noapte, în  raport de jocurile de culise, o prietenie cernută prin sita anilor. Au rămas în lumină chiar și unele prietenii ale celor care s-au înălțat în zarea cea albastră. Am totuși convingerea că și de acolo ei ne învăluie cu calda lor prietenie, cu încredere și delicatețe. Am prieteni peste tot în lume, în Canada, Austria, Spania etc., pe care îi păstrez în buzunarul   inimii,  dar prietenia cu cei din țară mi se pare mai specială. Prin prietenia cu ei trăiesc în spațiul sentimentului că mă aflu încă „acasă”. Ei m-au făcut să cred că, de mi se întâmplă să alunec, nu sunt singură, așa cum mi s-a dovedit în ultima vizită făcută în  acest an, 2018,  în România.

Am avut ghinionul să-mi iasă în cale  probleme serioase de sănătate. Norocul meu a fost că mi-au sărit în ajutor prietenii mei dăruiți cu inima de aur. Au prins foc cu gura și m-au scos din primejdie sau din situații mai greu de străbătut. O altă dovadă a fost la cele două lansări de carte, una la Alexandria și alta la București. Mă clătinam pe picioare, dar prietenii mei au făcut ca totul să se desfășoare cu bine și chiar plăcut. Îmi tot caut cuvintele potrivite pentru a le mulțumi și nici până acum nu am ajuns la ele.

Prietenia constantă mi-a adus în această vară și bucuria de a retrăi o etapă din viața mea în care prieteniile și iubirile de odinioară păreau rupte din Rai. Asta s-a datorat reîntâlnirii după o jumătate de veac cu un fost coleg de facultate. Reîntâlnirea cu acest prieten a făcut ca o armată de gânduri și valuri de emoții să mă trimită în câmpurile de sensibilitate ale vremurilor încărcate cu elan înălțător. A avut forța scufundării în universul pe care mersul vieții ne obligă să îl părăsim cel mai adesea nebăgând de seamă.

Revenind la zilele de acum, de aproape sau de la distanță, pe toți prietenii mei îi învălui cu căldura inimii, iar celorde « acasă » le închin un gând curat pentru raza de soare pe care am luat-o cu mine în Canada.

––––––

Elena BUICĂ

Pickering, Toronto, Canada  

17 ianuarie 2019      

 

 

Zenovia PRIBOI: Dac-aș putea…

Dac-aș putea…

 

Dac-aș putea timpul s-opresc
și o secundă să-i răpesc…
Secunda mea de fericire
la piept aș strânge-o cu uimire!
Aș înveli-o-ntr-o petală
de trandafir presat din vară,
aș săruta-o-apoi încet,
și aș păstra-o-ntr-un caiet!
Într-un caiet de poezii
pe care tu nici nu le știi!

De-aș fi a timpului stăpână,
să îl întorc… ș-apoi de mână
să ne plimbăm prin el un pic,
să-ți spun să nu regreți nimic…
Căci nu contează cât trăiești
în ani și clipe pământești!
Mai mult contează amintirea
ce-o lași în urmă… și iubirea
cu care umpli suflete,
pe chipuri să pui zâmbete!

De-aș fi stăpâna clipelor,
de tine-acum nu mi-ar fi dor,
căci lângă mine-ai sta o viață…
Nu m-aș trezi de dimineață
rememorând aceleași vise,
de parcă nu mi-ar fi permise
clipe reale… doar durere…
de parcă gândurile mele
create-au fost doar pentru tine,
să-mi fii mereu în amintire!

––––––––

Zenovia PRIBOI

17 ianuarie 2019