Glasul clipelor mele ucise. Cuvintele înghețate de ploi târzii, cuvintele abandonate pe obosita peniță a timpului, rămân suspendate pe o margine de gând și așteaptă clipa când își vor lua iarăși zborul. Visele-mi ning trăiri neîntâlnite și fericiri imposibile. Târziu am înțeles că doar în ale mele visuri și gânduri nimeni și nimic nu mă poate răni, că ele sunt refugiile mele din calea urâciunilor vieții, pitite după un paravan ridicat între mine și lume. Doar pe tărâmul lor sunt eu, adevărata eu. Doar acolo mă regăsesc învăluită în liniște, învăluită de fericire. Nici măcar frumusețea iernii nu mă poate răpi din îmbrățișarea lor. Nici fermecătorul dans al fulgilor golași, nici simfonia iernii ce-mi cântă la fereastră pictând cu notele sale flori de gheață pe geamuri.
Visele. Așezate și frumos ordonate, parfumate și mult prea cuminți, mă așteaptă seară de seară să le răsfoiesc paginile colorate de timp. Mângâierea lor catifelată, sărutul lor plin de nectarul zeilor, privirea lor flămândă de iubire mă amețesc și mă ademenesc mereu. Fugim mână în mână de urâciunile vieții, colorăm curcubeele și sărutăm soarele, atingem zenitul și devenim sublim poem cu mireasmă de magnolii. Zorii de zi le risipesc și le adună iar în cufărul cu zestre al sufletului meu.
Gândurile. Profunde, uneori cu aromă de galbeni trandafiri sau îmbrăcate în petale de iasomie, uneori amare de dulci sau pline de neliniști liniștitoare… cuminți sau obraznice, tăcute sau gălăgioase, însorite sau înzăpezite, îmi dau sens vieții și putere de a mai face un pas.
Vis și gând….și eu.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

26 ianuarie 2019