George PETROVAI: ÎN URBEA NOASTRĂ MURIBUNDĂ, UNDE GUNOAIELE ABUNDĂ

Noul an i-a „fericit” pe sigheteni cu neridicarea gunoaielor, așa că timp de patru săptămâni, municipiul dintre ape (și unde apa potabilă, furnizată și taxată de societatea „Vital”, este cea mai scumpă dintr-o bună parte a Ardealului), municipiul Sighetu Marmației, prin urmare, a devenit resemnatul captiv al tomberoanelor și sacilor de plastic, ce zac – doldora de deșeuri – în fața porților (neclintite în această perioadă de pomină, respectivele recipiente sunt atinse de proprietari doar pentru a fi și mai zdravăn burdușite cu resturile zilnice al civilizației familiale!) și care în acest chip nesănătos și inestetic înfruntă intemperiile iernii.

Și încă-i bine că toată această halimă se petrece acuma, în sezonul rece, când gerul le dă peste bot microbilor și când zăpada acoperă cu generosul ei lințoliu o bună parte din agresiva mizerie a urbei noastre. Că de era cald, autoritățile locale (Primăria, Consiliul municipal) tot așa ar fi procedat, adică ar fi dat cu zel politico-nemernic din colț în colț, astfel condamnându-i pe sighetenii ce i-au ales, ca – pe lângă extrem de necușera pandemie și nevolnicul nostru sistem de sănătate – să facă față și eventualelor epidemii provocate de mulțimea focarelor de infecție…

Acuma, ca lucrurile să fie cât se poate de clare pentru locuitorii de pe aceste meleaguri și de mai departe, se impune următoarea precizare: Nu societatea de salubrizare „Herodot” este vinovată de această nenorocită situație (din câte am aflat pe internet, la un moment dat respectiva societate s-a arătat dispusă să suporte diferența de preț generată de transport și depozitarea gunoiului sighetean în groapa ecologică a orădenilor), ci autoritățile locale menționate mai sus! Și iată de ce. Criza depozitării gunoiului în zonă datează de câțiva ani, mai exact de când a fost pronunțată de instanță definitiva sentință de închidere a fostei gropi de la Teplița, cartierul Cămara.

Și iac-așa fostul primar Horia Scubli, „părintele” faimosului cui din centrul urbei, precum și fostul Consiliu municipal au avut la dispoziție vreo doi ani ca să găsească/să demareze o soluție stabilă și de lungă durată întru eliminarea acestei probleme, deopotrivă stringentă, agasantă și penibilă pentru absolut toți sighetenii, nicidecum să tot tărăgăneze lucrurile și să se ascundă după deget, fie prin ridicole improvizații, fie prin rezolvări de scurtă durată sau chiar de moment. Firește că într-o atare onorabilă și responsabilă variantă, astăzi era mult mai lesne atât pentru primarul pesedist Vasile Moldovan, cât și pentru noul Consiliu.

          Continue reading „George PETROVAI: ÎN URBEA NOASTRĂ MURIBUNDĂ, UNDE GUNOAIELE ABUNDĂ” →

Nicholas DIMA: VASILE PUȘCAȘ – PHILIP E. MOSELY DESPRE TRANSILVANIA ȘI BASARABIA

Vasile Pușcaș

Philip E. Mosely despre Transilvania si Basarabia

Editura Scoala Ardeleana, Cluj-Napoca, 2017

 

Cartea cunoscutului istoric Clujean Vasile Puşcaş intitulată „Philip E. Mosely despre Transilvania şi Basarabia” reprezintă un bine-meritat aport la cunoaşterea politologului Philip Mosely şi a preocupărilor sale. Savantul american a studiat în România interbelică, a ajuns un foarte bun cunoscător al Europei de Est, şi a devenit prieten al României. Este însă important de menţionat de la început că Mosely a susţinut interesele româneşti deoarece s-a convins personal de justeţea cauzei ţării noastre. Profesorul Puşcaş dedica cea mai mare parte a cărţii sale vieţii şi activităţii omului de ştiinţă Mosely şi pentru edificare reproduce o parte din articolele savantului american despre România.

Mosely a fost istoric, profesor, sociolog, politolog şi diplomat, calităţi în care şi-a pus în practică cunoştinţele şi prin care a influenţat politica Statelor Unite faţă de România, Rusia şi Europa de Est. El şi-a făcut datoria de om de ştiinţă cu o exigentă şi imparţialitate demnă de toată admiraţia. Şi subliniez că nu e deloc uşor să transformi cunoştinţele academice în negocieri diplomatice şi apoi în decizii politice. Şi totuşi, în măsura posibilului, Philip Mosely a reuşit.

În ce priveşte drepturile României asupra Transilvaniei şi Basarabiei savantul american a scos în evidenţă în mod raţional şi obiectiv argumente istorice, etnice, economice şi geopolitice care toate au pledat în favoarea ţării noastre. Meritul lui Vasile Puşcaş constă în documentaţia pe care a adunat-o şi studiat-o şi care oferă cititorilor dovezi irefutabile că „Romania Mare” a fost total îndrituita şi ne aparţine.

În perioada interbelică, tânărul Mosely a făcut parte din echipa de cercetări a cunoscutului sociolog Dimitire Gusti şi a avut prilejul să viziteze toate provinciile României. Aici a luat contact nemijlocit cu oameni de ştiinţă, cu lideri politici şi cu oameni de rând din toată ţara. El îl admira fără rezerve pe savantul Dimitrie Gusti şi îi apreciază metodele de lucru şi obiectivele pe care le urmărea. Mosely înţelege din munca pe teren a sociologului roman legătura organică dintre studii academice şi aplicaţii practice. Această înţelegere îI va ghida tot restul vieţii în America. Iată un citat din Gusti, apreciat şi preluat de Mosely şi redat în carte: „Viaţa în sine înseamnă atât de puţin, dacă nu este trăită curajos, adică nu este închinata unei mari cauze. Să ne închinăm viaţa noastră ţării şi, că oameni de ştiinţă, să descoperim îndreptările pe care trebue să le ia şi mijlocele prin care trebue să ajungă la cel mai mare bine.” (pagina 44) Într-adevăr, studiile academice sunt pe deplin împlinite atunci când dau şi roade practice. Este ceace a învăţat viitorul savant Mosely din studiile sale în ţara noastră şi ceace l-a ghidat atunci când a trecut de la catedră la diplomaţie şi politică.

Cartea profesorului Puşcaş se concentrează pe probleme internaţionale legate de Transilvania şi Basarabia de la Primul Război Mondial până în perioada războiului rece. Aflăm, de exemplu cât de minuţioase şi de complexe au fost studiile şi negocierile cu privire la trasarea frontierei Romano-Ungare. În opinia lui Mosely varianta finală la care s-a ajuns a fost singura posibilă şi viabilă.

Pierderile teritoriale ale României din 1940 au fost deplânse de romani, de ziarişti străini, şi de Philip Mosely care între timp devenise diplomat. În 1940 România era în doliu, scria ziaristul American Robert John care la acea vreme se afla la Bucureşti (p. 59). Istoricul Nicolae Iorga afirma că pierderea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei reprezenta o „catastrofă unică în istoria lumii.” (p. 57) Omul politic Iuliu Maniu atrăgea atenţia că după pierderea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei, România se afla „inaintei unei catastrofe ale cărei urmări nici nu le putem prevede.” (p. 57) Mosely a fost şi el indignat de acele dictate, a apărat drepturile României, şi a scris în presă Americană atât despre Transilvania („Transylvania Partitioned”) cât şi despre Basarabia („Is Bessarabia Next ?”)

În timpul războiului s-a pus din nou problema împărţirii Transilvaniei ori a organizării unei eventuale zone autonome a ţinutului secuesc. Mosely a respins ambele idei cu argumente logice. În studiul său „Transilvania Imparta”, publicat în revistă Foreign Affairs în Octombrie 1940, el afirmă că din experienţa sa personală reiese că nici maghiarii şi nici germanii pe care i-a cunoscut în Transilvania nu vedeau vreun beneficiu al autonomiei. (p. 284) Şi autorul cărţii, Vasile Puşcaş concluzionează: „Mosely şi-a folosit cunoştinţele istorice şi sociologice pentru a arăta, cu mijloacele savantului, realităţile despre Transilvania şi Basarabia. Iar în perioada celui de al Doilea Război Mondial a stat pe calea adevărului ştiinţific şi a sprijinit România.” (p. 194)

Şi totuşi, Vasile Puşcaş menţionează că Mosely: „nu vedea posibilă eliminarea iredetismului unguresc atâta vreme cât se continua cu plângerile şi pretenţiile secuilor. Expertul American considera că eliminarea acelui obstacol depindea de voinţă şi reformele politice, sociale şi administrative din Ungaria şi România” (p. 93) Mosely a avut dreptate. Iredentismul maghiar nu a dispărut pentru că în timp ce România a făcut reformele necesare pentru satisfacerea doleanţelor minorităţii maghiare, Budapesta şi-a continuat mentalitatea şi politica iredentistă.

Continue reading „Nicholas DIMA: VASILE PUȘCAȘ – PHILIP E. MOSELY DESPRE TRANSILVANIA ȘI BASARABIA” →

Elena BUICĂ: OMAGIU UNEI PRIETENE DRAGI, LENUȚA BALAURU

(La parastasul de 40 de zile)

 

 

Aceste cuvinte, spuse și în numele vecinei și prietenei ei, Culina Buică, ar fi trebuit rostite la căpătâiul Lenuței Balauru înainte de a pleca pe drumul fără întoarcere, dar distanța mare între Canada și Țigănești (Teleorman) ne-a pus piedici. Ne-a luat prin surprindere trecerea la cele veșnice a Lenuței, chiar dacă știm că nimeni nu cunoaște momentul când ne apropiem de marginea nemărginirii. Dumnezeu cheamă la El duhul pe care i l-a dat omului atunci când acesta și-a terminat rostul pentru care a fost trimis pe pământ.

Despre viața Lenuței, ca și a fiecărui om, se poate scrie un roman întreg, dar am ales să o prezint în câteva rânduri, așa cum am văzut-o eu în vizitele scurte făcute în Țigănești și din ceea ce mi-a mai spus Culina. Mă voi referi la felul cum a gândit, cum a văzut lumea, felul cum emitea judecăți de valoare, acea adâncă esență a noastră.

În anii 2004 și 2005, venind din Canada, am ajuns și în Țigănești doar pentru câte o săptămână. Alergam fără zăbavă prin comună să culeg date pentru monografia în lucru despre Țigănești, „Gând purtat de dor”. Afară de profesorul de istorie, Florian Cremenaru, nimeni nu mi-a furnizat informații atât de multe și de substanțiale ca Lenuța Balauru. Atunci am remarcat multe dintre trăsăturile ei care s-au conturat tot mai bine în următorii ani.

Prima trăsătură remarcată a fost o inteligență vie, această calitate considerată regina tuturor aptitudinilor umane. Inteligența a ajutat-o să-și pună în valoare personalitatea. Și această inteligență era dublată de înţelepciune, o altă trăsătură considerată drept cea mai profundă carte tipărită în adâncimile fiinţei umane.

Aceste calități s-au alăturat altor însușiri: capacitatea de a înțelege ușor și corect marile întrebări existențiale, de a reduce la esență aspectele complicate ale vieții și de a rezolva probleme pe baza cunoștințelor acumulate. Pe aceste trăsături punea Lenuța preț. Când Florian a ajuns în clasa întâi la școală, Lenuța s-a adresat învățătorului: „Nu  mă  interesează  notele,  nici purtarea, vreau să știu, îi  merge mintea? Îi merge, i-a răspuns. Mulțumesc, să trăiți!”

Aceste daruri cu care a fost înzestrată de Dumnezeu au ajutat-o să se ridice de la condiții de viață foarte modeste, pe trepte cu alte valori sociale. Fără acest salt al ei, viața familiei Balauru ar fi fost cu totul altfel. Ea a transmis, pe cale genetică, dar și prin educație, copiilor și nepoților, acea forță de a urca tot mai sus, încât astăzi numele lor au ecou. Ei recunosc sau nu, dar e evident că multe dintre trăsăturile ei le-a imprimat și urmașilor. Fiii și nepoții, cu toții se disting prin ceea ce fac și gândesc. Evident că fiecare s-a construit pe sine după propria sa capacitate, dar nu singur. Fiecare a fost sprijinit de școală, de mediul înconjurător, de oamenii din mijlocul cărora s-au ridicat, de șansa ieșită în cale cu noroc, iar toate acestea s-au clădit, pe lângă moștenirea genetică, pe educația părinților, în special a mamei.

Mi-amintesc cum odată îmi spunea: „S-a întâmplat să am o neînțelegere cu copiii mei și s-a iscat cearta. Lor li se părea că eu nu mai gândesc bine, că am rămas în urmă. Le-am răspuns cu frumosul: uite, așa proastă cum sunt eu, dar am făcut și am crescut doi băieți deștepți care au ajuns cineva în viața lor. Să-i fi văzut cum au scăzut tonul și au încheiat discuția având lumină pe față”. Auzind-o, am meditat atunci, ca și în alte dăți, la moștenirea de înțelepciune strecurată din veacuri de la moșii și strămoșii noștri.

Viața Lenuței Balauru s-a scurs așa cum e dat firii omenești, cu urcușuri și coborâșuri, cu lumini și umbre, cu bune și rele, dar a avut înțelepciunea ca, la urcușuri, să pășească cu atenție și, la coborâșuri, să pună frâna, multe din ceea ce a întreprins reușindu-i cu succes. A devenit o voce distinctă mai ales ca președintă, timp de șapte ani, la CAP Țigănești. A fost un om de succes și a lăsat în urma sa un nume care va dăinui în timp. Năvalnica apă curgătoare a timpului nu va stinge curând candela amintirii Lenuței Balauru, mai ales atâta timp cât vor trăi cei care au cunoscut-o, dar și prin chipul ilustrat în monografia comunei Țigănești, care  va dăinui cât timp vor fi oameni  pe pamânt.

Continue reading „Elena BUICĂ: OMAGIU UNEI PRIETENE DRAGI, LENUȚA BALAURU” →

Vavila POPOVICI: LUPTA PENTRU DREPTATE ȘI ADEVĂR

„Adevărul iese la iveală cu timpul.”

– Seneca

   Din timpurile cele mai vechi, gânditorii au analizat problema dreptății și adevărului. Au văzut că oamenii de-a lungul timpului au idei noi, scopuri diferite, condiții de viață diferite, că toate aceste probleme, deloc ușoare, depind de moralitatea societății, iar politica se ocupă de definirea lor.

   Dreptatea este una dintre virtuțile importante ale omului, cu care el poate deosebi binele de rău. Cu ajutorul dreptății se pot soluționa contradicțiile existete sau unele noi apărute, deoarce ea, dreptatea, se măsoară în raport cu anumite norme morale sau juridice care exprimă reguli comportamentale bazate pe anumite valori. Drumul ei este cel al victoriei binelui care se dobândește greu de cele mai multe ori.

   Există o dreptate omenească și una Dumnezeiască. Dacă cea Dumnezeiască este neschimbătoare, cea omenească s-a dovedit a fi schimbătoare. Oamenii se contrazic între ei, contrazicându-și uneori propria conștiință; se prefac folosind minciuni care îi pot ajuta să dobândească ceva material, bani sau putere. Când sunt prinși cu minciuna, ei pot motiva că nu au stăruit suficient asupra problemei, adică asupra afirmației anterioare. Aceasta poate fi un adevăr, dar poate fi și o minciună. Adevăr este când nu ai cunoscut datele problemei în amănunt și ai emis o eroare prin care ai făcut o nedreptate unui alt om sau unei colectivități. Dar când ai făcut-o intenționat, spre folosul tău – ai mințit, ai pângărit dreptatea.

   Nedreptatea poate fi făcută sub masca unei așa numite dreptăți, ascunzând sentimentul vădit al urii și al răzbunării. Înseamnă voință de putere pentru a-ți realiza ambițiile folosind cuvinte, discursuri, gesturi și o judecată fără conștiință morală.

   Esențial este ca omul să creadă în dreptate și să lupte pentru ea. Dreptatea nu inspiră teamă, ci curaj, pe când nedreptatea te poate înspăimânta, timora și chiar distruge sufletește. Și cel care a suferit nedreptatea pierde uneori acea căldură sufletească care a avut la bază încrederea, demnitatea, voința și conștiința.

   S-a văzut de curând un gest ambițios de răzbunare care a antrenat alte multe persoane „slabe de înger” (caractere slabe, lipsite de fermitate) sau cu judecată superficială. Unii s-au trezit la realitate, renunțând la ură, dezbinare și neadevăr, în ultimul moment. Alții își mențin judecata nedreaptă, poate din jenă pentru funcția avută, sau chiar din ușoară neghiobie (sunt momente în viață când orice om deștept poate comite o prostie!). Fiindcă dreptatea se face judecând profund. Bunul simț, echilibrul psihic, cunoașterea, moralitatea sunt condițiile care îl fac pe om să fie fidel dreptății. Unora li s-ar cere și previziunea, adică să distingă bine vremurile în care trăim și să întrevadă pe cele care pot veni în urma acționărilor respective. Nu le ai, te dedai la acțiuni contrare: insulți dreptatea adevărată pentru a-i știrbi din onoare și din atotputernicie, cumpărând totodată susținători ai minciunii. Iar genocidul minciunii și al nedreptății distruge dreptatea care va fi, ulterior, foarte greu de recucerit.

   În lupta pentru dreptate și adevăr nu învinge jalnica șarlatanie care are scopul de a le compromite, a le face incerte, a le face neînțelese de oameni, înlăturând bunătatea și înțelepciunea, întrucât omul este creatura divinității, cu credința în dreptate și adevăr. Acțiunea dreptății se solidarizează cu adevărul, deoarece urmăresc același scop.

   De cele mai multe ori gândim despre o persoană care spune adevărul că „are dreptate”, sau că „nu are dreptate”. A spune ceva ce nu corespunde realității înseamnă a afirma o propoziție falsă, ceva ce nu e adevărat: „Cântarul fals este un simbol al oricărei înșelăciuni, al oricărui artificiu care maschează egoismul și nedreptatea sub aparența dreptății și virtuții”. A fi drept înseamnă să acționezi față de tine și față de ceilalți în raport cu anumite norme morale și juridice bazate pe anumite valori, norme ce exprimă reguli de comportament (binele, frumosul, în opoziție cu răul, urâtul).

   Un adevăr afirmat despre ceva poate fi un adevăr pentru toți și se poate folosi pentru a face dreptate, iar neadevărul despre ceva este o minciună pentru toți, cu toate că uneori (am văzut) este folosit și el pentru a face așa-zisa „dreptate”. Intervine „judecata” fiecăruia, afirmativă sau negativă, în baza existenței acelei corectitudini ce stă la baza adevărului și dreptății. „Judecata” ajută la determinarea adevărului la nivel individual dar și universal. Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) a deosebit judecata analitică de cea sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție senzorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică.

   În căutarea dreptății este necesară o cantitate de energie mare și un mod de gândire sănătos în concordanță cu regulile morale ale lumii exterioare bazate pe dovada lucrurilor văzute pentru a aduce echilibrul social și a se ajunge la rezultate pe care le putem atribui doar inteligenței umane sau vieții.

   Ființa umană are înrădăcinat adânc, pe lângă simțul dreptății și cel al adevărului, și pe cel al iubirii. Prin iubire se ajunge la adevăr și dreptate deoarece îți dă putere să învingi orice obstacol. Einstein spunea despre iubire: „ Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA”.

   Da, trebuie să te iubești pe tine și în aceeași măsură pe celălalt, trebuie să te respecți pe tine și în aceeași măsură să-l respecți pe celălalt. Trebuie să dorești binele tău, dar și binele celuilalt. Trebuie să iubești adevărul și dreptatea și să-l iubești pe Dumnezeu, pentru că El este întruchiparea dreptății.

   Dreptatea nu se poate baza numai pe voință și sentimente deoarece voința înseamnă de multe ori dorințe, nevoi și interese, plăceri iar sentimentul este o componentă a emoției, o cunoaștere imediată, o simplă impresie. De aceea intervine rațiunea, judecata omului („Cogito, ergo sum!” – Descartes). A fi rațional înseamnă a te folosi de conștiința ta, ea fiind temelia sfântă a dreptății și adevărului. Conștiință înseamnă cunoaștere, sentimentul înțelegerii existenței personale; este forma cea mai evoluată de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente. Sentiment și rațiune, deopotrivă, deci! O cunună de simțiri și judecăți!

   Educația îl face pe om să fie atent, sensibil și rațional în relațiile cu semenii săi, să fie neclintit în apărarea dreptății mult iubite de Dumnezeu, să condamne tirania, să devină altruist. Astfel, de la om va pleca dreptatea și se va îndrepta tot spre el. Adevărul trebuie cunoscut și recunoscut deoarece omul este dornic de adevăr și însetat de dreptate, iar acolo unde există adevăr este de așteptat să fie și dreptate.

   Inteligența omului are un câmp legitim de apărare a dreptății care se opune minciunii. De aceea omul drept nu permite ca minciuna să fie promovată drept adevăr. Judecata lui care implică legile morale, obiectivitatea, îl va face să disocieze  adevărul de falsitate. Sentimentul dreptății și adevărului îi va da omului speranța unui trai liber, în așa fel ca valoarea să-i fie prețuită și stimulată. Ierarhia valorilor este un adevăr deoarece în fruntea ei se află „spiritul și valorile create de om”, valori ce aduc mai multă dreptate în lume.

   Dar ce este adevărul? Întrebarea a apărut de-a lungul secolelor, în diferite locuri de pe glob. El a fost definit de către scolastici – filozofi din evul mediu care practicau un învățământ rupt de realitate – , prin formula binelui. Pentru adevăr au murit mulți oameni, deoarece adevărul este legat de dreptate, el ne ajută să trăim în timp mai liniștiți, mai împăcați cu noi înșine și cu noi toți. La adevăr se ajunge greu fiindcă el se află în adâncul sufletului omenesc și fiecare are propria modalitate de a ajunge să-l găsească. Iar adevărul venit din afară poartă de cele mai multe ori amprenta nesiguranței. Există Adevărul absolut care este unul singur și  adevărurile noastre care pot fi diferit concepute inițial, deci au pluralitate, până la definirea lor într-unul singur, real. Fiindcă la început ai gândirea ta, curajul de a gândi după intelectul tău, după care ai în vedere și alte opinii, alte gândiri și intervine judecata, cântarul, definirea adevărului. Între adevărul absolut și „adevărul pur și simplu” există o asemănare evidentă prin legătura profundă a ființei omului cu divinitatea, legătură ce te face să respecți normele comportamentale ca o necesitate rațională care dobândește o semnificație concretă în reglementarea raporturilor dintre oameni.

   Pentru Aristotel, filozoful Greciei Antice, realitatea este adevăr și se identifică cu existența, adică „ceea ce este” fiind același lucru cu „cele ce sunt adevărate”. Adevărul pentru filozoful german din secolul XX, Martin Heidegger, este „ceea ce se arată”, „ceea ce se descoperă”, „ceea ce se devoalează”, „ceea ce nu se ascunde”.

   Omul care poate face deosebirea binelui de rău, se poate bucura de dreptul la libertate care elimină „subiectivitatea inteligenței și voința arbitrară”, și dacă uneori este nedrept nu se poate spune că susține un lucru neadevărat deoarece așa-i dictează simțurile sale; așa simte el adevărul. În acest caz se poate vorbi despre „adevăr” sau „neadevăr” și nu despre minciună, care se bazează pe viclenie (perfidie, ipocrizie, falsitate, trădare).

   Când omul își dă seama de dificultățile care se întâmpină în stabilirea dreptății, poate să înțeleagă particularitățile evidente ale realității, deosebirea dintre rațional și irațional și dintre adevăr și minciună. „Singurul lucru la care omul cinstit trebuie să cate, în toți pașii săi, este de a vedea, dacă ceea ce face este drept sau nedrept, și dacă e fapta unui om bun, sau a unui om rău”, spunea atenianul Socrate (469–399 î. Hr.).

   În multe situații credem că am descoperit adevărul total și noi de fapt am ajuns la un adevăr parțial obiectiv, adică la un adevăr doar pentru unii, un adevăr care oglindește doar o opinie, este deci subiectiv, necorespunzător realității. Dar, adevăratul adevăr cuprinde obiectivitate și logică, o judecată imparțială care este o componentă a judecăților universale în care nu intervin factori subiectivi.

   Libertatea de a gândi te face să poți deosebi adevărul de fals, moralitatea de imoralitate, vinovăția de nevinovăție și să-ți crească interesul pentru lumea exterioară pentru a putea deveni total obiectiv, să poți critica moralitatea ținând cont de remarca filozofului german Nietzsche (1844-1900) „A critica moralitatea presupune un grad înalt de moralitate”.

   Cu toate că oamenii au viziuni diferite unii față de alții, ei gândesc aidoma la relația dintre dreptate și adevăr, la locul care-l ocupă acestea în desemnarea realității folosind legătura dintre cuvânt și faptă. Faptele oamenilor trebuie să reflecte într-o manieră adecvată bunătate și adevăr, ba chiar, dacă este cu putință, să creeze prin ele o lume mai sensibilă, găsind căi și mijloace pentru depășirea realului. O lume mai sensibilă, bazată pe dreptate și adevăr, pune accent pe scara valorilor, chiar dacă aceste valori se schimbă în funcție de idealurile lumii reale, deci, se schimbă în funcție de concepția vieții sociale și de idealurile pe care se întemeiază societatea. Este necesară o lume diferită din punct de vedere al sensibilității și al calității, trăind mai intens prin idealuri bine gândite ce fac parte din sfera realului spre care aspiră.

   Înclinarea omului spre libertate este dată de capacitatea lui de educație, de autonomia în gândirea sa, de adevărul și dreptatea ce se pot face în lumea de „aici” și de încrederea în lumea de „dincolo” unde există un singur adevăr: „adevărul absolut”.

   Sensibilitatea umană percepe modificarea inerentă a mediului înconjurător, pentru că tot ce îl înconjură pe om există, deci este un adevăr al existenței sale care asigură echilibrul său interior clădit pe drepturile sale și pe demnitatea sa. Omul nu trece pasiv pe lângă ceea ce îl înconjură, chiar dacă uneori modifică natura cu mâna sa prin inventivitate, împins de trebuințele sale strict biologice sau de cele pragmatice, de rutină. De fapt se consolidează acea relație dintre voința omului și activitatea sa.

   O societate dreaptă așează morala în planul existențial, nu numai în imaginație unde își poate face iluzii despre o lume perfectă cu aspirații sublime. Omul își organizează spațiul existențial cu o Continue reading „Vavila POPOVICI: LUPTA PENTRU DREPTATE ȘI ADEVĂR” →

Mircea DAROȘI: ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, de Al.Florin Țene, un roman al iubirii creştine

  

      Mereu inspirat şi atras de subiecte literare  cu rezonanţă emoţională, Al. Florin Ţene se prezintă în faţa cititorilor cu un nou roman intitulat ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, în care personajul central este poetul Traian Dorz. Am citit cu mare plăcere romanele scriitorului clujean şi de fiecare dată când  am scris despre ele, mă gândeam ca nu cumva cuvintele mele să fie prea sărace şi prea puţine pentru a reliefa anvergura operei şi a personalităţii sale. Evocarea poetului damnat pentru credinţă este o restituire absolut necesară pe care Al. Fl. Ţene o face în stilul său autentic şi foarte apropiat de sufletul cititorului. Traian Dorz a fost ţinut în umbră ca poet, n-a fost cunoscut, chiar dacă o mare parte din poeziile sale erau puse pe melodii religioase şi cântate în biserici şi mănăstiri. Puţini sunt aceia care ştiu că ,,Blândul păstor’’ sau ,,Vei veni, Isuse, vei veni’’şi multe altele, sunt creaţii dorziene. Punând într-o perfectă armonie binomul realitate şi ficţiune şi folosind un instrumentar stilistic exersat în acest domeniu, autorul reuşeşte să ne introducă în atmosfera tensionată în care a trăit şi creat eroul său. Nu se îndepărtează de la adevăr, îl respectă cronologic şi evenimenţial. Pe soclul biografic al poetului sunt aşezate construcţii imaginare, care dau contur întregii evocări. Cartea poartă un titlu sugestiv şi atractiv, reprezentând un vers din poezia ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, o poezie plină de semnificaţii şi cu trimiteri simbolice la viaţa carcerală : ,,Ce greu a fost în noaptea asta,/ ce lupte crâncene-am trăit,/ ce-nverşunat a fost vrăşmaşul/ şi ce sălbatic a lovit…/ Acum când se ridică fumul / şi când putem privi-napoi/ acum vedem ce pierderi/ câţi sunt căzuţi şi morţi din noi’’.  Fiecare capitol este însoţit de câte un motto selectat din creaţia poetului, în aşa fel încât să  sugereze momentele naraţiunii : ,, Era şi nor şi noapte şi iarnă şi război’’, ,, Fii voios că-n oastea sfântă eşti şi tu chemat’’, ,,Binefacerea primeşte-o, dar simţeşte-te dator’’, ,,Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol, departe’’,, Azi nu mă-ntorc la nimeni’’, ,, Mai fi-va la sfârşit o judecată’’. Prin patosul ideilor şi calitatea expresiei cu un profund mesaj religios, opera lui Traian Dorz poate fi asemănată cu  poeziile lui Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Vasile Militaru, trecuţi şi ei prin exerciţiul suferinţei din închisorile comuniste. Dar Al. Fl.Ţene nu analizează din punct de vedere literar creaţiile poetului, ci ne propune imaginea ,,unui psalmist bihorean’’, ,,poet al luminii, al iubirii,  al credinţei şi smereniei’’ pe care vrea să-l actualizeze mai mult ca oricând. O face însă Ionuţ Ţene în peambulul acestei lucrări, care reuşeşte să ne dezvăluie sensurile adânci ale liricii dorziene.  Sensibile aprecieri asupra romanului sunt făcute şi în textul de postfaţă a lui Anton Ilica, care spune că, Al.Fl. Ţene are déjà ,,expertiza unei garanţii calitative’’. Fiecare etapă a vieţii personajului este prezentată detaliat, dând evocării farmec şi culoare prin folosirea unei game variate de mijloace stilistice : limbaj expresiv, dialog viu,  descrieri istorice şi pitoreşti, caracterizări nuanţate, simboluri prevestitoare, etc. Din coţinutul romanului aflăm că, personajul principal este un om modest, cinstit şi cumpătat la vorbă, iubitor de Dumnezeu, dar şi un  luptător  curajos pentru Continue reading „Mircea DAROȘI: ,,Ce greu a fost în noaptea asta’’, de Al.Florin Țene, un roman al iubirii creştine” →

Alexandru NEMOIANU: SĂ NE FERIM DE CEL VICLEAN

Mai înainte de a intra în subiect este necesar să amintim câteva lucruri.

După cuvântul Sfinților Părinți, teolog este acela care mai întâi se roagă lui Dumnezeu și apoi cutează să vorbească despre El. Duhurile necurate, diavolii, ”cred în Dumnezeu și se cutremură” (Iacob,2,19) dar aceste duhuri căzute nu se roagă. Deci diavolii sunt falși teologi, înșelători. Prin păcat,prin ascultarea de cel viclean, omul îi oferă diavolului mai mult decât diavolul îi poate oferi lui. Diavolul nu dăruiește pentru că nu poate manifesta decât iubire de sine. De aceea, tot ceea ce ni se pare că el oferă este de fapt amăgire și înșelare. Nu întâmplător este numit “tatăl minciunii”. În schimb, el își găsește satisfacția văzând omul rupt de Dumnezeu, de Cale,  Adevăr și Viață.

Diavolul cunoaște cât de mult îl iubește Dumnezeu pe om. Este o realitate asupra căreia nu are nici cea mai mică putere. Încearcă însă să influențeze inima omului. O împietrește într-atât încât să nu mai poată primi iubirea dumnezeiască și nici să nu o poată manifesta față de semeni și întreaga creație.

Diavolul se folosește de ispită iar lupta lui se duce la nivelul gândului și al ideilor. Mai mult, diavolul ne prezintă lucrurile întotdeauna în favoarea noastră. Dar să nu pierdem din vedere că într-un final diavolul rămâne cu ispita, iar noi ne alegem cu păcatul. El nu ne poate forța să păcătuim. Pentru căderea în păcât noi suntem responsabili. Dar pentru a face înșelarea deplină, diavolul se ascunde și „Cea mai mare izbândă a Satanei împotriva Binelui a avut loc în momentul în care i-a convins pe oameni că el nu există” .

În lumea pe care o străbatem, așa cum ziceam, între alte aberații mult vehiculate, o putem auzi și pe cea tăgăduind existența și lucrarea necuratului. Pentru necuratul asta este o mare biruință căci mai mare bucurie decât de a fi tăgăduit el nu are. Fiind duh și esență a răului, negativitate pură, el dorește starea de secreție și chiar tăgăduire. Dar asta nu schimbă realitatea că necuratul există, lucrează în voie și rănește în masă.

Demonii sunt duhuri căzute, îngeri căzuți. ”Prințul” lor, Lucifer, prin duh de mândrie s-a dorit pe sine asemenea lui Dumnezeu și, cum îngerii comunică prin gânduri,acest gând al lui Lucifer a fost instantaneu cunoscut. Parte din îngeri s-au împărtășit cu Lucifer și au fost zvârliți în Iad. Atunci Mai Marele Voievod al Îngerilor a rostit, “Michael”, ”nimeni nu este ca El” și a adăugat “să stăm bine, să stăm cu frică”. Această sabie de foc stă și azi în mâinile Marelui Voievod al cetelor îngerești Michael, cel care ne va duce la Rai de vom fi vrednici.

Căzut, Lucifer, prințul dimineții, a devenit “satana”, în ebraică, ”cel care dezbină”, iar asociații lui “diabolos”, în greacă, ”cei care calomniază”, ”cei care mint”. În interiorul lor există o ierarhie și cete specializate: în desfrâu, beție, ucidere, furt și așa mai departe. Tot acolo sunt și “demonii teologi”, cei care știu Scripturile mai bine ca oricine și care știu să însele pe cei mândrii. Așa au apărut religiile aberante, sectele și cultele, așa au apărut ereziile și ateismul. Toate, un adevărat cancer pe trupul omenirii. Demonii schimonosesc lucrurile și de aceea sunt numiți “cel viclean”. Căci viclenia este încă mai nocivă decât răul vădit.

Scopul lor, de a înșela pe oameni și ai trage în abis, este datorat dorinței demente de a mâhni pe Dumnezeu, a cărui dragoste de oameni ei o știu. O fac și din invidie, căci știu ce au pierdut și știu și ce pot câștigă oamenii ascultând de Dumnezeu și Biserica Lui Dreptmăritoare. Pe cei pe care îi stăpânesc, demonii îi urăsc la fel de înverșunat și îi batjocoresc. Necuratul scrâșnește de bucurie la gândul chinului ce îi așteaptă pe cei căzuți în stăpânirea lor. Dar în privința lucrării lor trebuie spus că ea este de fapt o “neputicioasa îndrăznire”. Demonii nu pot să îi silească pe oameni, îi pot doar ispiti. Depinde de libera voie a fiecărui om de a primi sau respinge ispita. Iar respingerea se face mai ales prin smerenie, rugăciune, semnul Sfintei Cruci, și ajutorul lui Dumnezeu. Aici trebuie făcută o foarte importantă precizare.

Noi nu știm care este relația dintre Dumnezeu și necuratul. Cel mai bine vedem asta din misteriosul text al “Cărții lui Iov”. Este o taină care nu este pentru oameni să o afle. Nu le este spusă și deci nu le este de folos. Dar știm sigur că ni se spune poruncitor să îl respingem și să nu îi ascultăm șoaptele, șoaptele “ucigașului de oameni și tată al minciunilor”.

Manifestările răului diabolic sunt trei: parazitismul; răul nu are stare “în sine” este doar absență a binelui; impostura:schimonosirea, falsificarea înțelesurilor, spre exemplu egalitatea cu egalitarismul, și parodia: încercarea de a imita pe Dumnezeu, de a crea un “plan” alternativ, gen “turnul Babel” sau “globalismul”. Un exemplu ilustrativ ar fi diferența dintre “ghicit” (care este de la necuratul) și profeție Dumnezeiască. ”Ghicitul” este răspuns la curiozități triviale și nocive,profeția se referă la planul mântuirii în veșnicie.

Fiind “tatăl al minciunii” cu necuratul nu se discuta și mai ales nu se “speculează” aspecte ale răului.Intrând în asemenea dialog devenim ,cu voie sau fără,complici și,mai devreme sau mai târziu,demonizați.Poate cel mai bun exemplu este cursa demonică,în care a căzut bună parte din lume,a “condiționării genetice”.

Aparent o curiozitate sau direct disciplină științifică,”condiționarea genetică” este folosită că metodă de justificare a stării de păcat. Astfel tot soiul de pseudo specialiști vorbesc despre “condiționarea genetică” a invertitilor sexuali, a criminalilor, a bețivilor, a hoților. Dacă fiecare ar fi “condiționat genetic” atunci nici nu ar mai exista “păcat”. Sau cum spun “imbecilii utili”, “așa s-au născut”. Nimic mai fals. Aceasta este capitulare la “argumentele” celui rău.

Fiecare om s-a născut cu liber arbitru, cu liberă voie, cu puterea și obligația de a alege între bine și rău. Pentru fiecare act pe care îl facem suntem responsabili și deci liberi. Cum spunea un mare gânditor, prin însăși natura sa, ”omul este condamnat la libertate”. Nu există cale împrejur.

Un alt exemplu despre pericolul dialogului cu necuratul sunt “modificările genetice”. Acestea nu sunt alta decât canibalism în haină nouă. Nimic altceva. Esența canibalismului este credința că poți obține o schimbare consumând țesuturi umane.

Iar exemplele pot continuă la nesfârșit.

Între altele pe acești solemni indivizi care intră în dialog cu necuratul îi putem recunoaște și după modul ridicol în care se iau totalmente în serios, după modul în care rostesc cele mai dureroase truisme, după modul în care imită cea mai penibilă modă. Este chipul închinătorilor la idoli.

Un Drept măritor creștin nu trebuie să se ia pe sine prea mult în serios și chiar trebuie să folosească cu grijă umorul. Mai ales un Ortodox nu trebuie să fie trist.

Sfântul Serafim din Sarov își salute vizitatorii prin cuvintele, ”bucuria mea” și de fiecare dată adaugă “noi nu avem motiv să fim triști căci Hristos a înviat”. Cu adevărat nu avem motiv să fim triști, prin darul Sfintei Ortodoxii. Nici un motiv!

––––––––––-

Alexandru Nemoianu

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: SĂ NE FERIM DE CEL VICLEAN” →

Elena ARMENESCU: LA MULȚI ANI POETULUI FLORIAN SAIOC LA 90 DE ANI!

Florian Saioc  s-a născut la 27 ianuarie 1931, în comuna Seaca, jud. Teleorman, într-o familie de ţărani. Tatăl – Ionel Saioc – supranumit Moţu, şi mama, Catrina, născută Dorcescu. Studiile primare le face în comuna natală, apoi, Liceul Comercial în Turnu-Măgurele şi Bucureşti.

Este absolvent al Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, în prima sa promoţie. Debutează la revista Flacăra şi, după absolvirea şcolii, în 1950, este repartizat ca redactor la revista „Viaţa Românească”. În acelaş an, la Concursul Naţional de Literatură, organizat de Editura Tineretului, primeşte premiul al III-lea din mâna lui Mihail Sadoveanu, premiul I nefiind acordat.

Din cauza divergenţelor dintre ceea ce învăţase în şcoală şi realitatea comunistă, în 1952 şi-a dat demisia de la „Viaţa Românească”, şi este trimis sub escortă la muncă forţată în batalioanele D.G.S.M. 2 Constanţa (Mangalia, Medgidia). După toate acestea, se doreşte reeducarea lui prin muncă şi este trimis ca necalificat la uzinele Semănătoarea, după care devine redactor la Semănătoarea. Nu-l mai publică nimeni şi, în 1965, este exclus din Uniunea Scriitorilor, fiind reprimit imediat după Revoluţie.

La Editura Litera îi apare volumul „Baladă pe rug” şi, în 1973, volumul „Motive istorice”. În 1979, la Editura Albatros, apare volumul „Cerul perfect”. Urmează „Ştefăniţă Luminiţă” (Editura Ion Creangă, 1979), „Arborele de sânge” (Editura Cartea Românească, 1986), „Cartea cu ferestrele deschise” (Editura Albatros, 1988), „Coşmarurile din carcera comună” (Editura Omnia, 1993), „În ogradă la bunici” (Editura Diogene, 1997), „Dragoste la vârsta întâi, dragoste la vârsta a treia” (Editura Semne, 2001), „Imaginara paranghelie” (C.J.C.C. Gorj, 2002), „Psalmul cenuşii (holocaustul perpetuu)” (Editura Rhabon, 2003), „Revelaţii sacre (poeseuri)” (Editura Corgal Press, Bacău, 2003), „Divina Creaţie (poeseuri)” (Editura Semne, 2003), „Cu diktatul şi ucazul ne-am înlăcrimat obrazul„ (Editura Clusium, Cluj, 2004), „Fericirea infinitei mirări – Editura Clusium, Cluj, 2004, Anotimpurile cuvântului – Editura Clusium, Cluj, 2004, Nocturnele” (Editura Măiastra, 2007), „Slugă la zădărnicie” (Editura Măiastra, 2008), „Carte de indentitate” (Editura Măiastra, 2009, 101 poeme” (Editura Biodova, 2010).

În 2006, scriitorul apare în „Antologia scriitorilor gorjeni”. Colaborează la diferite ziare şi reviste: „Ramuri”, „Măiastra”, „Columna”, „Ecouri Dunărene”. Despre opera sa au scris Gh. Grigurcu, Al. Balaci, Mircea Ciobanu, Pan M. Vizirescu, Zenovie Cârlugea şi alţii.
În 17 septembrie 2010, este învestit cetăţean de onoare al comunei sale natale, Seaca, pentru  oglindirea în opera sa a frumuseţii Teleormanului. Este căsătorit cu Zefira Victoria, căreia îi dedică mai multe volume de versuri. În prezent, locuieşte la Târgu-Jiu.

Îi urăm viaţă lungă, multă sănătate şi cărţi inspirate.

La mulţi ani!

–––––––––-

Elena ARMENESCU

27 Ianuarie 2021

București

***

CU PLANETA LA DUMNEZEU

 

visai că mă urcai în sus pe zare cu tot Pământul nostru în spinare

un ins opri în drum motocicleta: unde te duci bă vere cu planeta

păi mulţumesc întâi de întrebare i-o duc lui Dumnezeu să o repare

s-o ţină-o vreme la întinerire că-aproape nu mai poate să respire

când ajunsei la Dumnezeu prea sfântul îmi zise:

bine, lasă jos Pământul

Continue reading „Elena ARMENESCU: LA MULȚI ANI POETULUI FLORIAN SAIOC LA 90 DE ANI!” →

Alexandru NEMOIANU: DARURILE ȘI OBLIGAȚIA FAȚA DE ELE

Tot mai des, în lumea cotropită de materialism și cosumarism vulgar și de proastă calitate, obișnuim să ne facem “daruri”, de cele mai multe ori primind lucruri de care nu avem nevoie. Este firesc ca într-un asemenea climat să pierdem semnificația profundă a “darului” și a “dăruirii”.

“Darul” este o împărtășire din propria ființă,din bunurile materiale și duhovnicești ce le avem alegem să jertfim o parte către un semen.Este o manifestare de dragoste și atunci când “darul” este primit cu bucurie și recunoștință, are loc și o împărtășire de gând și sentiment, o comuniune în duh. Acest lucru nu este întâmplător căci “modelul” oricărui “dar” vine de la cele pe care toți și fiecare, le primim cu infinită generozitate din partea Celuia care ne-a și adus în ființă.

Tot ce este mai de preț, absolut tot, ne este dat în “dar”, încă la zămislire: sănătate, putere, gândire și în plus, lumina, aerul, apa,tot ce ne înconjoară, văzut și nevăzut. Acestea sunt “darurile” pe care le primim, ”talanții” care ne sunt dați în grijă. Pentru că darul este fără preț și cu neputință de plătit, dar anume obligații pentru ceea ce primim avem și, din partea noastră, este așteptat să și împlinim aceste obligații.

În primul rând ni se cere, minimal, să nu uităm cine ne-a dat aceste daruri, să nu ne fălim că sunt ale “noastre”, pentru că nu sunt. Ce este și ce depinde doar de noi, toți și fiecare, este modul în care vom folosi aceste daruri. Și aici din nou se vădește dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru toți oameni, pentru toți și fiecare. Căci cantitatea de dar poate să fie diferită, unii primesc mai mult, iar alții mai puțin. Dar fiecare are obligația să folosească acest dar spre a îl “preschimba”, a îi adăugă trudă omenească. Acest lucru ne este dovedit de Sfânta Sfintelor Ortodoxă, Sfânta Cuminecătura. Darurile aduse nu sunt boabe de grâu și boabe de strugure, sunt aduse pâine și vin, deci darurile primate și transformate prin trudă omenească. Acesta nu este doar un simbol, este o comandă. În această lumină nu cei “vestiți” ai lumii sunt de preț. De preț sunt cei care folosesc spre bine darul pe care l-au primit, fie el cât de mic. Așa a făcut “văduva” care a aruncat doi gologani în vistieria Templului, dar acei doi gologani erau tot ce avea ea. În acest fel “văduva” a putut spune cu dreptate, ”Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă” (Ps. 113,9). În aceasta vedem și împlinirea destinului omenesc, colectiv și individual.

Dar dincolo de această coparticipare față, către și prin “darul” primit, este vorba de atitudinea față de acest dar, despre recunoașterea lui și recunoștința față de el. Iar aceasta este parte din libertatea oamenilor și, mai exact,cea mai de seamă parte a ei liberul arbitru, capacitatea și obligația de a alege între bine și rău.

Există,începând cu epoca ‘iluministă”, câteva teorii care susțin că libertatea depinde de stări exterioare persoanei, de condiții sociale,economice,politice. Mai mult, terorii ulterioare, dar având continuitate cu cele pomenite, au început să promoveze și să aplice în practică aceste precept. În alte cuvinte măsurile morale restrictive existente în societățile tradiționale au început să fie eliminate și condamnate în totalitate. Iar în ultima vreme s-a ajuns la situația în care “persoana” este absolvită de orice responsabilitate. În permanență altcineva va fi de vină: societatea, statul, rudele, vecinii, ”genetică”. Toate aceste teorii ale “eliberării” suferă de un păcat capital, ele contestă persoanei umane principala ei trăsătură: liberul arbitru, capacitatea de a înțelege consecința acțiunilor sale și capacitatea și obligația de a accepta consecința acțiunilor sale. O persoana absolvita de responsabilitate va fi, în chip necesar, lipsita si de libertate. Este aici vorba de o confuzie esențială. Persoana umană nu este suma “realizărilor” sale materiale, realizări care, dealtfel, sunt repede depășite și uitate, persoană umană este suma trăirilor ei morale consecvente, trăirea în înțelegerea diferenței dintre “bine” și “rău. Iar în termeni pe care toți îi folosim, aici este vorba de relația oamenilor cu starea de păcat.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: DARURILE ȘI OBLIGAȚIA FAȚA DE ELE” →

Lucian GRUIA: GEORGETA BLENDEA ZAMFIR – SIMFONIE ÎN DOI

Recentul roman al scriitoarei Georgeta Blendea Zamfir, „Simfonie în doi”, reprezintă, aşa cum arată şi titlul, o poveste de dragoste. Dar nu oricum. Este un basm modern, eroii, Georgiana şi Nid comunică prin unde Theta, citindu-şi gândurile. Ei s-au cunoscut prin internet şi au ajuns la o dragoste necondiţionată. Cei doi aveau legături cu extratereştri, Nid poposind frecvent pe nava lor. Georgiana studiase Qigong şi Theta Healing reuşind să-şi vindece bolile ei şi ale familiei. Ea era şi scriitoare, propunând în scrierile sale o Nouă Ordine Mondială, bazată pe armonie.

În cuvântul de încheiere al cărţii, autoarea afirmă că a înţeles că astăzi nu se mai citesc tomuri masive şi ca atare scrie foarte concentrat. Ceea ce ne caracterizează astăzi este VITEZA. Iată că acest lucru a fost spus încă în 1910 de către F. T. Marinetti în manifestul curentului avangardist, futurismul. Cităm un fragment semnificativ: „Noi afirmăm că măreţia lumii s-a îmbogăţit cu o frumuseţe nouă: frumuseţea vitezei! Un automobil de cursă… e mai frumos decît Victoria din Samotrace.”

Ca atare, Georgeta Blendea Zamfir nu scrie cu pixul ci cu mitraliera. Ea descrie cu viteza gândului întâlnirile Georgeanei cu Nid, în Anglia (Londra, Guilford), Dubai şi România (Cristian, Sâmpetru, Sighişoara, Vărful Omul). Îndrăgostiţii, lideri mondiali, îşi construiesc un castel în Poiana Zimbrului într-un peisaj de vis.

Întâmplările au un liant, scenele de dragoste naturaliste dintre Nid şi Georgiana. Pe ei îi lega nu numai pasiunea fizică ci şi dorinţa de a face bine omenrii, opunându-se poluării şi parcticând gândirea pozitivă. În acest moment ne rupem de futurismul anarhist, care nega toate valorile artei dinaintea apariţiei sale, întrucât Georgeta Blendea Zamfir cultivă umanismul şi armonia în lume.

Dar relaţia Georgiana – Nid nu evoluează numai ascendent. Georgiana, cuprinsă de gelozie, ascultând de un zvon neîntemeiat precum că iubitul ei ar avea o metresă, rupe pregătirile de nuntă programată fastuos la Viena, şi se retrage în singurătate. Dar iată că nava lui Nid soseşte la Geogiana şi în final, autoarea lasă să se înţeleagă că îndrăgostiţii se vor împăca.

Continue reading „Lucian GRUIA: GEORGETA BLENDEA ZAMFIR – SIMFONIE ÎN DOI” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: ZONA SECURITĂȚII PLANETARE

 – Interviu cu Doamna Doctor Jezfir Correny –

 

 

       Un grup de  cercetători lucrează de ani de zile la identificarea genelor responsabile de anomaliile din codul genetic uman.

        Doamna profesor  doctor Jezfir Corrney și a făcut timp să vorbească despre acest subiect.

       -Nu este  adevărat că cercetările de până azi au dus la indentificarea genomului uman în totalitatea lui. Se lucrează încă și sunt multe cunoscute la care încă nu se  găsește răspuns.

        Știm aproape toate particulele componente ale materie din univers și, evident și de pe Planeta Pământ. Avem șansă cu date clare să găsim și bosonul. Particula aceea lui Dumnezeu, cum frumos a  fost definită.

        Uimirea  neînțelegerilor noastre  vine din faptul că, am identificat multe particule ce par a aparține altui univers celular. Mai simplu spus, credem noi, altei lumi. Pe  Pământ și în universul cunoscut nu am găsit corespondentele unor astfel de particule. Uneori ne îngrozim ce găsim și nu avem curaj să spunem public, să creem și noi panică  la câtă panică există deja.

        Ne  derutează faptul că nu le putem opri spre studiu și cercetare. Vin și pleacă, se uită la noi, le atingem și dispar imediast ce încercăm să folosim o metodă de  studiu.

        Un coleg ne spunea într-o zi că simte cum se uită  la noi aceste  necunoscute, cum ne sfidează cum pătrund în orice formă de masă existentă în laborator și, eu cred că și în noi. În corpul și mintea noastră.

Cum poți identifica o astfel de particulă dacă nu o poți cerceta?

        Gena aceea responsabilă de excrocherii umanoide noi am identificat-o deja. Este o simplă conexiune cu un magneton rătăcit în circuitul neurologic primar. Ciudățenia vine din faptul că acea genă este așa de curată în rest, ba ea  determină însăși prima treaptă a atracției nucleice.

          Și mai curios ni se pare că, în mumiile egiptene de acum 8-10 000 de ani conexiunea aceasta nu se realiza. Am încercat și noi fel de fel de metode de inserții magnetonice, nu am reușit nici noi să realizăm conexiunea.

          Dar, intrăm în zona securității planetare deja și nu am acest drept

         Vă pot spune doar atat.

Dacă ceva sau cineva  influențează viața pe planeta  noastră, în mod  sigur nu este de la vreuna din componentele materiei din care este alcătuit universul nostru celular, galaxiile, sau plenetele . Cineva a emis ideea că Universul Infinit, este  format dintr-o imensitate de universuri celulare fiecare cu materia specifică lui.

       Ca o curiozitate înspăimântătoare, sonda spațială care a reușit să iasă din universul nostru cunoscut, când a intra în alt univers a început să emită ca și când ar fi primit suflu de  viață

Avea idei și emitea o gamă de probabilități empirice  semn că participa activ la un alt gen de viață, gen de care noi încă habar nu avem.

        Printre mesajele ultrasecrete pe care ni le-a transmis, câteva ne-au surprins în totalitate.

        Spre exemplu. In universul nostru pământean știm că lumina  vine de la  soare în cazul nostru. Când pământul nu este orientat spre soare. Lumina solară dispare și noi nu am  vedea nimic Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: ZONA SECURITĂȚII PLANETARE” →