Ștefan Constantin ȘELARU: Taina scrisului (91) – Scenarii de film și romane polițiste

M-am născut în zi de mare sărbătoare, adică pe data de 20 iulie 1944, de Sfântul Ilie, în comuna Periș aflată lângă București, localitate în care, Subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra mama s-a refugiat în grabă cu toți salariații pentru a se feri de bombardamentele executate asupra Bucureștiului cărora le-au căzut destul de multe victime. Ca urmare, toți funcționarii au fost cazați pe la localnici iar mama, fiind însărcinată cu mine și având soțul, adică tatăl meu, marinar militar, se părea că ar fi fost „favorizată” fiind cazată chiar în vecinătatea popotei ce fusese improvizată într-o magazie dar și în compania unei vaci care purta în pântece un vițel iar ambele aflându-se cam la împlinirea sorocului. Acesta n-a prea ținut cont de calendar ba din contră, mai sigur a fost inspirat de mugetele avioanelor care umpluseră cerul îndreptându-se spre București sau întorcându-se de acolo și doar întâmplător, ori scăpau vreo bombă care nu le mai era de folos ori o aruncau ca să scape de ea așa că, vacarmul era cam la putere.

Drept urmare, în atmosfera descrisă, tatăl meu, aflat la popotă își cinstea camarazii care ținuseră să-l felicite pentru mine în timp ce mama,  care, fiindu-i teamă ca să nu pățească ceva datorită vreunei bombe aruncată aiurea, o apucaseră durerile nașterii cam odată cu vaca iar ambele erau ajutate de gazda mamei mele, o bătrânică ageră și foarte pricepută care mai adusese pe lume și alți copii pe care îi moșise. Astfel că, în timp ce pe acoperișul casei picau schije și pietre stârnite de exploziile din jur, într-un târziu, tatăl meu a venit ca să afle cum se mai simte mama moment în care eu mă aflam deja în brațele ei.

In atmosfera care domina România, cu mare greutate am fugit la un tren marfar care să ne ducă la Buzău spre comuna Bălănești din fostul raion Cislău unde se născuse tatăl meu și locuiau părinții lui precum și multe alte rude. În Buzău, am fost așteptați de un camarad de tatălui meu care avea o mașină și astfel, acesta ne-a transportat la casa părintească reușind ca să scăpăm neatinși de mitraliera unui avion care o fi confundat mașina cu vreun posibil autoturism militar, însă aruncându-ne în șanțul drumului noi am scăpat teferi cu excepția mașinii care a cam fost perforată de proiectile însă fără ca să-i producă daune grave.

Ajunși acasă, am fost primiți ca niște eroi scăpați de bombe și gloanțe iar eu, m-am simțit ca la bunici! Toată lumea era asupra mea așa că, mă simțeam și creșteam perfect fără bombe, fără avioane, fără rafale de mitraliere ci numai cu coloanele de mașini militare care treceau zilnic în toate direcțiile. După un timp, tatăl meu s-a reîntors la canoniera „Sublocotenent Ghiculescu” pe care era îmbarcat iar eu am rămas cu mama, cu bunicii, adică părinții tatălui meu precum și cu alți frați și surori de ale lui având în vedere că bunica mea avusese unsprezece copii.

Anii s-au scurs pe nesimțite iar aerul curat de munte, laptele de vacă proaspăt și nu în ultimul rând alintul și răsfățul inimaginabil de care m-am bucurat din partea tuturor și-au spus cuvântul astfel că admirau zilnic viteza cu care creșteam și mai ales, performanțele înregistrate în creșterea dinților, a primelor cuvinte și mai pe la urmă, primii pași. Tot în acea vreme mama a primit o scrisoare de la tata prin care a informat-o că amiralul a luat act că m-am născut eu și astfel, i-a permis ca să nu mai continue războiul și să treacă în rezervă la Subsecretariatul de Stat al Marinei unde lucra și mama, devenind astfel colegi de serviciu. Iar în încheiere a recunoscut că practic, i-am salvat viața deoarece, după retragerea lui în rezervă, nava a ridicat ancora iar la circa 2 km de port a fost torpilată de un avion nemțesc și s-a scufundat reușind ca să se salveze numai vreo doi membri ai echipajului deoarece, rezervoarele fiind pline, combustibilul s-a aprins acoperind suprafața mării cu vâlvătăi și nimeni  n-a mai scăpat așa că, i-a recunoscut mamei că practic eu i-am salvat viața.

Și iar au trecut anii timp în care am crescut rapid și m-am integrat tiptil dar ferm în viața familiei reușind chiar ca, asemenea celor mari, să am chiar și responsabilități cum a fost de pildă culegerea matinală a bălănicăi adică a buruienilor preferate de orătănii și pe care mamaie le toca mărunt cu satârul după care le frământa amestecându-le cu tărâța de la făina și mălaiul cernute prin sită. Astfel, am avut multe responsabilități printre care și ajutorul dat bunicului meu care, în fiecare dimineață, invariabil, se instala pe prispa înaltă ținând în mână două bețigașe subțiri și lustruite de atâta utilizare pe care înfășura bucăți de cârpe mai pufoase și astfel ștergea sticlele tuturor lămpilor de gaz din cele două corpuri de clădiri și pregătindu-le astfel pentru seara următoare. Drept urmare, mă instalam și eu împreună cu pisoii care i se tot ondulau printre picioare și ciuleam urechile de nerăbdare în așteptarea povestirilor dintre care, de multe ori erau continuări ale unor întâmplări povestite în diminețile precedente.

Eram pur și simplu fascinat astfel că, simțeam cum efectiv eram în pielea vreunul personaj, indiferent dacă era vorba – mai rar – de vreun basm ori povestire de-a locului, dar cel mai mult trăiam extrem de intens amintirile lui tataie din Primul Război Mondial unde a fost încorporat la vânători de munte și a mai revenit acasă de-abia la încheierea păcii. In timp ce-mi povestea, de foarte multe ori ni s-au întâlnit privirile când am simțit surprinderea cu care constata cât de implicat eram atunci când îmi relata acțiuni de luptă. de pildă.

Tataie al meu, înainte și după terminarea războiului când a fost lăsat la vatră, a fost singurul învățător de limba și literatura română precum și de istorie, în special a României așa că, la rândul meu, și eu eram atras de povestirile lui ca de un magnet puternic de care nu mă puteam dezlipi. Sau poate aș fi reușit să mă dezlipesc însă greu aș fi reușit s-o fac. Iar în zilele când avea treburi ce nu sufereau amânare mă trimitea la sora tatălui meu aflată într-o comună învecinată, Tanti Nina și ea învățătoare tot de istorie și limba română la școala din comună aflată chiar peste drum de casă și unde lucra împreună cu soțul ei, nenea Mitică Gănescu care avea și funcția de director al școlii însă despre care nu mai știa absolut nimic după ce fostul rege Mihai a ordonat oștenilor ca să se predea rușilor care astfel l-au luat prizonier și l-au dus în Siberia.

La Tanti Nina mai fusesem și în alte rânduri și o făceam cu aceeași dragoste și nerăbdare cu are urcam prispa la Tataie care, pe plan local era poreclit „învățatul munților” deoarece, de foarte multe ori se așezau la rând în fața porții noastre țărani veniți de peste munte care fie aveau de scris vreo scrisoare, fie primiseră vreo scrisoare iar ei nu o puteau citi deoarece erau neștiutori de carte, fie se certau și conveneau ca Tataie să-i judece și-l ascultau cu sfințenie, fie chiar și în chestii de boală și aceasta deoarece, în comunele și satele lor nu erau medici iar de fiecare dată, indiferent ce probleme avea de dezlegat eu nu lipseam și cu urechile ciulite stăteam lipit de genunchii lui hrănindu-mă cu vorbele lui atât de înțelepte din care multe le mai spun și eu altora chiar și acum.

Știind că mă fascina tainica vizită la care mă invita numai pe mine ca s-o facem în podul școlii rămasă pustie deoarece nu mai funcționa în lipsa lui Nenea Mitică Gănescu, a doua zi după ce soseam la ea, ducea scara sub chepengul podului și urcam în liniște apărându-ne de pânzele de păianjen și ferindu-ne de viespile enervate de prezența noastră. Ajungând în mijlocul podului unde era hornul, Tanti Nina clintea cu mare grijă o anume cărămidă pe care apoi o punea deoparte iar din locul rămas liber dădea la iveală o cutie din tablă lucioasă pe care, cu o adevărată pietate ca  sentiment de respect profund o așeza încet pe un zid după care aprindea ciotul de lumânare groasă și îl așeza pe colțul zidului. Fermecat de această atmosferă de mare taină, la lumina palidă a flăcăruii care tremura datorită curentului slab de aer, deschidea capacul cutiei și deodată îmi apărea în față Tricolorul României cu efigia regală la mijloc, steag sfânt pe care Tanti Nina îl săruta cu evlavie ștergându-și lacrimile care în tăcere îi picurau pe obraji, iar apoi ridicând încetișor colțul Tricolorului dădea la iveală portretul Reginei Maria, apoi al Regelui Ferdinand, al regelui Carol I iar la urmă al Regelui Mihai, după care se afla portretul lui Eminescu și o coală ruptă dintr-o carte conținând poezia „Doina” pe care mi-a și citit-o, apoi portretul poetului Vasile Militaru și al altor câțiva, precum și o carte de istorie fără coperte și cam terfelită:

– Asta-i cartea mea de istorie pe care am păstrat-o mai mult pentru desenele astea cu daci, a îmbrăcămintei lor, precum și a figurilor lui Decebal și Burebista, iar uitându-se apoi în ochii mei mi-a șoptit: scumpul meu, locul acesta este secret și îl știu doar eu și nen-tu Mitică, dac-o mai trăi că nu mai știu nimic despre el. L-o ajuta Cel de Sus ca să scape teafăr așa că, îi tot fac slujbe. Dar hai să coborâm că mai avem și treabă. Atenție mare, nu trebuie să spui la nimeni unde-ai fost cu mine și nici ce-ai văzut mai ales dacă vin vreunii ca să răscolească prin casă. ții minte?

Copleșit de taina importantă pe care mi-a destăinuit-o am încuviințat tăcut înclinând capul după care am trecut drumul și am intrat în casă unde tot locul mirosea a miere de albine de la puzderia de stupi care stăpâneau toată grădina. În cele câteva zile cât am rămas la Tanti Nina, cu excepția momentelor în care dădeam fân proaspăt la vite iar păsărilor câțiva pumni cu porumb, o mai ajutam la pregătirea meselor frugale doar pentru noi doi iar apoi, invariabil, ne instalam pe veranda din față orientată spre drum și după care rămânea câteva minute bune cu privirea ațintită spre cotul drumului și totodată al ultimei gârle, oftând prelung mai mult a vaiet de durere:

– Doamne, de ce nu-mi aduci omul acasă? Așa cum o fi Doamne, beteag, rănit, bolnav, cum o fii dar să-l pot ține iar în brațe!

Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Taina scrisului (91) – Scenarii de film și romane polițiste” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (41)

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)

 

În noiembrie 1915, s-a deschis noua sesiune a parlamentului, iar liderii ,,Federaţiei Unioniste”, Take Ionescu şi B. Şt. Delavrancea, au adresat interpelări incisive primului ministru privitoare la motivele pentru care România nu a intrat în război, în conjuncturile favorabile, aşa cum îi dictau interesele. Brătianu a preferat, ca de obicei, să nu dea explicaţii în legătură politică externă a ţării, arătând că manifestaţiile erau inoportune şi se vor lua măsuri împotriva celor care tulbură liniştea publică. Au mai adresat interpelări, în legătură cu programul de reforme şi atitudinea faţă de război, N. Iorga, A. C. Cuza ş.a. De pe banca guvernamentală s-a răspuns argumentat că afirmaţiile celor din opoziţie erau pătimaşe şi nedrepte, iar solicitarea insistentă ca România să intre în război, cu orice preţ, era un act politic nechibzuit, făcându-se apel la solidaritatea internă. La rândul lor, P. P. Carp şi C. Stere au pledat pentru ca România să intre în război alături de Triplice, dar C. Diamandy răspundea lui Carp: ,,fie că am voi, fie că nu am voi, este imposibil ca România să poată merge alături de Puterile acestea”.

În această împrejurare, Take Ionescu, vorbind din partea opoziţiei unioniste, a rostit un lung discurs în care, cerând intrarea în război alături de Antantă, respingea politica de expectativă a guvernului ca nedemnă. El afirma că nu erau decât două căi politice de urmat: politica ,,instinctului naţional”, orientată împotriva Austro-Ungariei, şi politica lui Carp, împotriva Antantei . P. P. Carp, nemulţumit, a respins aserţiunile lui Take Ionescu, iar în finalul dezbaterilor din Cameră a luat cuvântul primul ministru, care a declarat că guvernul nu poate participa la discuţii pe teme externe, dar o va face când acestea vor fi folositoare ţării. Dezbateri pe aceleaşi teme au avut loc şi în Senat, unde au luat cuvântul C. Argetoianu, N. Filipescu, N. Xenopol, I. Grădişteanu, Al. Marghiloman ş.a., iar la sfârşit a vorbit Brătianu, care a respins acuzaţiile la adresa guvernului, arătând că acesta, strâns unit, serveşte interesele Românei.

Guvernul nu putea să răspundă solicitărilor, interpelărilor, căci ar fi stânjenit acţiunile sale diplomatice, de aceea opoziţia, nerăbdătoare, devenea tot mai zgomotoasă în manifestaţiile şi întrunirile publice. Opoziţia conservatoare, ostilă Antantei, făcea demersuri pe lângă rege pentru schimbarea guvernului Brătianu, i s-a propus lui T. Maiorescu să devină prim-ministru, dar acesta a refuzat, propunerea venind chiar de la O. Czernin. Viena şi Berlinul insistau pe lângă regele Ferdinand să fie schimbat guvernul Brătianu, dar suveranul transmitea prin Al. Beldiman, la Berlin, la 31 ianuarie/13 februarie 1916, că ,,a schimba guvernul ar fi o aventură periculoasă, dată fiind cvasi-unanimitatea Parlamentului şi a opiniei publice”. La 1/14 martie 1916, T. Maiorescu prezenta regelui formula unui guvern ,,conservator naţional”, a avut loc chiar o întrevedere cu Brătianu, dar fără niciun rezultat.

În anii neutralităţii, în afara presiunilor politice şi militare, România a fost constrânsă să ducă o politică economică şi financiară compatibilă cu neutralitatea sa, dar şi în acord cu interesele sale naţionale. Competiţia între puteri şi-a găsit expresia în domeniul petrolului, prin scăderea ponderii capitalului german, dar s-a făcut simţită şi în privinţa creditului. În aceşti ani, ţara a primit credite din partea ţărilor Antantei, pentru a putea rezista presiunilor financiare germane, reuşind astfel să-şi procure armamentul necesar înzestrării armatei. României i-au fost acordate 10, 012 milioane lire de Banca Italiei, în 1914, 5 milioane lire sterline de Banca Anglei, în 1914, şi alte 7 milioane, în 1915. Concentrările şi rechiziţiile au afectat parţial gospodăriile ţărăneşti, cantitatea de grâu a crescut de la 22,9 milioane qintale, în 1913, la 24,4 milioane qintale, în 1915, în aceeaşi vreme, cantitatea de porumb a scăzut de la 30,5 milioane la 23 milioane qintale.

Izbucnirea războiului şi ulterior blocarea Strâmtorilor au provocat serioase probleme comerţului românesc; volumul comerţului exterior s-a redus considerabil: de la 4,5 milioane tone, în 1913, la 1,4 milioane tone, în 1915, iar importul a scăzut de la 1,3 milioane t la 290 000 t. În octombrie 1915, au fost create trei comisii, ,,Comisia centrală pentru vânzarea şi exportul cerealelor şi al derivatelor”, ,,Comisia pentru exportul vinului” şi ,,Comisia pentru export”. Puterilor Centrale li s-a livrat cantitatea de 547 786 tone cereale, apoi încă 850 593 tone cereale şi legume. Pentru a împiedica aprovizionarea Triplicei, Biroul Britanic din Bucureşti a cumpărat 800 000 tone cereale, depozitate în magaziile statului. Cerealele vândute s-au ridicat la preţul total de 566,3 milioane lei. Cea mai mare parte a sumelor acestora, blocate la Banca din Berlin, a fost pierdută de statul român. Din totalul cantităţii de petrol exportate, 1,3 milioane tone, 617 700 tone au fost vândute Puterilor Centrale. Exporturile au favorizat mai ales interesele financiare ale marilor producători, ceea ce a reprezentat o bogată sursă de câştig. În ceea ce priveşte pregătirile militare ale României, acestea au solicitat credite externe, au fost efectuate patru împrumuturi, în valoare totală de 400 milioane lei, la Banca Naţională. Apoi, pentru a reduce datoria, în ajunul intrării în război, a fost emis un împrumut naţional în valoare de 408 milioane lei.

În primăvara anului 1915, în condiţiile în care Italia declarase război Austro-Ungariei, la 10/23 mai, negocierile României cu puterile Antantei au intrat într-o nouă fază. Încă de la mijlocul lui aprilie 1915, primul ministru Brătianu cerea lui Diamandy, ministrul român la Petrograd, să prezinte o notă cu noi propuneri lui Sazonov, principala condiţie pusă de guvernul român, pentru încheierea tratatului de alianţă, fiind garantarea de către puterile Antantei a reunirii cu România a teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români. Imediat, adjunctul lui Sazonov (acesta fiind plecat din Petrograd) comunica în aceeaşi zi (17/30 aprilie) ambasadorului rus la Paris să intervină pe lângă Delcassé, pentru a nu fi susţinute ,,pretenţiile” guvenului român. La 19 aprilie/2 mai, Sazonov (revenit în capitală) relua tratativele oficiale cu România, având asentimentul Franţei şi Angliei. La 20 aprilie/3 mai 1915, Diamandy înmâna lui Sazonov personal o notă, în care erau prezentate condiţiile intrării României în război: garantarea de către puterile Antantei a unirii la România a Bucovinei până la Prut, a Transilvaniei, a Banatului în întregime şi a unei părţi din teritoriul ungar până în apropiere de Seghedin. Dar Sazonov s-a arătat nemulţumit de conţinutul ei, considerând drept exagerată o asemenea cerere.

Dar a intervenit şi un element nou în aceste negocieri, în aceeaşi zi, Comandamentul general al armatei ruse transmitea Ministerului de Externe că nu ar fi indicat ca guvernul rus să abdice de la interesele sale de ordin strategic în tratativele purtate şi că ar trebui să cântărească bine exigenţele guvernului român . Se deducea astfel că problema participării României la o intervenţie împotriva Austro-Ungariei era privită şi de conducerea armatei ruse ca fiind secundară, de-aici tergiversările părţii ruse.

 Din Bucureşti, Poklevsky raporta ministrului său că Brătianu nu renunţa sub niciun motiv la condiţiile formulate, România fiind decisă să nu intre în război, dacă acestea nu vor fi admise. La începutul lui mai, Sazonov răspundea printr-un memorandum referitor la propunerile româneşti, pe care le aprecia, din nou, ca exagerate şi inacceptabile. El afirma că pentru Rusia alianţa cu România este dezirabilă, dar nu putea consimţi la satisfacerea propunerilor guvernului român: ,,Condiţia lui Brătianu începe a da de bănuit, pentru că el prezintă în mod expres cereri inacceptabile pentru a face imposibilă o înţelegere şi pentru a evita războiul”.

La începutul lui mai 1915, Sazonov remitea lui Diamandy un ,,aide memoire”, în care făcea referire la condiţiile formulate de guvernul României pentru intrarea în război. La rândul său, Brătianu era nemulţumit de modul în care vedea diplomaţia rusă problema viitorelor frontiere, solicitând acordarea de garanţii care să fie stipulate într-un tratat de alianţă. Anglia şi Franţa făceau demersuri la Petrograd pentru urgentarea unei înţelegeri cu România, în acelaşi sens intervenea pe lângă Sazonov şi ambasadorul francez, M. Paleologue. Guvernul rus era dispus să se arate mai conciliant, însă cu condiţia ca România să intre în război înainte de mijlocul lui mai 1915 . Între timp, evenimentele se precipitau în favoarea Antantei, la 10/23 mai 1915, Italia declara trăzboi Austro-Ungariei, fapt primit favorabil în România, unde au fost organizate noi manifestaţii pro-antantiste.

După intrarea Italiei în război, tratativele româno-ruse au continuat cu mai multă intensitate, în scopul încheierii unui acord final între cele două părţi. Încă o dată, guvernul rus se arăta intransingent faţă de propunerile româneşti şi susţinea că aliaţii apuseni erau de aceeaşi părere. La 20 mai 1915, guvernul rus dădea un comunicat în care se spunea că România nu putea obţine mai mult decât i se recunoştea de către Rusia . În virtutea acestuia, guvernul rus insista ca România să accepte propunerile sale, fără modificări şi fără condiţii. În ciuda atitudinii ruse, guvernul român nu era de acord ca ţara să intre în război, fără încheierea unei înţelegeri precise cu Rusia. Brătianu declara lui Poklevsky că România era gata să se angajeze definitiv împotriva Austro-Ungariei, îndată după semnarea unei convenţii politice cu puterile Antantei. Însă înaintea intrării în acţiune, era necesară o convenţie militară cu Rusia, pentru stabilirea colaborării dintre cele două armate şi trimiterea de ajutoare de către aliaţi. Brătianu preciza că, odată cu semnarea acestor documente, România nu va mai întârzia în niciun fel participarea sa la război. El sublinia că, dacă puterile Antantei acceptă toate cererile politice formulate de România, aceasta putea intra în război în decurs de cinci săptămâni.

Trebuie spus că Franţa şi Anglia au insistat îndelung ca România să intre în acţiune o dată cu Italia, însă Comandamentul general rus a decis ca problema participării României la război să fie trecută pe plan secund. Pe de altă parte, România nu era pregătită în acel moment să urmeze exemplul Italiei, armata sa era slab echipată, nu avea armamentul şi muniţiile necesare, iar intrarea ei în război nu i-ar fi ajutat pe aliaţi. Decisive au fost motivele de ordin politic şi în special poziţia guvernului rus, sprijinită de comandamentul general, care se opunea intervenţiei României în război. Pentru a înţelege aceste tergiversări, ar fi necesar să fie analizate obiectivele de război ale Rusiei şi, în general, ale Antantei. Rusia se opunea intrării României în război, în mai-iunie 1915, pentru a nu leza legăturile cu Bulgaria (pe care dorea s-o atragă în Antantă) şi pentru că urmărea să ofere Serbiei compensaţii teritoriale pe seama Austro-Ungariei (de aceea se opunea pătrunderii trupelor române în Transilvania). Dar Franţa şi Anglia erau împotriva tendinţelor ruseşti în sud-estul Europei, în acest scop au iniţiat debarcarea în Dardanele şi au urgentat intervenţia Italiei şi a României în război.

—————————————–

Prof. Ioan POPOIU

11 martie 2019

 

Dr. Viorel ROMAN: Globalizarea capitalismului

Catalin Cioaba: De ce ne-ai batjocorit?. 11.03.2019

http://www.contributors.ro/cultura/de-ce-ne-ai-batjocorit/

Către Consiliul Facultății de Filosofie, Universitatea București. Stimați colegi, am consultat ca teza de doctorat „Etica între teologie și filozofie. Analiză comparativă asupra valorii morale a muncii în ethosul creștin“, de Ioan Vulpescu, 2008, conține la p. 119 trei paragrafe din „Globalizarea capitalismului“ de Viorel Roman (http://viorel-roman.bucuresti-nonstop.ro, 02.09.2002).

Viorel Roman: Ma bucur ca textul din 2002 se bucura de interes.

GLOBALIZAREA CAPITALISMULUI

  1. In ultimele zile ale anului 1996, Imperiul si Biserica – cele doua coloane de rezistenta ale edificiului crestin – s-au reintilnit la Roma. Paralel cu intrunirea personalitatiilor de virf ale UE, NATO si OSZE, teologii din principalele biserici s-au consultat in Vatican sub presedentia cardinalului Joseph Ratzinger cu privire la adaptarea principiului petrin, primatului Papei dupa prabusirea comunismului in Europa si globalizarea capitalismului. Aceasta a doua întrunire ecumenica este poate mai importanta pentru istorie decit primele trei luate impreuna.
  2. Inca din 1994 Papa Ioan Paul II a dat de inteles in enciclica „Ut unum sint” ca marea unitatea politico-economica si militara euro-atlantica trebuie sa se regaseasa si in Biserica. Mai ales conceptia traditionala privind rolul Papei – urmas al Sf. Petru – nu mai trebuie sa fie o piedica in refacerii unitatii crestinilor. Numai colaborarea tarilor dezvoltate cu cele subdezvoltate si refacerea unitatii crestine poate schimba intr-adevar fata lumii, a capitalismului in expansiune.

III.      Motorul civilizatiei crestine, capitaliste este dorinta de a cunoaste, de a creea. Ea vine de la credinta, chemarea ca fiecare sa fie „imago Die” – imaginea lui Dumnezeu, creatorul cerului si al pamintului, celor vazute si nevazute. Crestinul si-a subordonat natura, nu mai este orbit si dependent de superstitii si tabuuri, ci creator si liber in intraga lume. Crestinismul incurajeaza onestitatea, munca, harnicia, iar sensul linear, ascendent al istoriei – vechiul sistem de referinta se baza pe un caracter ciclic al naturii – incuba ideea de progres.

  1. Avintul capitalist din sec. al XVIII-lea a generat curentul de gindire dupa care cultul „ratiunii”, al Revolutiei franceze ar fi fundamentul progesului societatii moderne. Aceasta teza este propagata de protestanti si mai ales de comunisto-ortodocsi pentru a eluda contributia bisericii romano-catolice. Revolutia industriala a inceput in vest in sec. XI-XIII. Renasterea cimenteaza apoi structurile capitaliste. Sec. al XVIII-lea a fost numai vîrful eisbergului. Dupa imperialism, colonialism si comunism, care-i rolul crestinismului in globalizare, azi?
  2. Capitalismul este un sistem juridic care se bazeaza pe proprietate si responsabilitate personala, contract, economie de piata, la care adera din anii ´90 si lumea ortodoxa de la Belgrad, Bucuresti, Moscova. Caracterul religios al capitalismului nu este o noutate. Totusi incepind cu secolul luminilor expansiunea capitalismului a fost legata mai mult de materialism, decit de crestinism. Max Weber si Karl Marx au oferit imperialismului si colonialismului din sec. XIX concepte privind materialismul, ateismul, etica protestanta. Unitatiea crestina, n-a fost vazuta atunci ca o conditie sine qua non pentru un succes durabil. Chiar si in zilele noastre globalizarea capitalista pleaca prea mult de la premiza materialista si prea putin de la crestinism.
  3. Capitalismul pentru Max Weber este rezultatul eticii protestante si a birocratiei, care rezolva conflictele rational. Astfel ca numai o expansiune a protestantismului faciliteaza extinderea capitalismului si in alte culturi religioase. El trece cu vederea ca premizele societatii capitaliste au fost puse de biserica romano-catolica: o legislatie de sorginte romana; o vasta birocratie care rezolva conflictele rational; institutii permanente care realizeaza investitii si eforturi fizice, intelectuale coerente pe durata a mai multe generatii etc. Existenta unui clase sociale, mai ales de barbati celibateri, latinizati, educati, foarte mobili si specializati, a facilitat zelul intreprinzator, dorinta de noi cunostiinte si orizonturi.

VII.     Pentru depasirea rezistentelor generate de religii („opium pentru popor”) in globalizarea relatiilor capitaliste marfa-bani, Marx a propus defiintarea proprietatii private si realizarea pe aceasta cale a egalitatii si unitatii tuturora, indiferent de rasa, sex etc. Este o ironie a soartei ca marxismul a devenit o pseudoreligie la ortodocsi, confucianisti etc., care prin „dictatura de dezvoltare” a contribuit la depasirea inapoierii economice, dar si la confuziile tranzitiei spre capitalism din Belgrad, Bucuresti, Moscova etc. din zilele noastre.

VIII.   Existenta a doua bisericii surori, romano-catolica si ortodoxa si a numeroase temple si case de rugaciuni ale protestantilor face ca traditiile culturale a neamurilor sa difere considerabil. America de Nord, antropocentrista, se deosebeste de cea de Sud, teocentrista. In USA succesul, „action” este ratiunea de a exista a individului, nu se accepta destinul tragic, dificultatiile sunt pentru a fi surmontate. Pe cind la sud de ecuator tragicul inobileaza, supranaturalul este a tot prezent, el legitimeaza activitatea. Dintr-o perspectiva teocentrista nu-i atit de important ce realizeaza omul, ci mai mult ce simte, chstiunea de „a fi”.

  1. Clivajul dintre vestul si estul Europei, dintre Roma si „a treia Roma”, Moscova a iesit la suprafata dupa renuntarea la ateism. Presedintii celor mai mari tari ortodoxe, Vladimir Putin – recent botezat – ca si Ion Iliescu sunt pregatiti si conduc in spiritul Moscovei. Ieri luptau pentru ateism si comunism, azi sunt pentru capitalism si crestinismului. Ortodocsii au episcopi in vest fara avizul Papei. In schimb trecerea diocezelor din Rusia de la de facto la de jure este perceputa de patriarhul Alexei II ca o „declaratie de lupta inpotriva ortodoxiei”, care va duce la „deterioararea drastica” a relatiilor cu Roma. O mie de ani de evolutie paralela a creat un decalaj care se cere depasit prin dialog. Pravoslavnicii sunt sub influenta cooperarii si coordonarii activitatiilor pe baza materialista. Nu sunt inca pregatiti pentru refacerea unitatii crestine.
  2. Cum va arata in mileniul al treilea crestinismul si capitalismul la neamuri si culturi atit de diferite, ca cele din Europa, America, Africa, Asia si Australia? Lipseste in mod evident inspiratia si contributia crestina in „noua ordine”, in diviziunea internationala a muncii. Desigur, nu se va ajunge la uniformitatea propagata de teoria si practica globalizarii contemporane, tributara inca materialismului „rational” iluminist si comunist din ultimele secole. Lupta pentru drepturile inalienabile ale omului, pentru egalitate si solidaritate, combaterea saraciei sunt valori genuine crestine. „Civilizatia dragostei”, cum s-a exprimat Papa Ioan Paul II, este atit punctul de plecare in realizarea unitatii crestine, cit si contraponderea absolut obligatorie globalizarii din zilele noastre. Un capitalism cu veleitati universale fara „caritas”-ul unitatii crestine este tot atit de perisabil ca imperialismul si colonialism din sec.al XIX-a, sau national-socialismul  care vroia sa cucereasca lumea ca si internationalismul proletar din sec al XX-lea. „Roma nu s-a construit intr-un an”, asa ca putem fi optimisti, refacerea unitatii crestine si globalizarea capitalismului sunt la ordinea zilei.

SIMPOZIONUL INTERNATIONAL, ZRENIANIN, 5-6 SEPT. 2002

Prof. Dr. Viorel Roman, Akademischer Rat an der Universität Bremen, Vor dem Steintor 18, D-28203 Bremen   roman@uni-bremen.de

Anatol COVALI: Surâsul dragostei

Surâsul dragostei

 

De înfrunzişul tãu mã-ncânt ades
când patima din noi mă vrea ales
ca să încep al dragostei cules.

Cine ţi-a dat aceste dulci splendori
şi veri fierbinţi şi toamne cu rãcori
prin care trista iarnã mi-o-nfiori?

În tine plin de vrajã sunt mereu
când umblu prin livadã-ţi teleleu
şi cred cã eu sunt tu şi tu eşti eu.

Acestui drag şi pãtimaş frãmânt
ce poate n-are seamãn pe pãmânt
încep atunci din inimã sã-i cânt.

Şi cântecu-mi înalţã cãtre cer
privighetori ce-n zarea lumii pier
ca sã vestească-al nostru sfânt mister.

Sã ştie toţi şi toate cã în noi
au încetat ale iubirii ploi,
cã unul singur suntem amândoi.

Şi sã se afle c-am fugit din dor
pentru-a trãi în vãzul tuturor
minunea preschimbãrii în izvor.

Sã vadã-orice prieten sau strãin
cum curgem când nãvalnic şi când lin
dintr-un preaplin intens în alt preaplin.

————————————–

Anatol COVALI

București

10 martie 2019

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 392 (16 –28 Februarie)

Dragii mei enoriași!

Sărbătoarea Moșilor. În decursul anului întâlnim mai multe zile dedicate ,,moșilor”, adică bătrânilor și bătrânelor. Uneori, întâlnim chiar perioade cuprinzând mai multe zile dedicate lor. Avem ,,Moșii de primăvară(1-8 martie), ,,Babele”(9-14 martie), Moșii de Crăciun, Moșii de Florii, Moșii de Sfântul Gheorghe, Moșii de Rusalii, Moșii de Sânziene, Moșii de Sântilie, Moșii de Sânta Maria Mare, Moșii de Sânmedru(Sf. Dumitru). Unii sfinți din calendarul creștin au primit calificativul de ,,moș”. Așa, bunăoară, avem Moș Andrei(30 noiembrie), Moș Nicolae(6 decembrie), Moș Ignat(20 decembrie), Moș Crăciun(25 decembrie), Moș Vasile(1 ianuarie) etc. Vorbim chiar de ,,Moș Adam” și ,,Moașa Eva”.

În aceste zile, fie că sunt și sărbători creștine, fie nu, se face pomenirea celor morți, rude, cunoscuți, moși-strămoși. Sunt zile în care se mângâie sufletul celor care duc dorul celor plecați în lumea de dincolo. Pomenirile respective înseamnă rugăciune și faptă bună, milostenie. Este o comuniune între cele două lumi, este sprijinul pe care cei vii, care formează Biserica lucrătoare, îl dau celor adormiți, care formează Biserica triumfătoare. În aceste zile, dragostea devine puntea dintre cele două lumi.

Analizând mai atent aceste momente din timpul anului, vom înțelege că ele au și alte semnificații, care vorbesc de vechimea și continuitatea poporului nostru pe aceste meleaguri. În cultul creștin și în învățătura creștină nu este folosit cuvântul ,,moș”. Bătrânii sunt numiți peste tot pur și simplu ,,bătrâni” sau ,,îndelungați în zile”. Denumirea de ,,moș” este o denumire populară românească a bătrânilor. În tradiția românească bătrânii s-au bucurat întotdeauna de mare cinste, chiar și după ce au decedat.

Respectul față de bătrânii decedați a devenit adevărat cult din vremi depărtate. Dacii socoteau că sufletele bătrânilor rămân pe pământ, în mijlocul comunității, îi văd și-i aud pe cei vii, pot să intervină în bine sau în rău în viața acestora, în viața familiilor lor, în bunul mers al recoltelor, vitelor. Bătrânilor decedați li se confecționau statuete, care aminteau de chipul lor pământesc și acestea erau păstrate la mare cinste în case, li se dedicau zile de sărbătoare. În acele zile se făceau anumite ritualuri religioase pe înălțimi, se aduceau jertfe în acele zile. Toate acestea se făceau pentru a obține bunăvoința bătrânilor decedați, moșilor. Sufletele acestora aveau acces la marele zeu, Zamolxe, îl puteau ruga să ajute pe cei vii, pe fiecare în parte, dar și poporul în totalitatea lui, când era vorba de războaie, de vremuri rodnice. Mânia bătrânilor decedați putea aduce multe nenorociri în viața urmașilor și familiilor lor: decese de oameni, de animale, calamități naturale etc. Tocmai de aceea trebuia păstrată o ,,relație” cât mai bună cu aceste suflete. Venerația față de aceste suflete ale moșilor ajungea uneori atât de mare, încât moșii deveneau un fel de semizei și intermediari între oameni și zei. Sărbătorile Moșilor din timpul anului luau amploare deosebită în unele zone. Ele se derulau, așa cum am spus, pe locuri ridicate, numite de obicei ,,Vârful Moșu” sau ,,Babele”. Acolo se derulau mai întâi ritualuri de cult, un fel de slujbe religioase, în care erau lăudate sufletele moșilor pentru viața lor virtuoasă de pe pământ, pentru sprijinul ce l-au dat urmașilor atât în timpul vieții, cât și după moarte. E posibil ca aceste ,,slujbe” să fi fost însoțite de jertfe sângeroase.

În Mehedinți, spre exemplu, la Vârciorova, există ,,Vârfu Moșu”, asemănător unui trunchi de piramidă. La o privire mai atentă, se poate vedea că acea formă de relief are trepte, iar în partea de sus o platformă plată. Acestea nu puteau fi realizate de natură, întâmplător, ci pregătite de mâna omului, cu migală. Vârful Moșu era în imediata vecinătate a Dunării. Pe vremea dacilor Dunărea se numea Istros și era socotită fluviu sfânt. Din apa ei beau dacii cu adâncă evlavie și religiozitate, socotind aceasta ca o împărtășire cu sacrul, ca o reconectare a firii omenești, păcătoase, la universul sacru al naturii. Apa Istrului era dătătoare de energii, tămăduitoare de boli, curățitoare de păcate. În nici un caz, fluviul de atunci nu era poluat ca astăzi, ci apele lui erau curate și cristaline ca lacrima. Mai mult, în zona Vârciorovei, la picioarele Vârfului Moșu, erau ,,Cazanele”, adică acea zonă în care pe fundul apei erau multe stânci, care făceau ca apa să se zbată înfricoșător și să scoată mugete înfiorătoare, mai ales în anotimpurile ploioase. Acolo se sfărâmau multe corăbii, mureau mulți oameni și tocmai de aceea trebuia făcut ceva din punct de vedere religios pentru liniștirea apelor, pentru îmbunarea fluviului. Până în ultima vreme, ba chiar și azi, puținii locuitori ai Vârciorovei urcă de Rusalii și de Sfântul Petru(29 iunie) pe Vârful Moșu și fac acolo pomeniri ale celor morți, cât și nedeia satului.

 În alte locuri sacre, în care se făcea pomenirea Moșilor, după ritualurile cultice și jertfele ce se oficiau, urmau petreceri, jocuri, târguri. Am aminti în acest sens Muntele Găina din Transilvania și Muntele Ceahlău din Moldova.

Moșii au rămas în tradiția românească foarte prezenți, atât în timpul anului, cât și în viața individului. Cu toții știm că fiecare copil, la botez are nași. Așa este rânduiala creștinească. Nașii devin la botez părinții spirituali ai noului creștin. Cu toate acestea, tradiția populară introduce în scenă și o a doua pereche de părinți spirituali, ,,moșii”. Aceștia se vor bucura de același respect de care se vor bucura nașii din partea noului botezat. Acesta se va duce în fiecare an împreună cu părinții, în ziua de Anul Nou, la moși, ca să le ducă un plocon format, de obicei, dintr-un grindei(pâine mare, cât roata plugului, frumos ornamentată), o coastă de porc afumată, cinci litri de vin, trei litri de țuică, un trandafir(cârnat) afumat. Moșul primește ,,nepoții” în pragul casei. Îl ridică pe ,,nepot” și-i dă cu capul de trei ori de prăgarul de sus al ușii, ori de tavanul casei și-i urează să trăiască, să crească mare până la tavan, să fie sănătos și norocos în viață. Urmează masa și la sfârșit moșul face un dar nepoțelului.

Se pot face multe comentarii asupra acestor aspecte ale tradiției populare românești legate de cultul Moșilor. Cert este faptul că ele sunt adevărate relicve ale unei arheologii spirituale, care ne scot în evidență mai multe adevăruri legate de poporul român și strămoșii lui. Menționăm în acest sens: 1. Strămoșii poporului român, dacii, aveau credința în existența sufletului; 2. Dacii credeau în nemurirea sufletului; 3. Moșii și strămoșii decedați erau prezenți în viața societății și a urmașilor, influențându-o în bine sau în rău; 4. Moșii sau strămoșii  aveau puteri supraomenești, pe care le foloseau ori de câte ori era nevoie; 5. Moșii erau intermediari între oameni și zei; 6. Moșii, prin puterea și funcțiile pe care le aveau, erau un fel de semizei; 7. Creștinarea dacilor, respectiv a daco-romanilor, a fost un proces de scurtă durată, deoarece existau multe elemente comune între credințele lor religioase și religia creștină. Putem menționa câteva în acest sens: 1. Monoteismul(credința într-o singură forță superioară, creatoare și conducătoare a lumii); 2. Credința în existența și nemurirea sufletului; 3. Credința în existența unor intermediari(moșii-sfinții) între oameni și divinitate și altele. Acele elemente au fost creștinate, în sensul că valorile creștine corespunzătoare li s-au suprapus celor vechi. Faptul că unele elemente necreștine au supraviețuit, armonizându-se perfect cu cele creștine, așa cum se întâmplă în cazul ,,Moșilor”, ne dovedește că poporul român are o vechime milenară pe aceste locuri, este urmașul marelui popor al dacilor și are o continuitate neîntreruptă pe aceste meleaguri.

Să dea Dumnezeu ca să mai fie multe mii de ani pe aceste locuri, căci mai are multe de oferit lumii.

*

Sfaturi părintești. Din scrierile Părintelui Sofian Boghiu, unul din marii duhovnici români din ultima vreme, selectăm un fragment privind duhovnicul și duhovnicia. Sperăm ca s fie de folos multora dintre dumneavoastră. Iată-l:  ,,- Unii intelectuali sunt foarte pretențioși atunci când își caută un duhovnic…

Sunt și oameni pretențioși. Pe duhovnic îl întrebi sau îi spui problema ta și el îți răspunde deplin sau cât poate să răspundă și te mulțumește. A doua oară iarăși îl întrebi alte probleme care apar prin mintea ta. Sau îi mărturisești greșelile tale. El se poate ruga pentru tine, te poate ajuta în felul acesta. Dacă este un intelectual pretențios care caută un duhovnic deosebit, mai greu o să-l găsească; fiindcă el vrea să vorbească cu un preot care să fie filosof ca și el. Așteaptă răspuns pe limba lui și atunci se poate să întâlnească un duhovnic care nu-i înțelege întrebările lui, vorbele lui, dar știe foarte multă viață duhovnicească de care are nevoie filosoful sau intelectualul. Ei nu se pot înțelege pentru că acesta din urmă e prea pretențios și, adeseori, îmbătat de mândrie datorită științei lui. Un asemenea om pretențios e greu să găsească un duhovnic „duhovnicesc”. Și rămâne să caute toată viața și în multe cazuri nici nu-l găsește până la urmă. Rămâne cu filosofia lui și cu jumătate de măsură duhovnicească.”

*

File de jurnal – 20 iun. 1982. ,,Primarul și-a cerut scuze pentru că a amendat-o pe mama, fiindcă nu lucrase la colectiv, fiind în perioada post-operatorie. A dat vina pe brigadierul I. V., care ,,i-a vârât sub nas lista pentru amenzi.” Printre cei amendați au fost și bătrâni și bolnavi. Am vorbit cu dumnealui despre posibilitatea realizării unei rețele de apă, care să alimenteze satul Bârda. Ar fi o sursă puternică de apă la fântâna de la biserică. De acolo s-ar putea ridica în Znamăn cu pompa, într-un bazin, apoi, prin cădere, să se distribuie în tot satul. De asemenea, am discutat de posibilitatea realizării unui monument al eroilor satului. M-a rugat să găsesc un sculptor, care ar putea să-l construiască. Ar fi multe de făcut!

Miercuri am fost la Severin. Părintele Pufan, protopopul, mi-a spus că mitropolitul Nestor s-a interesat de mine(…). Protopopul m-ar fi vorbit de bine, în sensul că reușesc să armonizez preocupările pentru biserică cu cele privind cartea. Mitropolitul și-a exprimat dorința de a mă vizita pe data de 3-5 iulie, când va veni să-l întâlnească pe noul prim-secretar de partid al județului, domnul Marcoșan. Nu e sigur în care zi îl va primi, de aceea e nesigură și data vizitei ce mi-o va face. I-am spus protopopului: ,,- Dacă mai aveți prilejul să-i vorbiți, spuneți-i că eu sunt dispus să-l primesc oricând!”

Joi am lucrat la arhiva I. A. S. – Tr. Severin. Am terminat de conspectat ștatele din perioada 1949-1969. Cumulate, zilele lucrate de tăticu la Ferma Bârda în acea perioadă fac doi ani și ceva. Mai am  de conspectat arhiva de la Stațiunea de Cercetări Pomicole din perioada 1977-1979. Seara l-am invitat pe inspectorul de personal al fermei la restaurant. Două săptămâni mă ținusem de capul lui și conspectasem toate ștatele, ca să găsim zilele lucrate de tăticu ca zilier. Îmi dăduse adeverința cuvenită și mă simțeam dator, deși aceea era sarcina lui de serviciu. M-a scârbit! A comandat mâncare și băutură în exces, fără jenă. Pe la jumătatea mesei a venit și nevastă-sa. A comandat și pentru ea. Nevastă-sa mai venise cu o soră  și cu fiica acesteia. Pe acestea le lăsase la ușă și așteptau, probabil să zic ,,- Chemați-le, domʽle, încoace și să comandăm și  pentru dânsele!” S-au autoinvitat pe la Bârda ,,pentru o zi sau două, dacă nu deranjăm!”  Nu de altceva, dar să fac cu domnul ,,lecturi și comentarii din Biblie!”

Domnul fusese activist de partid la fostul raion Vânju Mare. Își amintea cu nostalgie de bețiile ce le făcea pe vremea aceea. Se bea vin la discreție cu prețul simbolic de 5 lei/litrul, vin negru ca mura și tare ca spirtul. Mânca ,,friptane” pe săturate cu 5-6 lei/porția. Domnul a fost și la ,,Ștefan Gheorghiu” ca să-și completeze ,,studiile”. De când s-a stabilit la I. A. S. – Tr. Severin n-a mai prea ,,făcut cu cartea”. Nu din altă cauză, ci de ciudă că în Severin nu se pot găsi ,,cărți bune”. Toate ,,se dau pe sub mână”, iar ceea ce se pune pe tejghea sau pe stand ,,e gunoiul depozitului”. Din această cauză domnul n-a mai trecut demult prin librăriile severinene, numai pentru a-și manifesta oprobiul față de cei care pun piedici ,,unor oameni de cultură” de a fi la curent cu noutățile. Gândindu-mă că i-aș putea fi de folos, sau, mai bine-zis, să văd ce-i poate capul, l-am întrebat ce anume preferă să studieze. Mi-a răspuns: ,,- Domʽle, mă interesează o serie de romane bune, care fac senzație! Nu-mi vin acum în minte titlurile sau autorii, dar știu că asemenea cărți sunt multe, însă parșivii ăștia nu vor să le vândă unora ca mine și ca dumneata!” E clar!

Abia am reușit să scap de invitatul meu. Am plătit totul, i-am lăsat și am plecat, fiindcă aveam bilet la un spectacol.

*

Șase pui și-o biată mamă. Redăm mai jos o poezie a lui Vasile Militaru cu acest titlu, socotind că-n ea se regăsesc mulți părinți din vremea noastră. Iat-o:

 

,,Mai demult o rândunică
Avea-n cuibu-i șase pui
Și privea la ei sărmana
Ca la chipul soarelui.
De cu zori pornea săgeată,
Căutând pe deal, pe văi,
Hrană pentru puii săi.

Și-n iubirea-i nu o dată
S-a culcat ea nemâncată,
Dar destul de fericită,
Că nu s-a-ntâmplat nicicând
Dintre pui, s-adoarmă vreunul
Ars de sete sau flămând.

Nici n-a fost mai mândră mamă
Decât ea-ntre rândunici

Când văzu-ntr-o zi că puii
Se făcuseră voinici !

Și n-a mai avut odihnă,
Nici cât ai clipi sub soare,
Până când pe fiecare
Pui nu l-a-nvățat să zboare.

Dar când toți puteau să plece
Încotro voiau, sub slavă,
Rândunica istovită
A căzut în cuib bolnavă.
Și cu ochii plini de lacrimi,
Țintă-n ochii fiecui,
Zise celor șase pui :

Dragii mamei, eu de-aseară,
Simt în inimă un cui.
Aripile rău mă dor
Și nici vorbă să mai zbor.

Dumnezeu mi-a dat putere,
Oricât am avut nevoi
Să găsesc întotdeauna ,
Hrană bună pentru voi.

Astăzi, fiindcă sunt bolnavă,
Dragii mei, cum se cuvine
Mari cum v-a făcut măicuța,
Să-ngrijiți și voi de mine.

Și ca nimeni dintre pui
Să nu simtă că mi-e rob,
Fiecare să-mi aduceți,
Zilnic numai câte-un bob.

Ale voastre șase boabe
Milostive mă vor ține,
Pană când o să vrea cerul,
Iarăși să mă facă bine.

Ascultând cuvântul mamii,
Au zburat cei șase pui
Și-au adus vreo șase zile,
Fiecare, bobul lui…

Mai departe, însă, puii,
Beți de-al slăvilor înalt,
Fiecare-având nădejdea,
Că-i va duce celălalt,

N-a mai dus niciunul bobul
Și uitata mucenică,
A murit atunci de foame,
Cea mai bună rândunică.

Și-a rămas apoi povestea
Tristă, nebăgată-n seamă,
Orșicui ai sta s-o spui,
Că o mamă își hrănește,
Șase, opt sau zece pui.
Însă zece pui adesea,
Toți, nu pot hrăni o mamă.

 

*

Pomană pentru tata. La ferma de la Bârda erau suprafețe imense de pomi fructiferi: meri, pruni, peri, cireși etc. Toamna erau aduși oameni la cules din Mehedinți, Dolj, uneori și din Maramureș, elevii de la școlile din Malovăț, Bobaița, ba chiar de la licee din Severin. Mai veneau muncitori de la diferite fabrici din Severin, chiar soldați în termen. Așteptau câte 5-6 TIR-uri la rând, zilnic, să încarce lădițe cu fructe și să ducă în multe țări europene. Ferma avea și muncitori angajați, care lucrau acolo permanent. Printre ei era și tatăl meu. Pe acești muncitori îi pregăteau periodic în tehnologia culturilor de pomi, li se făcea instructaj, erau controlați cu atenție, ca să se vadă dacă și-au însușit normele de întreținere a pomilor.

Munca cea mai grea la pomi era tăierea de formare a coroanelor. Erau pomi mari și această lucrare se derula de la 1 noiembrie până la 1 aprilie. Toată iarna acei muncitori, originari din Bârda, Bobaița, Colibași, Malovăț și Izvorul Bârzii ședeau atârnați pe scări, în ciuda ploilor, viscolelor, gerului. Pomii trebuiau tăiați. Venea tăticu seara acasă și, când trăgea cizmele din picioare, cădeau bulgări de zăpadă, ciorapii erau înghețați, iar picioarele vinete, degerate. Rezistau întrecându-se în povestiri, glume și șotii de tot felul. Era tot o veselie la ei, în ciuda vremii cumplite. Din când în când, puneau toți bani și câte unul se ducea prin satele din jur și cumpăra câte un bidon de vin sau de țuică. Beau, prindeau curaj și poftă de vorbă.

Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Scrisoare pastorală -Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi/ Anul XIX(2019), nr. 392 (16 –28 Februarie)” →

Tamara Tomiris GORINCIOI: Poeme

Romanţa ploii

 

Aud cum glasul ploii mă-nlănţuie-n gând,
Un dor de lumi sihastre şi-ascete mă cuprind.
Pe-o insulă pustie mai plânge Pan la harpă,
Un suflet-nsingurat pe valuri mă aşteaptă.

Mi-aş face-o corabie din picături de ploaie,
Să nu mă înece valul, nici vântul să mă-ndoaie.
Pe continentul crud de primăveri zvântate,
Să-mi fii catarg şi soare, din amintiri uitate.

Se sparge ceru-n lacrimi, strigând a veşnicie,
Suntem mai uzi ca ploaia, ca iarba în câmpie,
Doi pelerini ciudaţi din boabele de rouă,
Reinventaţi şi verzi ca o romanţă a ploii.

Şi plouă ca un plânset, în suflet mă răzbate,
Cu gânduri ancorate în lumile visate.
Aud cum cade aprig din ceruri infinitul,
Cum picură uşor, transcendental – Cuvântul.

 

Descântec de iubire

 

Voi fi din nou pasăre, îmi voi face cuib în inima ta
Să te trezesc în dimineaţă, cu o floare de nu mă uita
Să-ţi amintesc că am avut aripi, în ceruri vâslind
Că blestemul uitării ne-a trimis să fim iarăşi pământ.

Voi fi un mugure, voi înflori cu lumină în ochii tăi
Te voi scoate din amorţire, voi fi o floare de tei
Îţi vei aminti de mine, te vei ruga lui Dumnezeu
Să te prefacă în vulture, să fim mai aproape de zei

Voi fi luna pe cer, visul tău printre cohorte de nori
Voi bate cu raze la fereastra ta, te voi săruta în zori
Mă vei căuta printre îngeri, voi dispărea o nălucă
Voi fi umbra ta, un poem de maci răsărit în luncă.

Voi fi sintagma Ra dintr-un cuvânt vechi, ancestral,
Vei fi Dao ce vine din cer dintr-un rondel milenar.

 

Tu mama mea stelară

 

Ce dor îmi e de tine mamă, cernită în icoană,
De focul cel din vatră și de dojana-ți caldă.
Cum aburea un soare cea pâine din cuptor,
Cum ne-adunai acasă și ne priveai cu dor.

Azi casa e pustie dar tu mereu ne ești,
De parcă din izvoade o floare ne zâmbești.
Cum tu măicuță dragă mereu din cer ne chemi
Cu mămăliga caldă și floarea dintre ierbi.

Duminică e veșnic în casa părintească,
Și tu măicuță dragă, făptură nelumească.
Mereu vei fi de strajă copilăriei mele,
Și vei veni din ceruri să mă păzești de rele.

Tu maica mea stelară, ușoară ca o pană,
Te rog să-mi iei durerea din sângerânda rană.
Aș vrea să fi din nou copila, prințesa alintată,
Din basmul fără moarte cu a fost odată.

–––––––––––-

Tamara Tomiris GORINCIOI

Martie 2019

 

 

 

Emma POENARIU SERAFIN: Poesis

Vreau a florilor stăpână !

 

Muguri verzi de ramuri prinși
Prin crenguțe ruginite,
De prin iarnă, adormite,
Cu cireșii, proaspăt ninși.

S-au topit zapezi de iarnă
Și-au intrat în călimară
Vântul cald, de primăvară,
Mi-a mai alungat o haină

Soarele-i galben, oglindă,
Peste bolta lui ascet,
Și coboară-ncet, încet,
Cât Pământul să-l cuprindă.

Peste dealuri toporașii
Îmbrăcați în rochii mov,
Și citesc ca-ntr-un ceaslov
Parcă-s mîrii, ori nuntașii.

Dar ce mult e până-n seară
Stelele pe cer, cărări,
Înspre cele patru zări
Și miros a primăvară.

Apuc soarele de mână :
-De la noi, să nu te muți ,
Poți ușor să mă săruți,
Vreau a florilor stăpână !

 

Marea mea

 

Marea mea cu ochi deschiși
Te-am încremenit cu gândul
Și mi-am pus pe flăcări rândul
Bați din pescăruși învinși

Te aștern printre cuvinte
Caii mei scăpați din frâu
În galop cu coame-n râu
Și căruțele-nainte…

Soarele-n clepsidră -i spin
Valurile, vântu-n foi
Tu,cu tarmurile-ți moi
Să m-aștepți pân’ am să vin

Ca acum n-ai să mă știi
Am albit ca o nălucă
Dor de tine, dor de ducă
Te presar prin fantezii .

Peste versul meu vei da
Când am să te șterg cu palma
De-ți vin valurile valma
Și incearcă-a le uda.

Bine că n-au șters vecia
Să-mi rămână muritor
Oile fără păstor
Pe sub toată murdăria.

Mai așteaptă-mă o clipă
Sapă-a malului talazuri
Rumenește noi obrazuri
Bate-a brizei vechi aripă.

Numără – n cerul deschis
Luni ce-ți cântă-n Paradis
Literele-n versul scris
Te-am descris ori doar în vis…..

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poesis” →

Dunia Palangeanu&Cosmin Ștefan Georgescu: Ave, ție, Femeie!

AVE ȚIE, FEMEIE!

 

Cine ești tu, Femeie?
Pașii tăi trec ca o adiere peste anotimpuri
acoperind cu miresme întreg Universul ,
te-nvestmânți în roua cerului în zori
din astre îți faci diamantin colier
ce străluce fermecat în nopți de veghe
aninat la gâtul tău -umbră de lebădă
despicând apele-zările adânci îmblânzite
din mările și oceanele necuprinse,
întinderi palpitând pe tipsia arzândă
a sufletului tău, în care încolțește firul fraged
al Vieții…
Ave ție, Femeie, Zeiță de-apururi !

                                                              Dunia Palangeanu/Giurgiu

 

 

MEDIEVALĂ

 

Când zorile aprind în jur lumina ,
Tu te ridici din pat sa le primești,
Învesmântată în matasea-ți fină,
Peste contur de forme îngerești.

E în tine o lucire ce erupe
Rivalizând lumina de pe Cer,
Ce-ți unduie pe blânde crupe
O înserare plină de mister.

În ochii prinzi irizații de himeră,
Pe pleoape duci un somn medieval,
Eu te răpesc din amintita Eră ,
Purtându-te pe trup în chip de cal.

                                           Cosmin – Ștefan Georgescu/Paris

—————————————————–

Dunia Palangeanu&Cosmin Ștefan Georgescu

Giurgiu – Paris

10 martie 2019

 

Ioan Nicolae MUȘAT: Motivația lansării revistei „Orizonturile BUCURIEI”

Puțini știu că am o relație specială cu Sfântul Mare Mucenic SAVA, căruia printr-un context istoric nelămurit deplin i se spune „Sava Gotul” de pe vremea când ținutului Buzăului și împrejurimilor sale li se spunea Goția… Această relație specială nu mi se datorează și pot spune că am contribuit nesemnificativ la sudarea ei, dar Sfântul Mare Mucenic SAVA a considerat că trebuie să spun și eu câte ceva, deși nu sunt vrednic. Așa am scris cartea de teologie politică „Catedra Sf. M. Mc. Sava”, pe care puțini au procurat-o și, pot spune că doar câțiva au citit-o, carte prin care încerc, cu slabele-mi puteri și cunoștințe să arăt importanța crucială pe care a dat-o Dumnezeu jertfei acestui mare sfânt, astfel încât, prin această jertfă Hristos Domnul a arătat nu numai cele ce sunt Azi și Acum pe pământ, ci și cele ce vor urma și cum se vor petrece negreșit din Voia și în Planul Domnului. Nu se cunoaște nici în România, nici măcar în Muntenia, nici măcar în țara Buzăului cinstea cu care Bunul Dumnezeu a cinstit pe aceste Mare Mucenic întocmai cu Apostolii, asemenea Sfinților Nicolae, Gheorghe, Vasile cel Mare….
Într-o seară, pe când cugetam eu la viața ortodocșilor, mi-a strigat în suflet sfântul Sava dacă Azi și Acum are unde și cum să strige ortodoxia ca mirean. Am cugetat că nu are lesne a-și spune păsul ca mirean, căci sunt reviste de teologie foarte respectabile cu toată învățătura pentru mireni dar nu ale mirenilor, nu ale laicilor, iar strigarea credincioșilor în revistele laicilor nu poate fi ușor acceptată. Astfel, tot cugetând la ce se poate face în acest sens mi-am adus aminte de minunatele noastre Preotese, femei cu totul speciale, care duc o viață duhovnicească plină de sacrificii datorită soțului pe care și l-au ales, Preotul, ce are o crucială și foarte grea misiune cerească de împlinit pe pământ. Dar taina preoției o primește preotul după ce este căsătorit, adică taina preoției o primește preotul dar, în același timp, în mod minunat și femeia lui devine Preoteasă, adică primește tainic o slujire diaconească alături de soțul ei, o slujire diaconească ce o va avea și o va duce până la moarte. Apoi m-am gândit la mamele preoților, monahilor și monahiilor, la mamele ierarhilor, aceste femei speciale care-au fost binecuvântate de Dumnezeu să-i nască, să-i educe, să-i crească pe conducătorii Bisericii! Câtă învățătură trebuie să luăm de la aceste minunate femei pentru surorile, soțiile și fiicele noastre, ale credincioșilor ortodocși, ca să lupte și ele la rândul lor pentru a avea această minunată cinste pe pământ! M-am gândit la dascăli, la credincioșii din consiliile și comitetele parohiale și la credincioșii – cărturari sau nu – care au de împărtășit experiențe, întâmplări, necazuri, lupte, căderi și biruințe din parohie, din episcopie, experiențe triste sau îmbucurătoare, ce trebuie să rămână în analele Bisericii, nu numai pentru monografii, ci și pentru câștigarea experienței istorice a Bisericii Una, pentru învierea zi de zi a lucrării în Domnul, puțin câte puțin, pas cu pas într-o continuă luptă.

Mulți nu știu ce înseamnă a fi mirean și cred că-i suficient a merge din când în când la câte o biserică, oricare, să aprindă o lumânare și să asculte Sfânta Liturghie, cred că-i suficient să se spovedească din când în când, peste șapte munți și șapte ape, și să achite contribuția anuală la biserica lor, așa, ca pe-o pensie alimentară… Este ca și când, ca părinte de familie fiind, ai da anual cât cere nevasta pentru cheltuielile casei și ți-ai mai vedea copiii la anul, când plătești iar… Acestea întrucât oamenii nu înțeleg, nu știu sau nu vor să știe că întreg poporul României, (prin acei 70-80% care s-au declarat ortodocși), este popor al lui Dumnezeu în, prin, întru Biserica Sa, că de două milenii acest popor a luptat pentru a-și apăra ființa națională, nu oricum, ci în, prin, întru Biserica Ortodoxă și, dacă suntem acum aici, se datorează deplin și exclusiv faptului că am fost și suntem ortodocși, că dacă mai vorbim încă limba dodeca-milenară a moșilor și strămoșilor noștri se datorează exclusiv faptului că suntem creștin ortodocși și Dumnezeu ne-a apărat ființa națională, având un Plan cu noi pe care nimeni, nicicând nu-l poate schimba…
Căci mulți cetățeni nu știu, nu înțeleg sau nu vor să înțeleagă că PreaFericitul Daniel, Patriarhul României, este și al tuturor românilor, dar este și al României, și al poporului, dar și al statului român, că arhiereii sunt atât ai poporului din ținutul încredințat, cât și ai ținutului, cu tot ce are pe el, bun și rău, buni și răi, și de aceea nu înțeleg că toată viața socială și culturală a poporului român se desfășoară în fapt în mijlocul parohiilor, episcopiilor și mitropoliilor Bisericii Ortodoxe Una. Nu contează ce crezi tu, ca cetățean, în ce realitate te scalzi tu, ca cetățean botezat, când este vorba despre responsabilitățile pe care le ai față de moși și strămoși, față de Biserică și Sfinții ei, față de copiii și nepoții tăi, căci, indiferent cum le realizezi și percepi tu, aceste responsabilități le ai și tu răspunzi pentru cum ți le-ai îndeplinit în viață. Transformarea celor ce-și zic „cetățeni” în „mireni” este o luptă grea și de durată, luptă care a început în urmă cu două milenii și de Azi și Acum, intră într-o altă formă de organizare.

De două sute și ceva de ani, de la Comuna din Paris, „epoca de moarte a omenirii”, cetățenii își fac de cap și împreună cu ei conducătorii lor, căci au ajuns popoarele lumii a fi datoare pentru mai multe generații câtorva sute de familii…, iar toate acestea pentru că cetățenii au vrut să-și facă de cap, iar conducătorii lor le-au dat această posibilitate pentru a umple vistieriile stăpânilor murdari și lacomi ai acestei lumi a morții. Consecințele libertinajului incredibil al păcatului și morții se văd la tot pasul, de la lipsa locurilor de muncă, de la insecuritatea alimentară, medicală, profesională, educațională până la insecuritatea vieții fiecăruia dintre noi, dar și insecuritatea națională și mondială.
Avem Stâlpul Luminii lângă noi, Altarul Domnului lângă noi și nu-l folosim pentru salvarea și mântuirea noastră! Aici este toată problema, aici, la Parohie, aici, la Sfântul Altar se rezolvă toate, dar chiar toate problemele noastre și ale lumii, aici, nu în altă parte. De aici, da, de la Sfântul Altar și nicidecum din altă parte, prin Hristos Domnul, în Duhul Sfânt, în duhul Sfinților Părinți, în, prin, întru Biserica Ortodoxă Una, aflăm și izbăvirea de toate necazurile, dar și mântuirea! De aceea, slujitori ai Parohiei sunt Însuși Hristos Domnul, cu Maica Domnului, cu toate cetele îngerilor și sfinților, cu Patriarhul și cetele arhiereilor și preoților, diaconilor, monahilor, monahiilor, căci asta este lucrarea pentru om și sufletul lui, iar aceasta se petrece numai și numai în Ortodoxia creștină și sub nicio formă în altă parte, căci, aici, la Parohia ortodoxă, Preotul este chip și asemănare al slujirii Mântuitorului, iar Preoteasa este chip și asemănare a slujirii Sfintei Măicuțe Născătoare de Dumnezeu, așa cum toți din parohie preînchipuie lucrarea casnicilor lui Hristos Domnul, căci nimeni nu-i lăsat de sarcină ca nimeni să nu fie lăsat de răsplată!

Aici este toată problema, aici la Parohie, și nimeni să nu creadă că poate altfel să refacă puterea, tăria, identitatea, legarea poporului și a țării altfel, căci și patriarhia, și mitropolia, și episcopia toate stau pe puterea, adâncimea, tăria, legarea în Domnul a adunării parohiale. Iată că dintre cetățenii din parohie 10-20% sunt credincioși, iar doar 5-10-13% (procentele reale diferă de la o parohie la alta, de la o episcopie la alta), sunt mireni, adică acei credincioși legați de parohie care-și aduc contribuţia, așa cum pot, în parohia unde sunt arondați. Ce vom face cu ceilalți 80 poate chiar 90% dintre cetățenii botezați care nu vin la Biserică, ba chiar nici cotizația anuală n-o plătesc, apoi, când au evenimente în familie îl caută pe părintele și se minunează că are datorii de plată? Acestea sunt oile rătăcite ale noastre, ale tuturor, nu numai oile rătăcite ale Patriarhului, Episcopului, Preotului, ci ale noastre, ale tuturor celor ce suntem botezați, căci toți avem sarcina lucrării Dragostei lui Dumnezeu în viața noastră, în societate, oriunde suntem. Aici, la parohie, se face unirea dintre mireni, cinul monahal și cler și de aici, de la parohie, sub puterea Arhierească se dezvoltă celelalte puteri, cea Academică și cea Regală, căci întregul popor stă pe această celulă de ridicare a sa în Duhul, parohia. De aceea, este un Apostolat al cinului monahal și al clerului completat de un Apostolat al Mirenilor care se lucrează nu pentru și printre arhierei, nu printre preoți sau monahi, ci pentru și printre mireni, acea Diaconie Mireană care ajută Preotul și Arhiereul în lucrarea lor, acea diaconie care lucrează în familiile tradiționale pentru ca acestea să nască și să crească viitorii preoți, monahi, arhierei, învățători, profesori, cercetători, conducători, primari, prefecți, voievozi și regi…. în duhovnicie! Noi pierdem 80-90% din oile Domnului, iar Hristos Domnul, în pildă, le-a lăsat pe cele 99 care erau pe calea dreaptă pentru a alerga după una, cea rătăcită… iată cât de departe suntem de realizarea Planului și Voii Domnului, ce mare este ogorul unde trebuie să lucrăm, mai ales Azi și Acum, la plinirea vremii…

Continue reading „Ioan Nicolae MUȘAT: Motivația lansării revistei „Orizonturile BUCURIEI”” →

Cristian Gabriel VULPOIU: Muguri de iubire

MUGURI DE IUBIRE

 

Femeie, în zori ești dulcea primăvară,
Ce ne pândea demult din echinocții
Iar când luna îmbracă rochia de seară
Clopote îngână în rugăciune sacerdoții.

Femeie, templul tău sacru vreau să-l venerez,
În zori când soarele șăgalnic doarme
Muguri de iubire sunt ochii tăi, univers
Marginile de timp, tu le prefaci în karme.

Femeie, ce cauți în icoana pictată de Orfeu,
Și pastelată într-un rogvaiv divin ?
Aduci în stare de delir freamătul meu
Când te doresc și beau pahrul cu pelin.

Femeie, lasă te rog zorii să doarmă,
Să știi că încă nu este vremea de soroc
Sărutul tău divin mă taie ca o lama
Mă pierd în iubirea-ți dulce ce mă doare.

Femeie, tu însăți ești o sărbătoare,
Ești lumină și radiezi iubire
Glasul tău, un poem la răsărit de soare
O rază către ascunsa nemărginire.

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

8 martie 2019