Evadare din roșu
Te-as fi-ndoit pe un colț de lumină
în anatema unei săgeți trase
de un demon ce doarme în sarcofagul
unei plăzmuiri de onomatopee
fără origine,
dar ai fugit în goana unui
du-te vino agățat pe coama unui cal
ce nechează în ecouri subacvatice,
rămân în urma ta potcoavele
în iarba înfierarii,
scriu în piatră de cremene
numele tău,
alături de dalta inverzirii
o mână-mi întinde un pan cu fesul roșu,
si numele se face în umbra
din piatră,
un șarpe-garou…
Iubesc!
Iubesc,
iubind mi-e tare teamă
ca nu cumva să te rănesc
în grabă căci
din timpul nostru trece
prea repede o clipă rară
pe trupul nostru nelumesc,
te-nalți pe vârfuri amețită
de un sărut ce încă nu ți-am dat,
s-ajungi la buza mea
risipă
de edenuri ce nu le-am mai
călcat,
eu te cuprind în brațe tandru
îți fac aripe peste gând,
cuprind în coapsa ta o poartă
deschid în pragul ei un vis,
pășesc dincolo de himeră
tu mă urmezi cu ochi închis,
un icnet scurt ca o podoabă
strecoară între noi vacarmul
unui pătrat în cerc promis,
iubesc
și nu mă văd de tine
sunt doar o umbră vie pe
nestematul tău brocart,
din glezna ta subțire știe
doar pasul tău timid de mine,
ca și purtat pe-o năsălie
mă las mai mort c-un puls
udat,
sub pleoapa ta în reverie
sub domul unui măr mâncat! …
Captiv
mă lipsesc de varga începutului
din mine,
odoare așteaptă sub ape fără fund
să le strivesc lucirea cu matca tălpii
ce mă leagă de râma din pământ,
între ud și uscat
e o părere de geană neînchisă
ca un arc întins peste bolți drepte,
paralelism ucis în magii de târg
uitat în nepăsarea unei geometrii de casă
fără tavane,
captiv în funia spânzuratului
de cer,
roiesc în propria-mi carne
ca un joi în zi de luni, stigmatizare prin
polenizarea mușcatelor de pe oblonul
nevederii,
vine un miros de putregai dulce
din piciorul amputat de lumina viermilor
de mătase,
de aceia începutului îi pun coarnele
melcilor ce se târăsc înapoia
trupului meu prins în viesparul
de la marginea îngăduinței,
se face deodată o gaură în timp
si plouă în pauza dintre
respirații…
Despre cubismul in vitro
La masa picioarelor ascunse în fuga
foamei de lăcuste toți suntem seniori,
blidul rotund, indezirabila argilă
așteaptă guri de foc rămase scrum
in pofta vâltorilor boeme, pătrate pețitori
visând pe rând, un ou de-acvilă.
Suișul coborât al cailor cu aripi induce
pe frontispiciul unei clipe, Andromede
de pământ si mică nu-i chemarea unui gând
din olul risipit în amfore stradale cu alice
pentru vânatul unui luceafăr decretând
hyperioni cubiști, în racle de cer fără matrice!
Pot fi oricând, orice la marginea unui
cuvânt-burlan sub streșini de nimic burghez
când talpa mă ridică de la geam,
o ploaie amagită din mana unui lan străin
cules din ambrozii cu floarea altoită
in frunzele de dafin pe capul unui crez…
Se lasă-n mine setea, băută ca atare
din copci plivite-n răni de avatare la gramaj,
mă tângui în fântâni și-n varul de pe poartă
imi număr cu-nstelarea apusuri fără forme,
sunt cu ardoare pe buza unui paj
endemică celulă în formă de aripă,
si dogmă nepermisă în umbra unui vitro
cubist din ieslea unui grajd.
Ziua a cincea…
soarele stătea oblic pe tropicul
pus cu mâna de un Dante
de amiază cu fular din cânepă albastră,
liniștea aceea deslușea parcă
obârșia unui aer lâncezit din zăbala
unui armăsar rămas la vatra suspinelor,
eram în ziua a cincea
de după numărătoarea cerului
in sihăstria cergilor, învelitoare de
rugăciuni cu buzele goale pe talpa
Nordului cu licheni vișinii,
acolo se născuse fără moaște
morții cu nimburi din miere,
vai, cât mai m-am lins pe degete
de lumina dulce a răzoarelor
descoperite de brebeneii sângelui
curs din ugere de roată!
eram în ziua a cincea
si parcă mai era postul negru al
condamnaților la fericirea unui vis austral
si-am pus cu mâna al doilea tropic,
al îngerilor fără gral din leagănul tăcerii.
————————–
Simon JACK
7 aprilie 2019