Se cunoaște faptul că Sfintele Evanghelii, care au fost scrise la aproximativ o sută de ani de la înălțarea lui Iisus la Cer, se vorbește de Moartea și Învierea lui Iisus, și că acesta s-a jertfit pentru mântuirea oamenilor, el fiind Fiul lui Dumnezeu trimis pe pământ. Iisus trăiește în ceruri și făgăduiește să mai vină a doua oară pe pământ, să mântuiască încă odată lumea. Dar, să vedem ce înseamnă mântuire?

Mult mai des cuvântul “mântuire” se referă la izbăvirea spirituală eternă. Când Pavel a vorbit temnicierului din Filipi că trebuie să fie mântuit, el făcea referinţă la destinul etern al temnicierului (Faptele Apostolilor 16:30-31). Iisus a comparat mântuirea cu intrarea în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19:24-25).

Mai precis, mântuirea este izbăvirea de primejdie sau suferinţă. A mântui înseamnă a izbăvi sau a ocroti. Cuvântul conţine ideea de victorie, nevătămare sau păzire. Uneori Biblia foloseşte cuvântul mântuit sau mântuire cu referire la izbăvirea fizică şi temporară, cum ar fi izbăvirea lui Pavel din temniţă (Filipeni 1:19).

În evul mediu biserica creștină “a prezis” de câteva ori datele “celei de-a doua veniri a lui Hristos“. În acest context, se pune întrebarea, cum a apărut credința în moartea și în învierea Mântuitorului?

Primăvara creștinii și evreii prăznuiesc sărbătoarea Paștelui. Dar, de unde vine acest cuvânt? Care este etimologia lui?

Originea cuvântului Paște (cu pluralul Paști) o regăsim în ebraica: la evrei, cuvântul Pascha (pesah) înseamna trecere, fiind moștenit de la egipteni și desemnând sărbătoarea anuală a azimilor.

Sărbătoarea se ținea la 14 Nisan, în amintirea trecerii prin Marea Roșie și eliberarea din robia Egiptului. Totodată, sărbătoarea coincidea și cu prima lună plină de după echinocțiul de primăvară.

Trecerea termenului ebraic în vocabularul creștin se datorează faptului că evenimentele istorice comemorate prin sărbătoarea Paștelui (însemnând patimile, moartea și învierea lui Hristos) au coincis cu Paștele iudaic din acel an.

Așadar, înrudirea cronologică între aceste două evenimente a determinat preluarea termenului în vocabularul creștin, cu sensul de patimi, moarte și ulterior învierea Domnului.

Cu acest sens nou, termenul evreiesc de pascha trece în limba greacă, prin transcriere, iar ulterior și în limba română îl va prelua, prin intermediul filierei greco-bizantine, sub denumirea de Paști.

Tot din același termen provine si termenul francez Pasques, precum și cel spaniol de Pasșua.

În secolele trecute, la catolici, a fost răspândită și o alta interpretare, bazată pe sensul cuvântului grecesc de la care a provenit termenul: pascha – passione, de la passione – suferința (în greaca  πάσχω (páscho – sufăr), πάσχει (páschei – suferă).

În cazul limbilor germanice, originea termenului Easter/Ostern nu este cunoscută cu exactitate, însa se bănuiește că aceasta derivă din numele zeiței primăverii și a fertilității Eostre/Ostara.

Alte surse plasează originea cuvântului în termenii latini hebdomada alba, sau săptămâna alba, termen cu care latinii numeau săptămâna Paștelui, datorită straielor pe care le purtau nou-născuții. Printr-o eroare de traducere, termenul a apărut ulterior, în vechea germană superioară, ca eostarum (plural al cuvântului alba), care în cele din urmă a devenit Ostern, în germană moderna, și Easter, în engleză.Limba rusă folosește termenul de Înviere  (Bockpecenue) pentru a desemna Paștele.

Se pare că o parte din sărbătorile pascale ale creștinilor au fost preluate de la adoratorii unor zei ca: Mithra, Adonis, Attis, Dionysos, Bacchus, Osiris etc.

Când europenii au descoperit America de Sud și au cunoscut religia popoarelor de acolo, au constatat cu mare uimire că popoarele de acolo, care până atunci nu veniseră în contact cu lumea creștină, exista acceași credință într-un zeu care moare și învie.Potrivit legendelor mexicane, zeul Kvețalcoatli fusese răstignit pe o cruce de lemn. Mexicanii credeau că zeul fusese ucis în acest mod barbar pentru că cei pe care venise să-i mântuiască au fost nerecunoscători.

Această apropiere de religii și tradiții din diferitele colțuri ale mapamondului este o consecință a spiritualității popoarelor în dorința lor de a aveo o speranță a prelungirii vieții și dincolo de moarte.

Cercetând religiile din antichitate existente înainte de creștinism și care au pregătit apariția lui, am constatat că ideea zeului care moare și învie a luat naștere la popoarele de agricultori și păstori din lumea antică: perșii, sirienii, asiro-babilionienii, hindușii, evreii, egiptenii. Viața  lui Iisus care a suferit și despre care o citim în Biblie, se pare că este o inspirație din viața altor zei din precreștinism. În cartea prorocului Isaia, capitolul 53, versetele 3-11 există un pasaj pe care evangheliști l-au înfrumusețat puțin pentru a ajunge la descrierea suferințelor, morții și învierii lui Iisus Hristos.

La evrei există sărbătoarea primăverii, purimul, în care principalele personaje erau Mardoheu, sau zeul babilonian Marduk, și zeița Iștar, sau Estera, precum și Aman cel rău.Cultul zeului Marduk și al zeiței Iștar a fost împrumutat de evrei de la popoarele vecine cu ei.În antichitate, Marduk era venerat ca zeu al orașului Babilon.Iar cultul lui Adonis era răspândit în Fenicia și Siria, de unde a trecut în Iudeea. Lucian, scriitor grec din secolul al II-lea, descrie jelirea morții lui Adonis și sărbătoarea învierii sale.În amintirea patimilor acestui zeu, credincioșii se biciuiau în fiecare an, îl plângeau pe zeu și organizau praznice de doliu.Obicei care se păstrează și astăzi în lumea creștină. Bătrânele care se târăsc în genunchi și coate ocolind bisericuța de lemn de la Mănăstirea  Nicula este tot o formă de biciuire-iertare a păcatelor.Este o automulțumire că suferința îndurată este o răscumpărare a păcatelor prin durerea suferită de Iisus.

Primăvara, când apele revărsate spălau de pe munți ocrul, râul se colora în roșu. Se spunea că râul s-a colorat cu sângele lui Adonis. Așa cum azi se vopsesc ouăle roșii spunându-se că este simbolul sângelui vărsat de Iisus de pe Cruce.

Lui Adonis i se făceau statui din lemn, care erau așezate într-un fel de coșciuge în jurul cărora se puneau vase cu plante verzi.Femeile spălau statuia din lemn a zeului lor Adonis, o ungeau cu uleiuri aromate. Toate aceste ritualuri  se îndeplineau cam în aceleași zile în care mai târziu creștinii au început să serbeze moartea și învierea lui Iisus.

Astăzi,  noi creștinii „jucăm”, precum o piesă de teatru ce se desfășoară pe marea scenă a creștinismului, toate secvențele descrise de evangheliși, atât despre naștere, la Crăciun, patimile lui Hristos și învierea de la Paști, inclusiv Înălțarea. Este un puternic mesaj despre  speranța Omului în viața veșnică.

La popoarele agricole și la cele care se îndeletniceau cu păstoritul, sărbătoarea Paștelui era legată de muncile agricole, obicei ce se păstrează, și astăzi, în mediul rural din țara noastră. De același lucru este legat și de cultul soarelui. De aceea sărbătoarea Paștelui are loc în timpul echinopțiului de primăvară. Ideea unei jertfe de răscumpărare în fața lui Dumnezeu, necesară pentru mântuirea oamenilor, este răspândită în țara noastră, dar moștenită din precreștinism, de aceea se sacrifică mielul, cu care nu sunt de acord. Este o crimă în masă pentru o jertfă inutilă. De aceea mă pune pe gânduri ce spunea Stephen Hewking: “Suntem doar o rasă avansată de maimuțe pe o planetă mica a unei stele foarte obișnuite. Dar putem înțelege Universul. Asta ne face să fim speciali. “Plăcându-ne, nouă oamenilor, să ne creăm povești frumoase în care să credem între două războaie, pentru a nu ne plictisi.

Însă, eu mă simt un actor în care “joc ca figurant” în Mare Piesă a creștinătății în care cred, așa cum cred în proprile mele creații.

–––––––––––

Al. Florin ȚENE

Cluj-Napoca

27 aprilie 2019