Se-adună iar poeții
E haos peste veacuri, numărători
sub giulgiuri în umbre programate,
e ora fără teamă, secundele-s
catrene în foamea devorată de rimă
patogenă,
sunt răni deschise-n ziduri ce prăbușite
strigă spre ceruri de moloz,
e varul candelabru peste araci
de tundră,
închinători spoiți de-aleanuri în minciună
se târguiesc la porți ce se închid
in noi,
din lacăte pe lanțuri sub forma unor brume
frigul întins inert sub brazde de argint,
ies colivii cu îngeri promiși eternității
in slove din Corint,
pe calea ce se-noada în nopți
cu miezul copt la vatra unui demon,
se-adună iar poeții, himerice sandale
pe gleznă de eter,
in peșteri sună glasul vampirilor de stradă
cu postul sub aripe se-nvrednicesc
de zboruri, Caligule învinse stau circumcise-n
versuri mânjite iar cu sânge
de libelule trase în pana unui elf,
se-adună iar poeții în hore indecise
cu iele la un loc,
au brâuri verzi la mijloc pe umeri poartă
iarna si vara într-o parte, pe cozorocul
fricii stau primăveri în toamne,
le plouă lung clepsidre de unduiri solare
in jocul butaforic pe vanga unui troc,
mă trag în rame simple de selfie-uri
anagramate pe foi de calendar,
aud în mine visul cum plânge în ograda
unui mințit de ieri,
azi mă desfac în puncte, placentă din
cerneală și chem din virgule strâmtate
un filozof cuminte ce mă compune iar,
se-adună iar poeții, o mitică agapă
la mese fără blid, sub scaune de ceară
stau doar orbiți călăii umilelor fantasme
ce împânzesc de molii coride de lumesc.
Portretul nimănui
fățarnic doar colbul de pe streșini
de pagode răsturnate peste
pietre mai tremură mural,
adâncă noaptea-n miezul zilei unui
ermitaj prin nori de cer pliat pe
osul unui cerb,
se leapădă în umbre prinse-n rame
autoportrete în urma unui vis
incert, respirație în albul pânzei
un ochi mai jos pe eșafodul
altui ochi, pulsul…eșantion de roșu
in sinuase acuarele suspendate
in bătaia unui clopot,
scaunul în trei picioare, șevaletul
nins
artificii peste niște sâni uciși
tot ninși în tablouri neisprăvite
pe la colțuri de teamă mov,
…si liniștea aceea de colecție
ingrămădita între buze de rugină
dulce,
inapoia unui perete din sticlă
clocotită în zeamă de mir,
aud bătaia unui ceas final
in portretul ce-mi șade tavan peste
pleoapă,
la ușă doarme un înger fără chip
cu nimbul rezemat de clanță.
Un nume
La ce bun un nume,
majoritatea sunt pseudonime
afișe colorate peste poze alb-negru
de la naștere,
grund aurit peste rugină în răni
mai vechi de Paște,
numerotați e mult mai bine
ca niște clone înseriate, un număr
de expirare pe un încărcător
de smartphone,
selfie-uri pe întuneric, ante si post
meridian pe cadrane de siliciu,
in realitate doar sclavi de bani
tipăriți în ture de noapte,
până la urmă
un nume nu-i decât ocazie de-a face
baie când nu esti încă murdar,
un viitor chenar pe-o margine albă
de brumă, un strigăt poate fals
in ecouri zdrențuite de-o furtună
intr-un catalog cu note bune,
nume, armură lucitoare amestec
de turniruri în maculatura unui pod
ce va arde în amiezi de șomaj
tehnic,
ai grijă, nu te pierde căci nu știu
să te strig, pseudonimele nu le rețin
cu numerele nu stau mai bine,
de încărcător nu am nevoie
smartphone-ul meu e la picior,
unde am legat de el un nume scris
cu litere mari de un antreprenor
legat la priza numerotată a unui
coridor!
Jurnal duminical
de prin grădini culeg cireșe verzi
din ceruri neumblate
zorii,
pași goi plutesc fărâmițati în iarba
de pe ploi cu picătura licărind
a înverzire,
o umbră de pastel înnobilat
in noapte,
imi joacă în pervaz inmiresmând
fereastra unui vis
cu flori de câmp culese de tine
când iti citeam din șoaptă,
si parcă dintre crengi de liliac
o pasăre ne cântă
de zburat, duminicale versuri
cu cerdac,
sub cremenea strivită de la poartă
privește câinii cum mai latră
la amintirea orei ce s-a dus
pe cumpăna fântânii
ce stă încă de sete,
pe arcuirea buzelor
ce ne unesc,
in primăvara asta de duminică
cu boare albă de geneză!
Nevertebrate
Statuile clipelor ce stau pe soclurile
orelor îmbrăcate în halat de casă
lâncezesc printre minutare
nemișcate,
e cald în dormitorul copilului
nenăscut,
sculptorul e beat si suferă de astmul
dălții înflorite la ambele capete,
peste tot fluturi de dormitor
chiar și în cuvinte rămase nerostite
la fereastra închisă din beciul
unei umbre pe ghipsul unui rânjet
de cotor,
o foame de aer contorsionată pe
tavan,
smucește liniștea unei lustre vechi
o aruncă afară și-o rupe la fugă
pe scări să prindă zorii
unei zile nesfârșite de corvoadă,
la mâna mea ceasul
a-nceput să meargă invers,
semn că lumina e totuși vertebrată…
***
Plânge ploaia după surâsul unui plic
cu anagrame,
străpunge rana tălpii un nimic
de pantomimă legat cu funda
frunții,
sudoare de armăsar castrat în trapul
grinzii,
prelinge firul ierbii în sarea postulat
din câmpul cu aligatori
de plastilină,
plânge ploaia după ploi cu stropii goi
pe șaua cărnii de mânzat
stau norii unei zodii de culcat
claustrofobii! …
————————–
Simon JACK
Israel
12 mai 2019