Scriitorul, spune Mircea Cărtărescu în Solenoid, creează un personaj care are percepțiile și senzațiile lui despre lume și viață, în absența cititorului, iar cititorul, spunem noi, parafrazându-l pe autor, are și el percepțiile și senzațiile lui, față în față cu textul, implicit cu scriitorul, a cărui voce o ascultă, citindu-l. Personajul lui Mircea Cărtărescu este profesor de română care ține un jurnal ce va sta la baza viitorului roman și este evident că scrierea are un sâmbure de biografism, de real al timpului trăit într-un spațiu al Bucureștiului anilor `80, cu unele rememorări din copilăria nu prea îndepărtată. Personajul mărturisește, făcând în roman referire la propriul text, că vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele și, oricum, n-ar vrea ca acesta să fie nici roman, nici poem, iar anomaliile despre care vorbește sunt percepțiile sale exacerbate despre lume și condiția umană, imaginarul și hiperbola fiindu-i la îndemână, alături de suspans, simboluri, absurd si miraculos.

       Real e și visul, reale sunt și primele amintiri, (reală cât de reală!) e și ficțiunea, spune el și acesta este sensul percepțiilor personajului-narator, realizând o scriere  postmodernă, de factură poematico-filozofică (și în această cheie am citit romanul  Solenoid, autor Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas, București, 2017, 858 pagini).

       Percepția noastră este că lumea prezentată în Solenoid este un tablou cu lumini și umbre ale unei realități imaginate în stil postmodern, cu un mesaj-soluție sui-generis de salvare/ mântuire a spiritului uman, posibilă prin trecerea într-o altă dimensiune, într-o viziune suprarealistă.
Primul argument îl constituie ideea de reflexivitate, fragmentarism și autoreferențialitate a autorului, în roman. Structurată în patru părți și 51 de capitole, notate cu cifre arabe, cartea are ca punct de pornire acel jurnal al personajului-narator, cu însemnări despre episoadele de viață trăite nu atât ca acțiuni, cât ca senzații ale ființei, percepții și emoții, toate trecute prin fluxul memoriei și filtrul maturității, mereu reluate și privite din alte unghiuri, de aici fragmentarism al narațiunii și autoreferențialitate. Obiectul gândirii mele este  gândirea mea și lumea mea se identifică cu mintea mea, spune autorul. Inflexiunile lirico-reflexive împing imaginarul dincolo de orice închipuire, fie prin intrarea în fabulosul lumii microscopice, fie prin hiperbolizarea realității transfigurate. Solenoizii, cinci în zona Bucureștiului, sunt acele bobine uriașe care, sub tensiune electrică, aduc orașul în starea fabuloasă a levitației, o ascensiune pe verticală ce ar sparge bariera celor trei dimensiuni… fără să mai știm, în încercarea de salvare, ce ar mai putea rămâne din speranțele și iluziile ce au hrănit lumea aceasta, pe parcursul istoriei sale zbuciumate.
Dar lumina interioară, aceea a conștiinței, determină suita de întrebări când totul conspiră la construirea unei iluzii perfecte, mântuirea. Lumina interioară și lumina dinafara noastră dau formelor contururi observabile de cel care vrea să înțeleagă lumea. Pornind de la o frază precum Uite cum se reflectă soarele în ferestre, sau de la o imagine ce prefigurează fiorul unei iubiri: Deodată, unde nu era nimic se deschide o poartă sau o casă are ușa de la intrare larg deschisă și te așteaptă cu toate ferestrele luminate în noapte , există speranța evadării prin simbolica ușă deschisă pentru doi colegi de cancelarie, el profesor de română, ea, cu numele Irina, profesoară de fizică. Și astfel se proiectează lumea lor cu lumini și umbre trandafirii, ca un tablou cu urcușuri și coborâșuri sinusoidale ale unei vieți firești.
Continuând cu suita experiențelor și percepțiilor trăite care dau romanului fragmentarism, dar și accente lirice și reflexive, cu o structură autoreferențială, autorul-personaj rememorează faptul că nu câștigă niciodată prietenia colegilor în școală, dimpotrivă, trăiește experiența respingerii de către toți colegii datorită faptului că devenise purtător al bacilului TBC, confirmat de IDR-ul mărit, trecerea prin preventoriul de la Voila, apoi vacanțele la bunicii dintr-un sat de la Dunăre, singuratice, dar cu o carte în mână, toate acestea par a fi irecuperabile, ba chiar ultimul episod l-a împărțit pe literatul ce citise toată viața lui cam două sute de cărți pe an, în două : fețele alterității sale, un ego, un alter ego și încă unul vorbind despre ei.

        În al doilea rând, prezentarea eului, în multiplicitatea și complexitatea percepției de sine, cu ideea de alteritate a spiritului, dezvăluind absconsul abisal, ilustrează ideea dualității ființei. Personajul lui Mircea Cărtărescu are sensibilități legate de creația sa și mărturisește : Mă gândesc răutăcios la celălalt, la autorul de romane, volume de versuri, eseuri, Dumnezeu mai știe ce, desprins de mine, separat de mine ca un siamez printr-o operație intruzivă, traumatizantă … Îl văd, îl știu, îl simt de pe partea cealaltă-a monezii, îl aud prin metalul ei rece ștanțat c-un cap pe-o parte și-o pajură pe cealaltă. Încerc să-i transmit prin ciocănituri ritmate un plan de evadare, al spargerii zidului, al ieșirii din muzeu…. Și vocea auctorială, trece la persoana a III-a, vorbind despre unul și același Eu, în varianta alter-ego : Dar el e surd, orb și obtuz, cum e bântuit de blestemata nevoie de glorie… Este relevantă pentru conturarea profilului psihologic al personajului această modalitate de autoanaliză, ca dintr-un unghi exterior sinelui,  cu maximă sinceritate și obiectivism.
Visul, spațiu compensatoriu, sau poate nu, starea de confuzie fiind prezentă, face posibil miracolul, cu un lirism al imaginilor: Cu un efort de voință, am vărsat apa din pahar : lichidul transparent și sticlos a curs oarecum cu încetinitorul, într-o cascadă ciudată; altădată visul este înspăimântător, între beznă și lumină, când moartea se face văzută cu o bestială față de cadavru. Când vede o mare lumină albă, tot în vis, acesta este Dumnezeu, iar eroul se simte dizolvat în lumină cu o față observată a doua zi în oglindă, cu ochii înspăimântător de triști, deși se simțea detașat, indiferent la tot ce există, un alt Eu, altul decât ceilalți, absolut diferit.

          Din astfel de considerații însă pot decurge anumite ambiguități, neclarități, și tatonări, incertitudini sau enigme, cu senzația de straniu. Cunoașterea umană este senzorială, o tactilitate bâjbâitoare spune autorul, sub lumina iradiată și pâlpâită a stelelor, percepute de pe un pat de spital, printr-o cupolă de stică imaginată de mintea febrilă a personajului-narator, ce filtrează mereu realitatea prin porii senzațiilor sale. În aceste condiții cum s-ar putea răspunde la întrebări ce par imposibil de rezolvat și creează o stare de spirit de nespusă dezolare, cu un fior tragic al morții, într-o suită de întrebări repetitive : De ce știu că exist, dacă știu de asemenea că nu voi mai fi? De ce mi s-a dat acces la spațiul logic și la structura matematică-a lumii? Doar ca să le pierd când trupul mi se distruge? De ce mă trezesc nopțile cu gândul că voi muri, și mă ridic în capul oaselor, acoperit de sudoare, și țip, și mă zbat, și-ncerc să-mi înăbuș gândul intolerabil că voi dispărea pentru eternitate, că nu voi mai fi niciodată, până la capătul timpurilor? De ce lumea se va sfârși odată cu mine?… De ce frica e substanța lumii-n care trăim? un șir interminabil de întrebări.
Sunt întrebări ce se repetă obsesiv, cu unele răspunsuri dezolante, ceea ce conferă textului nota de postmodernism, fără bariere între narațiune și lirism, un text care curge fluent, cu treceri atât de firești de la realitate la ficțiune, de la normalitate la fabulos. … nimeni, absolut nimeni nu scapă… ca și când n-am fi trăit, ca și când n-am fi fost niciodată. Cum e posibil să-ți aștepți rândul la execuție , [moartea] cu tăcerea cretină a oilor, nevinovat ca și ele, când ești spirit, când ești parte din Dumnezeire?  și seria  sentințelor continuă : …avem scrijelită pe frunte sentința ; …cunoașterea destinului nostru comun e fierul înroșit cu care suntem însemnați, direct pe creier, ca vitele pe șold, înaintea execuției finale. Regresia în timp prilejuiește vocii auctoriale să prezinte realitatea de atunci cu mintea de acum, un prezent al narațiunii, transfigurat cu mijloace poetice plasticizante : transgresarea sensurilor, suspansul, hiperbola, metafora crinilor de stele sau, tot aici,  sticla convexă a ochilor ce deformează realitatea într-un mod nebănuit, neașteptat.
Știm că suntem în labirint, știm că trebuie să evadăm. Labirintul este enigma, umbra ce întunecă, în general, ieșirea spre lumină, înaintând la voia întâmplării prin damnarea universală, condiția noastră de muritori în această lume.

      Luminozitatea, culorile și transparența lumii. Jocul de lumini și umbre ca un clar-obscur al lumii : În dispensar patul meu era în centrul unei încăperi circulare, cu peretele de-un crem lăptos , peste care pur și simplu se arcuia bolta cerească. De va fi fost vreo cupolă de sticlă între mine și stele (iar acum nu mă mai îndoiesc de asta) , sticla trebuie să fi fost nespus de curată și limpede, practic invizibilă. Câmpul lexical al sticlei , cu termeni ca transparent, limpede, clar, translucid, diafan, fluorescent, derivatul sticlos sau sinonimul neologic vitros, a vitrifica, apoi substantivul gheață (transparentă), adaugă lumii percepută de personaj, în ipostazele sale de copil sau de adult, acea notă de luminozitate și transparență, opuse cenușiului, celor noroioase, murdare, sau întunecate, pământii, care dezolează, întristează profund,  sugerând sfârșitul implacabil, neantul, moartea necruțătoare.
Culorile în lumea personajului sunt diferite în funcție de starea sufletească, dar și de intensitatea luminii, care este diferită dimineața, când este una, și alta, mai vie, după-amiaza. Pereții halei în care intră cei doi profesori, de română și de matematică, pentru a vedea de ce elevii de la 86 intră mereu în Fabrica de Țevi Sudate sunt cumva denaturați. Lumina era verde-oliv, iar umbra oliv denatura totul, agregatele așezate în baze, prima bază era de un roz murdar, a doua, albastru închis, a treia stacojie, a patra un fel de oranj către siena, a cincea galben intens, luminând în depărtare, având nuanțe diferite, ușor recognoscibile de autor. Atenția mărită asupra detaliilor de formă sau culoare, de lumină sau umbre, de mișcare, aproape totdeauna mișcare, fie concentrică, reverberantă, fie în spirală, doar ea purtând în sine ideea de evadare, una pe verticală, cu siguranță, enumerarea obiectelor în aspectele percepute la un moment dat, cu impactul lor asupra ființei, dau măsura sensibilității și a rafinamentului pictural al scriitorului, implicat activ în țesătura textului, cu remarci atât de nuanțate.
Chiar și în cancelaria școlii, atât de stranie, cu luminile aprinse în noapte, pe când tot restul școlii vuia întunecat, pe când profesorii mai intrau, după recensămintele efectuate în vifor, să se mai încălzească, lumina becurilor din tavan șiroia [ oximoronic ] murdară, cafenie, vopsind chipurile într-un pământiu de ființe subterane, portretele de personalități herțegovene de pe pereți împrumutau ceva din olivul sinistru al zugrăvelii, detalii semnificative ce fac parte din  țesătura textului.
Unei eleve, Valeria, sub fereastra inundată de soare, unghiile îi sclipeau halucinant, ca într-o piesă absurdă, exact în nuanțele agregatelor din fabrica veche, în aceeași ordine și cu aceleași nuanțe: roz-murdar, albastru-închis, stacojiu, oranj siena, galben intens și plin de lumină, ca niște coji de sticlă ; când primește observații leșină și cade, rotulele genunchilor ei având ceva din carnea sticloasă a portocalei, în timp ce pe geam se zărea sclipind dement pe fondul amurgului fabrica veche.

Suspans, paradox, absurd. Paradoxal, Bucureștiul este perceput întins sub stele până la marginea vederii și luminat cum n-a mai fost apoi niciodată, de parcă s-ar fi aprins de la ochii mei ce priveau din umbră, de la fereastră,  ochii mei cafeniu-deschiși ca două lacuri pe-o față palidă și subțire, luminând orașul care le lumina irișii străvezii, cu o multiplicare la infinit a luminii precum în oglinzi paralele. Și paradoxul continuă: E noapte, casele sunt palide și deasupra e un cer fabulos înstelat. Deodată, o stea mișcătoare își frânge traiectoria spre pământ și coboară ca un trăsnet undeva în centrul orașului, explodând cu putere.Și apoi e zi, e o lumină galbenă peste case, eu sunt la marea fereastră ușor aburită și nu-mi vine să cred că a dispărut blocul de peste șosea…„Cu toate astea nu visez”, îmi spun având certitudinea absolută a realității. Mintea mi-era complet limpede și discerneam net fiecare obiect, ca-n starea de trezie. Aici ambiguitatea, starea de incertitudine postmodernă este evidentă, ca și în multe alte situații când ceva pare a fi, fără să fie de fapt…sau invers, există, fără a putea fi văzut, ceea ce pare absurd, paradoxal și creează momente reale de suspans în dinamica epicii lui Mircea Cărtărescu . Continue reading „Florica PATAN: SOLENOID, de Mircea Cărtărescu – Lumea, un tablou în lumini și umbre” →