Recenzia romanului URSULA, O MAMĂ JUDECATĂ DE COPII, al scriitoarei MARA POPESCU – VASILCA
Romanul URSULA, O MAMĂ JUDECATĂ DE COPII, Ed. Izvorul Cuvântului, București, 2020, al scriitoarei de origine română din Canada, MARA POPESCU – VASILICA, face parte din colecția „Dragostea, arză-o-ar focul”. O surpriză plăcută pentru mine, motiv pentru care vă invit la lectură, astfel ca împreună să pășim în fascinantul universul existențial al femeii, într-o societate ignorantă și agresivă.
Încă de la început, prin titlu și prin Cuvântul înainte al autoarei, cartea constituie o provocare, o șansă de a cunoaște universul interior, atât de tainic și de magic al femeii, plin de surprize, dar de cele mai multe ori neînțeles.
Cuvântul din partea Editurii prin domnul Căprar Florin, interviul luat autoarei de către Veronica Gavrilă, ne ajută s-o cunoaștem mai bine, să-i înțelegem modul de a gândi, de a trăi într-o țară agreată de mulți români, unde aceștia și-au urmat destinul. O temă actuală, un prilej prin care autoarea trăiește odată cu personajele sale, cărora le-a dat viață, purtătoare de mesaje adânci, scrierile sale urmărind rezonanța tacită cu cititorul, pe care aceasta o realizează din plin.
Cartea are 14 capitole, prin care treci ca și cum ai deschide ușile unui simplu, dar mare edificiu al vieții, în care Ursula își prezintă povestea ei, plină de lecții înțelepte și confesiuni. Ea consideră că „numai cei care au fost iubiți, știu să iubească. Iubirea nu are limite și nici reguli”… „toți suntem sau avem parteneri ideali, dar nu avem timp să-i înțelegem” (p. 19). „Lipsa de comunicare, de dăruire, de sinceritate și respect duc la vieți imposibile”… „Trebuie văzut omul de lângă noi, să-i dăm spațiu ca să înțeleagă că e iubit” (p. 20).
Încă din capitolul I, atmosfera este magică: „vântul mă înconjoară ca pe o femeie dezbrăcată ce-așteaptă să-i lipească el veșmânt de frunze pe trup” (p. 22). Construcții estetice deosebite: „ploaia care stă la pândă” (p. 22),… „un vânt care o duce precum destinul unde vrea el”. O confesiune cu ploaia, care te ajută să intri repede în pielea personajului: „omul care nu are lacrimi, plânge numai înăuntrul lui” (p. 25).
Ursula este o femeie care a făcut sacrificii pentru a exista, pentru copii ei, vânzându-și trupul în prima parte a vieții, pe care trecutul o urmărește, neștiind cum să le spună copiilor ei adevărul.
Acțiunea se derulează pe multe planuri, într-o curgere liric – narativă, care nu obosește, ci înviorează povestea. Ne prezintă experiențele sale de viață cu clienții sau cu cei care s-au implicat în viața ei. Ea lucrează, studiază și vrea să fie ziaristă, lucru pe care îl și reușește, determinată fiind de Ștefan, cel care îi oferă bani suficienți, cât să renunțe la acest mod de viață, moment în care se simte pentru prima dată liberă. El a învățat-o și cum să investească banii în casele pe care le-am cumpărat pentru copii, pe care le-a închiriat pentru a le plăti.
În apartamentul ei, clienții vin ca la un cabinet al unui psiholog. Dar nimeni nu-i cunoaște zbuciumul lăuntric de femeie singură, care luptă pentru supraviețuire, dar mai ales pentru dragostea ei pentru copii. Ne prezintă cu multă decență întâlnirile cu clienții și confesiunile acestora, cărora consideră că le vinde plăceri, pe care ea nu le trăiește. Nu e lipsită acțiunea nici de conflicte, care arată vulnerabilitatea femeii singure și neînțelese.
Vești despre copii primește de la Mărioara, cumnata dinspre fostul ei soț Nicu, cu care se căsătorise de la 17 ani. A fost bucuroasă, ca orice mamă iubitoare, când acesta i-a lăsat pe copiii să-i crească ea. Ne redă cu mare nostalgie amintiri din copilăria ei, cum mergeau duminica la biserică și mama îi ridica pe rând să sărute icoanele, fără să uite apoi bătăile suportate din partea lui Nicu, de ea și copii. Se recunoaște a fi „o femeie care-și caută cuibul și lumina” (189), dar dialogul care va trebui să îl aibă cândva cu copiii, o urmărea permanent. Se simte o femeie vinovată, măcinată de „remușcări și renegată de proprii copii”.
Își aude deseori vocea interioară, care de multe ori e împotriva ei. Consideră că singurătatea îi este prietenă. „Privesc spre cer, din patul pe jumătate gol și mă înfior de bine sau poate de tristețe, de vise și de gânduri cu planurile-mi învechite de viitor” (p. 28), fără să uite vreun moment de ajutorul divin.
Despre iubire ne spune: „dacă aș putea iubi pe cineva, i-aș cutreiera visele în fiecare noapte, unul după altul, aș fi luat clipele senine și apoi le-aș fi dat vântului să le plimbe, să le ducă departe, ca să văd dacă s-ar mai întoarce la mine”… „Aș vrea să fac poem din iubire” (p. 58).
Uneori își așterne gândurile în poezii: „când scriu, pare că îmi curăț sufletul, că toate evenimentele scrise acolo le-am șters din minte. Rămân liberă să pot începe o viață nouă” (p. 66).
Din când în când aceeași toamnă, care e una specială, vrea să o ajute să prindă curaj, una ieșită din calendarul prezentului, (p. 233). Plouă peste gândurile trimise de mine în ploaie, să le spele ea de tristețe, sunt gânduri speriate de liniște (p. 246). În căutarea liniștii, ne îndeamnă „să ne ascultăm gândurile, dacă avem curaj să ne judecăm singuri faptele, fără să se mai amestece alții. Să păstrăm în suflet pe cei care au fost alături și care au fost ca o binecuvântare de la Dumnezeu” (p. 273).
Dornică de afirmare, urmează cursuri de formare personală și este foarte mândră de ea când și-a văzut numele scris cu litere mari pe Diplomă: URSACHE URSULA, ZIARISTĂ. Primul său interviu îl ia chiar procurorului Adrian Zamfirescu.
Alături de acesta și el cu o poveste, (crescând copiii soției cu altul, precum ar fi ai lui), învață să oprească timpul pentru iubire și „dacă este încuiat timpul, să-l elibereze dacă așa e scris în stele” (p. 247). Împreună hotărăsc să înfrunte trecutul, să vadă dacă numele lor sunt trecute în „cartea destinului” (p. 247).
Întâlnirea cu fostul soț, discuția cu copiii, aniversarea zilei de naștere a lui Adrian, când cele două mari familii se reunesc la o masă rotundă în grădină, cu toții precum „în grădina lui Dumnezeu” (p. 355), sunt momente pline de emoție, frumos construite din punct de vedere estetic.
Copiii Ursulei pleacă în Franța pentru a scăpa de judecățile altora referitoare la mama lor. Casele lor au fost donate unui centru pentru ajutorarea copiilor, femeilor și bătrânilor. Tot în Franța, Ursula și Adrian s-au căsătorit și ne-au plimbat apoi prin Paris, eu fiind încântată de revederea Orașului Luminilor. Urmează Londra, Tower Bridge, Piața Trafalgar cu Columna lui Nelson, reamintindu-ne o poveste tristă, povestea de dragoste dintre Amiralul Nelson și Lady Hamilton, (o femeie care a găsit puterea să iubească, dar nu a găsit omul potrivit și nu a ținut cont de consecințe).
Volumul ne oferă lecții miraculoase de înțelepciune: a învățat că „tot ce vine de la Dumnezeu trebuie prețuit, că nu trebuie să judecăm, ci să facem voia lui” (350); în rugăciune „lăsăm îngerii și sfinții să se roage pentru noi” (358); „avem nevoie de dragoste, care își are locul în viețile noastre ca o carte într-o bibliotecă”; „Important e ca noi să fim uniți” (231) sau dialogul dintre Părintele Zamfirescu și Ursula, în urma căruia acesta revine asupra deciziei, aducând-o în biserică pe mama lui Adrian, pentru slujba de înmormântare, lăsând ca judecata să fie făcută de Cel de Sus.
Volumul se termină cu lansarea primei cărți a personajului principal, un dar de dat mai departe.
Recunosc că am citit și am plâns deodată. De ce? Pentru că în anii comunismului, o femeie dacă divorța, era marginalizată de societate, chiar dacă motivele ei erau îndreptățite, iar apoi ea își creștea singură copilul, pentru a ajunge a fi demn, în fața lui Dumnezeu. Apoi, întâmplător sau poate nu, mica mașină a personajului principal din roman, se numea Bibilică, iar pe a mea, nepoțica Alexia a botezat-o, Buburuză (aici am surâs). Cum să nu ai compasiune pentru un om care luptă pentru supraviețuire prin toate mijloacele? Doar o Mamă și Dumnezeu pot înțelege.
Impresionantă poveste de viață, frumos și delicat prezentată din punct de vedere literar, cu introspecții și confesiuni, cu dialoguri dense în conținut, cu personaje frumos creionate, cu esențe și construcții stilistice, care te ajută să fii în miezul acțiunii și să empatizezi cu personajele.
Nu mă miră că autoarea consideră că: „scriitorul e singurul evaluator. Este critic, observator, el suferă și se bucură cu personajele care prind viață. Pare ușor să scrii, dar e greu. Trebuie să fii conștient că cel ce va citi va căuta ceva care să îl atragă, să îl motiveze să continue, ceva cu care să rezoneze” (p. 15) … „orice scriitor are valoarea lui, are un mod unic și interesant de a scrie, are ceva interesant de spus”… „că a publica este ca și cum ar trebui să intre în arenă” (p. 21).
Iată că bucuria mea a fost mare, că am descoperit o scriitoare minunată, că acolo în Canada, românii nu au uitat să gândească și să trăiască românește! Cu toată admirația pentru promovarea valorilor culturale ale poporului nostru, vă mulțumesc distinsă scriitoare MARA POPESCU – VASILICA, pentru acest minunat dar spiritual și vă aștept cu interes și bucurie următoarele apariții editoriale!
Responsabilitatea scriitorului de azi pentru generatiile de maine
”Tu ești muritor dar realizarile tale pot fi nemuritoare”
Mihaela CD -Uneori elefantii zboarăÎntr-o lume tot mai bolnavă și mai deposedată de valori fundamentale, asistăm neputincioși și ne intrebăm până unde Doamne? Până când? Valorile familiei fundamentale ca și nucleu de bază al societății sănătoase precum și valorile moral- creștine sunt aruncate in hăul globalismului de dragul universalismului prost ințeles. Serpentina decadenței coboară mai mult decât ne-am fi putut imagina ingurgitând tinerele generații absorbite de culorile vii ale ecranelor. Acum mai mult decât oricând scriitorii poartă responsabilitatea educării noilor generații, a transmiterii valorilor , a predării ștafetei graiului si scrisului românesc celor ce ne vor succede. Să fii scriitor nu înseamnă doar să scrii, să umpli foi anapoda la întâmplare… categoric nu!Dacă prin ceea ce scrii nu transmiți ceva valorizant pentru cel care citește ai scris degeaba! Fie că sunt aforisme, snoave, amintiri, un eseu, un roman sau o poezie, toate trebuie să aibă un nimb valoric care să transmită ceva cititorului.În sufletul scriitorului se afla un război de gânduri, un uragan de trăiri, sentimente pe care le așterne mai ordonat (sau nu) într-o scriitură care trebuie să aibă un sens. În fond scrisul este o formă de comunicare, nu? Dar dacă nu comunici nimic? Sunt foarte multi scriitori/poeți care au primit acest har al scrisului fără să îl ceară din dar ceresc sau universal și care scriu magnific, cu o pană divină, fără prea mare efort, pur și simplu împinși de cosmicitatea interioară care s-a născut în sufletul lor la un moment dat. Aceștia sunt aleși și scriu ceea ce universul le transmite prin gânduri.
Citesc zeci de scrieri în fiecare zi și sunt uimită cât de multă esență există în ele cât de valorizante sunt si cât de mult inseamnă pentru literatura contemporană! Ce-i drept sunt și foarte multe scrieri pe care cititorul nu le poate descifra pentru că acestea nu reusesc să transmită un mesaj . Acesta este punctul pe care doresc sa pun accentul. Recitiți dragi scriitori ceea ce scrieți și vedeți dacă ați reușit să transmiteți un mesaj! Scrierile noastre trebuie să aibă un fir, un izvor de înțelepciune, o morală. Trebuie să fim conștienti că suntem ultima baricadă iar rolul nostru este astăzi mai important decât credeti!
Vremurile s-au schimbat, se citește tot mai puțin și totuși se scrie tot mai mult, de ce? Scrisul a ajuns o formă de eliberare, de decantare a propriilor trăiri, dar nu tot ce se scrie se poate șipublica! Multe dintre acestea arată ca niște jurnale intime cu nuante psihologice. V-ați întrebat câți dintre cei care scriu citesc mai mult decat ce scriu ei? Aici este problema cea mai gravă a societății de azi. Suntem prea ocupați de eul nostru fără să mai privim în jur. Prin lectură ne putem educa, putem învăța sau aprofunda ceea ce cunoaștem deja. Citind cărți descifrăm taine, aflăm lucruri noi, ni se deschid uși spre a gusta din experiențele trăite de alți oameni, devenim mai buni și mai înțelepți.
Tocmai pentru că se citește tot mai puțin cred cu tărie că noi, scriitorii care publicăm, purtăm o mare responsabilitate pe umeri și anume aceea de a transmite prin scris cititorului mesaje reale,adevărate, pozitive care să-l îmbogățească, să îl valorizeze, să-l ajute să se auto valorizeze. Arta și literatura au fost cele care au salvat multe suflete în vremurile cele mai grele. Eliberarea sufletului aflat în chingile strânse ale răutăților si necazurilor de tot felul pe care le înfruntăm în ziua de azi, se poate face transmițând mesaje pozitive, gânduri optimiste, valori morale, învățături și valori creștine căci pana scriitorului este arma sa cea mai de preț! ”Entuziasmul este contagios, dă-l celor din jurul tău ca să te poată imprumuta la nevoie”
Mihaela CD -Uneori elefanții zboară Mihaela CD Liga Scriitorilor Români Uniunea Scriitorilor din Canada TWUC Președinte World Poets Association Canada
Hotărât lucru că scriitorul Al. Florin Ţene, preşedintele Ligii Scriitorilor, este un exemplu pentru mai tinerii scriitori în ceea ce înseamnă să munceşti pe brânci pentru a aduna în lada de zestre a literaturii române comori de nepreţuit, material didactic pentru cei care vor urma arta scrisului, în literatura română în general.
Recent a tipărit şi se află în librării masivul volum (726 pagini!) de critică şi eseuri, „Aventurile ideilor printre metafore”, Editura „Vatra veche” Târgu Mureş, cu o prefaţă a Voichiţei Tulcan Macovei: „Al. Florin Ţene: Filosofia – Bază a dezvoltării literaturii şi treaptă de înţelegere a existenţei sociale”, din care spicuiesc: „Domnul Al. Florin Ţene este un profund cunoscător al filosofiei, nu doar antice sau renascentiste, ci şi moderne, mergând până în secolul XX. Multe din argumentele aduse spre susţinerea ideilor proprii sunt luate din gândirea filosofică. (…) Analizând lucrarea Republica a lui Platon, autorul urmăreşte să demonstreze posibile similitudini între cetatea dreaptă şi sufletul unui om drept, indicând virtuţile ce definesc dreptatea în ambele cazuri. Dincolo de această similitudine, domnul Al. Florin Ţene ţinteşte mai mult: o analiză indirectă şi comparativă asupra modului în care propriul stat, România, este organizat, pentru o bună funcţionare în folosul oamenilor”.
Volumul ce cuprinde peste 100 de eseuri şi cronici bine realizate, se constituie într-un valoros document de idei filosofice despre literatura universală ajungând până la cea de azi, trecând prin analiza activităţii literaturii române în perioada comunistă, cu bune şi rele. Aşadar, domnul Al. Florin Ţene, ne propune o lucrare complexă, de studiu aprofundat, pornind de la Republica lui Platon, a operei lui Lucius Annaeus Seneca, Socrate, Friedrich Nietzsche ori Henri Bergson, Hegel, Heidegger, romancierii Garabet Ibrăileanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Gib Mihăescu, Poetul Naţional Mihai Eminescu ori Alexandru Macedonski până la Horia-Roman Patapievici, văzut cu ochi critici de autor.
Pagini generoase se acordă şi anilor tinereţii autorului, de care Al. Florin Ţene îşi aminteşte cu nostalgie şi drag şi face referire la poznele şi şotiile pe care le făceau în „anii fragezi” ai şcolii împreună cu alţi colegi, ajunşi personalităţi în diferite domenii, cum ar fi: guvernatorul Mugur Isărescu, prim-ministrul Radu Vasile, istoricul Ilie Vulpe, poetul Virgil Mazilescu ş.a.
Felicitându-l sincer pentru munca depusă, pentru activitatea laborioasă în cadrul Ligii Scriitorilor, am să apelez la ceea ce a scris pe ultima copertă a volumului, preşedintele U.Z.P.R. Doru Dinu Glăvan despre Domnia sa: „Scriitor şi jurnalist consacrat, cu peste 86 de volume tipărite în mai bine de patru decenii de activitate literară, dar şi aproape 6000 de articole risipite în presa locală, naţională, dar şi de peste hotare, prezent deopotrivă în „Dicţionarul General al Literaturii Române” (coordonator, acad. Eugen Simion, 2009) şi „Dicţionarul Scriitorilor Români” (coordonator Aurel Sasu, 2006), ca şi în „Dicţionarul Scriitorilor Români de azi” (ediţie de Boris şi Daniela Costin-Crăciun, 2011), ori „O altfel de istorie a literaturii române (autori, Doru Ştefan Dăncuş, George Coandă şi Vali Niţu, 2013), mentor de Şcoală literară şi lider al L.S.R., jurnalist profesionist, premiat de U.Z.P.R. în 2015 şi 2020, la Concursul Naţional de Presă Scrisă, Al. Florin Ţene (n. La Drăgăşani, jud. Vâlcea, 13 iunie 1942) revine, odată cu „Aventura ideilor” la preocupările sale perene, filosofia ştiinţelor literare, dovedind astfel că deţine vocaţia distanţei şi a perspectivei”, iar scriitoarea Galina Martea completează, tot pe ultima pagină: „Cu o carieră de amploare în arta scrisului, talentatul şi neobositul scriitor Al. Florin Ţene există în astă viaţă cu misiunea sacră de a produce opere literare de calitate, acestea fiind recunoscute ca valori autentice în cultura naţională română”.
Să vorbești despre romanul Răzbunarea gemenelor – Vali și Valentina – recrutate din liceu de securitatea comunistă, cu acceptul mamei, pentru a-și salva casa, să nu le fie confiscată, mama să nu-și piardă serviciul, neavând dosar sănătos, tatăl fiind întemnițat după gratiile pușcăriei regimului comunist din Gherla, socotit, ca mulți alții, sabotor și dușman al poporului, trebuie să ai un oarecare curaj.
Ele urmăreau și turnau la securitate pe cei ce una spuneau și alta gândeau. Chiar Vali a mărturisit: „Nu uita că suntem țara… informatorimâlor. Peste tot sunt !” Zodia Gemenilor e „zodia favorabilă oratorilor și scriitorilor, reprezentând dualita tea dintre gemeni, simbolul emblematic fiind gemenii, Castor și Polux, primul muritor, iar celălalt – nemuritor. (Mariana Cristescu).
Însuși autorul, Al. Florin Țene, e născut în zodia Gemeni.
Romanul Răzbunarea gemenelor (2015) e alcătuit din două părți. Partea I cuprinde patru capitole, a căror acțiune se desfășoară între anii 1942, anul nașterii autorului, și 1960, când, cu durere în suflet, părăsește orașul natal – Drăgășani, pentru a urma Școala Tehnică de Tehnoredactori Dimitrie Marinescu din București.
Dorul de orașul natal îl port în suflet precum o cruce grea, mărturisește autorul. Partea a II-a cuprinde șapte capitole care se întind pe o perioadă scurtă, între1961 și 1967. Acțiunea, personajele, situațiile și semnificațiile fiecărui capitol se derulează având rezultat final mottoul cu care se deschide capitolul.
Capitolul I (1942 – 1948) are drept motto: Nimeni nu m-a întrebat dacă doresc să mă nasc. (Al. Florin Țene).
Romanul Răzbunarea gemenelor este „o parte din marea frescă românească„ formată din romanele: Chipul din oglindă (1997), Insula viscolului (2000),Orbul din Muzeul Satului(2002), Geamănul din oglindă (2011), Inelul de iarbă (2013), Un ocean de deșert (2013), în care sunt prezentate urgiile societății comuniste din secolul XX.
Autorul parcurge pas cu pas drumul din viața unui tânăr intelectual, scriitor, care a luptat, încă de când era elev la Liceul Teoretic din Drăgășani, într-un „spațiu concentraționar împotriva ciumei roșii”, cum îi plăcea să spună.
Romanul este scris după caietul cu coperte albastre, unde eroul, Norinel Ene, asemenea unui jurnal, își avea însemnările de taină timp de douăzeci și cinci de ani (1942-1967); deci, îl putem încadra în categoria romanului autobiografic.
De la prima pagină, unde facem cunoștință cu mohâia , unde a găsit caietul cu coperte albastre, îngropat cu cincizeci de ani în urmă, până la ultima pagină, în care povestește cum a îngropat caietul într-o cutie metalică, în care maică-sa, Titinel, ținea papiotele cu ață de diferite culori și acele de cusut, suntem fascinați de neastâmpărul lui Norinel. Din clasele primare era un boțogaș. A confecționat, din mai nimic, un epidiascop, invitând prietenii să vizioneze primele lui diafilme. Într-un carnețel avea numai scheme de aparate de radio cu galenă, sau cu o diodă. În buzunare avea diferite chei, piese de radio, cu care, în clasă, pe sub bancă, făcea schimb cu alți colegi, la fel de pasionați. De la Nelu, coleg de clasă, a învățat cum se construiește un aparat de radio. L-a și construit; cu o diodă, un condesator va riabil cu plăci, o bobină variabilă și un difuzor, care a fost prezentat la expoziția organizată la sfârșitul anului școlar.
Dar, cartea era carte ! Citise aproape toate cărțile din Biblioteca Orășenească și cărțile lui Gib Mihăescu, pe care i le împrumuta Ioana, fiica cea mică a lui Gib.
Știa multe; mai ales despre starea politică și socială a țării. Impresionante sunt vastele cunoștințe despre dictatorii comuniști: Stalin, Lenin, Cernîșevski, Pauker, Dej, Ceaușescu ș.a., dar și de pupicurișii: Leonte Răutu, Chivu Stoica, Sadoveanu, Zaharia Stancu, Nina Cassian, Maria Banuș, Mihai Beniuc, Al. Căpraru, Viorica Mării, sora lui D. R. Popescu, care era redactor de carte la Editura Dacia din Cluj, și i-a refuzat publicarea romanului Chipul din oglindă, în care nara fapte, situații, viața oamenilor de pe șantierul de pe Lotru, o adevărată dramă trăită în perioada comunistă. Chiar i-a spus textual: „Tovarășe Țene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aș publica, am intra amândoi la pușcărie!”
Norinel Ene, personajul principal, permanent, a dus o luptă împotriva ciumei roșii. Primele manifeste le-a împrăștiat în orașul lui drag, Drăgășani; la București, fiind elev la Școala Tehnică Polgrafică, a răspândit manifeste scurte, mobilizatoare prin cutiile poștale, în care chema la revoltă împotriva partidului, iar când a fost trimis de taică-său la Cluj, să cum-pere cablu coaxial pentru antena de televizor, a pus manifeste în cutiile poștale din holul de la parter al multor locuințe din orașul de pe Someș; în Sala de așteptare din gară; în vestiarul muncitorilor de la Fabrica „Tehnofrigul”. La fel a procedat și la Fabrica „Armătura”. Unde mergea, peste tot, de câțiva ani, vedea un om în haină de piele, urmărindu-l. Devenise o obsesie.
De câte ori mergea, seara, la Casa Scânteii, unde făcea practica de tehnoredactor, Norinel Ene trebuia să facă o boacănă, altfel nu avea liniște.
Într-o seară de Crăciun, înlocuind un tehnoredactor, și-a făcut un plan destul de chibzuit: În seara asta trebuie să fac ceva. Poate tipăresc niște manifeste la mașina de tipărit tip„Boston” abandonată la secția linotip. Sau poate modific un titlu în „Scânteia Tineretului”. E Crăciunul și vigilența este mai scăzută. Sau poate…
Și a făcut-o ! În „Scânteia Tineretului„ a apărut un articol pe pagina întâi cu titlul modificat.
Tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej a mutilat Bucureștiul cu autoutilitare fabricate la Brașov, în loc de utilat Bucureștiul.
Asta una. A doua; au fost găsite manifeste tipărite la o mașină Boston pe soclul statuii lui Le-nin; în oraș; în tramvaiul cu care călătorea de la cămin până la Casa Scântii.
Pericolul era aproape.
Faptele săvârșite de Norinel Ene și ceea ce ar fi putut să urmeze ne țin cu sufletul la gură, numai că, el, tânărul intelectual, a știut să-și alegă prietenii și… ca olteanul s-a băgat pe sub pielea lor, cum se zice.
Vali și Valentina – gemenele- ultima cu grad de căpitan de securitate, l-au iubit de cum a ajuns în București. O frumoasă poveste de dragoste care uluiește prin comportamentul lor în pat, chiar amândouă deodată, farmec pentru el, dar învăluit, parcă, în mister. Este o iubire autoimpusă; sau impusă de destin? Norinel era echilibrat, emanând forță și siguranță.Nu s-a trădat niciodată. Mereu se conducea după vorbele înțelepte ale renumiților filozofi. De la Spinoza, i se potrivesc ca o mănușă cuvintele: „Tot ce s-a petrecut a fost inevitabil, tot ce nu s-a pe-trecut a fost imposibil… Numai că, într-un fel, eu am rămas un om liber.”
La câteva întrebări: „Care dintre voi a trimis securiști să mă urmărească până și în Drăgășani?”, „Amandoua!”, „Tu ai pus să fiu urmărit?”, „Da! Doresc să te apăr… că… mai faci greșeli… Ar fi păcat să înfunzi pușcăriile comuniste. Îmi câștig și eu pâinea cum pot. Dar… eu gândesc altfel. Nu uita ca si tata este dupa gratiile regimului ăsta.”
Ele, gemenele, puseseră să fie urmărit pas cu pas. Îi știau programul de la școală, (Vali fiind secretara școlii), nopțile când era de serviciu la Casa Scânteii, legăturile amoroase cu Sanda, cu Mioara, gafele cu manifestele, cu modificările unor titluri sau cuvinte în ziare, care dădeau multă bătaie de cap; să fie oprită expedierea lor și retragerea de pe piață. Cele vândute…
[…] „Să nu mai faci! Că nici eu, și nici Valentina nu te mai salvăm. Gata!” […] Lasă că știu totul: nopțile de la Scânteia” (cu Sanda), apoi ne-ai înșelat cu Mioara. Acest fapt e mai grav.”
„Ați pus stăpânire și pe sentimentele mele!?”, „Pe tot! Pe conștiință, pe trup, pe soartă. Noi îți construim… destinul. Partidul îți trasează direcția. El este conducătorul vieții noastre. Încă o dată îți spun: . Să-ți intre bine în capul ăla bleg.” […] „Vei sta la Gherla, la Balta Albă, sau în Deltă, la stuf, printre șerpi.” […] „Dacă ne luam noi mâna de pe tine, ajungi unde ți-am spus! Ar fi păcat. Scrii frumos și… ești bun la pat.”
„Mai bine! Sunt liber! Cele două mă epuizaseră.”
Acum, gemenele doreau „să-l înfunde”, drept răzbunare că s-a culcat cu Sanda.
În final, salvarea i-a fost Sanda. Consulul Jones de la Ambasada Americană, cumnat după sora vitregă, împreună cu ambasadorul William Crawford au pus la cale evadarea amândurora din această iminentă lipsire de libertate.
Romanul domnului Al. Florin Țene, pe lângă că e frumos, e și un prețios document ce trebuie cercetat de numeroși istorici români și nu numai.
De ani buni citesc blogul personal al dascălului Gelu Dragoș “Moara lui Gelu “, plăcându-mi relatările, imaginile și articolele pe care le publică. Și mai este o frântură de amintire. Din Mireșul Mare am avut o colegă, prin anii 1963, la Institutul Pedagogic de 3 ani din Baia Mare.
Dedicația cu care am primit acest volum mă onorează, fapt ce mă face să o reproduc:” 20 septembrie. 2021, Familiei de scriitori Al.Florin Țene și Titina Țene, cu mult drag și prețuire această carte de poezii!ss Gelu Gragoș.“
Cartea editată în condiți grafice deosebite, intitulată “ Singurătatea poetului“, apărută la Editura “Grinta “, Cluj-Napoca, 2021, cu o prefață de Nicolae Goja și postfață semnată de Gabriel Cojocari, cuprinde două cicluri de poeme și o paletă policromă cu opinii ale scriitorilor despre poezia lui Gelu Dragoș, semnate de: Florica Bud, Carmen Felicia Băințan, Mariana Moga, Vasile Bele, Radu Botiș, Ion Georgescu Muscel și Nicolae Scheianu,
Remarc talentul elevei Laura Alexandra Mogoș, din clasa a VIII-a B, de la Școala gimnazială Mireșu Mare, județul Maramureș care ilustrează cartea cu grafică.
Ca un adevărat iubitor al familiei și al oamenilor comunității sale, poetul ne mărturisește: “Dedic acest volum familiei mele și comunității din care fac parte. “, gest care îl creionează ca un patriot a cărei bază este poezia sub formă de literatură ca ficțiune concretizată, dovadă este că volumul se deschide cu poemul: “Patria.:” Dincolo de stele, de gând,/ patria e ținutul vorbelor alese,/e lumea fermecată a copilăriei,/ e vatra casei, e cartea de citire,/e rostul lumii mele, e-un univers închis!“
Energica poezie în vers liber este un rezumat al formulelor stilistice. El este un verslibrist care, chiar dacă e la început de drum, știe să calculeze bine efectul liric provenit din oratoria colocvială, aici cultivator de versificație tradițională adaptată ireproșabil: “Întotdeauna va crește iarba peste umerii străbunilor noștri/ încât istoria va fi cartea de căpătâi a neamului meu…“
La un poet maramureșean cum este Gelu Dragoș “arghezianismul“ pare a crește inexplicabil, căci spiritul ardelenesc e mai degrabă înclinat către un activism teluric, de felul lui Aron Cotruș ori M. Beniuc, ori către o sublimare oraculară sau metafizică în gustul Lucian Blaga ori Octavian Goga, eliminând versificația clasică. Ceva din Goga se poate detecta în aceste poezii, ca idei, prin câte o înflorată evocare a evenimentelor istorice: ”Istoria înseamnă limba română/ “dulce ca un figure de miere”/dor, glie, demnitate, iubire//cinstire de eroi”(Latinitate )
Poetul cântă anii copilăriei, când valorile se stabilesc într-o armonie pe care sentimentele întâmplătoare nu o mai pot tulbura. Poetul evocă mișcarea spectaculoasă a anotimpurilor, micul fapt divers, ceasul din turn, evenimentele energice apte să producă modificări în umanitate, timpul blestemat, Anei, soția, se reîntoarce la miturile luminoase, la Iisus, la simetriile grecești, la simțămintele inatacabile generate de țară, de patrie, de o gară fără felinare, floarea de colț…Gelu Dragoș vorbește nu doar de rațiuni biografice, de iubire, Dealul peșterilor, Pământul ca o pâine imensă, Lancrăm, cu aluzie la Blaga. Și nu numai atât, întrucât trăirile eului nu sunt pur decorative ci cosubstanțial unei vârste aufletești care stinge în eul liric tot ceea ce provoacă o criză, nelămurită ceață în gând; poetul ar voi să afle bune explicații ci soluții definitive.
Gelu Dragoș este un poet autentic, căutător de fericire, fiindcă iubește, sentiment care mi-aduce aminte de zicerea lui Guillaume Apollinaire: “Din când în când este bine să te oprești din căutarea fericirii și să fii doar fericit.“
La mulți ani, Mariana Gurza, poetă „cu suflet de înger”, în Împărăția lui Dumnezeu!
E o zi albastră azi, cu soare strălucitor, miroase a raze încrustate pe ierburi, ar fi fost ziua ta, Mariana, ți-am adus din grădină trei trandafiri și ți-am trimis, printre lacrimi, gândul meu acolo, pe colțul de stea unde ești tu acum.
Depărtările se colorează în galben și ruginiu, clopotele de la biserică se aud la fel, casa parohială, în care ai crescut tu, privește spre aceeași stradă, râurile își poartă apele susurând.
Îți aud încă glasul și ne îmbrățișăm iarăși, ca atunci când ne-am întâlnit la lansare.
Amintirile mele bat în inima arămie a toamnei.
Fie-ți sufletul alături de îngeri, Mariana! Tatăl Ceresc să-ți dea stropul de lumină în lumea celor Drepți!
.
CĂDEREA STELELOR
Trecerea timpului mă înfioară
nu știu de cine ar trebui să mă tem:
de tinerețea pierdută
sau de bătrânețe.
Încerc să zbor între cele două
apărându-mi aripile
de răceala nopților
și de vuietul apelor.
Căderea stelelor
o percep ca o scurgere
de clepsidră…
Din când în când,
mai prind câte-o stea
pitind-o după un nor
sperând
ca odată să o regăsesc…
.
VREMURI CRUDE
Într-o seară
mama a uitat
afară sacul cu sare
dimineața era o mare sărată.
Tata și-a lăsat coasa
pe marginea acestei mări
și-a ruginit…
Primului copil născut
în seara aceea
i se argăsise pielea …
A fost primul semn
că era timpul să ne rugăm,
să oprim puțin vremea
și s-o culcăm lângă noi
încălzind-o ca pe
pruncul părăsit.
.
IUBITULE, VOI FI UMBRA TA
Eu încă mai sper
să am o plecare provizorie,
să mă pot întoarce
și să fiu tânăra femeie din vis.
Să-ți spun: Vezi, n-am murit,
n-am vrut să te las
singur cu umbra mea!
Cu toate că moartea
e doar un drum…
De-aceea,
eu n-am să mor niciodată
cu adevărat.
Totul e un simulacru
de moarte.
E doar șarada.
MARIANA GURZA
(din volumele: „Pe urmele lui Zenon”, Ed. Timpolis, 2012 și
Literatura a fost și va fi mereu arta socială care stimulează în mod favorabil acțiunea realizată în ansamblul de valori spirituale, parte integrantă a fenomenului de cultură – cultura influențând pozitiv orice domeniu de activitate publică și, în același timp, motivând continuu procesul civilizației umane. Regăsindu-se prin conținutul culturii, literatura își raportează acțiunea în afirmare la necesitățile sociale și idealurilor generate de acestea, în cele din urmă însumând în sine identitatea și personalitatea valorilor social-umane. Cu această imagine literatura, în general, se prezintă ca un mijloc de exprimare ce se infiltrează cu o puternică influență atât în cultura omului, cât și în societatea acestuia. Corespunzător, omul și societatea acestuia se definesc ca valori sociale, distingându-se prin merite și realizări în diverse activități culturale. Urmând efectul realizărilor, literatura, condiționată de cultura sa, se dezvoltă neîntrerupt și se autoreglează în dependență de nivelul său intelectual raportat la nivelul culturii autohtone. De-a lungul timpului arta literară a avansat și ca domeniu social, adecvat și cultura literaturii s-a afirmat ca domeniu în propria artă – ambele contribuind nespus de benefic în evoluția umană, ambele contribuind enorm în nivelul de dezvoltare materială, spirituală, economică a oricărei națiuni. Ca urmare, afirmându-se identic în viața umană, literatura română prin culturalizarea sa formează un singur tot, având un rol esențial în cultura poporului român, dar și în cultura altor popoare – identificându-se de a fi un capital public nespus de rentabil care produce plusvaloare în evoluarea societății române.
Făcând parte din cultura neamului românesc, literatura română și-a conceput rădăcinile încă din anii 1521, primul document fiind înscris sub o formă de scrisoare în care se specifică o categorie de poezie lirică cu caracter filozofic (trimisă de Neacșu de la Câmpulung demnitarului Hans Benkner din Brașov), conform surselor în vigoare. De la începuturi cultura română a fost puternic influențată de curenții creștinismului, ca mai apoi și literatura să fie influențată de aceste idei, printre primele manuscrise în română fiind traducerile din limba slavonă cu texte bisericești ale cultului creștin slavon din secolul XV. Între timp apar și alte lucrări religioase, cu traducerile corespunzătoare; iar Biblia completă din Vechiul Testament a fost tradusă și publicată în limba română spre sfârșitul secolului al XVII-lea, această perioadă de timp având o încărcătură pentru literatura religioasă. Pe parcurs literatura română se definește și prin curenții umanismului, secolul al XVII-lea; secolul al XVIII-lea prin curenții clasicismului și iluminismului; apoi secolul al XIX-lea cu orientare în realism, romantism, simbolism, cât și în junimism și latinism – orientări autohtone; secolul al XX-lea caracterizându-se cel mai mult prin curentele literare de realism (ce este asociat cu acțiunea de a promova etern tradiționalismul din toate timpurile, cât și teoria literară cu elementul de a reflecta realitatea în limitele ei esențiale și obiective) și modernism, dar și postmodernism ce presupune în sine lumea modernă și preocupările ei de a se remarca prin cerințele destul de complexe ale contemporaneității, astfel fiind privilegiate aspectele culturii umane în general, accentul forte punându-se pe remodelarea culturii literare în raport cu necesitățile și dificultățile existențiale din epoca modernă, pe regenerarea conținutului literar prin crearea de noi condiții și modele inovatoare care să exprime noul în cuprinsul literaturii de astăzi– concluzia afirmând: literatura română din toate perioadele istorice caracterizându-se ca o componentă eficientă și calitativă atât în cultura națională, cât și în cultura universală; concomitent reprezentând mișcarea literară de amploare ce constituie o rezultantă integrantă în valorile social-umane.
Referindu-ne la modernism, dar și postmodernism, invocăm acele curente artistice care sunt caracteristice literaturii contemporane din secolul XX și XXI, nu este exclusă nici perioada dintre sfârșitul secolului XIX, respectivele promovând arta noului în scopul de a produce și reproduce valorile estetice prin intermediul cărora se pronunță efectele literare în raport cu modificările ce au loc în societate și în existența individului. Prin realitatea lumii contemporane este prezent realismul, curent literar care a fost stimulat structural de modernism, modernismul însemnând curentul care a exercitat și valorificat influența asupra a tot ceea ce exprimă însușire și caracter modern. Drept urmare, modernitatea a transformatatât lumea, cât și cultura literară, în rezultat orientarea scriitorilor fiind centrată pe corelația dintre realitate și armonia creației umane, într-o viziune nouă și originală, mesajul artistic redându-se prin poezie, proză, eseu, roman, critică literară, nuvelă etc. Privind din unghiul poeticii oricărui gen literar, curentul modernismului (așa cum se cunoaște din literatura de specialitate) – principiul acestei mișcări fiind contestarea existenței tradiționalismului și de a regenera dificultățile creației române în raport cu progresul universal – însumează în sine activitatea literară redată prin multiple orientări și anume:expresionism,constructivism,suprarealism,dadaism,integralism,realism socialist, feminism, parnasianism, teatrul absurdului, optzecism literar, neomodernism, ermetism, avangardism, șaradism, simbolism, naturalism, tradiționalism (inclusiv: poporanism, gândirism, semănătorism) etc.; toate având anumite forme de expresie unde în literatura română au fost cunoscute începând cu sfârșitul sec. XIX și întreaga perioadă a secolului XX. Spre exemplu, primii pași ai modernismului în literatura română au fost concepuți prin simbolism, orientare regăsită în volumul de poezii „Plumb”, editat în anul 1916 de George Bacovia; concomitent făcând pașii literari și avangardismul, orientare din perioada interbelică care se manifesta printr-o conduită ieșită din comun, chiar extravagantă ce respingea integral rânduielile artei tradiționale, tradițiilor naționale consfințite de-a lungul timpului.
Pentru a prezenta unele tendințe literare, inițial ne vom referi la tradiționalism, orientare care a fost mereu în contrastcu mișcarea modernistă. Tradiționalismul din perioada anilor 1921-1944 naște din necesitatea menținerii în cultura română a datinelor/ tradițiilor populare fondate istoricește de-a lungul secolelor, curentul respectiv fiind în contradicție totală cu modernismul și care, totodată, se prezintă într-un stadiu tot mai avansat de dezvoltare în cadrul societății române din acel răstimp. Astfel, reprezentanții mișcării tradiționaliste – cum ar fi Constantin Stere, Nichifor Crainic, Alexandru Vlahuța, George Coșbuc, Nicolae Iorga, Adrian Maniu, Gib Mihăescu, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Ion Pillat – se opuneau în mod categoric asupra procesului de renovare a artei literare românești către modernism, evident și față de modificarea culturii literare. Pentru tradiționaliști raportarea sau orientarea literaturii române către cultura occidentală era inacceptabilă, tendința acestora abordând în mod direct condiția de a subordona aspectele etice și estetice celor etnice; deci de a păstra conținutul clasic întruchipat prin totalitatea creațiilor artistice, literare, muzicale, religie, obiceiuri, tradiții populare, fără a accepta modernismul cu achizițiile și acțiunile novatoare. Mișcarea tradiționalistă (compusă din trei direcții: gândirism, sămănătorism și poporanism), prin acțiunile sale, a dorit să păstreze în orice fel specificul național românesc al unui trecut îndepărtat; iar folclorul, etnografia, istoria, religia, conținutul patriarhal, cultura autohtonă – considerându-se cele mai importante surse în promovarea ideilor pentru domeniul literar român; deci trebuia menținută o orientare către populația zonelor rurale unde cultura se exprima prin folclor și etnografie etc., însă prin nerecunoașterea culturii moderne din zonele urbane. Așadar, gândirismul, ca orientare socială și literară(inițiator fiind revista „Gândirea” din Cluj, administrată de Cezar Petrescu), și-a promovat opiniile din primele decenii ale secolului XX, dar și după anii 1930, înclinare către un tradiționalism integru în cultura română, spre autohtonism, spre naționalism și unitate națională sub egida Ortodoxiei, către starea de înapoiere din sectorul rural ce se corela cu tradițiile creștine și cele populare; teoriile acestui curent se bazau pe poziția dușmănoasă în raport cu conceptele modernismului sau ale culturii moderne; în calitate de reprezentanți ai acestei tendințe se considerau Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, Radu Dragnea, Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Mateiu Caragiale, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ovidiu Papadima. Ca urmare și sămănătorismul (la bază existând revista „Sămănătorul”, administrată de George Coșbuc, Nicolae Iorga, Alexandru Vlahuță, Ilarie Chendi) se înregistra ca un curent ideologic și social-politic din primul deceniu al secolului XX, ideea mișcării fundamentată pe ținutul rural care trebuia să-și păstreze valorile arhaice/ autohtone, esteticul fiind redat prin pasteluri ce prezenta viața umană de la sate în corelație cu farmecul naturii înconjurătoare; în rândul scriitorilor ce promovau aceste idei aflându-se Octavian Goga, Spiru Haret, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, Duiliu Zamfirescu. Iar dacă să ne referim la poporanism (la bază se afla revista „Viața românească” din Iași, coordonată de Garabet Ibrăileanu), atunci curentul în cauză avea o orientare populară care considera că populația mediului sătesc este temelia și valoarea societății române, pe când intelectualitatea urma să fie orientată în a proteja exclusiv nevoile și drepturile țărănimii, acest lucru regăsindu-se în scrierile literare ale lui Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Spiridon Popescu.
Prin analiza curentelor literare se presupune de a specifica și de a pune în evidență însușirileculturale de bază, dar și cine sunt reprezentanții acestora. Dacă să abordăm, spre exemplu, orientarea expresionismului,aceasta este oadoptare literară apărută la începutul secolului al XX-lea în Germania, caracterizându-se prin amplificarea intonației și intensitatea expresiei, astfel făcându-se o tentativă asupra curentului realist. În arta literară română printre reprezentanții acestei mișcări s-au înscrisLucian Blaga – cel mai de seamăscriitor al expresionismului, Ion Barbu, George Bacovia, Tudor Arghezi, Alexandru Philippide, Aron Cotruș, Felix Aderca, Horia Bonciu, Ion Călugăru, Eugen Relhis, cât și alții. Iar dacă să vorbim despre simbolism – orientare care poate fi considerată parte a curentului modernist – acesta s-a impus ca omișcare în arta literară universală către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, unde cu ajutorul simbolurilor s-a experimentat să se determine legătura reciprocă dintre fenomenele naturii și intelectului uman sau, mai bine zis, morala umană; astfel dând libertate versulului prin melodie și armonie verbală, fără a fi dependent de exactitatea tradiționalismului clasic; în literatura română cu aceste idei este prezent Tudor Arghezi, Alexandru Macedonski, Mateiu Ion Caragiale, Ion Minulescu, Ion Vinea, I.M.Rașcu, Felix Aderca, George Bacovia, Luca Caragiale, Iuliu Cezar Săvescu, Mircea Demetriade, Dimitrie Anghel, Ștefan Petică. Cât despre naturalism, curent care de fapt a prezidat la fondarea realismului, acesta este simbolul care tinde de a reface realitatea în modul cel mai exact și devotat, până și în limita fenomenelor neesențiale, considerându-se acea noțiune filozofică care tratează că în afara naturii nu există nimic altceva; orientarea literară respectivă și-a făcut apariția în Franța în a doua jumătate a secolului XIX și era stăpânită de ideea pozitivismului unde aspectul binelui se considera în afara moralei umane; în calitate de reprezentanți ai naturalismului românesc sunt considerațiIoan Slavici, Liviu Rebreanu, Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Eugen Barbu. O altă tendință literară ce impesionează prin conținutul ei este suprarealismul (reprezentând perioada interbelică până în anii patruzeci), care se caracterizează prin libertatea integrală în modul de redare a ideilor; accentul fiind pus pe acțiunea bruscă și irațională a imaginației, astfel contestând existența gândirii logice. Suprarealismul a luat naștere în prima jumătate a secolului XX, iar în calitate de reprezentanți în literatura română regăsindu-se Geo Bogza, Virgil Teodorescu, Gellu Naum, Gherasim Luca, Sașa Pană, Paul Păun. Efectiv, tendințele literare precum simbolism, suprarealism, expresionism, dadaism fac parte din curentul modernismului, mișcare ideologică care neagă valorile trecutului ce sunt redate prin fenomenul tradiționalismului – obiceiuri și rânduieli comune unui popor, stabilite prin tradiții populare. Evident, lucruri cunoscute în literatura de specialitate.
Explorând cele expuse mai sus, observăm că fiecare orientare literară se bazează pe o anumită idee, pe anumite concepții filozofice, aspecte morale sau religioase, etc., astfel reflectându-și conținutul prin diverse forme de exprimare. Pentru a înțelege mai deslușit înțelesul acestei lucrări care dorește să se pronunțe asupra curentului literar modernist, ca parte a secolului XX, atunci ar urma să ne centrăm pe acele ideologii prin care au activat scriitorii români din perioada interbelică, cât și postbelică. După cum se cunoaște, în majoritatea cazurilor scriitorii români din perioada interbelică și-au orientat creația literară prin mișcarea tradiționalismului, avangardismului, constructivismului,integralismulului; iar cei din spațiul postbelic s-au afirmat mai mult prin realism socialist, structuralism, poststructuralism, feminism, optzecism literar, deprimism, postmodernism,în cele din urmă literatura română manifestându-se prin acele curente literare care nemijlocit auslujit într-o măsură oarecare pentru necesitățile poporului român sau, mai bine zis, pentru interesele/ aspirațiile unor categorii sociale dintr-o anumită perioadă de timp. Luând în considerație că în literatura română curentul modernismului s-a perindat de-a lungul secolului XX, atunci analiza creațiilor literare puse în lumină se vor cerceta în dependență de două perioade – interbelică și postbelică, iar genul literar ar urma să fie divizat cu referire la poezie, proză etc, cu precădere fiind în vizor romanul.
Modernismul, în calitate de curent propășitor și care a dorit în orice fel să rupă relațiile cu tradiționalismul, este mișcarea și tendința inovatoare ce susține fondarea unui nou principiu de creație literară și fondarea unui nou concept pentru cultura literaturii. Avându-i ca protagoniști pe criticii literari români (cei mai de vază – George Călinescu, Eugen Lovinescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu) care în timp și-au exspus teoriile despre întreaga diversitate a acestui curent, literatura română de specialitate rămâne a fi o sursă demnă de atenție în totalitatea acestor aspecte. Drept urmare, conform constatărilor, modernismul se remarcă prin opoziție față de tradiționalism, fiind contradictoriu în viziune și conceperea acțiunilor. Evoluția modernismului, în timp, s-a manifestat în dependență de epoca istorică, marcându-se printr-o anumită stare de lucruri și evenimente corespunzătoare. Așa fiind, curentul literar modernist se identifică prin perioada interbelică și postbelică, ambele perioade având între ele diferențieri de atitudine în raport cu conceptele abordate,prin tematica și forma de exprimare, și, nu în ultimul rând, prin cultura ce se raportează la ansamblul de valori sociale cu care masele vin în contact prin participare pentru a percepe arta creației umane, care se numește literatura română.
Din totalitatea operelor puse în lumină de către scriitorii români vom menționa creația literară expusă prin genul epic al prozei, proza având în subordine o multitudine de specii literare precum basme (expuneri cu elemente fantastice supranaturale),biografii și autobiografii, memorii, mituri (povestiri fabuloase cu caracter sacru) , nuvele (specie literară mai mare decât schița, dar mai scurtă și mai simplificată decât romanul), romane, povestiri, schițe jurnaliere, parabole (povestiri alegorice cu un cuprins religios sau moral). Astfel, cu prioritate, va fi pusă în discuție specia literară valorificată prin romane – creație a genului epic de întindere mare și cu conținuturi complexe care se desfășoară în cadrul unei întâmplări și de-a lungul unei anumite perioade, subordonată în limite de observație socială și analiză psihologică. Ca urmare, dacă în perioada interbelică creația literară în proză are tendința de a se exprima prin genul epic de întindere vastă cum ar fi romanul, oricum la bază în mare parte rămân și scrierile redate prin nuvele, povestiri etc. Însă romanul a fost acea artă artistică care a revoluționat literatura română și sub acest aspect aceasta a fost motivată de concepții moderniste unde prin cultura sa, ca mijloc spiritual al existenței sociale, s-a impus ca formă și metodologie în stimularea creației literare românești. Romanul din perioada interbelică s-a evidențiat prin acțiuneade a relata starea emoțional-interioară a individului român și despre trăirile/ condițiile acestuia din perioada respectivă, despre spiritul național românesc cu capacitatea de inteligență/ deșteptare în procesul evoluției, despre societatea română în întregul ei areal cu toate preocupările vieții cotidiene și stărilor sufletești, etc. – Mihail Sadoveanu fiind reprezentantul distins în acest gen de creație literară, considerat ca cel mai de vază narator care a relatat în linii mari poziția umană a omului simplu din societate, mediul rural descris prin tot realul naturii înconjurătoare, iar istoriografia ținutului și datinilor românești din zonele rurale valorificată prin conținutul de gândire socială. Pe când în perioada postbelică romanul cuprinde o gamă de proprietăți care divizându-se în mai multe categorii se plasează în limitele de idee generală ce reflectă corespunzător realitatea, astfel fiind pusă în lumină creația cu conținuturi politice, psihologice, ideologice, social-istorice propriu societății românești; totodată, un loc însemnat îl ocupă specia genului epic în proză cu componente eseistice, deci literatura eseurilor, exemplu ar fi „Moromeții”, vol.II, de Marin Preda – ideea de existență socială găsindu-și loc în zona rurală a societății. Necătând la aceste diferențieri, oricum creația literară în proză din perioada interbelică are o cotitură imensă către renovare și valorificarea noului din modernism, evident de a adapta exigențele literaturii la cerințe noi cu orientări moderne și către un segment al civilizației care își exprimă caracterul în termeni de cultură socială/ spirituală/ intelectuală/ morală sau emoțională; iar literații timpului să producă efecte cât mai frumoase în produsul scriitoricesc. După cum se cunoaște, orientarea se plasa către viața spirituală, către trăsăturile morale ale omului și către stările emoțional-sufletești ale poporului român, în mod aparte din localitățile rurale – romanul cu înclinare propriu psihologiei umane îi determină pe prozatorii români să elaboreze o tematică sau, mai bine zis, o operă literară de analiză social-psihologică, aceasta fiind într-o măsură oarecare influențată de bergsonism (doctrina filozofică a lui Bergson care afirmă că adevărul nu este accesibil cunoașterii științifice) prin recompunerea trecutului ce are la bază curentul de memorie afectivă; astfel creația din epoca interbelică are și un caracter sentimental ce predispune la melancolie și contemplație, înclinată să idealizeze realitatea în mod romantic. Ca atare, romanul din perioada interbelică se prezintă prin caracteristica omului din societatea română, centrul de referință având tangență cu spiritualitatea și conduita umană, accentul explorând conotațiile culturii morale și spirituale – subiectele respective fiind prezente în opera lui Mihail Sadoveanu, Anton Holban, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Ion Slavici, Ionel Teodoreanu, Garabet Ibraileanu, Mihail Sebastian, Constantin Stere, Gib I.Mihăiescu, Duiliu Zamfirescu, Mateiu Ion Caragiale, Hortensia Papadat Bengescu, Nicolae Filimon, Ion Biberi, alții. Criticul literar Garabet Ibrăileanu a susținut ideea prin existența romanului de analiză și de creație, astfel romanul de analiză fiind un lucru care capătă viață în mai multe ipostaze, la bază având ființa viabilă care se manifestă prin acțiuni reale, prin afirmații multiple cu facultatea de a exprima un grai însuflețit; drept urmare prin analiză – ca metodă științifică de cercetare a realității – este examinată structura sufletească proprie individului, deci psihologia ființei umane cu întreaga complexitate a stărilor emoțional-sufletești; se menționează că romanul psihologic este și romanul de analiză, reprezentanțiii acestuia fiind Camil Petrescu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu. Însă prin romanul de creație individul este descris prin ansamblul manifestărilor prin care se exteriorizează viața psihică a acestuia, drept care este vorba de conduita umană. Prozatorul și dramaturgul Liviu Rebreanu, care a evocat starea țăranului/ omului de la sat prin romanul „Ion”, cu subtitlul „Glasul pământului, Glasul iubirii” (roman obiectiv), lucrare de condiție social-umană și analiză psihologică, a fost romancierul cu scrieri realiste, punând în lumină romanul „Răscoala” (primul volum editat în 1932, al doilea volum în 1966), pătruns de evenimentele țăranilor din 1907 – din analiza lui George Călinescu fiind considerat un roman al gloatei, respectiv considerat capodopera literaturii române din perioada interbelică. Apoi continuând cu romanul „Pădurea spânzuraților” (roman obiectiv) de atitudine psihologic-umană în vreme de război (1922), apoi au urmat și alte romane „Amândoi” – din nou o lucrare reală, de tip polițienesc, inspirată din fapte criminale. Iar scriitorul Mateiu Ion Caragiale în romanul „Craii de Curtea-Veche”, cât și „Remember”, descrie viața umană în limitele întunericului, adică după ce se lasă noaptea pe pământ; iar acțiunea exprimă însușirea prin tot ceea ce este suav și plin de atenție, și grija pentru individul pământesc. Așadar, tema mediului rural este evocată de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ion Slavici, cât și alții, expunerile acestora fiind înzestrate de o pondere înaltă și cu variații proprii. Dacă să ne referim la Ion Slavici, scriitorul abordează tema cu privire la existența omului în anturajul rural, descrierile conținând elemente despre conduita umană, cuprinzând până la cele mai mici detalii conținuturi despre totalitatea obiceiurilor și deprinderilor ale unui grup social; despre cum se aplică limba vorbită în procesul de comunicare dintre membrii unei anumite colectivități; despre totalitatea obiectelor care îmbracă corpul omenesc, deci se are în vedere vestimențația – în viziunea criticului literar George Călinescu, Ion Slavici este privit și comparat ca un „instrument de observație excelent al mediului rural”. Referindu-ne la scriitorul Duiliu Zamfirescu, romancierul a prezentat în scrierile sale tabloul real și complex din societatea română către sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, astfel subiectele au fost relatate în romanele „Anna”, „Viața la țară”, „Tănase Scatiu”, „În război”, „Îndreptări”, toate din seria de producții literare „Ciclul Comăneștenilor” – trăirile emoțional-sufletești și existența omului fiind caracterizată în dependență de poziția socială pe care o ocupă acesta în comunitate. Duiliu Zamfirescu este primul scriitor român care a pus în lumină romanul cronică (prin analiza cât mai profundă a acțiunilor și întâmplărilor), redând prin acesta imaginea vieții din societatea română de la sfârșitul sec.XIX, prin care menționează despre simplitatea moravurilor și a traiului în patriarhat, așa zis, în spiritul tradițiilor străvechi. Pe când prin intermediul romanelor lui Camil Petrescu cunoaștem o tematică ce aparține de domeniul intelectualității, o categorie socială de oameni a cărei activitate ține și se desfășoară în sfera vieții spirituale. Totodată, Camil Petrescu este scriitorul și promotorul care pune bazele romanului modern, astfel făcând un sfârșit pentru romanul tradițional. Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicat în 1930, reflectă opera dramatică a omului intelectual care înțelege lucrurile în deplinătatea facultăților mintale; în prima parte a lucrării scriitorul Camil Petrescu infiltrează acțiunea individului prin procesul afectiv al dragostei care, în același timp, acesta este cuprins de situații incerte și neîncredere în sine; pe când în partea a doua se înregistrează faptul că omul în asemenea împrejurări de nesiguranță este capabil să purceadă la alte aspecte existențiale și cugetări, și anume la acela de a conștientiza limpede necesitatea și utilitatea lucrurilor în dependență de anturajul nou creat, în cazul dat fiind anturajul stării de război – în linii generale, tabloul integral al romanului are o clasificare atât reală, cât și imaginară, cu tangență directă la sentimentul de responsabilitate morală a ființei umane față de propria sa conduită. Romancierul Ionel Teodoreanu prin trilogia „La Medeleni”, editată în 1925, zugrăvește destinul unei familii, respectiv existența copiilor din această familie, nemijlocit despre relația reciprocă dintre aceștea, esența fiind bazată prin redarea caracterului, emoțiilor și legătura contradictorie dintre aceștea, echilibrul emoțional având o semnificație aparte, în cele din urmă este pus în joc aspectul ce ține de sentimentul dragostei umane care se dovedește a fi procesul afectiv-autentic specific omului din astă lume. Referindu-ne și la prozatorul/ dramaturgul Gib I.Mihăiescu, romancierul de analiză psihologică, lucrările Domniei sale sunt tratate cu o claritate deosebită în gândire și sunt considerate de o pondere aparte în literatura română.
După mama,-aceea care prima-n brațe m-a ținut a fost toamna…-n drumul mare, într-un timp de mult trecut mi-a zâmbit și i-am zâmbit. Mi-a cântat și i-am cântat. Eu n-aveam de povestit însă ea mi-a înșirat multe… Vrute și nevrute… Despre păsări, despre nori, despre ceruri descusute, despre fluturi, despre flori, despre cum stă să picteze și-n genunchi câte-o pădure care uită să viseze tooot cu gândul la secure… De-nțeles, nu-nțelegeam eu prea multe pe atunci dar mi-a mai bătut în geam și ne-am mai văzut pe lunci. Ea-i la fel și-azi, neschimbată, capricioasă pe-orice filă, eu, la tâmple “întomnată” dar în suflet tot copilă…
29.09.2016
Mie
Când spun toamnă,-mi vine-n minte o cană de ceai fierbinte, pledul frunzelor pe mine pân’ la gât, șiruri aldine, lungi de păsări migratoare ce se pierd ca fumu-n zare, pudra brumei peste toate, ploi ce plâng, nenumărate, legănatul lin al mamei, clinchetul blând al aramei în pădurea ce-n pruncie îmi primea cu bucurie pașii neastâmpărați, de-explorare ahtiați, zâmbetul neprețuit al puiului meu iubit și-ncă multe câte alte ce-mi fac gândul să tresalte… Când spun toamnă început spun de fapt… Boțul de lut care sunt într-un răpciune prins-a rădăcini în lume…