1. Realimaginaria.
2. Centrul sistematic.
3. Instituirea echilibrului.
4. Desfăşurări polivalente
- Realimaginaria
Doina Drăguţ are vocaţia „gândurilor de lumină”; adică a celor aletheice. Poeta meditează adânc şi înalt (s.m.) „între două lumi”. Se autodefineşte po(i)etic, fiindcă ştie foarte multă carte. Se mişcă iute şi eficient printre paradigmele postmodernităţii şi transmodernităţii. Apelează cu naturaleţe la metalimbaje retopite alchimic într-un discurs performant.
Atât de clar se exprimă, cu atâta directitudine, încât risc – redactând cronica de faţă – să cad în… redundanţă stilistică. „Poetul şi arta lui” suportă egal reprezentări diferite, lăsând o urmă de meşter. Să fie chiar „umbra” lui Derrida? În mod sigur! Însă în „Cartea Destinului” stă o semiotică prin care „umbra s-a alungit până la marginea abstracţiei ultime”; aceea desigur din „Trecere fugară”, sau din relaţia filozofică, cu spaţiotimpul (vezi „Relaţia cu timpul”), căci extremele se ating, terţinclusiv, într-un sentiment complex. „Iluzii şi speranţe” „se urmăresc şi se adună într-un tot al destinului”. „Umbre prelungite, dintr-un timp orientat, ne aleg ca pe-o dorinţă şi se amestecă cu noi, ici şi colo despre tot şi din când în când despre nimic”; adică despre nimicul lui Martin Heidegger şi deci Doina Drăguţ face trimitere şi la metafizică, aşa cm îi stă frumos unei poete autentice şi cultivate, stăpânind şi controlând „sensuri distincte, parcurse simultan”. „Iniţieri concentrice” se reflectă în „oglinda ce fură imagini” a textului ca atare, unul, fireşte, subtil echilibrat, locuit de „revărsări de fantezii nestingherite”. Iar „oglinzile se sparg, de umbra unui gând, în fluturi de cuvinte”, iar, noi, cititorii, vom întocmi cărare „în faţa clipei cu petreceri tulburate de mister”. „Forma locului ne defineşte scrisul şi ne-ndepărtează-n cercuri rupte de imagini ca petreceri difuzate-n taina visului”. „După fiecare noapte, somnul deschide o altă poartă, absenţele alunecă înlănţuite într-o risipă spre adâncuri, se şterg distanţele într-o risipă spre adâncuri, şi se irosesc în margini creşterile duse până-n cer.”.
Dezinvoltă, îndrăzneaţă, ba chiar cutezând spre sporirea mirabilă de „răsuciri ramificate-n infinit”, poeta, ca şi Eco, mizează pe opera deschisă, pe care constant o confruntă cu inefabilul şi cu transcenderea idealului. „Priveliştea internă” a poemei sale este, ca la Fundoianu, revelatoare de „toate încăperile universului” (fie el relevant de „aventuri imaginare”).
O asemenea poezie ca rod al cognitivităţii şi constructivităţii e greu de analizat şi de expertizat, mai ales când teoria bate pura poeticitate, riscând a o sufoca. Doina Drăguţ evită asemenea inutile complicaţii, fiindcă – afirmă ea – „în simbioză”, „totul a fost asimilat în întregime”.
- Centrul sistematic
În „Gânduri de lumină”, Doina Drăguţ caută a se expune autocritic publicului lărgit. La o adică cine ignoră valoarea educativ-emoţională a poeziei ori e de rea-credinţă ori e pur şi simplu incult.
Oricum, în zilele noastre, liricul e net superior teoriei literare, criticii literare, chiar şi cu mult peste filozofie. Cum altfel să receptezi o strofă precum următoarea: „clipa o dezbrac de umbră/ şi o cresc în câmpul/ ondulat de brazde/ întoarse-n univers”. Sunt în aceste versuri, aparent obscure, elemente care trimit explicit la teoria ondulaţiunii universale a lui Vasile Conta.
„Sporirea cuvântului” e o imaginar-intertext la Blaga, precum în „Eliberarea de efemer” adie influenţe dinspre Valéry şi Barbu. Citez: „Lucruri în armonie/ într-o durată eternă văd/ eliberarea de efemer/ dă claritate zborului/ spre o constelaţie/ de înţelesuri// spiritul meu este pregătit/ să lunece spre limpezi piscuri// dar gestul este incomplet/ dacă nu le pot atinge.” (Eliberarea de efemer).
Trimiterile intratextuale au ascendenţă în durata bergsoniană şi în constelaţia hermeneutică ricoeuriană… Tipul de lirism abstract şi savant îi stă bine Doinei Drăguţ mai ales că de-atât… postmodernism poezia română contemporană era mai subţire ca o pânză de borangic, n-avea reliefuri culturale, se aneantizase. Aparţinând optzecismului, poeta nici nu are cum a se desprinde din ea, ca atare volumul „Gânduri de lumină” repuse în circulaţie (şi circularizare – n.m.) este deopotrivă fermecat şi oximoronic, de-o limpezime şi de-o frumuseţe antievanescente. Citez: „Când cobor lumina scade/ ziua tot mai strâmtă mi se pare// mă cuprinde farmecul când mă înalţ/ noaptea mi se face depărtare// şi într-un timp evanescent pierderea duratei într-o linişte subtilă mă îndeamnă-ntr-un urcuş/ ca-ntr-o curgere în adâncime// în lumină şi în gând.”.
Sintagma „umbra unui gând” este nichitastănesciană iar „în lumină şi în gând” este un leitmotiv identitar. Gândirea şi limbajul se condiţionează reciproc. Poeta dezarhivează amintiri care iau diverse forme „spre o durată cu lucruri în armonie” „şi spre o altă poartă, spre timpul transfinit.” „Fluturi de cuvinte” „se scufundă în deschideri” (vezi Umberto Eco: Opera deschisă – n.m.) sau se răspândesc în amânări (vezi Jacques Derrida: Scriitura şi diferenţa). Limbajul poetic ar fi „înveliş revelator” „impregnat de amintiri” şi gânduri purificate. Şi tot ca la Blaga „clipa scuturată/ sporeşte taina unui început/ de rânduială-n neştiut” şi „în aer despicat subtil”. Este „într-un aer de mirare” neomodernistă „mirajul urmelor de rouă”; iar motivul „rouă” este preluat din folclorul naţional baladesc şi doinesc.
Epurând acest limbaj de „balastul” retorizant, Doina Drăguţ scoate dicţiunea po(i)etică / şi transpoetică / din orice stagnare sistemică; dimpotrivă, ea militează, cu incontestabile izbânzi centripete, pentru devierea ca metodă (genettiană, să ne, dimpreună, dumirim – n.m.) pentru acele „cercuri circumscrise” centric pe „glasul haric”; centrul fiind cel originar; dar şi spre propriul Sine/ Eu auctorial, care se mută periodic/ sistematic în funcţie de specificul rostirii. Citez încă o edificare de ars poetica, la care Doina Drăguţ e literalmente meşteră cu asupra de măsură: „În foşnet de şoapte subţiri/ să te întorci spre tine/ cu univers cu tot// în ameţitoare adâncimi/ poţi găsi adevărul// e de ajuns să pătrunzi/ numai cu gândul/ spre centrul/ ce sistematic se mută”.
- Instituirea echilibrului
Dar mutarea se transformă imediat în «transmutare»… transmodernistă. Şi de-aici încolo poeta este numai ea însăşi idiomatică prin excelenţă. Lumea pendulează între orbire şi viziune, între orbecăire între ferestre şi oglinzi (care dedublează ENS-ul regent al eidosului fondator şi avatarizat din curent în curent literar – n.m.) şi „libertate aer şi lumină”, între „ecoul vast al propriilor chemări” şi „închisoarea de cristal” a adâncului revelator mormânt.
Contele Antoine de Rivarol, scriitor impus în perioada Revoluției Franceze, susținea că „Memoria stă totdeauna la ordinele inimii”, adică elementele afective dirijează procesele complexe ale memoriei. Citind recenta carte de memorii a Titinei Nica Țene, Drumul spre suflet, se observă felul în care rememorarea este subordonată iubirii – iubirea de Dumnezeu, iubirea față de familia în care s-a născut și față de cea pe care și-a constituit-o, dar mai cu seamă iubirea pentru sufletul-pereche, Florin. Din acest motiv, consider că ar fi fost mai potrivit titlul Două suflete într-unul; exceptând perioada copilăriei și a anilor adolescenței (perioada căutării de sine), autoarea nu se surprinde în memorii ca individualitate, ci doar ca parte a întregului reprezentant de cuplul marital. Cu o excelentă prefață semnată de inimoasa târgmureșeană Mariana Cristescu, cartea apărută la Editura Nico, păstorită de Nicolae Băciuț, se încheie cu un album de suflet ce prezintă protagoniștii alături de colegi, prieteni, colaboratori în instantanee definind o existență ardentă dusă pe altarul culturii.
De simți suflul răcoros
„Una din pedepsele pentru refuzul de a participa la viața politică este aceea că vei ajunge condus de inferiorii tăi”.
Poezia îşi are propriul univers, ireductibil la cel real. Iată o aserţiune cunoscută degustătorilor de poeme, acelora care nu vor întreba de fiecare dată „ce vor să spună versurile astea?”, iar cine va întreba, ridicând din sprâncene, care va să zică să facă bine, pentru indolenţa lui, să citească romane de dragoste sau proză fantasy&science fiction sau gazeta sporturilor. Mi-a plăcut de când mă ştiu provocarea dificilului, a obscurităţii mallarméene, a preţiozităţii gongorice, a artificialităţii limbajului poetic. Acum ţin în mână o carte care îmi place mult, ca de la matematician la matematician, cartea doamnei Doina Drăguţ, Gânduri de lumină, Ed. UZP, 2019. Versurile sunt întotdeauna o sfântă mistificare, a zis cineva. Versurile acestea nu sunt intertextualiste, nici postmoderniste, dar pot fi categorisite la rigoare ca postsuprarealiste, da, enigmatice, prin „jocul interesat al gândirii” (Breton). Iată: „Cât echilibru poate să fie/ pe o sferă/ care se rostogoleşte?/ cât echilibru poate să fie/ pe un triunghi sprijinit/ pe unul din vârfurile sale?/ cât echilibru poate să fie/ într-o privire aplecată de vânt?/ (cât echilibru…). Altele simulează inocenţa: „să fie arcul/ ne-mplinirea unui cerc?/ să fie zidul/ semnul epuizării?/ să fie floarea/ uitarea frigului din urmă?” (să fie…?). Dar sunt şi unele tânguind disperarea: „Cartea destinului s-a deschis/ paginile s-au răsucit/ ca nişte frunze,/ vântul s-a oprit,/ crucea s-a prăbuşit,/ umbra s-a alungit/ până la marginea abstracţiei/ ultime./ (Poetul şi arta lui). Registrul poetic nu se opreşte aici. Aş spune că nota dominantă este a unui „concetism ritualizant şi emfatic, de extracţie asianică, propriu promoţiei şaptezeciste” (Claudiu Komartin). Poeta debutează într-adevăr în anii ’70, în revista Luceafărul. Iată o mostră de concetism asianic, patetic, ritmat, preţios, afectat: „Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate, totul este neaşteptat, umbra şi lumina se joacă, aripile se adaugă una câte una, regnul se mişcă plin de fantezie, iar pornirile trec ritmându-şi nepăsarea… Cuvintele răspândesc în ritm năvalnic tăcerea, draperiile se mulează dând mărginire fiecăruia, privirile fulgeră vedenii, veşnic deschis sufletul destramă călătorii, iar cel ce îmbrăţişează tot, abandonându-şi forma, cu picioarele străpunse de fugă, aluneca tot mai adânc prin noi vecinătăţi”. (Relaţia cu timpul). Exerciţiul analizei critice întâmpină efort tocmai în acele poeme ample, care mă trimit la Elegiile lui Nichita, sau la Căderea lui Cărtărescu, sau la unele poeme ale lui Daniel Turcea: ultimele două titluri mai sus amintite, Poetul şi arta lui şi Relaţia cu timpul, la care aş adăuga antologicele, cred, Trecere fugară şi Iluzii si speranţe Aş alege ca pol al admiraţiei ultimul poem citat. Mă întreb cum a fost scris: dintr-o suflare, sau printr-o îndelungată elaborare, cu un plan sau după modelul matematic al zgomotului alb, în care paşii procesului, aici cuvintele, survin fără minimă predictibilitate. Poate cheia se află în cascada nesfârşită de (cvasi)antonime, început-sfârşit, bine-rău, nelinişte-nădejde, iluzie-speranţă, tot-nimic etc. etc, dar şi în eşafodajul discret pus la dispoziţie de formaţia matematică a autoarei: formatare, margini, extreme, aproximare, dezarhivare, raport spaţial, distanţă, infinit, Zenon, temporar, drum, convergenţă, circumscris. Şi, la mijloc de codru des de obscuritate, de ermetism al sensului, această inserţie parcă din Anton Pann: „bogăţie de sărac strecurată-n haină veche”. Este sigur că metaforele sunt foarte puţine în această poezie a doamnei Drăguţ. Şi este sigur că, aşa cum afirmă undeva Nicolae Manolescu, metafora nu face poezia, în sensul că nu neapărat. Şi că, în slaba colecţie de metafore ale poemului, poemul în sine devine o metaforă sui-generis.
Să facem un exercițiu sufletesc.
MISTERUL CRĂCIUNULUI