Marele voievod călărea în mijlocul curtenilor săi devotaţi. Era mulţumit. Cu ajutorul Domnului, prin măiestria căpitanilor, dar şi prin vitejia oastei, câştigase războiul împotriva zurbagiilor de cazaci, care în ultima vreme se obrăzniciseră peste măsură şi multă silnicie făcuseră în ţinuturile de margine. Pâlcurile mergeau acum domol către marea curte domnească a ţării de mijloc, împreună cu harabalele pline cu pradă, urmate de rădvanele grele ale doamnelor şi domniţelor ce se alăturaseră oastei după victorie. Vodă părea însă cam îngândurat de grijile domniei…
– Cinstite vornice, alătură-mi-te lângă scară, căci avem a tăinui oarece!
– Poruncă, doamne, spuse marele vornic şi, strunind bidiviul, rămase totuşi, plin de respect, cu un pas în spate şi în stânga calului voievodului. Era o măsură dictată nu numai de profundul simţ al protocolului, ci şi de prevedere, cunoscută fiind firea cea întortocheată a principelui, care, ca orice despot oriental, ignora cu nonşalanţă drepturile omului. Adevăr este însă că acestea nici nu fuseseră inventate!
– Opri-vom câteva zile la curtea mea din mlaştinile pârâului acela cu nume ce nicicând nu mi-l amintesc. Vom lăsa oamenii şi dobitoacele să se odihnească, iar noi vom sărbători creştineşte izbânda noastră. Gândesc, iată, să le ridic lor şi o sfântă biserică, ce în veci să amintească de glorioasa noastră trecere prin aceste locuri uitate de Preabunul.
– Multă dreptate ai, mărite doamne, că într-adevăr nici numele acelui pârâu nu prea-l ştie nimeni, iară Domnul şi-a cam întors faţa de la ei, deoarece cunoscut este că-s tare leneşi. Au, iată, codri necuprinşi, dar sculele necesare pentru gospodării le cumpără din ungurime, căci ei nu se învrednicesc să facă nici măcar doage pentru buţile de vin, de care-s tare poftitori, nici linguri, sau copăi, dară nici oale de lut, comerţul îl duc armenii pripăşiţi acolo încă din vremea prealuminaţilor tăi străbuni, straie cumpără pe bani grei de la nemţi, sau de la Ţarigrad, albine nu cresc, de cultivat nu cultivă nimic, turme de cai, de capre, sau de oi nu au, iară de meşteşuguri mai grele, precum fierăria, sau împletitul majelor, nici nu putem să vorbim. Dacă n-ar fi bălţile cele întinse, în care pescuiesc folosind batacul, porcii ce trăiesc sălbatici prin bozii, dudele din care fac trăscău şi viile care rodesc pe dealuri fără nici o îngrijire şi din ai căror struguri fac o poşircă ce-i ia de cap, ar muri şi de foame şi de sete, de puturoşi ce sunt.
– Multă dreptate ai, vornice, dar vezi, domnia ta nu cunoşti încă hirea cea nepătrunsă a lucrurilor, căci oamenii aceştia pe care de mult i-aş fi prăpădit, dacă-i socoteam după vrednicie, au însă felul lor de a fi. Şi asta-i taina ce-i ţine pentru o vreme departe de mânia mea, precum şi de tăişul securii gâdelui. În mare lenea lor au totuşi cei mai vestiţi dieci, iscoditori de vorbe cu adâncă înţelepciune, dar şi din cele chisnovatice, ce bine dau la mesele feţelor înalte şi sufletului fac înălţare. Se află asemenea printre ei şi diecii cei iscusiţi în vorbe de duh stihuite mai ceva ca în cântările cele meşteşugite ale grecilor din vechime, iară ele multă veselie aduc celor cu minte ageră care pot înţelege cele grăite de aceştia. Şi acum, drept să-ţi spun, nu că aş avea eu nevoie de aşa ceva, dar priveşte la domniţa cea tătarcă pe care am scos-o din mâinile spurcaţilor de cazaci. Mi-e tare dragă şi mi-a cam picat la inimă, dară ea numai tristă şi cu gândurile duse pare a fi, iară muierea mohorâtă, ca vinul cel oţetit este, de-ţi vine să-l scuipi la pământ, dacă-l pui pre limbă. Aşa că, uite, doresc a o însenina, căci, de râde muierea, deschise sunt cele tainiţe ale trupului ei şi învârtoşatul lesne le pătrunde şi cu multă bucurie. Ţine dară minte, de la mine, aceste vorbe şi nu uita că baci ţi-am fost din tinereţe…
– Îhîî, spuse vornicul, având, pentru o clipită, minţile zburate aiurea, la nişte jupânese din uliţa grecească. Îşi reveni însă repede, după palma cea năprasnică cu care domnul îl cadorisi urgent şi rosti cu un accent vizibil deformat:
– Iertare, mărite, eram mult prea uimit de marea ta înţelepciune şi mă furaseră gândurile de slavă ce cu multă dreptate le meriţi!
Domnul îl privi cu drag. Marele vornic era om de nădejde, dar cam căscat, iar el, voievodul, era vestit pentru modul ferm în care ţinea la respectarea bunelor maniere. Îi spuse cu glas blând, ca unui copil ce are nevoie de o gingaşă alinare:
– Te du, deci, înainte-mi, vornice, iute ca vântul şi când, spre seară, vom fi noi în cetate să mi se înfăţişeze pârcălabul cu ai lui, pentru a vorovi despre cele ce au de făcut! Hai, fuga şi Domnul fie cu tine, bravul meu!
Vornicul dispăru ca luat de ape, răsuflând uşurat şi lăsând în urma lui un nor de colb. Scăpase totuşi destul de ieftin. Era deci, încă în graţiile domnului.
„Ce, Doamne iartă-ne, Evropa tătă-i cu ochii pre noi, aici la fruntariile cu păgânătatea şi nu se face a ne purta ca nişte simpli ciobani lipsiţi de ighemonicon”, gândi vodă, plin de grijă faţă de imaginea ţării în lume.
Într-adevăr, aproape de apusul soarelui, voievodul, cu întreg alaiul său, se afla în faţa porţilor cetăţii, mirându-se foarte de starea lor cea jalnică, de zidurile de apărare năruite şi de pustietatea locurilor unde numai orăcăit de broaşte auzea. Dar nu avu prea mult timp de amarnice socoteli, că în întâmpinare îi ieşiră boierii cetăţii, în frunte cu pârcălabul, care în sunetul surlelor, ţimbalelor şi al tobelor îi urară bun venit, îi sărutară ciubotele pentru cinstea de a-l vedea, iar preoţii înălţară cântări şi fum de tămâie pentru sănătatea sa şi a celor ce-l însoţeau.
Vodă, plin de bunăvoinţă, le dădu câteva buzdugane în fălci obraznicilor ce încercau să-i cerşească favoruri, apoi le spuse boierilor că peste două ceasuri se vor întâlni în sala cea mare a palatului domnesc şi vor avea vreme de sfat, mai ales că, după ce se vor lua măsurile necesare, va da un mare banchet în cinstea sa. Porunci ca la întâlnire să vină şi jupânesele, dar mai cu seamă jupâniţele, deoarece bucuria victoriei trebuie împărtăşită mai ales cu cele care, la vreme de război, au în grijă acareturile şi bunul mers al gospodăriilor. Traversă călare curtea interioară, plină de paie ude ca să nu se ridice colbul şi pătrunse sub bolta răcoroasă, pentru a descăleca, fără să fie văzut că icneşte. Palatul domnesc era, de fapt, un grajd mai mare, construit din chirpici, cu arcade scunde şi acoperiş din trestie, iar sala mare, tot cu paie pe jos, era podită cu grinzi afumate de la incendiile anterioare. De jur împrejur, pe lângă pereţi, erau bănci din lemn negeluit, iar în centru un fel de tron încropit la repezeală din trunchiuri de brad fasonate din bardă, însă ce-i drept, acoperit acum, cu o frumoasă blană de câine, proaspăt jupuită. Domnul suspină şi intră într-o săliţă de mărimea unei chilii, în care se afla un crivat peste care cineva aruncase o velinţă mâncată de molii. Dădu liber celor ce-l însoţeau şi se prăvăli pe patul din scânduri, înjurând cu multă pricepere, aşa cum învăţase încă de pe când făcea instrucţia militară la nemţi.
Dar fix peste două ceasuri se afla în sala tronului, cu toţi marii boieri de faţă şi primea închinarea delegaţiei cetăţii. Pârcălabul, în mare ţinută, era însoţit de toată curtea sa, iar un pas mai în spate se aflau jupânesele şi jupâniţele, aşa cum poruncise măria sa, îmbrăcate şi ele de zile mari. Domnul, aşezat pe tron, având coroana mică pe cap, aruncă o privire vulturească asupra lor şi cu greu îşi stăpâni un urlet de groază. Femeile semănau, care cu o putină de untură, care cu un gealep tătărăsc, sau cu o sperietoare de ciori, înfăşurate însă toate cu blănuri din samur rusienesc, cu giuvaericale turceşti, în care străluceau pietre roşii din îndepărtata Indie, sau cu salbe de zloţi leşeşti ce atârnau cam cât un cârlan, cu tălăngi de aur în urechi şi cu degetele pline de inele de mărimea unui cap de curcan.
– Logofete, porunceşte, rogu-te, să vină la mine Mitru! Deîndată! Domnul era calm şi zâmbitor, deşi la vederea salbelor cele grele i se ridicase păr de câine turbat pe spinare, deoarece acestea erau făcute din aurul pe care el îl luase drept pradă de la leşi, acum doi ani, atunci când făcuse terci din armata lor, prin codrii cei de necuprins ai nordului. Aurul lor îl trimisese apoi către cetăţi, să fie cheltuit cu folos la întărirea acestora.
– Ca să vezi, gândi cu tristeţe, el tăiase mâinile unor hoţi care furaseră găini sau ridicase în furci Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Vizita bătrânului domn”
Născut la 25 octombrie 1945 în Aldești, județul Galați, Mihai Batog-Bujeniță este un scorpion zodiacal ce locuiește în «dulcele târg al Ieșilor», deține cu mândrie gradul ostășesc de comandor de aviație (în retragere și rezervă), și se declară de profesiune strașnic pilot militar pe avioane de vânătoare supersonice, al Forțelor Aeriene ale Armatei Române, care a condus aeronave uriașe: „monștri din metal de mii de tone”, cum citim în volumul de poeme ironice: „Cântece de shomerie” (2011). A absolvit în 1967 Şcoala Superioară de Ofiţeri de Aviaţie Aurel Vlaicu (actual, Academia Forţelor Aeriene), în 1977 Academia de Înalte Studii Militare, dar și Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice a Universității Apollonia din Iaşi, în 2013. Colaborează la importante reviste de cultură, de literatură, dar și la cele de umor, din țară și din: Israel, Statele Unite ale Americii, Canada, Anglia, Austria, Olanda, Belgia, Cipru, Spania, Australia.
Motto:
-Dacă a venit vremea unei noi deșteptări la români, atunci, din experiența Istoriei, va trebui să învățăm ceva! Va trebui să învățăm a fi parte unitară în ceea ce se cheamă ”unitate în diversitate”, adică să învățăm a valorifica specificul nostru național, școala și gândirea proprie, fără a copia pe nimeni. Sigur, întotdeauna a știut Românul a lua ce e bun și folositor din exemplul altor țări, vecine sau mai îndepărtate, dar de aci și până a ajunge la fenomenul de a te atinge de identitatea ta, este o altă poveste!
Pandemia de covid-19, şoc istoric pentru civilizaţia umană, ori acţiune bine elaborată a ocultei globaliste? Temeri şi speranţe.
Occident ajuns pe o dublă Golgota, una a morţii economice, Wirtschafttod, cealaltă a morţii virusale, Coronatod, sau Covidtod!
LECŢIA DE POEZIE a Amurgului – scriitorul Titina Nica Ţene, Cluj Napoca, România. Poet şi prozator. Născută la 10 iulie 1944 în satul Uşurei, comuna Şuşani, jud. Vâlcea, membru fondator al Ligii Scriitorilor Români. Studii: Liceul teoretic din Drăgăşani, Şcoala Tehnică Hortiviticolă de 4 ani Drăgăşani. Debut în revista Săteanca. Învăţătoare la Tarna-Mare, apoi secretară la revista TRIBUNA, Cluj-Napoca. Este membră fondatoare a Ligi Scriitorilor Români, septembrie 2006. Cărţi publicate: Bucuria lucrurilor simple, poezii pentru copii, Ed. Ion Creangă, 1989, Recreaţia grădinii, poezii pentru copii, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1997, Amurg de întoarcere, volum de versuri, Ed. Napoca–Star, 2002, Pietre de aducere aminte, povestiri, Ed. Napoca-Star, 2004, Scaunul Harului, poezii, Ed. Contrafort, Craiova, 2009. Viaţa ca o punte, Ed. DACIA XXI, 2011, Anotimpul jocului, Ed. NICO, Târgu Mureş, 2011, Un strop de veşnicie, Ed. Semănătorul, 2012, Un strop de veşnicie, Ed. Ecou, Cluj-Napoca, 2012,Un strop de veşnicie, ed. A II-a, traducere în limba engleză de Mariana Zavati Gardner, Neastâmpărul toamnei, poezii, Ed. Semănătorul, 2014, şi O noapte palpitantă-întâmplări c-o nepoţică povestite de bunică, Ed. Semănătorul, 2014, povestiri pentru copii, Întâmplări hazlii cu o nepoţică povestite de bunică, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Ecou Transilvan, 2014, Nostalgia întoarcerii, Ed. Absolut, București, 2016. Despre aceaste cărti au scris revistele: Oglinda Literară, Viaţa de Pretutindeni, Amurg Sentimental, Eminescu, România Literară, revistele on-line A.R.P. Zeit,Vestea etc. Articolele semnate de Alex. Ştefănescu, Al.Stănescu, Petrică Birău, Mariana Zavati Gardner (Anglia), Ioan Miclău (Australia), Mariana Sperlea, Ionel Andraşoni, Ioan Pop, Marin Oprea, Marian Barbu, Adina Enăchescu. N Tomoniu, Mariana Cristescu, Antonia Bodea, Petre Petria, Rodica Marian, Voichiţa Pălăcean-Vereş, Raveca Vlaşin, Virginia Brănescu, Liliana Boian Terziu, Floarea Ranta Cândea, Paraschiva Cărbunar şi alţii. Drumul spre suflet, memorii, Editura Semănătorul, 2014 şi Drumul spre suflet, memorii, cu o prefaţă de Mariana Cristescu, Ed. Nico, Târgu Mureş, 2014. În anul 1981, după o noapte de stat la coadă la ulei, cu toată familia şi nereuşind să venim acasă cu nici-o picătură de ulei, ţiganii ne-au călcat în picioare, a scris o scrisoare lui Adrian Păunescu, la revista Flacăra. Cu o săptămână înainte venise la Cluj însoţind familia dictatorului Ceauşescu. În scrisoare arăta că în Cluj şi în ţară se moare de foame şi ar fi de bun simţ să nu-l mai susţină pe dictator. Adrian Păunescu a trimis scrisoarea la Securitatea din Cluj şi, ca urmare Titina Nica Ţene a fost dată afară din servici şi a lucrat la revista Tribuna şapte ani pe un post neadecvat studiilor, cu o jumătate de normă. După Revoluţie a fost pusă în drepturi. Colaborări la revistele: Tribuna, Amurg Sentimental, Ecoul, Rusidava Culturală, Cuvând Torăcean-Serbia, Viaţa de pretutindeni, Lettres Europeennes-Belgia, Dor de Dor, Poesis, Milenium, Poezia, Eminescu, Apollon, Apollon Junior, Semne, Pietrele Doamnei,şi revistele o-line ARP şi Iosif Vulcan, Confluenţe Româneşti, Napoca News, Făclia, Adevărul de Cluj, Mesagerul Transilvan, Confluenţe Românşti, Agora Literară, Diebrucke(Germania ), Observatorul din Toronto, eCreator, Rotonda Valahă şi în alte câteva reviste din Spania. Este prezentă în Dicţionare, ca: Oameni de ştiinţă şi artă vâlceni, de Petre Petria, 1996; Dicţionar de poeţi, de Petru Poantă, Cluj-Napoca,1998; Clujeni ai secolului 20-dicţionar esenţial, 2000 şi Personalităţi române şi faptele lor, de Constantin Toni Dârţu, 2004, Enciclopedia Personalităţilor din România (Who is Who), Dicţionarul Ligi Scriitorilor Români, vol 2, Dicţionarul Scriitorilor Români de Azi, Dicţionarul PERSONALITĂŢI ROMÂNE ŞI FAPTELE LOR; vol. 58, în Antologii din România, Basarabia, Bucovina de Nord, Banatul sârbesc, Europa Occidentală, Israel, America, de Boris Crăciun şi Daniela Crăciun-Costin, Iaşi, 2011. Prezenţe feminine vâlcene afirmate în domeniul culturii şi al ştiinţei naţionale. Mic dicţionar, de Petre Petria, 2009. Este prezentă în Dicţionarul Autorilor Români Contemporani, de Alina Kristinka, Este în Enciclopedia “Personalităţi Române şi Faptele lor-1950-2013“, vol. 56, autor Constantin Toni Dârţu, “Femei şi destine din Ţara Vlădesei “ de Doina Mărghitaş, (Titina Nica Ţene- o olteancă în Ţara Vlădesei) etc. Este în Enciclopedia scriitorilor români de pretutindeni – Dicționarul Scriitorilor Români editat de Academia din Rep. Moldova în colaborare cu Uniunea Scriitorilor Moldoveni, autori academician Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău. În această amplă lucrare sunt prezenți Al.Florin Țene împreună cu soția Titina Nica Țene și fiul dr. Ionuț Țene. Este tradusă de Ana Muela Sopena, alături de Ana Blandiana, Marin Sorescu, Carolina Ilica, Geo Bogza, Ion Stratan, Nora Iuga în limba spaniolă în revista ARBRE DEL TEMPS, din Catalania şi Germania de către Mircea M. Pop, spaniolă, albaneză și Italiană. Este prezentă în Antologia “Cărticica mea de vară “, Ed. Maria Cristina, 2013. Mariana Cristescu editează cartea “FAMILIA ŢENE – Destine contemporane“, Ed. Nico, Târgu Mureş, 2013. Este prezentă în Antologia Internaţională de Poezie Românească, ARTA DE A FI UMAN, vol. 5, 2013, editată de Daniela Voicu, antologia AFIRMĂRI culturale, întocmită de Elena Buţu, Ed.Sitech, Craiova, 2014, “ Antologia Scriitorilor Români de pe toate continentele“, de Elisabeta Iosif, Ed. Cetatea Cărţii, 2014. “OGLINDA Ligii Scriitorilor Români – o altfel de istorie a literatrurii române” – 2016, și antologia internațională „Poesia oltre confini“, apărută în Canada, și difuzată în Italia, Nigeria, Spania, Portugalia și România. Premii: Ecoul, la Festivalul de poezia George Coşbuc, Bistriţa,1984, Premiul 1, la Festivalul de poezie Liviu Rebreanu,Târgu Mureş, 1985, premiul a fost acordat de Puia Florica Rebreanu, fiica marelui prozator. Premiul pentru poezie la Vara visurilor mele, Bucureşti, 2002, organizat de revista Amurg sentimental. Premiul pentru anul 2011 al Ligii Scriitorilor pentru poezii pentru copii. Premiul I la Concursul Internaţional de Poezie Starpress, 2012. Diploma Editurii NAPOCA NOVA pentru volumul „Un strop de veşnicie„, pe anul 2012. 
La sfârșit de aprilie ar fi împlinit 74 de ani. S-a stins la jumătatea lunii, lăsându-ne să înțelegem prin încă un trist semn cât de înainte de vreme a plecat. A nins cu fulgi imenși printre raze de soare în dimineața aceea, și cum ai putea să nu vezi în acest uimitor tablou un senin gest de bun rămas din partea unui om față de care nu poți avea decât același fel de admirație?