De două zile, pe ecranul televizorului meu cu diagonala cât peretele, văd numai imagini cu flăcările care au cuprins castelul Windsor. Crescut în spiritul bucuriei la aflarea veştii despre moartea caprei vecinului, nu pot să nu gândesc la fiţele pe care ni le-au tot făcut englezii, ani de-a rândul, dând la orele de maximă audienţă imagini de un prost gust sfidător şi prim-planuri cu doamne rrome aciuate la ei în ţară, care nu erau lăsate să cerşească şi, de durere, stropeau cu lapte matern direct de la sursă căştile ţuguiate ale poliţiştilor londonezi. Sau ălea cu copiii instituţionalizaţi de la noi din ţară, însoţite de comentarii acide despre modul în care aceşti adorabili micuţi se târau în propriile fecale. Păi, dacă făceam şi noi reportaje despre ai lor? Credeţi că dădeau mai bine? Hai să fim serioşi! Oricum, impresionanta mea cultură de teleman înrăit mi-a dat, peste numai cinci minute de vizionare, un semnal de alarmă.

            Da’ unde oare, era regina? De ce nu apărea ea în faţa camerelor de filmat, cu coroana pusă strâmb şi colţul basmalei în gură, smulgându-şi părul şi vărsând lacrimi profesioniste, că doar pe ea o lovise nenorocirea?! Dar nici pe prinţul consort nu l-am văzut, aşa cum ştim noi de la propriile noastre dezastre, în izmene, trăgând amărât de o roabă în care se află damigeana şi câteva crătiţi, adică ce mai putuse salva el, cu preţul vieţii, din sinistrul care le spulberase agoniseala lor de o viaţă!? Şi nu i-am văzut nici pe prinţi cu zdrăngănelele goale şi cu mucii înnodaţi în barbă ţinându-se de trena mamei şi sughiţând de foame, dar nici pe vecinii din Cambridge, de exemplu, în maieu, dându-şi ei cu părerea despre cauzele dezastrului, sau unele mici turnătorii cum că focul l-ar fi pus alde Sussex, ori Norfolk, ori mai ştiu eu ce alt megieş, ofticat pe bunăstarea, sau ghiorlănia stăpânilor care nu dădeau şi ei ceva de pomană, că doar aveau, ce naiba!

            Adică iată, ce vreau să vă spun eu! Cenzura, ca şi pe vremea dictaturii de la noi, când nu îl vedeai pe marele cârmaci scobindu-se în măsele, sau prins de un guturai, acţionase perfect în acest caz şi nu-ţi dădea nici o informaţie veridică, ci numai aiureli însoţite de texte prelucrate în laboratoarele minciunii propagandistice. Deci! Eram din nou minţiţi cu televizorul!

            Dar, după ce pe ecranul celui mai bun prieten al omului, peste aproximativ un an, nu s-a mai amintit nimic despre incendiu, aşa şomer cum sunt, am făcut un împrumut la bancă şi am plecat în Anglia, special ca să văd cu ochii mei cum justiţia divină pusese la pământ trufia celor ce se cred mai presus de noi simplii oameni ai muncii.

            Când am ajuns în fine, la castel, să cad jos de uimire şi mai multe nu! Din orice parte ai fi privit, hardughia părea neatinsă nici măcar de cei cinci sute de ani care trecuseră peste ea, iar de flăcări nici nu se punea problema. Cu puţin înainte de a mă sufoca de indignare am auzit de la ghid că, în cel mai scurt timp posibil, familia regală plătise (normal, că avea de unde!) echipe de specialişti care, muncind neîntrerupt cam un an de zile redaseră castelului înfăţişarea iniţială!

            Băăă, copii, nu mă duceţi voi pă mine! Un an? Las-o jos, că măcăne! Atunci cum se face că la noi gara oraşului deşi nu a suferit nici un incendiu, o renovăm de cincisprezece ani şi încă nu se cunoaşte nimic!? Sau ce, n-am mai văzut eu castel la noi în sălaşuri? Adică, acele castele ale regilor internaţionali, ale împăraţilor de pretutindeni sau ale regelui tuturor ţâga- nilor dăn lume erau Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Pojar la castel” →

          Navighez pe internet cu speranţa că îmi voi umple prăpastia de ignoranţă cu muntele de informaţii ce-mi trece prin faţa ochilor. În fond, o iluzie, ca oricare alta. Din colţul său, de pe pernă, mă priveşte cu un aer nedumerit, Codiţă, un boxer cu o figură de criminal în serie, dar cu un suflet de înger. Plictisit, după o vreme, se ridică, îşi ia lesa în gură şi vine la mine cu o privire fără dubii. Adică, ori mergem la plimbare, ori iese cu scandal! Asta tocmai când citeam ceva foarte interesant despre modul de înmulţire al  fluturilor de varză. Şi când te gândeşti că o mulţime de femei procedează la fel precum nevinovatul Codiţă, ele nefiind însă la fel de nevinovate! Numai că, în cazul de faţă, spre deosebire de cel în care se află soţiile, nu încape nici o negociere, eventual cu un schimb în bijuterii, sau blănuri, aşa că, de multe ori mă gândesc la surprinzătoarea inteligenţă a celor pe care nu-i bănuim de aşa ceva. Oricum, îmi iau rucsacul pentru ca să mă dotez cu cele necesare, conform legii, atunci când ieşi cu un câine la plimbare. Mănuşi, pungi de plastic, lopăţică, făraş, găletuşă, botniţă, lesă regulamentară, spray deodorizant, plus apă şi praf de purici, documentele de sănătate şi de apartenenţă ale câinelui, cele eliberate de la asociaţia chinologică de cartier, dar şi cele de la clinica veterinară, pentru a se vedea că a fost vaccinat la timp. Codiţă se uită la mine cu o privire care spune mult, dar ce ştie el despre legi!? Pe stradă mergem la pas, voioşi, cu chef de joacă şi chiar uitând eu de fluturii de varză, când, la intrarea în parc, suntem opriţi de doi tineri în uniforme aparţinând poliţiei comunitare. Politicoşi, dar fermi, verifică actele şi dotările conforme legii, îmi atrag atenţia că nu am plătit la primărie taxa de posesie animal de companie şi că până în octombrie nu mai sunt decât cinci luni, deci este cazul să mă grăbesc, apoi mă avertizează că intrarea în parc, cu câini, este interzisă.

            În tot acest timp, dincolo de gardul din fier forjat al parcului, o haită de maidanezi (ştiu că li se spune câini comunitari, dar nu vreau să se facă jocuri de cuvinte necuvenite cu poliţia denumită la fel) îşi desfăşoară, nestingherită de nimeni şi nimic, activităţile specifice de socializare şi înmulţire.  Unul dintre ei, flocos şi plin de scaieţi, vine chiar lângă noi şi îşi rezolvă necesităţile fiziologice fireşti, privindu-ne cu un aer nevinovat şi umplând spaţiul cu duhori de nedescris. Enervat, Codiţă intră pe secvenţa naturală şi uitând de bunele maniere, latră cu furie. Primesc o amendă destul de pipărată pentru tulburarea liniştii şi hotărăsc să ne întoarcem acasă, că, iată, cine ştie ce se mai întâmplă. Poliţiştii, dacă este să iau în seamă numai felul în care mă privesc, îmi susţin hotărârea fără nici o rezervă. Ne despărţim oarecum prieteni, ceea ce mă face să îmi permit o întrebare:

            – Nu vă supăraţi vă rog, dar câinii aceştia din parc nu se supun aceloraşi reguli? Oamenii se uită la mine ca la un gândac de bucătărie, totuşi  îmi răspund:

            – Păiii, domnooo, ăştia-s maidanezi şi ei sunt protejaţi de asociaţiile unor babe ţâcnite, care dacă află ceva rău despre ei e vai dă pielea noastră, aşa căăă…

            Plec lămurit, încercând, fără prea mult succes, să-l îmbunez şi pe Codiţă a cărui figură se cam pleoştise când s-a prins că ne întoarcem:

            – Băi băiatule, fii atent cum stă treaba! Nu te bosumfla, că şi la noi la oameni e la fel; unii au drepturi, iar alţii au dreptul să… îîîî… săăă, adică, măiii, cum să-ţi explic eu, au dreptul, mă-nţelegi!? Departe de frământările mele existenţialiste, Codiţă, fiinţă structural fericită, clămpănea după muşte. Hai că-s chiar prost! Mă întorc la internet, că acolo-i mai simplu: dacă dai banul, ai dreptul, dacă nu, nu! Trăiască realitatea virtuală!

———————————–

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, 29 aprilie 2020