Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (6) – SĂ-I REDĂM CLUJULUI IDENTITATEA CASEI DE CULTURĂ!

„Famam multi curant pauci conscienciam”. (Mulți se îngrijesc de faimă, puțini de conștiință.)

Publilio Siro, dramaturg roman

 

Podul de piatră s-a dărâmat/ A venit apa și l-a luat/ Vom face altul pe râu în jos/ Altul mai falnic și mai frumos!” (Cântec pentru copii mici și mari)

În săptămâna a doua de campanie electorală mi-am revăzut un fost coleg de serviciu. Sinceră să fiu, aveam să văd un om blazat, umilit prin abandonare, descumpănit de lipsa oricărei urme de considerație pentru întreaga sa activitate depusă la promovarea Cetății. Se poate spune că, în peisajul muzicii corale clujene, acest om de cultură a adus și încă aduce un suflu autentic de noutate, rezultat din simbioza polifoniei cu armonii de răscolitoare expresivitate, în care o vreme fusesem și eu o notă pe portativul coral clujean. De câtva timp, fusese transferat într-un loc deloc potrivit pregătirii și experienței sale. I-am propus o revedere față-n față, fiind practic vecini.

Privindu-i chipul maturizat nedrept de întâmplările profesionale din ultima vreme, am simțit aceeași emoție cu care mă primise în urmă cu 21 de ani, când am trecut pragul Casei Municipale de Cultură din Cluj-Napoca, ulterior devenită Casa de Cultură a muncipiului Cluj-Napoca.

Acum nu mai e nimic! Ca să fim mai exacți, acum totul e împrăștiat! Îi regăsești pe foștii angajați, câțiva aflați în prag de pensionare, la Clubul Pensionarilor din Mărăști, la Turnul Croitorilor și la instituția care practic a absorbit-o, numită Casino Centru de Cultură Urbană. Vestigiile existenței ei dăinuie doar pe site-ul Primăriei sub forma descrierii și ale enumerării trecutelor activități ale instituției.

Da, dragi clujeni!, vorbesc despre instituția unde puteai participa gratuit la seri de filme de artă, concerte corale, spectacole de teatru de păpuși și spectacole de teatru pentru și cu liceeni, concerte de jazz, întâlniri tematice cu personalități clujene, diverse festivaluri, multe cercuri – Cercul de arte platice, Cercul de artă fotografică, Cercul de esperanto -, târguri de oferte de educație… Doamne, când îmi amintesc ce forfotă era cândva! Așadar, Cluj-Napoca ocupă iarăși un loc fruntaș, de data această în desființarea uneia dintre tradiționalele și reprezentativele instituții pentru promovarea activității culturale de masă.

Ne-am reamintit de începutul meu stângaci de îndrăzneț… Da, am lucrat un deceniu ca referent în această instituție, rol care mi-a deschis ferestre aflate în poziții cheie, de unde am privit cu îndrăzneală. Începutul carierei mele… Am profitat de comunicarea pe Internet, în cel mai „ortodox” mod, drum care mi-a alimentat ambiția. Dialogul pe care l-am purtat cu oameni deosebiți (acum PRIETENI pe viață!), mi-a insuflat suficient carburant spiritual ca să îndrăznesc. Parcursul pe care mi-l pregăteam își avea seva în această instituție privită cu prea puțină socotință de mulți dintre noi.

Continue reading „Daniela GÎFU: JURNAL ELECTORAL (6) – SĂ-I REDĂM CLUJULUI IDENTITATEA CASEI DE CULTURĂ!”

Maria FILIPOIU: Semnul Sfintei Cruci – Simbolul Creștinismului

 

Cea mai însemnată sărbătoare a Sfintei Cruci este prăznuită pe 14 septembrie, în post și rugăciune, spre cinstirea Domnului, care a fost răstignit pe Cruce pentru mântuirea noastră – Înălțarea Sfintei Cruci.

Despre taina Crucii au propovăduit mai întâi Apostolii:

Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume.” (Sf. Ap.Pavel – Gălăteni 6,14.)

„Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.“ (Corinteni 1,18 – Sf. Ap.Pavel)

Cu această cinstire, a tainei Crucii, au străbătut creștinii în 300 de ani, până în vremea Împăratului Constantin cel Mare (306-337), Crucea devenind simbolul creștinismului, prin care însuși împăratul s-a creștinat, în urma minunii semnului ceresc „semnul Sfintei Cruci”, alcătuită din stele, purtând mesajul „Prin acest semn vei învinge.”

Astfel a devenit Crucea, stindardul purtat înaintea oștirilor sale, când a biruit oastea lui Maxențiu (312), după care, Împăratul Constantin a intrat triumfător în Roma, ca unic stăpânitor peste toată împărăția.

Simțind putere divină în semnul Crucii, a trimis pe mama sa, Elena, în Țara Sfântă, spre cercetarea Locurilor Sfinte și căutarea lemnului ce-a fost Crucea pe care fusese răntignit Fiul lui Dumnezeu.

Altă dovadă de cinstire a Sfintei Cruci a fost descoperirea la Ierusalim a lemnului Crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos, tot în acea perioadă.

În săpăturile pentru Biserica Învierii Domnului, prin minune dumnezeiască , s-au găsit, în apropierea Sfântului Mormânt, cele două cruci, pe care au fost răstigniți cei doi tâlhari. Întrebându-se împărăteasa, care poate fi Crucea Domnului Hristos, tot prin putere dumnezeiască a fost identificată, la apropierea fiecărei cruci de o fecioară moartă, ce era condusă la groapă, dar a înviat la apropierea Crucii Domnului de sicriu, iar la celelalte două nu s-a întâmplat niciun semn de minune.

Atunci s-a închinat împărăteasa Elena, Crucii lui Hristos, iar pentru a fi văzută de tot poporul roman, Crucea a fost ridicată de episcopul Ierusaimului, Macarie, când a strigat mulțimea: „Doamne miluiește!”, convinsă că este minune dumnezeiască, iar Hristos este Mesia, mulți fiind convertiți la dreapta credință.

Din multă evlavie creștină, lemnul Sfintei Cruci a fost împărțit în fragmente mici pentru biserici din întraga lume, spre har din „puterea lui Dumnezeu”.

De atunci a început prăznuirea Sfintei Cruci la 14 septembrie.

Biserica Ortodoxă cinstește Sfânta Cruce de încă trei ori pe an:

în a treia duminică din Postul Mare, la 7 mai și la 1 august.

Crucea rămâne Altarul celei mai mari Jertfe dumnezeiești pentru mântuirea omnenirii.

De aceea, simbolul credinței trebuie să dăinuie în suflet și să ne rugăm:

Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfanta Înviere a Ta o slăvim.”

 

Maria Filipoiu

Sursa: Creștin Ortodox

https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/inaltarea-sfintei-cruci/inaltarea-sfintei-cruci-praznuita-14-septembrie-157326.html

 

***

 

PLÂNGEA ȘI CRUCEA ÎNSÂNGERATĂ

 

 

De noaptea când pe Golgota, Crucea-Și ducea Iisus,

Toată omenirea știe că s-au cutremurat

Pământul și Cerul, de -Fiu ce-a fost sacrificat

Cu voia Celui de Sus.

 

Dar Iisus îndura chinurile în tăcere,

Cu sângele să spele păcatul necredinței;

Pe om să-l lumineze cu flacăra căinței,

Prin a Sa Înviere.

 

De mila Lui lăcrima Crucea însângerată,

Când spinii rugului Îi răneau fruntea divină,

Iar El chema pe Dumnezeu, în Duh Sfânt să vină,

Să-i curme crudă soartă.

 

Doar strigăt din rugăciunea Maicii se auzea

Peste întreaga suflare de la Pământ la cer,

Că numai Tatăl știa de-al Învierii mister,

Când Iisus Hristos murea.

 

Dar în miez de noapte, Lumină din Cer coboară

La Mormântul Sfânt, pentru suflarea omenească;

Iar prin minune, credința sfântă să renască

Pe lacrimă de ceară.

 

Suflate păcătoase din Iad le-a eliberat

Iisus, când cu moartea trupească a plătit tribut;

Că Dumnezeu și Tatăl pe om l-a iubit mai mult,

Iar pe Hristos L-a-nviat!

 

———————–

Maria FILIPOIU

14 septembrie – Înălțarea Sfintei Cruci

(Din vol. „La Poarta Divinității” – 2017/ Editura Epublishers – București )

 

 

Cartea a fost difuzată prin:

Amazon – Ediție Internațională: https://amzn.to/2Qdeqwd

https://www.amazon.com/Poarta-Divinitatii-Poeme-Romanian/dp/1984976575/ref=as_li_ss_tl?s=books&ie=UTF8&qid=1536483125&sr=1-1&keywords=filipoiu&linkCode=sl1&tag=dobuynow-20&linkId=864e859d4ffb6044550c7946f7bdf86d&language=en_US “

Librăria Coresi: librariacoresi.ro

http://www.librariacoresi.ro/shop/page/3

http://www.librariacoresi.ro/shop/product/la-poarta-divinitatii-836?search=La+poarta+Divinit%C4%83%C8%9Bii+

Continue reading „Maria FILIPOIU: Semnul Sfintei Cruci – Simbolul Creștinismului”

Camelia CRISTEA: Crucea biruinței (stihuri)

Cruce Sfântă

 

Cruce Sfântă- luminată,

De oameni ai fost trădată

În biserici stai de pază,

Duhul tău ne mai veghează.

 

Cruce Sfântă, ne aștepți

Să fim buni și înțelepți,

Spre Golgota să privim

În viață să ne smerim!

 

Cruce Sfântă, dar divin,

Azi la Tine mă închin,

Pe obrazul plin de lacrimi

Răstignesc atâtea patimi.

 

Cruce Sfântă, ne eșți punte

Când ne rătăcim prin multe,

Și toiag de îndreptare

Trec de muntele de sare!

 

Cruce Sfântă, har și dar

Când privesc spre al Tău calvar,

Cerul tot mi se prăvale

Sufletul e plin de jale.

 

Cruce Sfântă-n cer și casă

Ne eșți pază luminoasă,

Alungi duhuri și dureri

Mă înalți de nicăieri…

 

Cruce Sfântă pe o piatră

Fruntea-ți stă îngândurată,

Frații trec grăbiți prin lume

Fără țel și-un crez anume.

 

Cruce Sfântă pe un lemn

Tu te înalți să nu mă tem,

Să iau forță de la Tine

Când durerea rău mă ține!

 

Cruce Sfântă, fruntea Ta

Duce rana cea mai grea,

Și deschide cerul sfânt,

Urc prin lacrimă-cuvânt!

 

 

Crucea biruinței

 

La talpa crucii tale mi-am aplecat cuvântul

Și trupul meu de humă împovărat de vremi,

Pe fruntea mea căruntă, bătută azi de brumă,

Cu mirul împăcării Părinte să mă-nsemni!

 

Pe crucea răstignirii să moară tot păcatul,

Durerile din lume să se prefacă-n scrum,

Din noaptea de tăciune să se ivească zorii,

În clopotul învierii să ne trezim acum!

 

Cu semnul crucii Tale să biruim vrășmașul,

Toiagul rugăciunii ne-ndrumă pe poteci,

Pe altar de flori și lacrimi să ducem fapta bună,

Un semn frumos să punem pe scara către veci!

 

—————————–

Camelia CRISTEA

Bucureşti, 14 septembrie 2020

 

Gheorghe Andrei NEAGU: Lunetiștii

În birtul de la marginea satului, Vasile Huţuleac îşi golea ţoiul cu absint scrâşnind din dinţi.

– Ce ai, măi Vasile, nu te bucuri că s-a terminat războiul şi te-ai ales cu un hectar de pământ? îi zise Ovidiu Pârţac, sprijinindu-şi capul în podul palmei, după ce golise aproape o sticlă de secărică. Huţuleac nu-i răspunse. Oftă şi trase din ţigară cu năduf. Ţigara era ţinută cu cele două degete de la mâna dreaptă, care-i rămăseseră de pe front.. Durerea din suflet îi era adâncită nu atât de pierderea degetelor ci de puţinătatea pământului primit. „Trei degete pentru un hectar”, îşi zicea el de teamă să nu-l audă ceilalţi. Mulţi aveau rubedenii care nu se mai întorseseră de pe front.

– Băi, Vasile, cei care s-au întors ne-au povestit care mai de care cum a fost! Tu taci de parcă ai deţine cum s-ar zice, cine ştie ce secrete militare.

Vasile mârâi un fel de râs în barba ţepoasă ce-i acoperea faţa.

– Băi, poate îi este ruşine de ce-a făcut pe front! nu se lăsă Pârţac.

– Ba, nu-mi este nici un fel de ruşine, măi oameni buni! Nu am ce  povesti. Am dus-o, ca vai de capul nostru! Şi cu ce m-am ales, o pârloagă de un hectar, pe care mi-a dat-o boierul în silă, durându-l în c… de ordinul  regal.

– Hai, măi Vasile, că nu-i chiar aşa! O fi având el boierul vreo durere în partea pe care o spui dumneata, dar pământul îl ai, chiar dacă s-a uitat chiondorâş la tine.

– Mama lui de boier! zise Vasile scrâşnind. Dar pe front, de ce n-a fost? Ar fi văzut şi el cum e să-ţi dai obştescul sfârşit înecat în rahat, de parcă acela era rostul tău!

– Ce rahat măi Vasile?

– Uite aşa cum îţi spun! Tu te duci şi te cufureşti în căcătoarea din fundul curţii, pe când noi ne uşuram în tranşee! Sau ne scuturam brebenelul în bătaia gloanţelor! Ceilalţi chicotiră.

– Haideţi bă, nu fiţi tâmpiţi, că nu-i nimic de râs!  Când tranşeele se umpleau cu apa topită din zăpezi. Noi ieşeam să ne uşurăm după un dâmb ridicat pe întuneric, anume pentru nevoile trupei. Ofiţerii aveau altă latrină pregătită într-un loc unde tranşeea nu era atât de folosită. Dar miasmele erau tot atât de greu de suportat, mai ales când se încălzea vremea. Şi colac peste pupăză, nu doar miasmele erau vinovate de viaţa grea a soldaţilor din tranşee. Din când în când, câte un soldat îşi dădea obştescul sfârşit, fără să mai apuce să-şi tragă pantalonii.  Câte un glonte bine ţintit îl făcea să cadă în ţărâna de pe marginea gropii şi atunci frica intra în trupa prinsă de neputinţă în faţa morţii.

– Adică eraţi nişte căcăcioşi? îl  ironiză Ovidiu.

– Lasă-l mă, să spună mai departe! încercă să-i potolească unul dintre ascultătorii interesaţi.  Zii mă mai departe! îl îndemnă celălalt.

Vasile îşi dădu peste cap absintul cu mâna stângă, taman când jeraticul ţigării ţinută între cele două degete îl frigea  pielea.

– Ptiu, fie-ar al dracului, că am uitat de tine! zise el aruncând chiştocul. Era mai bună o ţigară înfășurată în hârtie de ziar. Dar de când am venit de pe front, fumăm mai mult Naţionale, gata făcute! Le bagi în gură şi scoţi fum. Vestea morţilor a ajuns şi la comandament! începu el să-şi amintească de viaţa de pe front. Poate de aceea, apariția unui soldat bondoc şi tăcut nu surprinse pe nimeni. Era un lunetist pregătit anume să răspundă celor ce pândeau latrina ca să-i omoare. Se spera  pe faptul că, un răspuns pe măsura acțiunii inamicului, să-l descurajeze pe țintaș. Aşezat într-un loc numai de el ştiut, lunetistul îşi îndrepta puşca spre zona unde credea că se ascunde duşmanul. Nu ştia unde-i latrina celor ce-şi propuseseră să-i decimeze camarazii, dar nu dură mult până află cum stăteau lucrurile. Aşa că, în prima zi curăţă câţiva soldaţi inamici care ieşiseră  să facă acelaşi lucru pe care l-ar fi făcut şi camarazii lui. Comandanţii îl felicitară de parcă ar fi făcut cine ştie ce fapte de vitejie.

– Ce bă, nu era vitejie? îl întrerupse Pârţac, furios că Vasile începuse a vorbi orăşeneşte.

Se auzise prin sat că unii soldaţi învăţaseră şi carte, iar alţii că începuseră a se da cu comuniştii, ca ruşii.

– Băi, Pârţac, dacă-l mai întrerupi, îţi mut fălcile din loc! îl ameninţă din spatele tejghelei stăpânul prăvăliei.

O tăcere rău prevestitoare se aşternu printre clienţii localului. Ştiau toţi că nu e bine să te pui cu bărbatul cât un munte ce stăpânea prăvălia.

Lunetistul se bucură mai mult pentru că nu fusese descoperit ascunzişul de unde-şi lichida inamicii îşi continuă Vasile sporovăiala.

Ceilalţi aşteptau cu gura căscată continuarea poveştii. Dacă ar fi fost prins, ar fi fost la rându-i împuşcat, pentru că a fi lunetist însemna în primul rând să uzezi de toate şiretlicurile să-ţi lichidezi inamicul, în aşa fel încât să nu poți fi prins. Numai că, inamicul nu părea să fie impresionat de acţiunea lor. Așa că, numărul cadavrelor se înmulţise. Tranşeea  începuse a duhni mai tare decât de obicei. Soldaţii nu mai ieşeau să-şi facă nevoile. O zemuială fetidă se strecura printre opincile încropite în locul încălţămintei oferită de stat.

– Dar ce mă, aveaţi opinci? îl întrerupse stăpânul birtului.

– Am avut şi bocanci, dar la primul marş, am rămas fără ei. Poate de aceea opincile soldaţilor erau mai căutate, mai bine venite decât înzestrarea regală a trupelor cu care fuseseră blagosloviţi de intendenţă.

Ofiţerii îşi luau deseori nasul între degete, încercând să suporte starea tot mai nenorocită din tranşeele pregătite de luptă. Lunetistul începu să fie privit cu mai puţin entuziasm faţă de vremea când jucase rolul salvatorului. Şi din partea cealaltă, inamicul îşi rări atacurile, de parcă ar fi vrut să cadă la o învoială. De frica gloanţelor, cadavrele celor căzuţi în latrină putrezeau păgâneşte, în roiul de muşte ce invadaseră frontul, odată cu venirea primăverii.

– Adică de asta eraţi voi mai viteji bă? veni cu o nouă împunsătură Ovidiu.

– Bă, eu ţi-am spus să-l laşi în pace?îi reaminti birtaşul, lui Pârţac.

Vasile nu-l mai luă în seamă, continuându-şi povestirea plictisit de mofturile şi maimuţărelile acestuia.

Cu puşca atârnată de greabănul ros de postavul cazon, lunetistul nu se mai pitula pe sub tufişurile din marginea tranşeelor. I se părea că a venit vremea unui armistiţiu între el şi celălalt lunetist, ce le băgase spaima în oase şi cadavrele în latrină. Iar când totul părea să se potolească, bubuitul unor tunuri sparse liniştea frontului zguduind din temelii tranşeele. Aşezat în spatele soldaţilor ce se pregăteau de ce era mai rău, lunetistul părea liniștit, de parcă şi-ar fi făcut datoria pe deplin. Din senin, un obuz explodă în latrină. O ploaie de rahat năpădi totul în preajma lor,  încât îşi doreau să iasă la atac mai repede, să scape de duhoarea insuportabilă. De partea cealaltă, lunetistul rânjea privind explozia bombelor prin luneta puştii. Iar atunci când se dădu semnalul de atac, se ridică şi el să-şi sprijine camarazii. Nici n-a simţit glonţul inamic sfâşiindu-i postavul. A căzut cu un zâmbet şui între sârmele ghimpate, cu tunica sfâşiată, de parcă s-ar fi aşteptat la aşa ceva.

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Lunetiștii”

Constantin MIU: Despărțirea de trecut, prin înțelegerea lui

Noua carte semnată de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, – „Măgarul din fântână” (Editura StudiS, Iași, 2020) – este o scriere cu tâlc, încriptat chiar în titlu, a cărui semnificație este explicată de tatăl protagonistului, spre a-i fi drept pildă: „Viața va arunca și peste tine cu pământul și bolovanii greutăților de tot felul. Iar secretul pentru a ieși din fântâna secată (așa cum a făcut măgarul din povestirea tatălui – n. n.) este să bătătorești pământul și să-l folosești pentru a urca încă un pas! (…) Fiecare dintre greutățile noastre este, de fapt, o ocazie pentru a putea să mai facem un pas înainte. Dacă nu ne dăm bătuți, putem ieși chiar și din cele mai profunde adâncuri.” (p. 216).

Personajul cărții în discuție – Paul Dăscălescu – este un rezoner (cf. fr. raisonneur), un personaj care vede, ascultă, compară, reflectează, se revoltă și acționează într-o lume pestriță: de la ospătari și mandatari, până la ingineri, profesori universitari și scriitori, ba chiar și turnători, precum și securiști oneroși – oameni cu mentalități deferite, în perioada României socialiste, pe care autorul a cunoscut-o.

Până la un punct, cartea are aspect de roman polițist. Paul va fi chemat la poliție, să dea declarație în legătură cu o crimă, al cărei presupus autor îl văzuse la un restaurant din București, stând la masă cu victima. Pentru că ofițerului de la criminalistică nu i-a plăcut ceea ce a declarat tânărul, acesta e reținut într-o celulă, câteva zile și nopți. Va fi eliberat, la intervenția amicului său, Stan Pisică, – individ care, ca informator, era un apropiat al securității. Dintr-o discuție mai aprinsă, Paul află că protectorul său și un coleg de cenaclu, frecventat de protagonist, ca să nu lucreze în mină au preferat să devină „oamenii” securității: „–  Da, amărâtul ăla, am fost recrutați amândoi! Așa am scăpat de mină. Te-ai întrebat vreodată din ce bani trăiește ăla sau de ce eu tai frunză la câini, la fabrica de calculatoare?” (p. 134).

Peste câțiva ani, când Paul Dăscălescu se va transfera la sucursala unui Institut de cercetări („care se ocupa, printre altele, și de terenurile degradate” – precizează autorul), la Focșani, același Stan Pisică se laudă că datorită lui i s-a repartizat un apartament în centrul orașului, i s-a pus telefon și i s-au dat două butelii – obiecte de lux – în vremurile acelea. Când află că în schimbul acestor facilități ar trebui să accepte colaborarea cu securitatea, Paul refuză categoric: „Uite, prietene, eu nu mă vând pentru o butelie! (…) eu nu vreau să ajung coleg de turnătorie cu alde ăștia.  Îmi ajunge că trebuie să-l suport la cenaclu (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.). Și, mai nou, am dat peste el chiar aici. E bibliotecar acum, a fost promovat. Și se dă rotund (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.).că e scriitor de succes, venit din capitală.” (p. 213, 214).

Discuția pretinsului „scriitor de succes” – Gogu Martac, avută cu „neobositul” său protector – Stan Pisică – înainte de așa-zisa promovare a aceluia, este de-a dreptul ilară: „- Ce faci bă, tâmpitule! Era Stan Pisică. –  Bine, îngăimă Martac. – Păi, cred și eu. După ce ți-ai potolit mădularul, faci bine, pe mă-ta. Ți-am dat casă, butelie, serviciu, și tu… – Eu, ce? Nu mi-am făcut datoria? – Mă, tâmpitule, noi când te-am recrutat, n-am crezut că o să te apuci să călărești minore! N-ai nevastă? – E borțoasă de șapte luni și doarme cu spatele la mine. De furie, mă descarc pe frecatul linoleumului din hol și din baie. – Descarcă-te-n poezie, dobitocule!” (p. 203).

Continue reading „Constantin MIU: Despărțirea de trecut, prin înțelegerea lui”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin MOŞINCAT- Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice. De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1

   „Politiceşte am fost împărţiţi în trei părţi (Muntenia, Moldova şi Ardealul), dar limba era aceeaşi, cărţile  sfinte erau aceleaşi. Unitatea noastră era perfectă,  pentru că aveam credinţă în Dumnezeu şi pentru că  ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alţii ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinţei. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem şi unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă.”

 

                   (Părintele DUMITRU STĂNILOAE)

 

   Istoria este Luminătorul ce alungă noaptea trecutului pentru a se ivi zorii viitorului.

   Istoria Naţională trebuie să rămână un Vulcan permanent aprins, care prin provocarea undelor elastice, respectiv pasiunea şi libertatea cunoaşterii privind gradul înalt de frecvenţă al cercetării critice şi obiective, acţiunea forţelor tectonice a izvoarelor tumultoase să poată declanşa pe scara seismică erupţia magmei realităţii,  ce dă impetuozitate şi magnitudine faptelor, evenimentelor, adică Adevărului.

   „Istoria, enunţa Comandorul prof. univ. dr. Gheorghe Jipa Rotaru, această carte a vieţii, nu înseamnă numai tradiţiile, ci înseamnă marea deschidere spre prezent şi mai ales spre viitor.” (Jipa Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară, Constantin Prezan – Ion Antonescu în slujba Făuririi româniei Mari. Ed. Alpha MDN Buzău, 2018)

   Dimensiunea spirituală a istoricului dacoromân prin excelenţă se întrupează deopotrivă şi trinitar printr-o înaltă conştiinţă religioasă, patriotică şi istorică.

   Fenomenul istoric nu este o poveste frumoasă, cum o voce de frecvenţă joasă vociferează, ci este realmente un fenomen real, complex, autoritar, profund, narativ, reconstituit, retrăit şi apoi mărturisit mai întâi ca istorie naţională şi deopotrivă universală. „Însemnătatea Istoriei Naţionale, sublinia academicianul Ioan Lupaş, ne dă posibilitatea cunoaşterii integrale a vieţii neamului nostru cu toate înfăţişările-i felurite, rezultate dintr-un lung proces istoric. Elementele care au contribuit la desfăşurarea acestui proces n-au dispărut în mormântul trecutului, ci multe din ele îşi continuă acţiunea determinându-l şi în prezent.” (Ioan Lupaş, membru al Academiei Române, Istoria Românilor, ediţiunea a XV-a, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, Prefaţă la ediţiunea a V-a, Cluj, 25 Februarie 1929)

   Autoritatea Istoricului creştin ortodox rămâne întotdeauna ADEVĂRUL!

 

   Istoricul este un brav luptător al prezentului, un fel de Comandant de Divizie, care luptă tactic, strategic şi ofensiv în tranşeele trecutului, pe toate fronturile de operaţii ale faptelor-evenimente de care se ocupă, reconstituindu-le cât mai deplin şi cât mai fidel pentru a le oferi apoi integral generaţiilor viitoare merituoase. „Istoricul, afirma marele istoric german Leopold Ranke (1795-1886), nu este nici politician, nici slugă a politicii, ci analist cu spirit critic şi obiectiv.” (cf.Eugen Statnic, Istorie şi Adevăr – Oligarhia anglo-americană şi soarta Europei. Ed. Serebia Chişinău, 2017, p. 9)

   Stilul curat, ambiţios, tenace, plin de elan, revărsat în cascadă, pe alocuri tăios, încărcat de voinţă şi adevăr, prin care autorul, un strălucit militar şi un eminent istoric col. (r) dr. Constantin MOŞINCAT, mărturiseşte, prin diversitatea tematică, aşternând prin articole, studii, documente selectate şi completate faptele măreţe ale înaintaşilor ardeleni şi frumosul lor ideal eroico-martiric – consacră mărturii testamentare care afirmă, confirmă, clarifică, întăresc şi întregesc lumina adevărului lor întru ADEVĂR.

   Preocuparea sa asiduă, precumpănitoare, stăruitoare şi de căpetenie prin eforturi sistematice şi îndelungate, pentru trecutul istoric, relevă reflecţia acaparantă de a face din vocaţia istorică, poate cel mai râvnit obiect al cunoaşterii, un monument fundamental al culturii creştine, dar şi o componentă esenţială a vieţii sale de zi cu zi, care se intersectează cotidian, melodios şi tumultos cu existenţa noastră.

   După o invitaţie plină de grandoare şi autoritate a altui mare român, istoric şi militar Col (r) Dr. Mircea Dogaru, purcedem aşadar pe urmele grele, apăsate lăsate mărturie pentru prezent şi viitor, pentru Pământ şi Cer, de Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1

 

   Preliminariile Părţii I-a presară Energiile risipite ale politicii de „pace”, propusă de Congresul de la Viena, din 18 Iunie 1815, sub genericul căreia se dorea instaurarea „restauraţiei” şi „legitimismul” dinastiilor înlăturate graţie evenimentelor desfăşurate.

   Regimurile dinastice subjugând aspiraţiile şi dorinţele naţiunilor ce se luptau să redevină state naţionale, au creat în 1815 „Sfânta Alianţă” pe trunchiul monarhiilor Prusiei, Austriei şi Rusiei, înăbuşind mişcările naţionale de eliberare, precum Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, transformând Vatra Principatelor Dunărene în teatru de operaţii pe care s-au desfăşurat conflictele armate ale acestor mari puteri.

   Hegemonia imperialilor au „legiferat” samavolnica lor imixtiune în hotarele Daciei noastre, după tocmeala lor mişelească şi ticăloasă, astfel: Bucovina încorporată la 1775, de Imperiul Habsburgic, Basarabia luată ca pradă de război în 1812, de Imperiul ţarist, Ardealul anexat la 1867, de Austro-Ungaria, iar România Mică înfăptuită sub Alexandru Ioan Cuza să rămână în conflict cu Poarta Otomană.

   Păşind pe Drumul ardelenilor – via Calea Dacilor liberi, autorul s-a oprit să cinsteasă memoria Neamului prin monumentul de la Carei închinat lui Mihail Eminescu, prin grija Adunării Generale Astra de la Carei, din 13-15 Octombrie 2017, cu participarea tuturor Despărţămintelor ASTRA din ţară, Republica Moldova, Serbia, surprins şi cuprins de emoţia regalului eminescian stârnit de distinsa doamnă Daniela Ciută, la care s-a adăugat admiraţia monumentului venerării ostaşului român, reculegere şi recunoştiinţă la cel al deportaţilor şi refugiaţilor, bucuria întâlnirii cu mari români precum col. (r) Voicu Şichet, coordonatorul volumului „Părintele Vasile Lucaciu în revista sătmăreană Eroii Neamului”, sau alţii.

 

   Din Odiseea sângeroasă a primului război mondial desprindem câteva caracteristici însemnate, destul de edificatoare pentru importanţa instituirii Adevărului istoric. România aliată cu Rusia, care între timp devenise U.R.S.S. a fost nevoită să lupte cu germanii, duşmanul declarat şi cu bolşevicii, duşmanul nedeclarat. Armatele ruse dezertaseră de la respectul militar, devenind bande anarhice, violente, laşe, trădătoare şi ucigaşe, îndreptate mai întâi împotriva ofiţerilor lor, iar apoi în complotul asupra Casei regale, a guvernului şi instituirea „sovietelor”, astfel, că se impunea imperativ dezarmarea lor. „Generalul Constantin Prezan s-a achitat însă cu brio de misiunea anihilării şi dezarmării soldaţilor ruşi…, căruia i s-a alăturat locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful Biroului de Operaţiunil din Marele Cartier General, reamintind că: „Prin atitudinea mea, recunosc brutală, am determinat la Iaşi, în contra voinţei guvernului şi într-un moment de ezitare a Comandamentului, acţiunea de dezarmare a bolşevicilor de la Socola şi a armatelor ruseşti din Moldova.” (Constantin Moşincat, Paşi Pe… Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815-Viena-1940 buletindecarei, vol. 1, Ed. Primus Oradea 2020, p. 62)

   Schimbarea guvernului de la Petrograd în Iunie 1916, prin Boris von Sturmer a avut ca obiectiv încheierea păcii separate cu Germania. Tratativele secrete desfăşurate în Suedia într-o staţiune balneară prevedeau împărţirea teritoriului României: „ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei, Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia.” (ibid., p. 64)

   Alea Iacta Est !Zarurile au fost aruncate! Regatul Român a intrat în război în 15 August 1916. Începutul promiţător a devenit repede o retragere forţată, cu biruinţe spulberate, dar înfrângeri demne, cu eroism şi martiraj la tot pasul, ocuparea Capitalei, apoi stabilizarea frontului pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi. Franţa după marea Bătălie de la Verdun (21 Februarie -18 Decembrie 1916)  a supravieţuit prin intrarea României în război de partea Antantei, dar încheind tratatul secret cu Rusia ţaristă, a trădat interesele româneşti. A fost nevoie de sprijinul Misiunii militare franceze, de aportul marelui general filoromân Henri Mathias Berthelot ca Franţa să se revanşeze, de strategia şi vitejia marilor comandanţi ai Armatei române şi de sutele de mii de jertfe de sânge curat ale Eroilor şi Martirilor români.

   Cercetarea istorică laborioasă conduce implicit la antropologie, la cosmos, la cugetarea filosofică, la revelarea religioasă a cunoaşterii istorice, deschizând căutătorului orizonturi nebănuite ce gravitează în jurul Adevărului, ce ne descoperă fiinţa socială a unui popor aşezat de Dumnezeu, primordial în Vatra sa Strămoşească, luminat de acte şi trăiri spirituale, însetat de Absolut, flămând de Libertate şi Dreptate, nemărginit de Iubire, transformând totodată Omul (autorul), Opera, Naţia şi Lumea într-un Cult al slujirii şi slăvirii Pantheonului Sfintei Tradiţii ce impune statornicie şi dăinuire Neamului dacoromân şi Bisericii lui Hristos.

   „Originalitatea şi identitatea permanentă a unui popor, afirma profesorul Alexandru Nemoianu, sunt exprimate în trăinicia Tradiţiei lui. Tradiţia, care exprimă cel mai fidel personalitatea poporului, adică tot ce rămâne statornic. Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sinele cel mai intim şi, se poate spune, reprezintă modul în care absolutul este exprimat de un anume popor. În această înţelegere avem nevoie de Tradiţie pentru a ne aminti permanent cine suntem. Tradiţia este ceea ce face un Popor unic, căci în ea se cuprinde modul în care un popor defineşte şi înţelege diferenţa dintre frumos şi urât, dintre drept şi nedrept, dintre adevăr şi minciună, dintre bine şi rău. Tradiţia este experienţa existenţială a Neamului şi în ea se păstrează frumuseţea autentică.” (Alexandru Nemoianu, Despre statornicie în Revista  LOGOS şi AGAPE, 6 August, 2020)

   În fragmentul rezervat Revoluţiei din Transilvania – 1848, autorul a pornit motivat şi de sentimentul care i-a unit soarta cu Voichiţa Maria în biserica din satul Portiţa, pe şoseaua Carei – Andrid, la 15 km sud de Carei. „Atunci am aflat de existenţa stampei care reflecta chipul lui Avram Iancu în Vestul României, într-un mod aparte, cu vibraţie patriotică. Viaţa spirituală a acestei vetre româneşti a cunoscut o notorietate prin prestigiul preoţilor Ioan Dărăban (1821-1833), Ilie Trochnea (1833-1845), Theodor Pop Dan (1845-1853), Vasile Vancu (1853-1878), Emanoil Creţu (1878-1881, Gheorghe Chereji (1883-1903), Andrei Bogdan (1904-1925), care au avut un rol important în sădirea şi cultivarea sentimentului naţional. Preotul Vasile Vancu împreună cu Ioan Munteanu au contribuit la elaborarea Proclamaţie de la Blaj (ibid., p. 82)

   Stampa lui Avram Iancu şi a căpitanilor săi, exprimă „evocarea nobleţii de gând şi a dârzeniei de fapte: Avram Iancu, Petre Dobra, Ioan Buteanu, Nicolae Solomon, Simion Balint, realizată de Barbu Iscovescu şi imprimată în 1850 la Paris, „Stampa, după viziunea lui Constantin Mălinaş „e un adevărat pantheon grafic al revoluţiei”, iar Cristina Bursuc mărturiseşte că a vegheat mai bine de un veac în biserica din satul Portiţa. Astăzi se află la loc de pomenire în Muzeul Episcopiei ortodoxe din Oradea.

   Mândria bisericii din satul Portiţa mai este legată şi de cinstirea cărţilor vechi liturgice, precum celebrul Liturghier de la 1713, al lui Antim Ivireanul.

   La 10 Mai 1928, a avut loc premiera piesei de teatru în 4 acte şi 7 tablouri „Avram Iancu – tragedie istorică” în viziunea inimoasei şi distinsei Galliei Tudor, reflectând mândria naţional – creştină şi spiritul Crăişorului munţilor, plămadă din cremenea neînfricatului voievod Menumorut, din care desprindem scena venirii emisarului lui Kosuth Lajos, Voşvari, fost Feher Pal la Crăişorul Munţilor, pentru a-l convinge să treacă de partea tiranului său Kosuth Lajos.

   „Voşvari, desface pachetul din mâna soldatului care l-a însoţit şi grăieşte cu curaj.

   Ţi-am adus mantie, sabie (cu pietre încrustate pe mâner) şi calpac de-ale lui Arpad, precum şi un decret de General Gubernial! (Îi dă un plic sigilat). Şi aşa gătit, să mergi la Budapesta, unde am ordin să te duc!

 

   Avram Iancu – (Le ia din mâna lui, le priveşte dispreţuitor şi i le aruncă la picioare). N-am nici un respect pentru penele acestea de tirani! Nu voi îmbrăca niciodată corcoaţele voastre, atâta timp, cât poporul meu e nedreptăţit de voi! …Kosuth Lajos nu va avea cinstea să mă primească de amic; regret!

 

   Voşvari – (Adună hainele de pe jos şi le dă soldatului, apoi, prinde steagul din mâna lui, îl sfâşie enervat şi-l aruncă la picioarele lui Iancu). Hai, scoate sabia Iancule, pe viaţă şi pe moarte! Noi doi. Tu ai martori pe Căpitanii tăi, iar eu, numai ofensa adusă memoriei lui Arpad şi insulte adresate lui Kosuth Lajos!

   Avram Iancu – (Liniştit). Ooo! Opreşte-te, Voşvari, nu mă bat cu tine!

   Voşvari – Nu te mai baţi cu mine, zici?!. Explică-te!.

   Avram Iancu – Ai fost în casa mea pe cale paşnică, la Vidra, şi odată ce ai stat la masa mea, nu te mai pot lovi!. Este un principiu moştenit de la Decebal al nostru!.

   Voşvari – Bine atunci deleagă pe căpitanii tăi!.

   Avram Iancu – Linişteşte-te Voşvari, nu vei fi ucis mişeleşte, aici unde ai venit cu steag alb, şi nici măcar prizonier, deci vei pleca teafăr, păzit de oamenii mei, până vei găsi trupele tale. Apoi vom lucra în mod cinstit, fiecare în fruntea oastei lui!. De vei cădea, aşa ţi-a fost ursita, de vei scăpa, norocul tău!. Acum noroc bun!.(Îi întinde mâna).

   Voşvari – (Mişcat îi dă mâna, apoi salută milităreşte). Îţi mulţumesc!. Nobil principiu avea Decebal!” (ibid., p. 85)

   Testamentul lui Zamolxis, al lui Burebista, al lui Decebal, şi-al tururor regilor şi voievozilor noştri, inclusiv Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, puneau înaintea Patriei pe Dumnezeu, iar în sânul ei aşezând pe conducătorii aleşi şi poporul neînfricat şi credincios, păstrând dincolo de demnitatea dacică şi onoarea Cavalerului trac.

   Acest fapt, măreţ şi monumental ce se înscrie între marile Minuni ale lumii – Onoarea Cavalerului trac, nu l-au înţeles niciodată duşmanii noştrii creştini şi necreştini, nu l-au înţeles regii străini care au vitregit Ţara sub cârmuirea lor vremelnică, nu-l vor înţelege pururea oligarhia politicienilor de ieri şi de azi, renumiţi doar prin palavrele lor fără noimă, vorba lui Nicolae Steinhardt, ce pozează în „democraţi” de „dreapta”, „nedecişi” sau de „stânga”. „Nous avons assez de ces gens sans honte, dont l’insolence en matiere religieuse est rendue insupportable par leur irreligiosite meme, de ces discoureurs, ces acolytes de politiciens, costumes sans  gout en habit de ville.” <<Ne-am săturat de aceşti oameni fără ruşine, a căror insolenţă în materie de religie este insuportabilă tocmai din cauza ireligiozităţii lor, de aceşti palavragii, de aceşti acoliţi de politicieni, îmbrăcaţi fără gust în haine de oraş.>> (N. Steinhardt/ Em. Neuman, Eseu despre o concepţie catolică asupra iudaismului – Iluzii şi realităţi evreieşti. Mănăstirea Rohia, Polirom, 2011, p. 91)

   La afirmația profetică Ioan Aurel Popovici„şi miturile şi legendele fac parte din istoria unui popor”, aş adăuga că Adevărul, Dreptatea, Demnitatea, Iubirea, Libertatea şi Onoarea întregesc însă conştiinţa suverană a unei Naţiuni creştine.

   Omagiul pios adus de autor Profetului Mihail Eminescu, prin paşii purtaţi la Ipoteşti, Putna în 1971, la Budapesta în 2006, pe urmele generalului Georgescu P. Ion, care a sădit Codrul Eminescu prin cei 10.000 de brazi, care au sădit numele EMINESCU la 50 de ani de la urcarea pe cer a Luceafărului, la Raşca, Seini, Carei 2017, anual de 15 Ianuarie la Oradea, ne apropie de „Suma lirică de Voievozi”, familiarizându-ne cu călduroasa, vulcanica revistă „Familia” a lui Iosif Vulcan, care a ilustrat portretele marilor bărbaţi şi perle din strălucitoarele lor opere: mecena bihorean Nicolae Jinga, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Elisa Circa, Dora d’Istria, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Bariţiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Horea, Cloşca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarion, A. Treboniu Laurean, George Tăut, Aron Pumnul, Alexandru Sterca Siuluţiu, Simion Bărnuţiu, Samuil Vulcan, Andrei Şaguna mitropolit şi baron, George Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin MOŞINCAT- Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice. De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1”

Al. Florin ŢENE: Aduceri aminte – Primul roman citit de mine în copilărie a fost “ Zvetlana“de Octav Dessila

                                                           -125 de ani de la naștere-

În mica bibliotecă a părinților mei, pe lângă Biblie, broșura Prohodul, cărți de economie ale lui tata, și alte câteva cărți de Gib I.Mihăescu, se afla și roamnul “Zvetlana “ de Octav Dessila. Această carte o am și acum, după ce am desfințat câteva biblioteci, unele cu mii de volume, pe care le-am avut, datorită mutării noastre din Drăgășani, Baia Mare,  Tarna Mare și Cluj-Napoca. Acest roman l-am citit la vârsta de 12 ani.A fost primul meu roman citit, după care au urmat cele al lui Gib I. Mihăescu, și încă alte mii de romane până în prezent.

Pe atunci nu știam mare lucru despre autorul cărții, însă acum, după atâția amar de ani, mi-am adus aminte despre acest autor când se împlinesc 125 de ani de la naștere.Drept mulțumire pentru prima carte a sa pe care am citit-o am scris acest articol.

DESSILA Octav, s-a născut la 4 dec. 1895, Bucuresti  și moare la 29 iul. 1976 în București. A fost prozator si dramaturg.

Părinții săi au fost Iorgu Dessila, functionar la CFR, si Aristița (n. Gheorghiu).

A absolvit prima promotie a Liceului Militar de la Mânăstirea Dealu cu grad de ofițer.

Debuteaza editorial cu romanul “Dragomir Valahul” apărut în  1927 pe când împlinise 32 de ani, a urmat, apoi  “Zvetlana” (1930), “București, orașul prăbușirilor” (1930), ‘Neastâmpăr’ (1934), “Turba” (1936), “Cartea cu minciuni” (1936), “Două chemări” (l-D”, 1936), “Iubim” (I-III, 1941 -l943), “Porti fără număr” (I-II, 1946). A scris si teatru (Un om care dă palme vieții, 1938; Mihai Viteazul, în 1967. A fost membru al Societății Scriitorilor Români (193l-l948) si al Uniunii Scriitorilor (din 1967). A primit Premiul Soc. Scriitorilor Români (1935); Premiul „I. Al. Bratescu-Voinesti” al Academiei. (1937).
Trilogia “Iubim” (194l-l943) urmează și încheie succesul de public al romanelor sale.

Între cele două războaie mondiale era un scriitor foarte citit, alături de roamenle lui Cezar Petrescu.

Scriam într-un eseu că, de-alungul timpului, cărțile au o mișcare secretă pe rafturile bibliotecilor.Această mișcare se datorează schimbării gustului cititorilor, sistemului politic și a evoluției civilizației.

Republicarea ei intr-o ediție revăzută (1970) nu reușește să învie nici măcar atenția cititorilor amatori de asemenea romane, ci confirmă caracterul caduc al producției sale literare.

De la Neastimpar (1934) la Iubim (I-III, 194l-l943), autorul a trecut prin dublul comandament al vârstei personale și al comenzii sociale. Dacă în primul roman (ca si in Turba, 1936, de altfel) iubirea este înțeleasa ca o rezultantă a senzualității trăite și etalate, în celalalt, iubirea se încarcă de „spiritualitate”, dar în ambele atitudinea este excesivă. Și, pentru ca schimbarea să nu treacă ne observată, povestitorul impreuna cu personajele ciclului Iubim (I inceput de viata, II Sfirsit de viata, III Uitam prea repede)  dezicerea cu un pueril si neverosimil orgoliu de orice chemare a singelui, fie ca este vorba de un boier îmbătrânit în chefuri – și atunci lucrurile se lămuresc -, fie ca la mijloc se află adolescente pline de calităti, la care teoriile iubirii ascetice devin cel putin bizare. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Aduceri aminte – Primul roman citit de mine în copilărie a fost “ Zvetlana“de Octav Dessila”

Lansare Duminică la Mănăstirea Petru Vodă. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: “De nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul” – Convorbiri cu Victor Roncea și GENERAȚIA MĂRTURISITOARE – Aspazia Oțel Petrescu și Nicolae Purcărea – Mărturii inedite consemnate de Florian Palas

Mănăstirea Petru Vodă, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și martirilor din temnițele bolșevice, lansează duminica aceasta, după sfânta liturghie, o nouă lucrăre dedicată Părintelui Justin Pârvu, la 7 ani de la adormirea sa întru Domnul. Jurnalistul Victor Roncea a publicat sub egida Mănăstirii o carte de interviuri cu Duhovnicului Neamului, intitulată PĂRINTELE JUSTIN: “De nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul”, citat extras dintr-un interviu acordat ziaristului de mărturisitorul ortodoxiei, fost deținut politic timp de peste 16 ani.

Lucrarea are în deschidere cuvinte ale Mitropolitului Moldovei și Bucovinei, IPS Teofan și  Arhiepiscopului Tomisului, IPS Teodosie, împreună cu o prefață a Monahului Filotheu Bălan, fost secretar personal al Părintelui Justin, cât și mărturii despre minunile din viața pământeană și cea cerească a marelui duhovnic relatate de Maica Justina Bujor, stareța Mănăstirii Paltin – Petru Vodă și de Arhimandritul Hariton Negrea, stareț al Mănăstirii Petru Vodă.

Citatul mai larg din care s-a ales titlul este un îndemn profetic pentru tot creștinul zilelor de azi: “Vor veni vremuri grele asupra ortodocşilor, dar să nu ne înspăimântăm, să nu ne uităm la strâmtorările ce le vom suferi vremelnic, ci să privim cu nădejde la darurile cele veşnice, la dragostea Mântuitorului care ne aşteaptă să fim alături de El, în ceruri, alături de toţi sfinţii mărturisitori ai adevărului Lui. Pentru că de nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul. Aceasta a fost cheia dăinuirii neamului românesc.”

Cartea, dedicată In Memoriam Doamnei Aspazia și Bunicii autorului, va fi disponibilă după lansare, pentru început, la Mănăstirea Petru Vodă și la Librăria Sophia, din București. Mai multe detalii, la ParinteleJustin.Ro

GENERAȚIA MĂRTURISITOARE

Totodată, cu aceeași ocazie, după prezentarea de la Centrul Reduta din Brașov, va fi lansată și la Petru Vodă lucrarea profesorului Florin Palas GENERAȚIA MĂRTURISITOARE – Aspazia Oțel Petrescu și Nicolae Purcărea – Mărturii inedite. Doamna Aspazia Oţel Petrescu, născută la 9 decembrie 1923 și plecată la Domnul pe +23 ianuarie 2018, fostă ucenică a Părintelui Arsenie Boca, s-a remarcat după cei 14 ani de temniță kominternistă prin cuvântul viu pe care l-a răspândit prin cărțile sale memorialistice călăuzitoare pentru generațiile viitoare, iar Domnul Nicolae Purcărea, martir cu 20 de ani de temniță grea prin 11 închisori bolșevice, (13 Decembrie 1923 – 25 Septembrie 2015) a fost desemnat pentru darul său de sculptor popular Tezaur uman, titlu acordat la nivel mondial persoanelor „purtătoare, păstrătoare şi transmiţătoare de elemente de patrimoniu cultural imaterial”.

Florin Palas este profesor și jurnalist, fost președinte al Ligii Studenților Brașov, fondator al Centrului Rezistenței Anticomuniste, în cadrul căruia a efectuat cercetări privind fenomenul bolșevic și a cules mărturii de istorie orală ale supraviețuitorilor anticomuniști din rezistența armată din Munții Făgărașului și ale unor mari mărturisitori ai închisorilor comuniste. A fost unul dintre coordonatorii lucrării „Eroi pentru România. Brașov, 15 noiembrie 1987 – mărturii, studii, documente” (alături de jurnalistul Victor Roncea și luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski), îngrijitor al lucrărilor de memorialistică “Victime și călăi” (al cărei autor este președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic din România, Octav Bjoza), “Generația neînfrântă” (scrisă de luptătorul anticomunist, dr. Teofil Mija) și “Destăinuirile unui pribeag” (lucrare aflată sub tipar, cuprinzând memoriile de război, de prizonierat în lagărul sovietic din Oranki și încarcerare în temnițele comuniste din România ale ofițerului Stelian Rădulescu). A îngrijit, împreună cu Crina Palas, lucrarea Poeți după gratii, editată de Mănăstirea Petru Vodă.

Victor Roncea este ziarist din 1990, când a debutat ca fotojurnalist în revista „Glasul” a Ligii Studenților și la ziarul „România liberă”, ca reporter. A studiat fotografia în Statele Unite ale Americii unde s-a refugiat după Mineriada din iunie 1990 și unde a fost și corespondent pentru presa din țară. A mai lucrat la publicațiile „Mișcarea”, „Ultimul Cuvânt”, „Ziua”, ca șef departament și senior editor, „Curentul”, ca redactor șef adjunct, și a mai colaborat și la alte reviste. În prezent este publicist la ZiaristiOnline.Ro, ActiveNews, „Bursa”, „Evenimentul Zilei” și „Evenimentul Istoric”. Este cercetător extern CNSAS din anul 2006 și a scris, editat și coordonat 15 lucrări de specialitate, pe teme geopolitice, istorice și jurnalistice. Este membru al mai multor organizații civice și profesionale și a primit mai multe premii pentru activitatea sa, cel din urmă fiind Premiul „Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan” conferit de Centrul European de Studii Covasna-Harghita al Academiei Române, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș și Episcopia Covasnei și Harghitei, „în semn de prețuire și recunoștință în sprijinirea Bisericii Ortodoxe, a școlilor în limba română și a instituțiilor de cultură românești din județele Covasna, Harghita și Mureș, în cadrul Proiectului Români pentru Români”. I-a avut drept duhovnici și îndrumători pe Părintele Sofian Boghiu, încă din 1986, pe Părintele Gheorghe Calciu, în SUA, pe Părintele Constantin Voicescu la revenirea în țară, și apoi pe Părintele Ioanichie Bălan și pe Părintele Justin.

Prezentăm aici, din lucrarea dedicată Părintelui Justin

Cuvântul autorului

 

De vorbă cu un Sfânt

 

La 7 ani de la intrarea în veșnicie a vrednicului de pomenire Părintele nostru Justin, Bătrânul Munților cu 17 ani de temniţă şi 77 ani de monahism, la îndemnul și cu binecuvântarea Părintelui Stareț al Mănăstirii Petru Vodă, Arhimandritul Hariton Negrea, am adunat 7 interviuri cu Duhovnicul Neamului, publicate în timpul vieții sale pământești, ca semn de mic omagiu spre rodnica lui amintire, pentru a pune din nou în valoare cuvintele sale de foc, mereu arzând spre luminarea tuturor credincioșilor, a tuturor cititorilor.

O parte dintre acestea, conform prorociilor Părintelui și încercărilor vremurilor pe care le trăim, au dispărut de pe suprafața internetului sau au fost reclamate de neprietenii României și ai Adevărului pentru a fi eliminate din spațiul public al realității orwelliene pe care o trăim. Au fost, într-adevăr, singurele interviuri apărute într-un ziar de circulație în tot spațiul istoric și spiritual românesc, din țară și străinătate, cum a fost celebrul și puternicul ziar Ziua. Aceasta a și deranjat dușmanii cunoscuți ai Cuvântului. Iată de ce cred că este important ca aceste convorbiri publicate în presa națională, să fie reunite în volum și iată de ce îi încurajez pe toți colegii mei de breaslă care au avut acest privilegiu, de a intervieva un Sfânt în viață, cât și pe toți credincioșii și fiii duhovnicești ai Părintelui, pe toți trăitorii minunilor sale din trecut, prezent și viitor, să vină cu mărturiile lor spre a fi adunate și publicate la sfintele mănăstiri ctitorite de fostul deținut politic spre slava lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și Sfinților Arhangheli și ai mărturisitorilor neamului românesc și credinței cele adevărate.

Cu ajutorul Domnului, vom întregi această lucrare cu discuțiile încă nepublicate pe care le-am avut cu Părintele Justin de-a lungul anilor. Cuvintele Duhovnicului Neamului trebuie redate spre veșnicie pentru că ele constituie un perpetuu îndemn la luptă pentru Adevăr. Așa cum ne îndruma însuși Părintele: „Gazetarul trebuie să fie omul liber care să exprime cuvântul nu al lui, ci al nației. Gazetarul trebuie să aibă mereu în față nevoile nației. El nu scrie de dragul artei. Orice rând scris într-o gazetă, într-o revistă, într-o carte, trebuie să aibă în vedere starea aceasta a nației. El e un apostol, al nației, gazetarul.”

În dorința de a se întări în conștiința publică drept un îndemn întru apărarea ființei naționale am preluat titlul acestei lucrări – „De nu ne vom păzi ortodoxia, ne vom pierde şi neamul” – din unul dintre interviurile acordate de Duhovnic ziarului Ziua. Astăzi fraza este răspândită, după părerea mea, în aproape întreg spațiul ortodox românesc. La fel de cunoscut este cuvântul ce ni l-a lăsat pe patul de moarte Părintele Gheorghe Calciu, când l-am vizitat la Spitalul Militar puțin după vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. Atunci, preotul veșnicei tinereți ne-a spus, mie și fratelui meu, George, profeția tulburătoare “O să se bată cu noi şi morţi, iar noi o să fim alături de voi ca să ne apăraţi. Şi morţi vom izbândi!”. Am fost mișcați atunci de confesiunile pe care ni le făcea Părintele Calciu, îndrumătorul pașilor mei în credință pe când eram în Statele Unite ale Americii, dar nu cred că am realizat că este, cu adevărat, o prorocie. Așa cum, atunci când Părintele Justin ne spunea că „Vor veni vremuri grele, prin ce am trecut noi este nimic pe lângă cele prin care veți trece voi”, nu ne venea să credem. Ce ar putea fi mai greu decât iadul îndurat de bunicii noștri în pușcăriile bolșevice?, ne întrebam uimiţi. Şi iată că urgia – cum a definit-o Părintele – a venit. Și o trăim azi, cu efecte devastatoare asupra sufletelor neîntărite și sănătății naționale și, mai ales, asupra copiilor României și viitorului lor. În urmă cu mai bine de un deceniu, mai precis în ianuarie 2009, Părintele Justin, „un biet bătrân din Munții Neamțului”, avertiza printr-un Apel național asupra a ceea ce părea bizar pentru necunoscători – riscurile RFID și RF-EMF (sistemele de identificare prin radiofrecvență și câmpurile electromagnetice de radiofrecvență și microunde) asupra umanității și pericolele internetului obiectelor și controlului total prin ceea ce numeam dictatura biometrică. Astăzi, pandemia 5G este aici și viitorul profețit de Părintele Justin pândește nu numai România ci întreaga lume. Mulți, enorm de mulți oameni nu înțeleg nici azi ceva din aceste teme care vor supune omul inteligenței artificiale și, în termeni eshatologici, antihristului. Rândurile din această carte sunt și un remember al avertismentelor Duhovnicului.

Mulțumesc aici tuturor maicilor și monahilor care ne-au ajutat de-a lungul acelor ani și ne-au susținut până azi prin blândețea și rugăciunile lor, maicii-ziariste Fotini și monahului Filotheu Bălan, secretarul personal al Părintelui Justin, precum și, de asemenea, maicii stavrofore Justina Bujor și părintelui arhimandrit Hariton Negrea, ucenici ai Părintelui Justin rămași la conducerea celor două mănăstiri de la Petru Vodă ctitorite de Părintele Justin, și ale căror mărturii despre marele Duhovnic al Ortodoxiei române le-am adăugat în acest volum.

Multe mai sunt de spus despre Părintele nostru, a cărui prezență continuă o simțim, la nevoie sau când ne poartă pe aripile rugăciunilor sale. Dar ceea ce ne unește, probabil, cel mai mult, pe toți cei care am fost mângâiați de harul său, este infinitul dor de Părintele. Să rămânem uniți în acest dor de Cer, așa cum ne-a învățat Părintele Justin, spre iertarea păcatelor noastre, dăruirea întregii noastre vieți lui Hristos Domnul și mântuirii cea de obște a neamului nostru românesc.

Hristos a Înviat!

 

Victor RONCEA

Ziaristi Online

Iurie BRAȘOVEANU: Muza mea (poeme)

MOTTO:

…Aripa ta e cerul, credința mea şi dorul,

iubirea şi durerea, căderea mea şi zborul….

Iurie Braşoveanu

 

 

 

MUZA MEA

 

Eu știu, a fost război în Cer

Și muza mea e greu rănită.

Cum să renasc eu din blestem

Când aripa mi-e doborâtă?

 

O, Doamne, vreau cu Pacea Ta

Să ungi aripa mea rănită,

Presoară liniștea din Cer

Pe fruntea mea cea obosită.

 

Și-aud un glas:

,, Fii liniștit,

Cel care-mi ceri azi îndurare,

Eu pun hotar între blestem

Și între-a Cerului iertare.

 

În gândul tău înălțător

Cobor scântei de lumânare,

Iar muzei tale îi dau Eu

Un Cer întreg, fără hotare.”

 

 

DAR NU-I AȘA…

 

Dar nu-i așa că stelele

În gândul tău nu mor?

Șopti în noapte-ncet

Un glas mângâietor.

 

Da, am răspuns zâmbind

Spre înălțimi astrale,

Ele-mi adorm gândirea

În visuri ideale.

 

Continue reading „Iurie BRAȘOVEANU: Muza mea (poeme)”

Grațiela POPESCU- GIUVARA: IT ANALYTICS IN ACTION (II)

***Sever Spânulescu, ARM Microcontrollers Programming for Embedded Systems: STM32F4-Discovery CMSIS and HAL-API in IAR-EWARM or Keil-MDK Kindle Edition

Sever Spânulescu, ESP32 programming for the Internet of Things: HTML, JavaScript, MQTT and WebSockets solutions (Microcontrollers and IT Book 1) Kindle Edition

         Microcontrolerul este un circuit integrat (IC) care conține, pe lângă unitatea de procesare CPU și alte circuite specializate, precum memoria fixă ROM (Read Only Memory) sau memoria volatilă RAM (Random Acces Memory), sau alte circuite specializate precum convertoare digitale etc.

         Receptarea mediatică a studiilor despre microcontrolere –vorbim despre studiile de top 1 în cibernetica mondială – ce aparțin distinsului universitar roman, profesor doctor Sever Spânulescu, receptarea publică

 a fost deseori doar informativă. Jurnalistul, dar și publicul, vor fi, în mod evident, frapați de ascensiunea românească, într-un domeniu exclusivist hi-tech.

          Dar să trecem de bariera strictă a informației de presă. Semioticianul Jean Baudrillard făcea, în mod constant, comentarii despre hiperrealitatea science-fiction ce caracterizează Statele Unite. Spre exemplu, Salt Lake City “are transparența și curățenia supranaturală ca din altă lume a unui loc din spațiul cosmic”, marele deșert din Vest este “un fragment de peisaj de pe o altă planetă, un loc unde domnește o altă temporalitate, mai profundă” sau,  în  institutele de cercetări de la Torrey Canyon “sunt îndeplinite toate cerințele biologice ale viitorului, combinând grandoarea geologic neatinsă a pământului cu tehnologia informațională a unei stații orbitale” (America, Jean Baudrillard). Eseurile ne fascinează prin dominanta semnului, chiar fetișism semnificant, de semiotician ce reduce la un joc referențial al semnificației, complexitatea “cyberpunk” a Americii. Cunoașterea teoretică, obiectivă, empirismul, devin transfigurare, abstract, fișe de antropologie culturală, sau model recurent al cunoașterii.

         Tehnologia hi-tech reprezintă o mișcare de avangardă inclusiv a limbajelor.

         Structuralismul, mentalitatea obiectivantă a științei moderne, s-au transformat, atipic, în adevărate “utopii” și paradigme necunoscute omului obișnuit, care are nevoie de o popularizare științifică a subiectului.

         Sunt cărți cu un scop formativ,  limbaje de programare adaptate unor “entități ezoterice” (microcontrolerele), fără a avea nimic narativ din teoria conspirației, semnificând complex, Continue reading „Grațiela POPESCU- GIUVARA: IT ANALYTICS IN ACTION (II)”