Pietro BERRA: Odă pădurii

                                              Gustave Klimt

 *

Odă Pădurii

 

Îți mulțumesc, pădure, că ochii mi-i înapoiezi
chiar și în timp ce-i țin strâns închiși,
odihnindu-mă-n în iarba poienilor tale.
Pentru rostul pe care-l dai mâinilor mele
să mă pot agăța de brațele tale-rădăcini,

când pământul îmi fuge sub picioare.
Pentru că mă-nveți să-mi stăpânesc acea teamă
când ies la plimbare prin miezuri de noapte
printre sunete pe care nu le știu,
scoase de făpturi cărora nu le văd
decât ochii răsărind
ca mici luni pe cerul
din scoarță de negru vârtos,
scrutând acel suflet pe care tot eu
am uitat că îl am.

Pietro Berra, Como, Italia

Traducere Germain Droogenbroodt și Gabriela Sonnenberg

(inedit)

***

 

Ode al bosco // Grazie, bosco che mi restituisci gli occhi/anche quando li chiudo/disteso nel tuo prato./Che dai un senso all’avere le mani /per aggrapparmi alla radice/se il piede cede con la terra./Che mi hai insegnato a vincere /
la paura di camminare di notte /tra rumori che non conosco, /di esseri che non vedo/se non per gli occhi, /che come piccole lune compaiono/dietro un cielo di corteccia nera /e mi scrutano l’anima /che non ricordavo di avere.

,,Celebration 100 Identity”- Artista vizuală Mirela Trăistaru este invitată să susțină ,,un performance” în Elveția

Clubul Român Baden (Elveția) vă invită joi, 28 iunie 2018, ora 18.30, la Cabaret Voltaire din Zürich, să participați la evenimentul 100 Connections from susținut de artistul vizual Mirela Trăistaru, doctorand la Universitatea de Vest din Timișoara.

Coordonator proiect: Conf. Dr. Habil Ioan Augustin Pop

Moderator: Katharine Siegling, Referent Art Culture Aubach Embassy of Art / NGU Zürich

Moment de poezie: Miral Solcanu

Regia: Chris Simion-Mercurian

Cabaret Voltaire este locul în care, cu un secol în urmă, artistul și scriitorul român Tristan Tzara a inițiat mișcarea de avangardă DADA. Cei peste 100 de ani de relații culturale România-Elveția sunt marcați printr-un performance în care arta plastică, literatura și teatrul se împletesc.

Tristan Tzara, Marcel Iancu și Lucian Blaga sunt doar câteva nume sonore care au trăit și creat în Elveția. De la Tristan Tzara și apariția Cabaret Voltaire am traversat un veac de utopii și idealuri, de răsturnări de convenții. Artista contemporană Mirela Trăistaru își asumă climatul artistic interactiv al secolului XX și exploatează culoarea dincolo de coloriști, dincolo de convenții, transformă trupul în peisaj, în manifest, în scriitură, în motiv decorativ desprins din istoria ancestrală.

Invitația se adresează publicului iubitor de artă și specialiștilor din domeniu, cu ocazia evenimentului de body painting susținut de Mirela Trăistaru, artist, scenograf, pictor și doctorand la Universitatea de Vest din Timișoara.

Curatorul evenimentului este Ioan Augustin Pop, artist și coordonator doctoral în cadrul aceleiași universități timișorene.

Proiectul conceput de curator și Mirela Trăistaru pornește de la fundalul moștenit de tradiția avangardei și ne aduce azi, în 2018.

Pentru acestea, dragi iubitori ai artelor, vă invităm să fiți alături de noi.

Fițți altfel, fiți DADA!

Eveniment privat:

Celebration 100 Identity

Duminica, 1 iulie 2018, Aubach Embassy of Art Rapperswill, St. Gallen (Elveția)

 

Link-uri utile:

http://mirelatraistaru.ro/

http://www.cabaretvoltaire.ch/en/

Emma POENARIU SERAFIN: Poeme

Țara mea

 

Plai străbun din cartea de poveşti
Ți-au promis tâlharii o idilă ,
Prinț de vânt coboară din caleşti
Dintr-un timp, de humă şi huilă.

 

Trupul sfârtecat prin râu de sânge
Este pe-un făraş de griji strivite,
Ochiul care nu mai poate nici a plânge
Speră să întoarcă minți greşite.

 

Te jelesc prin cramele cu vinuri
Într-un curcubeu trădat din lacrimi,
Iar prostimea cară-n spate chinuri
Mulți Hristoşi ce-şi poartă crucea-n patimi.

 

Peste timpuri ce-au venit tardive,
Dezbinarea e acum mai cruntă.
Prin speranțe slute, costelive
Până și credința ta-i vândută.

 

Tot ce pot ca să te trec prin dor
Deşi simt că nu-s decât decor.

 

Sunt bunică, mamă

 

Pe un drum de țară, văd o casa tristă
Pereții din humă plini de mucegai
Poarta atârnată de-o balama ruptă
Poteca ei poartă, volburi, spini şi scai.

 

Pe piatra din stradă, văd două picioare
Prinse-ntr-o tăcere care nu mai doare,
Cizmele din gumă , negre și murdare
Doar bastonul vieții de prin colb mai sare.

 

Drumul intră-n satul, pustiit și trist
Parcă nu-si dorește să-şi reamintească,
Că-ntr-o casă-n mijloc, eu nu mai exist,
Nu mai e nici tata, care să mă crească.

 

Calc pământul aspru, merg încetișor
Ulițele vremii , peste timp ce doarme,
Şipotul fântânii-i fără de ulcior
Eu mă pierd pe uliți şi îmi uit de foame.

 

La o poartă-naltă, mă așteaptă mama,
Ceaunul pe plită, pus de mamaligă,
Pe un colț de sobă, într-o oală-i zama
Un tăciune roşu, de sub plită strigă.

 

Mă dezbar de mine, am ajuns acasă,
Merg în curtea mică printre bolovani
În odaia scundă, mă aşez la masă
Și-mi adun viața, cursă de prin ani.

 

Văd pe policioară , o sticlă de lapte
De vecinul mamei cred ca e adus,
Mă cufund în mine derulând prin fapte
Apuc sticla mamei şi-o ridic de sus.

 

Soarele țâșnește, peste dimineață,
Cerul cum e oul, prin norii furați,
Mama croșetează dintr-un cap de ață
Șosete din lână, pentru sinistrați.

 

Foamea-n mine creşte, din mare-n mai mare
Trupul mamei firav, vreau să-l strâng în brațe ,
Mijlocul de veacuri, gârbovit mai tare
Iau sticla cu lapte şi-o îndes în mațe.

 

Timpul se oprește, am ajuns acasă,
Mama mă privește, tristă sărăcuța,
Hai cu mine mamă, să mâncăm la masă
Iau cu toată grija să-i sărut mânuța.

 

Ochii ca-n icoană, mă privesc duios
Mămăliga mamei parcă e mai crudă,
Dar divina-i voce, curge mai mieros
Și fruntea-i senină, nici nu mari asudă.

 

Ce şopteşte mama, ruga de-nțeles
Și își face demnă o cruce cam mare,
Cu-o închinăciune, înspre Cel Ales
Apoi scoate blidul, unde ține sare.

 

Ziua lină curge și se schimbă-n mâine,
Și zi după noapte , se preschimbă-n an,
După mămăligă, mama face pâine
Şi-o depozitează, jos pe-un bolovan.

 

În brotinul sobei, mai îndes un măr,
Altul copt mai bine, abia pot să-l scot,
Zeama lui fierbinte, îmi arată cerul
Și-mi suflu în palmă, că atât mai pot.

 

Ies îngenunchiată lâng-un colț de casă,
Lacrima durerii, alinare – mi este,
Haina fericirii parcă-mi e mai groasă
Noaptea-mbracă ziua, prinsă fără veste.

 

Zbor prin suflet tandru, într-un colț de Rai
Ziuă umple foaia, până astăzi albă,
Zurgălăi tatei , ce-i punea la cai,
Mi-i aşez pe suflet, colier și salbă.

 

Peste nori mai creste, prin grădini, cirezi
Și astăzi și mâine, poate și poimâine,
Eu cu mama-n brațe, doar îl priveghez,
Norii răi la suflet , peste ei îl tine.

 

Am venit acasă, să îți spun mamică
Început de viață, sunt acum bunică !

 

Aici consemn ! Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Poeme” →

Simina PĂUN-MOISE: Versuri

La noapte

 

La noapte am să împuşc Luna!
La noapte, pe ulița de derbedeu,
Voi scoate luneta, flinta şi briceagul,
Şi-am să mă cert cu Dumnezeu!

 

La noapte-am să mă cațăr între stele!
Am să mă pun pe cer de-a curmeziş,
Am să înfig cuțitul până la prăsele,
La noapte, voi ieşi din ascunziş.

 

La noapte, Luna va urla la mine!
Am să o-mpuşc fără de vreun motiv.
La noapte sângele turbat din mine,
În Lună s-o vărsa definitiv.

 

La noapte, Luna-i sângerie
Şi în al patrulea(!) pătrar.
La noapte, Luna nu va fi, se ştie,
Decât o mască a vieților pierdute în zadar.

 

La noapte, Luna împuşcată,
Va cere îndurare de la noi.
La noapte, când Luna în pătrar se-mparte,
Vom împărți lumea la doi.

 

A mea, va fi la dreapta de Luceafăr!
A ta, la stânga de Polar!
La noapte, Luna nu va fi a noastră,
Iar tu, iubito, nu vei avea habar.

 

La noapte, Luna, ia forma lupilor bătrâni de mare,
Ce vor urla la ceru-ntunecat.
La noapte, Luna ți-o voi pune la picioare.
Dar ce folos acum, că s-a’ mpuşcat?!

 

Dacă

 

Dacă dintr-o dată plec?
Dacă dintr-o dată plec
fară să spun,
fară să vezi,
fară să auzi,
fără să ştii, adică?

 

Dacă dintr-o dată îmi iau zilele…
alea trăite în visarea ta.
Şi plec…

 

Continue reading „Simina PĂUN-MOISE: Versuri” →

Costache NĂSTASE: Cupa lui Pitagora

CUPA LUI PITAGORA

 

Impunând în Agora
Măsură și cumpătare
Cupa lui Pitagora
Încă are căutare.

 

Chiar de-i făcută din lut
Cupa are strălucire
Fiindcă-n în ea au încăput
Diamante de gândire.

 

E un obiect util
Și un exemplu grăitor
De cum se-mbină-n mod subtil
Inteligență și umor.

 

Pentru cel mânat de poftă
Și, lacom, vrea tot mai mult,
Sancțiunea este promptă,
Pierzând și ceea ce-a avut

 

Cupa lui Pitagora
Utilizată și acum
Este motivul multora
De a urma corectul drum.

———————————

Costache NĂSTASE

București

11 iunie, 2018

Marin BEȘCUCĂ: Corneliu Coposu și noi, românii (1)

AM REÎNODAT EPOPEEA ÎMPOTRIVA UITĂRII

… apariția Ultimului interviu a constituit un eveniment a cărui rezonanță s-a extins asupra socialului slătinean, precum o boare care se lasă savurată fie și numai din instinct. Pentru cei care pierduseră începutul, faptul s-a constituit într-un element de tragedie, tragicul semănându-se în rugăminți exprese de realizare a copiei după caseta respectivă. Șocul încă nu se dezvăluia în nuditatea lui, abia dispariția întru veșnicie a lui Corneliu COPOSU lăsând să se întrevadă locul, rolul și importanța Ultimului interviu. Oamenii se manifestau în fel și chip, alternând de la îngenunchere, pupat de mâini și până la rugă către DUMNEZEU întru sănătatea mea. Mă vedeam nevoit să accept evenimentul ca pe un ceva divin semănat în existența mea și dacă răutatea unora nu depășea marginile înțelegerii, totuși un comportament m-a descumpănit. Un mare purtător de creion al culturii de la noi, mă prinde în biblioteca județului și fără să se sfiască de prezența unor doamne extrem de cumsecade, îmi replică:
domnule Beșcucă, nu v-ajunge domnule cât ne-ați intoxicat cu Coposu ăsta ?!
Am rămas fără replică.
Priveam buimac spre doamnele și ele buimăcite și mă consideram în drept spre o ieșire trivială, însă omul nu merita, lovitura lui avea să continuie și în alte ipostaze, dar m-am refugiat în acel ignorrare humanum est, deși mă durea cumplit gestul unui asemenea om peste care nici vârsta nu s-a lăsat intrată în acel creuzet menit să distrugă atrofierile.
Și la el erau destule !… poate că omul nu și-a găsit în sine arta de a alege bonomia ca fiind calea cea mai dreaptă de urmat.
Aplecat asupra colii de hârtie, n-am avut atât de mult timp să redau câte se întâmplaseră, însă se vedea treaba cum DUMNEZEU nu m-a lăsat să dau tiparului așa iute câte încropisem și dacă în 21 de noiembrie a lui 1995 puneam punct peste ULTIMUL INTERVIU, ei bine, doar EL a fost acela care nu m-a lăsat să ies, strecurându-mi în existență atâtea pățanii, câte să mă facă să nu mă mai îndepărtez vreodată de spiritual lui Corneliu COPOSU, ducându-mă la doi ani până să dau și tiparului și sufletelor românilor ultimele spuse ale unui om pe care El ni-l dăduse drept cel mai mare dar pentru tot secolul douăzeci.
Spuneam ceva legat de spiritual marelui bărbat.
Aș accentua că spiritual Bătrânului n-ar fi drept să-l îngemănăm cu vreo doctrină anume, și asta pentru că, de acum, Corneliu COPOSU trebuie perceput ca un BUN NAȚIONAL, o valoare de-a cărui strălucire se poate argumenta întreg viitorul României care și numai din faptul că tot secolul douăzeci n-a reușit să-l îngenunche pe Corneliu COPOSU, ar putea învăța, dar să mai luăm în calcul învățămintele lui.
Învățămintele lui Corneliu COPOSU ?

– Va urma –

––––––––––

Marin BEȘCUCĂ

9 iunie, 2018

Iuliana PALODA-POPESCU: Fecioară Sfântă

 

Fecioară Sfântă

 

Fecioară Sfântă, Preacurată,

Icoanei tale mă închin,

Prin Tine, viaţa noastră toată

Să ardă-n cupa unui crin!…

 

Mă rog în taină, Maica noastră

Şi-a Fiului iubit Iisus,

Deschide-a Raiului fereastră,

Să pot privi în Ceruri, sus!…

 

Trimite Îngeri de departe,

Să-mi spună semnul ce-ai ascuns

Întru această simplă carte

Deschisă-n rana Lui Iisus!…

 

Aprinse vorbe de lumină

Să-nalţe gura mea în zori,

Din sufletu-mi făcut grădină

Cu păsări albe şi cu flori!…

 

Să prindă aripi gândul meu

Pe care-l scriu pe pânza zilei,

Să zboare-n Cer, la Dumnezeu,

Să Îi deschidă ochii milei!…

–––––––––––––-

Iuliana PALODA-POPESCU

(Vol. ,,Cu privighetoarea pe umăr„, prefaţă de Radu Cârneci, Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2010, p.17)

Imagine: Dante-Gabriel-Rossetti, Buna-Vestire

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a VII-a) – Concluzii

Adevărul fiind Dumnezeu, obligă Omul care-I poartă chipul să-şi dăltuiască o conştiinţă morală permanentă, veghetoare, mistică şi responsabilă metafizic întru libertatea totală pentru slujirea Domnului, a Neamului, a comunităţii prezente şi a sa.

   Nu este important de ştiut, ci vital, atunci când nu e vorba despre tine sau despre el, nici despre ei, ci despre Noi, despre Naţiune, respectiv despre Neam, că Adevărul, indiferent cât de greu se ajunge la El deoarece nu prea intră în graţiile tuturor, El-Adevărul rămâne acelaşi prin sine, mustind de dumnezeire, onorând însă şi pe cei puţini care vin să se așeze sub strălucirea luminii Sale.

   Pentru pământenii temerari, respectiv pentru dacoromâni, a mărturisi întru Adevăr este un act, un fapt de adevărată nebunie mistică, fiindcă dincolo de aura dezvăluirii se întrevede minciuna care a îngrozit o naţie ori lumea întreagă mutilând-o moral.

   Slujind Adevărul, posezi libertatea de a te împlini sufleteşte, de a te întări luptând pentru dreptate şi de a te putea exprima în dreapta credinţă, mărturisindu-ţi public iubirea, nu pentru sine, nu pentru noi înşine, ci pentru Dumnezeu şi Neam.

   Suntem datori cu o moarte curată şi eroică pentru a ne trăi apoi viaţa de după viaţă.

   În prima mare etapă a vieţii, cei ce slujesc Adevărul, lipsiţi fiind aproape tot timpul de apărare legală, sunt discreditaţi, calomniaţi şi defăimaţi, fiindcă „greii pământului”, oportuniştii politici, politrucii, obedienţi iluminaţilor, care i-au ajutat să parvină şi să vândă tot ce înseamnă Cer şi Patrie, Aur, Moşi şi Strămoşi, ignoră cu desăvârşire Cerul şi pe cei care mai au încă privirea îndreptată spre înaltele zări.

   Durerea devine mai acută şi rana se adânceşte mai mult, când alături de politicianişti, vezi şi istorici şi teologi şi intelectuali şi oameni de cultură care i-au atitudine făţişă faţă de cei prigoniţi, faţă de cei persecutaţi, faţă de adevăraţii eroi, martiri, mărturisitori şi sfinţi.

    Faţă de adevărul însuşi! Adică de Dumnezeu!

   Realitatea, oricât de camuflată ar fi, ei o cunosc, dar nu vor să o aducă sub Adevăr.

   Pământul nostru sacru cu pădurile lui, cu munţii lui, cu peşterile lui, cu văile lui, cu apele lui, cu tunelurile lui, cu cimitirele lui, cu gropile comune ştiute ori nu, musteşte de eroi, de martiri, de cuvioşi şi de sfinţi, care obligă la mărturisire, la Adevăr.

   La mărturisirea întru Adevăr pentru vieţile şi jertfele lor curate, dar tot la Adevăr împotriva iudaismului, sionismului, ateismului, marxist-leninismului, socialismului, liberalismului, comunismului, neoliberalismului, neocomunismului, ecumenismului.

   Pleroma mărturisirii fiecăruia în parte şi a tuturor deopotrivă este mult superficială în raport cu Adevărul, fiindcă emoţiile trăite, intensităţile îndurate, complexitatea suferinţei depăşeşte peste măsură posibilităţile toate de exprimare.

   Ţara noastră fostă Dacoromânia Tainică, devenită o Republică a Penitenciarelor a transformat temniţele, lagărele şi închisorile în laboratoare specializate pentru „reeducarea”, „duşmanilor regimului”, prin regim străin, vrăjmaş, samavolnic, totalitar.

   În cadrul marilor prigoane şi deselor persecuţii s-au exercitat asupra adevăraţilor Fii ai Naţiei, presiuni care au fost cu adevărat bestiale, dar şi satanic geniale.

   Cu tot infernul declanşat asupra purtătorilor de ideal, de lumină, de iubire, de adevăr, de dreptate, de sfinţenie foarte mulţi au rezistat şi mulţi au supravieţuit.

   Au fost eroi-martiri care au depăşit satanicele chinuri, rămânând curaţi în Adevăr.

   În toţi acei Oameni, Hristos a înviat! Hristos a mărturisit! Hristos mărturiseşte!

   Oamenii au fost înrobiţi de prigonitori, dar spiritul lor a rămas liber întru Adevăr!

   Poporul a fost supus puterilor dictatoriale, dar Naţia stă sub libertatea credinţei.

   Adevărul în cele din urmă va triumfa, dar până atunci persecuţiile religioase prigonesc Libertatea şi o dată cu ea Adevărul.

   Toate mecanismele de propagare a nihilismului, a materialismului, a ateismului, a neadevărului despre trecut, zdrobesc acest prezent pentru a ne frânge viitorul.

   Toate forţele oculte cu legiunile lor de supuşi, de laşi creştini, continuă asediul lepădării de noi înşine, al descompunerii ca persoană, al muririi sufleteşte.

   Generaţiile care au urmat, care se nasc, şi cresc au pretenţia că sunt români, dar ei nu mai au nici suflet românesc şi nici conştiinţă creştină.

   Prin aceste generaţii altoite cu democraţia liberului arbitru, sau a comunităţii europene, sufletul ortodox al Neamului moare.

   Dacoromânii trebuie să-şi regăsească sufletele întru Adevăr, să-şi reorienteze valorile ortodoxiei, să se asume libertăţii lui Dumnezeu.

   Pentru acest postulat, apostolat este absolută nevoie de trăire adevărată, triadică.

   Trei noţiuni profunde, fundamentale şi absolute aprind, cuprind şi întregesc sufletul dac naţionalist: Om, Român, Creştin.

   Perspectivele unui imperiu iudaic, moştenitor al celui comunist, care se întrevede triumfător în acest mileniu, declanşează un val nimicitor care va pune stăpânire pe întreaga omenire aflată în derivă cu menirea sa.

   Neomarxismul cu „faţă” umană, humanoidul deci, călăuzit de iudeo-sionism şi-a întins tentacolele peste tot. Francmasoneria manevrează sub mister tulburând apele.

   Cea mai înaltă tribună prin care se răspândeşte neomarxismul acum este Biserica.

   Toate partidele politice zică-se creştine, dau de fapt onorul ateismului marxist.

   Iudaismul-sionist organizează parada intrării pe sub arcul de triumf al marxismului.

   Nu există nici o forţă morală, socială, politică, religioasă, nici o idee, nici o doctrină, nici o personalitate care să contracareze marxismul, nici pe plan intern şi nici extern.

   Democraţia occidentală, unde au toate drepturile marxiştii s-a încuscrit cu demonocraţia orientală unde numai marxiştii au drepturi.

    Pe toate cele cinci continente se aşteaptă deci, întronizarea iudeo-sionismului, aşa cum foarte clar a întrezărit-o contemporanul nostru Sfântul Serafim Rose.

   „Vor dispărea ţările, căci va fi o unică ordine mondială. Vor dispărea statele, care vor fi preluate de activul de partid. Vor dispărea armatele, căci puterea centrală va dispune de forţă fără opoziţie. Va dispărea Biserica, fiind înlocuită de ştiinţa marxistă. Conştiinţele vor fi formate de puterea centrală. Gândirea, creaţia vor fi strict marxiste. Ştiinţă nu va exista în afara marxismului. Fiecare om va fi programat câte necesităţi are şi câtă capacitate de muncă datorează. Toţi oamenii vor fi supuşi unui riguros control. Va exista o singură idee, o singură orânduire, o singură putere, un singur popor… Comunismul nu are răspunsul final, pentru că e ceva cu totul negativ şi deci nu poate cuceri lumea, aducându-i fericirea, aşa cum pretinde. Dar el pregăteşte terenul pentru un lucru foarte important care trebuie să se producă înainte de sfârşitul lumii: guvernul mondial unic şi unificat, din care creştinismul a fost cumva dat afară.” (Ierom. Damaschin, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Bucureşti-2005, p. 849)

   Aşadar, Protocoalele Înţelepţilor Sionului nu este prima mărturisire despre tendinţa suverană mondialistă a iudaismului, ci între miile de năzuinţe despre acest fapt, dar exprimă o teză doctrinară foarte bine intenţionată, foarte responsabilă, profund elaborată, foarte clară, foarte precisă şi încă foarte misterioasă în acelaşi timp.

   Cei care au tratat cu destulă uşurinţă, chiar cu foarte multă nepăsare chimvalele răsunătoare-devastatoare ale funestului Talmud, alăutele Kehillahului-Cahalului, tamburinele Francmasoneriei şi învăţămintele Protocoalelor au fost chiar naivii de creştini ortodocşi, prin oamenii lor politici, prin înaltele feţe bisericeşti, prin teologi, prin scriitori, prin intelectuali de marcă ori erudiţi ai culturii ortodoxe.

   Fiecare dintre toţi aceştia au măsurat cu masura lor, nu cu măsura măsurii.

   Fiecare a interceptat o anumită nelinişte, o anumită apăsare, o anumită îngrijorare, dar n-au mers mai departe decât foarte puţini pentru a se dedica unei cercetări mai ample, unui studiu mai aprofundat, unei adâncimi mai cuprinzătoarea, pentru a pătrunde dincolo de invizibil, unde se conturează scopul şi obiectivele iudeo-sioniste.

   Unul dintre marii cutezători care s-a apropiat de ţinta Noii Ordini Mondiale, de NOVUS ORDO SECLORUM a fost mareşalul german Erich Ludendorff (1865-1937): „Dacă vom studia cu de-amănuntul istoria poporului evreu, organizaţiile lui, felul său de a lupta, vom ajunge să scriem altfel istoria lumii. Această schimbare în tratarea istoriei va fi cu atât mai mare, cu cât ne apropiem de actualitate.” (E. Ludendorff, „Kriegfuhrung und Politik”, ediţia a II-a, 1922, p. 51)

   Cum Talmudul nu prea este accesibil decât rabinilor şi iluminaţilor sionişti, descoperirea epocală a Protocoalelor a condus la deconspirarea Marii Conjuraţii iudaice care, dezbate planuri şi proiecte milenare mondialiste, ce dezvăluie de fapt, o conducere elitistă, misterioasă, ocultă, care are un program unitar, cu caracter universal pentru toate statele în care există comunităţi evreieşti.

   Tot Protocoalele ne descoperă că principiile fundamentale ale Masoneriei: libertate, egalitate, fraternitate, nu au aceeaşi tâlcuire precum cele ale Creştinismului, căci esenţa lor pulsează din Talmud, din Cahal.

   Libertatea nu poate să existe decât în principiul Autorităţii supreme, iar egalitatea ţine doar de utopie sau de închipuire.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a VII-a) – Concluzii” →

Victor COBZAC: Chip de om îndrăgostit

CHIP DE OM ÎNDRĂGOSTIT



diminețile
dau buluc peste mine
ele intră în odaie
prin geamul vraiște deschis
odată cu primele raze de soare
care inundă pereții
spațiul rămas este umplut
până la refuz
cu triluri care mai de care,
un evantai de psalmi
dumnezeiești
în stare să ridice și coboare
orice suflare omenească
la rang de o trăire
sufletească
temperaturi neexistente
fac ravagii
care furnică trupul
ici și colo
lăsându-l electrocutat
mii de săgeți intrate-n carne
atât și atât de plăcut
convulsii
în care te zbați fără scăpare
ca cel mai fericit nenorocit
căruia ia picat norocul
din senin
la fel cum pică ploile stelare
apocaliptice senzații
divine ca un fir de iarbă
după ploaie
de sub umbrela cerului
cu un bob de rouă în frunte
în care îți vezi chipul
unui om
îndrăgostit
căruia îi fuge de sub tălpi
țărâna
el urcă-n ultimul vagon
care-a întârziat
c-o clipă
un roi de fluturi
spintecă văzduhul
de la răsărit la asfințit
turnând culoare pe traseul
ce unește
cerul cu pământul
amin

————————————-
Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

9 iunie, 2018

 

Dunia PĂLĂNGEANU: Duios singurătatea trecea

DUIOS SINGURĂTATEA TRECEA

 

Pe străzile înguste
albite de aburul dimineţii
cu tramvaie ticsite
de oameni plictisiţi
şi grăbiţi
alergând neîncetat
cu himere despletite
în coaste
mestecând în fiecare staţie
orbitul unor vise
întrerupte brusc
de ţipătul liftului,
prin orăşelul palid
în care duminica
fanfara cântă
adunând emoţii
de şerbet roz
langă un pahar
cu apă linistită
pe tipsia dantelată
a zilei
prin parcul
în care frunzele
se sinucid
aruncându-se
sub tălpile pantofilor guban,
ei bine,
duios singurătatea trecea,
ca o felină
veşnic flamândă
cautându-şi neâncetat prada
sub cerul mov.

———————————
Dunia PĂLĂNGEANU

(Din vol.”Miniaturi dunărene”, autoare Dunia Pălăngeanu, Ed “Amurg Sentimental”, București)