Adriana POPA: Taina scrisului (75) – Oglindirea propriei personalități

„Iar acolo, totul tăcea”, constată feciorul de împărat, ajuns în tărâmul Tinereţii Fără Bătrâneţe şi-al Vieţii Fără de Moarte, acest tărâm al absolutului în care armonia a ajuns la un nivel atât de înalt de perfecţiune, încât nu mai e nevoie de gest sau de cuvânt. Ori, tipic umană este nevoia omului de a-şi oglindi propria personalitate în subiectivitatea celorlalţi, prin intermediul cuvântului.

Cuvântul, prin caracterul său obiectiv, dar şi prin categoria sa estetică individuală, produce realitate. O realitate care se reflectă în om, creat imperfect, trăind într-o societate imperfectă, în care valoarea e înlocuită de nonvaloare, adevărul de minciună, libertatea de lanţuri.

„Iubesc umanitatea, dar spre surprinderea mea, cu cât o iubesc mai mult în general, cu atât ţin mai puţin la oameni în particular, ca indivizi”, spunea Dostoievski în „Fraţii Karamazov”. La începutul timpului, Dumnezeu i-a aşezat pe Adam şi Eva în Edenul primordial. Aici nu exista durere, boală, suferinţă, moarte. S-a dovedit însă că universul propus nu era compatibil cu natura umană, de aceea omul a simţit inconştient nevoia de schimbare şi singura modalitate de a o realiza a fost încălcarea poruncii divine.

Omul este sediul înfrângerii şi al neantului. Omul este o variantă a lui Icar, dar o variantă infinit inferioară originalului. Ce frumos ar fi fost ca miturile să nu se prăbuşească! Ce frumos ar fi fost ca idealurile să rămână nealterate!

De ce scriu? Scriu pentru că sunt o fiinţă revoltată în sensul exprimat de Albert Camus în eseul „Omul revoltat”. Literatura este o taină. Literatura este o revelaţie, unii scriitori ne pot spune că au aripi şi pot zbura! Literatura este o expresie a frumuseţii şi a visului.

Scriu, scriem, ca să renaştem şi să ne regăsim pe noi înşine. Ulise, în infern, a sacrificat animalele, pentru ca umbrele să-şi regăsească existenţa. În acest sens s-ar putea înţelege că scrisul ar putea fi şi un sacrificiu. Necesitatea jertfei este explicată de Mircea Eliade: „În creaţie era divinitatea care se sacrifica pe sine; şi în alte episoade creaturale din miturile omenirii se sacrifica fiinţa cea mai dragă, un alt fel de a formula jertfa de sine”. Ideea jertfei se regăseşte în „Meşterul Manole”, drama lui Lucian Blaga, într-un monolog de tip faustian: „Lăuntric un demon strigă: clădeşte! Pământul se-mpotriveşte şi-mi strigă: jertfeşte! Ah, Doamne, totul e încă neîntrupat.”

De ce scriu? Scriu pentru că mie îmi este dor! „Dacă nu ştii să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine”. (Nichita Stănescu) Literatura, muzica, arta, sunt îngeri luminoşi cu dor de pământ.

Cu dor de iarbă strivită, verde, sub tălpi.

Scriu, scriem, pentru a împărtăşi celorlalţi gânduri şi sentimente, pentru a nu strivi „corola de minuni a lumii”. Trăim într-o societate meschină, în care „prin simplul fapt că face parte din mulţime, omul coboară mai multe trepte pe scara civilizaţiei. Izolat, poate că ar fi fost un individ cultivat; în mijlocul mulţimii, devine un instinctiv, prin urmare un barbar”, spunea Sigmund Freud în lucrarea „Psihologia colectivă şi analiza eului”.

De ce scriu? Scriu pentru a călători în timp, pentru a aboli timpul istoric, pentru a rămâne „veşnic tânăr înfăşurat în manta-mi”. La fel ca feciorul de împărat din basmul „Tinereţe Fără Bătrâneţe şi Viaţă Fără de Moarte” care atinge absolutul – un absolut care se pare că îl copleşeşte – şi, prin redescoperirea „stării de dor” străbate invers drumul de la infinit la finit, pentru a se reîntoarce la condiţia umană şi a se contopi cu originile.

Scriu, scriem, pentru a ne contempla propriul suflet, pentru a ne regăsi prin cuvânt. În societăţile arhaice exista răspunderea faţă de cuvânt. Odată rostit, cuvântul se încărca de sugestii magice, demiurgice şi nu mai putea fi luat înapoi. Dobândind o existenţă proprie, el se putea întoarce împotriva subiectului rostitor, instituindu-se. Cuvintele sunt fiinţe vii, ele păstrează o latură divină. Scrisul? Scrisul este o taină, „nu se poate să vezi zâne, dacă nu eşti zânatic!”

–––––––

Adriana POPA

Timișoara, septembrie 2018

Viorel BIRTU-PÎRĂIANU: Taina scrisului (76) – Drumul către nesfârșit

Am fost întrebat mereu de când scriu. Sunt medic, de o viață tratez trupul, am vindecat mii de oameni și totuși am simțit că este prea puțin. Am început să scriu, în versurile mele se regăsesc gândurile, suferințele, durerile oamenilor, lacrimile lor. Fiecare rețetă este o poveste reală, un strop din viața unui om.

Cine sunt… M-am născut undeva, locuiesc pretutindeni, uneori mă regăsesc nicăieri. Nu, nu mi-am pierdut rădăcinile și asta m-a salvat ca om. De când mă știu, când mă plimbam pe malul Jiului visam să citesc, să scriu, să mor pe țărmul mării. La 6 ani am fost internat într-un sanatoriu aproape doi ani. Acolo am învățat să citesc. Citeam mult, la 7 ani trăiam poveștile și poemele lui E.A. Poe. Atunci am hotărât să fiu medic, să înlătur suferința. Am ajuns pe malul mării, sunt medic, scriu, ce poate fi mai frumos.

Și totuși, de ce scriu… Scriu ca să pot respira. Știi, atunci când tratezi un om, medicul adevărat ia cu el suferința omului bolnav în sufletul lui. Și asta o face mereu, zi de zi. Fiindcă asta îmi este menirea și destinul, lacrima și chinul.

Tatăl meu a fost preot, în acele grele vremuri, a reușit să ridice o biserică. Copil fiind mă întrebam atunci, eu ce voi face când voi fi mare. Și m-am făcut medic. Au trecut ani, mulți, puțini, e greu acum de spus. Am început să scriu, să clădesc o lume a iubirii, a speranței, să surprind esența vieții, a stărilor de conștiință, să pot respira.

Improvizez pe claviatura creației, pășesc în profunde căutări existențiale, creez o stare, scriu poezii, o analiză atentă a clipei, a bolii, o incizie în scop terapeutic, o stare de singurătate generatoare de conflictuale introspecții. Sunt peste tot și pretudindeni, dezamăgit mă întorc mereu în mine, căutând, întrebând.

Comunicare, comuniune, cuminicare-obsesia unui suflet. Fiind român sunt pretutindeni.
Mai bătrân și mai tânăr decât lumea, trăiesc cu vremurile toate laolaltă. Desenez inscripții pe nisipul eternității cu degetele înfiorate sub lumina purpurie a zilei. Am două mii de ani și o zi, deci sunt copil, pot să mă joc, nu? Nu ofer poeme, comunic stări, spre meditare profundă. Fericirea durează doar o clipă, tratând pacienții, bolile și sufletele lor, vreau să creez o clipă eternă.

Trăind lângă tatăl meu, logic, gândurile, poemele mele au simboluri și inspirație biblică. Au o notă mare de neliniște, un torent de întrebări, Sfânta Cruce, toate trăirile, nu am venit ca să stric ci să împlinesc cuvântul Lui. Calea, Adevărul și Viața, lumina dintâi din care Demiurgul ne-a întrupat și care ne locuiește. Cerul-ocean iar marea un fluid curgând necontenit spre infinire pe pământul incendiat. Am întins într-o zi mâinile către cer, erau aspre de întrebări, a rămas cuvântul răstignit pe o cruce. Știi, pe cruce și cuvintele plâng. Sunt o pană ce visează pe o coală albă, nu sunt nici far și nici lanternă, sunt doar o scânteie.

Zilnic, la cabinet, le citesc pacienților din poemele mele, arătând drumul iubirii, e un zbor nesfârșit, iubirea e verb, e acțiune, e umilință, e dăruire. Îmi caut calea ascuns între gânduri, ruga îmi dă puterea de a merge mai departe. Prin vers mă mărturisesc, mă dărui complet și ard în propria ființă în căutări de construcție a iubirii și scriu…

Trăiesc și mă scriu. În 2015 am întâlnit un om minunat, scriitorul-editor Ștefan Doru Dăncuș. A apreciat și apoi a publicat primul meu poem de versuri numit „Lacrimi”.
Analiza literară realizată de criticul G. Coandă și ulterior de alți critici literari mi-au confirmat drumul ales. Ce a urmat, a fost o minunată poveste ce continuă și astăzi.

–––––––––––––

Dr. Viorel BIRTU-PÎRĂIANU

Cernavoda, septembrie 2018

George SMARANDACHE: Taina scrisului (74) – Continuă să scrii !

M-am născut, la data de 29 septembrie 1965, la dispensarul din comuna Coteana, judeţul Olt, România, la ora 04:20, când încă nu începuseră să cânte cocoșii am făcut cunoștință cu această lume, după ce draga mea mamă, Sofia, mă plimbase în pântecele-i binecuvântat, prin comună timp de 9 luni. Așa se face, că atunci a avenit pe lume primul copil al familiei Smarandache, adică subsemnatul! Copil, blond si ochi verzui-căprui care odată ce a învățat mersul pe jos, nu i-au mai stat picioarele, bătând mai întâi ulițele comunei, apoi drumurile patriei și nu in ultimul rând ale străinătății, până am ajuns în Noua Zeelandă… dar m-am și întors la locul de baștină.

La 8 ani, pășeam pe treptele școlii și am fost întâmpinat, alăture de colegii mei, de doamna învățătoare Păune Eugenia. Dânsa a fot cea care ne-a introdus în tainele abecedarului și ne-a învățat să scriem primele cuvinte. Așa că am absolvit școala primară și gimnazială la Școala Generală Coteana, apoi am luat drumul orașului pentru a urma liceul. După cum spuneau întelepții satului, „N-ai carte, n-ai parte!”, așa că am luat lumea în piept și am plecat la Slatina. Doamne, când îmi amintesc ce chin a fost pentru tata să-mi găsească uniformă școlară și pantofi. Eram așa de „dezvoltat” că tot ce probam nu era bun. Nu din cauza mușchilor, ci a construcției mele firave și nu în ultimul rând a piciorului care nici acum nu a depășit măsura 37.

La liceu, am fost un oropsit de soartă. M-au pus numai în prima bancă să văd și eu ce se scria pe tablă. Așa că, adio fițuici și copiat la lucrări, la teze, și uite așa am fost nevoit să mă pun burta pe carte ca să nu-l fac de râs pe tata. Adevărul este că îmi plăcea să studiez! Și cum stăteam cam slăbuț cu partea financiară, din trimestrul al III-lea am început să-mi meditez colegii care erau în pragul corigenței. Și așa, mai făceam rost de ceva bănuți cu care îmi mai cumpăram o carte sau devoram zilnic câte un ecler și gâlgâiam un cico.

Ce putea fi mai bun la acea vreme pentru un țânc venit de la țară? Toate au trecut ca un fum și am ajuns la vârsta adolescenței, despre care nu am timp să povestesc, poate într-o carte, nu știu… Cert este că am plecat cu entuziasm la școala militară îndrăgostit fiind de uniformă. Fratele mamei era militar de carieră și eram fascinat de ținuta lui, încât într-o seară de sâmbătă când au venit pe la noi la țară și au tras o petrecere zdravănă, i-am tăiat toți nasturii de la veston și i-am ascuns într-un borcan de sticlă, undeva prin fundul grădinii!!!

Am servit patria cu stoicism până în anul 2002, când am decis să trec în civilie. Am intrat în cultură ca și angajat al unei instituții din Slatina unde am întâlnit oamenii de excepție lângă care am avut onoarea să lucrez. Aș dori să amintesc două persoane deosebite: Nicolae Truță și Visi Berzovis Ghencea, oameni care au purtat stindardul culturii oltene și nu numai, dar care, din păcate, ne-au părăsit prea devreme.

Referitor la scris. Păi, ce să spun? M-am apucat într-o zi să aștern ceva pe hârtie. Îmi era dor de comuna mea, de ulițe de oamenii simpli și minunați unde cunoscusem frumusețea vieții și așa… colegul meu Valeru Ciurea m-a rugat să-i dau să citească mâzgălelile mele. A doua zi a venit la mine în birou și mi-a zis: „Continuă să scrii!” Și iată că în decembrie 2010, la târgul de carte „Gaudeamus”, lansam primul volum de proză: „Lumea satului, Monografie povestită”. La început, au fost și critici la adresa cărții, în contextul în care majoritatea scria science fiction, eu am „îndrăznit” să mă întorc la „opinci și praful de pe ulițe”. Însă, în scurt timp, au început să apară și încurajări dar și schimbări de opinii, chiar din partea acelora care mă criticaseră, și astfel am mai scris încă două volume de proză: „Lumea satului – Ţarina şi drumul de asfalt” și „Lumea satului – De la uluci, la porţi de fier şi gard de ciment”.

Apoi a urmat prima piesă de teatru, „Măgura” regizată de Andra Negulescu, în rolul principal Claudiu Bleonț, piesă care s-a bucurat de un real succes, atât în țară cât și peste hotare, fiind jucată la Auckland, Noua Zeelandă și Londra în Marea Britanie. Următoarea piesă de teatru a fost „Nebuniile dragostei”, o comedie regizată de Dan Tudor, avându-i ca protagoniști pe: Marius Bodochi, Claudiu Bleonț, Adriana Trandafir, Monica Davidescu, Anca Sigartău, Gabriel Fătu. Cea de-a treia piesă de teatru pusă în scenă este „Zvonul”, piesă la care încă se lucrează și sper să fie bine primită de public ca și celelalte.

Deodată, cum scriam proză și teatru, am simțit că m-a cuprins nostaligia și între cele două genuri literare, am început să scriu și poezie. Așa au apărut de-a lungul anilor câteva volume: „Versuri despre Poesie, Suflete, cărunt la tâmple”, „Ochii sufletului, toamna”, „Călător printre cuvinte”. Dar nu am terminat încă resursele și iacătă, anul acesta urmează să apară o nouă piesă de teatru „Fluturele alb” și un nou volum de poezie, bilingv, româno-englez „Cântarea cântărilor” sub egida Academiei Româno- Australiene.

Dar nu m-am limitat doar la atât și am mai avut colaborări pentru promovarea culturii și valorilor culturale românești peste hortare. Astfel, am realizat o serie de emisiuni în direct la Madrid, în urma cărora a rezultat și o carte „Peregrinări de suflet, cultura românească din Oltenia la Madrid” – interviuri şi videoconferinţe – Craiova, Slatina – Madrid. Cea mai mare bucurie am primit-o de la prietenii din Auckland când și-au botezat trupa de teatru după piesa „Măgura” pe care am montat-o împreună cu Claudiu Bleonț (și cu ei, desigur!”) în Noua Zeelandă. Îi urmăresc, și în calitate de „naș” sunt foarte mândru de activitatea lor. Îi respect și îi iubesc enorm”

Pe viitor, vreau să mă maturizez, dar se pare că nu prea reușesc, copilul din mine mă domină. Îmi place viața, îmi place tot ce mă înconjoară, cu bune și cu rele, iubesc soarele și luna și tânjesc după pădure și drumul prăfuit de la țară. Îmi doresc să scriu un roman, dar aștept să mă mai coc puțin, încă nu mă simt destul de pregătit. În schimb, mai scriu o poezie, o piesă de teatru și uite așa mai capăt experiență. Încerc să fiu un personaj care încă mai caută frumusețea vieții și trăiește cu speranța că într-o bună zi oameni vor redeveni oameni și vor realiza că „spiritualul” contează mai mult decât latura materială!

–––––––––––-

George SMARANDACHE

Slatina, septembrie 2018

Cornelia TURLEA-CHIFU: Taina scrisului (73) – Taina cuvântului

Dacă vorbim despre taina scrisului ar trebui să pornim de la taina cuvântului. Acel mister pe care vremurile ancestrale l-au închis în el, căci el a fost , după cum ne spun Scripturile, începutul începuturilor şi prin el toate s-au înfăptuit. S-a schimbat ceva? Îmi pare că nu. Cuvântul are aceeaşi putere, aceeaşi magie. El poate să creeze lumi şi tot el poate să le dărâme, el ne poartă mintea spre lumină sau spre întuneric, el ne deschide inimile şi rupe barierele, sau,dimpotrivă, ridică altele … Este el stăpânul nostru şi se joacă cu noi după bunul plac, sau noi suntem cei care-l dirijăm spre creaţie sau spre distrugere, spre înălţare sau spre decădere? Nici una, nici alta! Sau, mai bine zis, şi una şi alta.

Pe vremea când mă luptam cu astfel de întrebări, căutând răspunsuri pe care alţii le aflaseră cu mult înaintea mea, făceam primii paşi în templul cuvântului, descoperind cu uimire cum se transforma în noţiuni, gânduri, sentimente, trăiri şi lumea se năştea din nou pentru mine. Citeam tot ce-mi cădea în mână neîncetând să mă minunez de puterea celor ce struneau cuvintele din vârful peniţei şi puneau stăpânire pe mintea şi sufletul meu. Sorbeam fraza amplă a lui Sadoveanu, mă întorceam la originile mele din Ardeal cu Goga şi Coşbuc, mă înălţam până la luceferi cu Eminescu, umblam pe cărări de munte cu Calistrat Hogaş, tatonam corola de minuni a lumii cu Lucian Blaga…

Prima mea metaforă s-a născut din lirismul lui Dimitrie Anghel cu al cărui volum, „În grădină”, umblam sub braţ, înfiorându-mă de tremurul bănuţilor de aur ai plopilor oglindindu-se pe cerul adânc de albastru al toamnei. Între filele volumului, se odihnesc şi acum, spre aducere aminte , acele frunze uscate de trecerea anilor. Încercam să-i imit şi nu lipseam de la nicio olimpiadă de limba română. Aşteptam cu emoţie tema de creaţie şi o jumătate de oră ascultam cum scârţâiau peniţele celorlalţi pe hârtie. După ce-mi ordonam gândurile, ideile se legau, cuvintele curgeau… Eram mulţumită când reuşeam să scriu ceea ce simţeam. Într-un an am luat chiar locul III la faza republicană a Concursului de Literatură „Mihai Eminescu”, spre bucuria mea şi a profesorului meu de limba română pe care îl aveam la acea vreme, Nica Melinte şi căruia îi port neştearsă amintire.

Şi iată-mă cadru didactic ajuns de multe ori în situaţia de a nu găsi o poezie potrivită pentru activitatea cu copiii, o povestire cu un anume tâlc, un rol la o serbare etc. Şi aşa, din nevoie profesională, doar nevoia, nu-i aşa, este cel mai bun învăţător, au apărut primele creaţii pentru copii: poezii, povestiri, ghicitori, numărători în versuri, probleme matematice în versuri, catrene pentru dezvoltarea vorbirii. Orice formă a cuvântului scris care să mă ajute să-mi fac munca mai frumoasă, mai uşoară şi mai cu folos. Să deschidă ochii inocenţi ai copiilor spre cunoaştere, să le umple viaţa emoţională cu armonia şi echilibrul universal. Pe unele dintre ele, pe care le consideram mai reuşite, le trimiteam spre publicare Revistei Învăţământului Preşcolar Timişean care promova în paginile ei creaţiile cadrelor didactice drept metode şi procedee menite să ducă la realizarea scopului instructiv-educativ al învăţământului.

În curând, lângă acest scop şi sens didactic al scrisului meu a apărut o nuanţă nouă. Am devenit bunică. Acest rol a năvălit în viaţa mea cu toate emoţiile şi bucuriile lui. În eseul pe care l-am scris în acea perioadă, Arta de a fi bunic, notam: Cei care au însă şansa să devină bunici ştiu că dobândirea acestei calităţi este o binecuvântare. Este momentul când energii pozitive nebănuite ţi se cuibăresc prin ungherele sufletului şi îţi dau puteri noi, îţi descoperă priceperi pe care nici nu bănuiai că le ai. Devii pictor, povestitor, poet, actor, dansator, după cum e cazul. Eşti savant şi cititor în stele şi găseşti cu uşurinţă răspunsuri la năstruşnicele „de ce-uri”. Poţi să aduni şi să împrăştii lumea într-un cuvânt. Este momentul când, eliberat de obligaţiile şi responsabilităţile de părinte, devii refugiul copilăriei pe care începi să o retrăieşti în mod conştient.

Da. Aşa a fost atunci. Am prins aripi alături de nepoţica mea şi am început să imortalizez momentele ei de candoare cu gândul ca odată, când, în mod inevitabil, va porni şi ea în căutarea timpului pierdut, să-şi regăsească copilăria printre filele îngălbenite din bibliotecă. Cuvântul meu a devenit iubire, tandreţe, magie, puritate, farmec, joc şi voie bună. Tot ce poate însemna copil şi copilărie. Dar, cum se întâmplă de obicei când trăieşti o emoţie puternică, a apărut nevoia de-a împărtăşi preaplinul sufletesc şi, odată cu ea, s-a născut ideea de a publica o carte cu poezii pentru copii.

„Nu-ţi fie teamă să scrii o carte pentru nepoata ta – mi-a spus Ben Todică, prietenul meu din copilărie. Gândeşte-te cum ar fi lumea dacă fiecare bunică ar scrie o carte pentru nepotul ei.” Nu zicea el rău! Şi, ca să mă încurajeze, mi-a publicat câteva poezii în revista „Iosif Vulcan” din Cringila, Wollongong (Australia) şi în ziarul „Spirit Românesc” din Sydney cu care colabora. Dar era prietenul meu şi credeam că nu vrea să fie critic…

Sensibilă şi generoasă, după ce mi-a răsfoit caietul cu poezii, poeta Mariana Gurza mi-a spus: „Tipăreşte-le! Oricine are dreptul să spună în felul lui ceea ce simte şi ce gândeşte!” O astfel de frază înseamnă foarte mult pentru un începător în ale scrisului. Şi totuşi, respectul şi admiraţia pe care le nutream pentru maeştrii condeiului mă împiedicau să cred că poeziile mele pentru copii puteau să facă obiectul unei cărţi.

Cu inima îndoită le-am trimis şi revistei Agero din Stuttgart cu menţiunea dacă vă interesează literatura pentru copii. Văzusem nume sonore acolo, materiale de excepţie…ce să caut eu printre ele cu nişte poezii pentru copii? Cine să le citească? Dar s-a găsit cineva! Redactorul George Roca le-a citit şi le-a publicat. Domnia sa mi-a răspuns: „Da, ne interesează şi literatura pentru copii dacă e de calitate!”

Acesta a fost începutul uceniciei mele în taina scrisului, începutul unei colaborări frumoase şi fructuoase la o revistă de prestigiu. Era primul contact cu o persoană venită din lumea cea liberă şi râvnită şi care, culmea, iubea literatura pentru copii şi-i susţinea pe cei ce o scriu, semnalizând penuria de creaţii din acest domeniu. Cu o politeţe amabilă, degajată, fără urmă de emfază, cu o abordare firească, normală, dar mai ales cu libertatea de exprimare, m-a ajutat să trec peste multe inhibiţii generate de cenzura totalitarismului şi să scot la lumină prima mea carte cu poezii pentru copii, „Flori pentru Mădălina”, apărut în anul 2006 la editura „Atticea” din Timişoara, sub îngrijirea poetei Mariana Gurza.

Mi-a deschis larg uşa revistei îndemnându-mă să scriu orice îmi trece prin minte. Îi datorez faptul că am învăţat să redactez un material şi să-l pun în pagină, că am început să scriu primele cronici la evenimentele socio-culturale la care participam, că am scris primele eseuri, primele interviuri…Publicate la Agero şi în alte reviste cu care domnia sa ţinea legătura, ele au fost primele mele bucurii literare, iar George Roca era omul care aduce bucurii. Pentru că avea foarte mulţi colaboratori pe care-i promova, consacraţi sau începători, şi ale căror scrieri le răspândea pe cel puţin trei continente. Sunt sigură că toţi se bucurau ca şi mine să-şi vadă scrierile puse la dispoziţia cititorilor din lumea largă.

Revista Agero era o tribună a culturii de la care George Roca îi îndemna pe românii lui: „Haideţi să arătăm lumii întregi că românul s-a născut poet!” Din această efervescenţă creatoare, s-a născut, în toamna anului 2006, grupul celor şaisprezece poete din Timişoara din care am făcut şi eu parte, poete pe care promotorul cultural George Roca le descoperise, împreună cu poeziile lor, în Revista Învăţământului Preşcolar Timişean. Cu poeziile noastre pentru copii dedicate sărbătorilor de iarnă, a pregătit un număr special al revistei Agero intitulat „Daruri de Crăciun” care a apărut în format electronic cu ocazia Crăciunului din acel an. În anul următor l-a editat, i-a făcut o copertă minunată şi aşa a apărut sub forma unui volum de antologie lirică la Editura „Aprillia Print” din Timişoara. Undeva în arhivele revistei Agero există şi volumul II al antologiei „Daruri de Crăciun”, pentru că acest act cultural s-a repetat şi în iarna anului 2007 şi el aşteaptă să vadă lumina tiparului oricând.

Ce alte bucurii am mai cules de pe urma acestei colaborări şi prietenii literare? În cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Religioasă Lumină Lină ediţia a V-a de la Timişoara, împreună cu George Roca am primit Premiul Special „Dosoftei” pentru poezie şi editare de creaţie literară religioasă. Am publicat materiale în revistele „Columna 2000” din Timişoara, „Confluenţe Literare”, „Logos şi Agape”, „Parnas XXI”, „Reţeaua Literară”, care avea şi o secţiune de literatură pentru copii, „Peter Pan”, ce a realizat o antologie cu creaţiile celor ce publicau în paginile ei. Am participat cu poezii la publicarea volumului antologic „Simbioze Lirice” volumul IV, apărut la Editura „Anamarol” din Bucureşti.

De curând, Dumnezeu, care a văzut pesemne cum hainele grele ale bătrâneţii apasă tot mai mult pe umerii mei, m-a binecuvântat din nou cu un nepoţel care să-mi însenineze zilele, să-mi aducă bucurie în suflet şi motivaţie pentru a mai scrie o carte cu poezii. Editată şi îngrijită de George Roca, ea a apărut în anul 2018 sub titlul „Cântec de leagăn pentru Aby”.

M-am întrebat de multe ori de unde vine această disponibilitate de a dărui celorlalţi timpul tău, un bun pe care nimeni nu ţi-l mai poate înapoia. Am găsit răspunsul cu puţină vreme în urmă când mi-a venit rândul să întorc o fărâmă din binele ce l-am primit. E vorba de bucuria pe care o vezi luminând în ochii şi inima cuiva şi pe care ştii că tu ai adus-o.

Să-ţi treci timpul aducând bucurie celorlalţi e ultimul şi cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat de la scriitorul, editorul, jurnalistul, publicistul, graficianul, promotorul cultural şi părintele meu literar care a mai descifrat o dată taina cuvântului şi pentru mine, George Roca. Dacă sună a laudă, nu-i bai! El va zâmbi şi va spune cu umorul caracteristic: „Să ştiţi că ăia care te laudă vor să-ţi ceară bani împrumut!”

–––––––––

Cornelia TURLEA-CHIFU

Timișoara, 1 octombrie 2018

Nicolae DINA: Taina scrisului (72) – Scrisul între pasiune și vocație

Scrisul are (doar) o taină sau mai multe? Am optat spre forma de plural, întrucât sunt convins că el, scrisul, are mai multe, pornind chiar de la aspectul său grafic propriu-zis, până la enigma lexicală sau la cea semantică, fără a uita pe aceea de suflet, cea sentimentală, pe care o cred ca fiind cea mai importantă, atât pentru creator, cât și pentru Majestatea Sa, Cititorul, căci, în fond, lui îi este adresat.

Așadar, prima taină a scrisului se manifestă de la cea mai fragedă vârstă, când copilul rămâne uimit de faptul că în urma unui „băț” (numit, din vremuri străvechi, „stil”, „condei”, devenite deja arhaisme, „toc”, și acesta pe cale de arhaicizare) rămân niște semne care umplu, ordonat, hârtia albă, pagină după pagină. Este vorba de taina scrisului ca atare, ca proces fizic, pe care o va dezlega, mai devreme sau mai târziu, acasă, cu ajutorul părinților, sau la școală, prin intermediul dascălilor. Treptat, copilul va descoperi că orice cuvânt așternut pe hârtie, ca sol al minții și al inimii, al gândirii și al simțirii, înseamnă, în primul rând, dragoste pentru Frumos, pentru Adevăr, pentru Bine, ca valori etice superioare, iar, în al doilea rând, hotărârea de a se angaja, cu totală încredere, în însușirea și valorificarea la un nivel superior a informațiilor culturale și/sau științifice căpătate.

Descifrarea acestei taine a scrisului este o aventură a cunoașterii și, în același timp, un act de promovare a unor judecăți de valoare, a unor sentimente, a propriilor gânduri prin care copilul sau adolescentul aflat pe băncile școlii, în calitate de lector, descoperă calea înțelegerii și a respectului pentru valorile morale fundamentale ale umanității. Cuvântul scris generează și susține, astfel, o stare de spirit superioară, întrucât a fost, este și va rămâne un promotor al culturii, al emancipării intelectuale a omului cu apetență pentru lectură, pentru știință, pentru cunoaștere, în general.

A doua taină a scrisului apare atunci când omul pătrunde în labirintul lecturii, când, în postura de cititor, are curiozitatea de a descifra, pe cale livrescă, enigmele vieții, de a se iniția în complexele ipostaze în care apar eroii cărților citite, pentru a-și îmbogăți experiența și pentru a evita, pe cât posibil, aspectele, faptele, întâmplările care amărăsc existența omului. Este a doua treaptă de înțelegere a tainei scrisului, aceea pe care o „ascunde” scriitorul generalizând, în cărțile sale, propriile trăiri, simțăminte și gânduri, acestea, odată cunoscute de cititor, devin fie un răspuns la propriile probleme, fie o cale de înțelegere a vieții cu toate angoasele, incertitudinile, vicisitudinile, dar și cu speranțele și realizările ei. Hotărârea mea de a scrie a avut ca fundament tocmai această mare și nesecată pasiune pentru lectură, declanșată încă din primele clase primare, învățătorul împrumutându-mi cărțile care n-au existat niciodată în familia mea de țărani analfabeți. Așa am făcut cunoștință cu marii noștri clasici, al căror cititor perpetuu am fost toată viața, pasiunea pentru viața și opera lor concretizându-se prin cele două volume de istorie literară publicate la vârsta senectuții, „Dascălul Creangă” și „Caragiale, mereu viu”. La acestea s-a adăugat interesul pentru literatura română contemporană reprezentată de scriitorii teleormăneni, a căror promovare a devenit principala mea preocupare, concretizată în volumul de istorie literară „Convorbiri (in)discrete” și în cele de critică literară, „Ștefan Vida Marinescu sau Spiritul cărților” și „Pelerinaj în lumea cărților”, fără a uita numeroasele reviste din țară și din străinătate ori antologiile în care am publicat note de lectură și cronici despre creațiile unor poeți și prozatori contemporani.

După cum se observă, debutul ca istoric și critic literar s-a produs relativ târziu, dar, în adolescență, cochetasem cu poezia. Intoxicat, în școala elementară, cu „eroi” ca niște mineri din Maramureș, un Silvester Andrei care salvase nu știu care abataj, o Ilenuța tractorista, chiar un „haiduc” ca Lazăr de la Rusca și, bineînțeles, „partidul” care se afla „în toate”, chiar și în „cele ce mâine vor râde la soare”, din opere aparținând realismului socialist, scrise de autori aserviți proletcultismului, mă „convinsesem” că literatura nu mai are nicio „taină” pentru mine. Ajuns licean, am avut trufia de a scrie poezii asemănătoare celor de mai sus. Norocul meu de a nu persevera a fost profesorul de literatură care, cu ironie fină, dar caldă, m-a lecuit de această „apucătură”. Adolescentul de atunci și-a jurat că nu va mai scrie poezie în veci vecilor, ceea ce s-a și întâmplat până în ziua de astăzi. Dar același profesor aprecia stilul meu personal de a analiza operele pe care le studiam sau „operele” colegilor mei cenacliști (culmea, de pe o cu totul altă poziție decât cea a realismului socialist!) și m-a încurajat în acest sens. Am aplicat sfaturile sale mult mai târziu, când am început, cu adevărat, să scriu pentru a fi publicat.

A treia taină a scrisului ține de cel chemat să se adreseze cititorului, indiferent de ipostaza în care o face, fie el prozator, poet, dramaturg sau critic și istoric literar. Ca om al timpului său, scriitorul este animat de dragoste și, în egală măsură, de responsabilitate față de cuvântul scris, chiar într-o societate ca cea românească de astăzi, una în care nu numai că se citește din ce în ce mai puțin, ci și una în care analfabetismul a început să ia proporții îngrijorătoare de parcă cineva cu puteri demiurgice vrea să întoarcă țara în Evul Mediu. De aceea, înainte de a se finaliza acest regres cultural, scriitorul trebuie să devină un sprijin de nădejde al dascălului de literatură în demersul său de formare și potențare a gustului elevilor pentru lectură, în vederea apropierii acestora de valorile culturale și literare naționale și universale.

S-a afirmat că scriitorul este un om singur, trist, chiar osândit la galera literaturii. Eu, dimpotrivă, sunt un cititor fericit, bucuros că-mi pot umple mintea și sufletul cu minunile din cărțile altora, că pot să deslușesc taina scrisului lor. Și atunci, scrisul meu nu are nicio taină? Nu. Scrisul meu înseamnă bucurie, fericire și încântare pe care vreau să le împărtășesc Măriei Sale, Cititorul.

––––––

Nicolae DINA

Alexandria, Teleorman

27 august 2018

Adrian BOTEZ: Taina scrisului (71) – Moștenitorul

Tatăl: Ioan – locotenet colonel de aviaţie, în Flotila Gărzii Regale. Descendent (stră-stră-stră-nepot), pe linie maternă, din „martirul Bucovinei” – Grigorie Ghica al III-lea Voievod, domnitor al Moldovei (1764-1767 şi 1774-1777) şi al Munteniei (1768-1769); asasinat de turci, prin strangulare, apoi decapitat, la Beilic (casa de găzduire a emisarilor turci trecători prin Iaşi), pe 1 octombrie 1777, pentru că „a protestat vehement împotriva cedării Bucovinei către Imperiul Habsburgic. Iritaţi de protestele domnitorului, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Este înmormântat la biserica Sfântul Spiridon din Iaşi”.

Mama: Adriana – funcţionară PTTR (Poștă, Telegraf, Telefon și Radio). Pe linie maternă, se trage (ca stră-stră-nepoată) din oameni ai Bisericii Ortodoxe Române şi din cel mai important pictor bisericesc din România veacului al XIX-lea, Epaminonda Bucevschi / Bucescu (bunul prieten bucovinean al lui Mihai Eminescu), iar prin alianţă (după cumnată), se înrudeşte cu familia Porumbescu, din Stupca (familie care a dat un alt martir bucovinean, pentru românism: pe Ciprian Porumbescu).

Având o ereditate atât de „încărcată” (de Tragic şi Sublim!) – cum credeţi, oare, că aş fi putut eu să nu cred că Poetul/Artistul e o fiinţă cvasidivină… o fiinţă eminamente… „outrée”?! Având de „cărat”, „în spinare”, o ereditate atât de tragic-uriaşă-măreaţă – aveţi, cumva, oare, impresia, că eu, „Moștenitorul”, nu mă simt zdrobit, sub „Datoria și misiunea față de strămoșii mei martiri”?! Vă rog a mă crede: nu e deloc uşor să sprijini (ca Artist!) Cerul şi Pământul, asemeni legendarului titan Atlas… nu e deloc uşor să simţi obligaţia „feroce”, faţă de „Misiunea Titanescă” a Poetului-Vicar al Lui Dumnezeu pe Pământ, a Poetului-Demiurgul şi Paznicul Porţilor Celeste, care sunt menite a atrage și re-aduce, pe Pământ, din Ceruri – Armonia! – Sacra Armonie… – …ca să se plinească vorba din ruga cristică: „precum în cer, aşa şi pre pământ”!

Mulţi amici m-au întrebat, de-a lungul vieţii mele de Scrib-al-Lui-Dumnezeu: „De ce scrii ca disperatul, ca un torent, prăvălit la vale? Tu scrii cu mult mai repede şi mai mult, decât putem noi citi scrierile tale!” Eu, „Moștenitorul” (cel pe care îl mână, tiranic şi peste măsură de… urgent, din spate, Moartea, cu neîngăduinţa ei, cu necruţarea ei… „democratic-comunistă”!), nu scriu pentru voi, care nu izbutiţi a mă citi, în timpul vieţii mele – ci scriu pentru Strămoșii Martiri, scriu pentru Cel Care mă vede, mă călăuzeşte şi-mi luminează Calea, de „acolo”… de „dincolo”… Şi mi-e frică, mi-e groază, faţă de Ei şi de Misiunea mea: nu voi isprăvi la vreme, Moartea mă va lua în custodia ei, cu mult înainte de a spune (şi scrie) eu, ceea ce… Trebuia Spus-Scris – ca Mărturie-de-Duh!

Eu, „Moștenitorul” (întru Tragic şi Sublim!), nu am somn, cum nu au Sfinţii Martiri ai Familiei şi ai Neamului meu Sacru, de Daco-Valah: când să adorm, sau când să mă trezesc din moţăială, cu ochii închişi (ori cârpiţi de osteneala de a aţipi…) – Le aud Vocile, Îi aud Vocea: şi Strămoşii, cum şi El-Hristos-Dumnezeu, îmi poruncesc, prin somnul-nesomn, îmi dezvăluie, revelatoriu, File Cerești – pe care eu, Truditul şi Răstignitul (…eu, Dismas şi Hestas, deodată!), dimpreună cu ei – Trebuie să le transcriu… cât mai fidel, dar şi în armonie cu Duhul actual al omenirii!

Eu nu sunt eu! Eu sunt Umilul Scrib al Voinţei Sfinţilor Martiri şi al Celestului Demiurg-al-Armoniei: nu mă slăviţi, niciodată, pre mine, ca autor, ci slăviţi-i pe Ei, care-mi îngenunchează orişice orgoliu, În Stih de Vis şi Paradis! Nu pot decât să-mi cer iertare, eu, „Moștenitorul”, că, din an în Paşti, trebuie, totuşi, să apar în ochii oamenilor (ai unora… tot mai puţini…): eu, „Moștenitorul”, grijesc nu doar de mormintele Lor, ci, mai cu seamă, de Învierile Lor, prin Ritmul Sacru al Artei-Armonie – Armonie Imperios Poruncită şi Provocată… de rânduri şi scări, de Înalţi Heruvi şi de Blânzi Serafi, din preajma Sfintei Treimi Aseice!

Viaţa „„Moștenitorului” nu contează, decât în măsura în care a învăţat să se supună Vocilor Sacre ale Neamului Său de Martiri. Viaţa „Moștenitorului” nu contează decât în măsura în care acesta pricepe şi revelează (precum Mărturisitorul Cosmic – Dismas!), prin Arta sa, Perfecţiunea Duhului Strămoşesc şi Martiric, în măsura în care-i învaţă şi pe semenii săi să îngenuncheze, pe întreg acest pământ al României, în faţa Sângelui de Eroi, Sânge-Puhoi Luminător de Cale și Destin, Sânge Înluminat El Însuși, care îmbibă, pretutindeni, această Glie ca Ne-Alta şi să se târască, în genunchi, în faţa acestui Pământ-Altar al împăraţilor, şi regilor, şi domnitorilor, şi crăişorilor… – …toţi, Daco-Valahi… – …spre a putea, apoi, să se înalţe, spiralat, ameţitor, precum Ciocârlia Sacră… – … să se „aburce”, titanesc şi fără de remuşcări, „acolo”, în Susul Cel Mai Sus: în faţa Lui Hristos-Judecătorul Ultim şi Suprem!

„Moștenitorul” este Condeiul Sacru, datorită căruia Hristos trage nădejde să deştepte, întru Slovă de Foc-Hieroglifa Mântuirii, răstignitoare şi renăscătoare întru Duh, toate Neamurile Pământului Căzut – spre a-L recupera, pentru Creaţia Zilei a Şasea – pe Adam-Androginul din Paradis! Deci, din pricina istovirii sacre a Artistului-de-Fiecare-Zi-şi-Noapte, nu e de mirare că „Moștenitorul” (de fapt, Sărmanul Scrib Sacru…), se mai răzvrăteşte, mai cârteşte, se mai împotriveşte Vocilor Sacre (precum Hestas, deh…!), ce-i poruncesc Truda fără de Sfârşit şi fără de Istov… – …dar, cum Hristos a predat Lecţia a Cincea, pe Cruce („Eli, Eli, lama sabachtani?” – „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce mă părăseşti?” – …de parcă Hristos n-ar fi fost, El Însuşi, Dumnezeu! – de parcă Dumnezeu Îl poate părăsi pe Dumnezeu şi-şi poate părăsi şi „trăda”, vreodată, Creația Unitară!) – tot aşa, şi cârtelile şi împotrivirile Omului-Artist se potolesc repede, se întorc degrabă la Acela prin care fiecare viiem: „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul meu!”… – …ajungându-se la conştientizarea sfârşitului cârtelii şi orbirii Absurdului – şi începutul Mântuirii, adică Începutul Revelării Duhului Atotputernic, până atunci, mascat de hoitul „vizibil-sensibil”, al falsei şi trecătoarei noastre fiinţări întru lut…: „Săvârşitu-s-a!”, adică: „Mi-am împlinit/s-a împlinit Misiunea Mea Mistică: A Început, în Tot Cosmosul, Îndelungatul, dar Ineluctabilul Proces al Mântuirii” Iar Artistul (cu destin Tragic şi Sublim, totdeodată!) devine, din „Moștenitorul” – „Secundatul” lui Dumnezeu-Hristos, la Înfăptuirea Demiurgiei Reluate, Bâncușian, la Infinit!

Școala primară (1962-1966) A. B. o urmează în oraşul natal, cu învăţătoarea Elena Buțincu – Dumnezeu s-o ierte şi să-i odihnească vocea ei de leoaică! Tot în Gura Humorului a făcut şi gimnaziul (1966-1970). Urmează examenul de intrare la liceu: una dintre profesoarele din comisia examinatoare (ulterior, profesoara sa de Română, pentru un an…apoi, a plecat la ceruri!), doamna Eleonora Crainic, îl remarcă pentru imaginaţia debordantă, cu care „catindatul” îşi completa… cunoştinţele şi răspunsurile, despre romanul sadovenian… Liceul (1970-1974). Absolvent, cu bacalaureat, al Liceului Teoretic din Gura Humorului – 1974. Aici, la acest liceu, devine colaboratorul (din 1972), apoi, din 1973, redactorul-şef al revistei liceului: „Năzuințe” – unde îşi face debutul (absolut!) şi ca poet, dar şi ca eseist şi critic literar (la Poşta redacţiei!). Maeştrii săi, la acest nivel, sunt profesorul de Latina, Nicolae Popescu, şi profesoara de Română, Eleonora Murariu, care-l stimulează şi încurajează (ambii…) în gândul de a „da” la Filologie…Fatală greşeală a „luminaţilor conspiratori”(constată Adrian Botez, abia azi!)!

Absolvent al Facultăţii de Filologie (secţia română-franceză) a Universităţii “Al.I.Cuza” – Iaşi – 1978. Maestrul de aici: prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA (mentor încă din primul semestru al primului an de facultate al lui Adrian Botez! – stimulându-l straşnic spre arta subtilă a hermeneuticii…).

Este repartizat guvernamental, în 1978, la Liceul Agroindustrial din Adjud (azi, Colegiul Tehnic „Gheorghe Balş”). Din 1978, devine membru al Cenaclului Casei de Cultură din Adjud – „Lumina”. În 1979, când domnul Titus Vâjeu vine la Adjud, pentru a-i „televiza” pe scriitorii Adjudului, şi răsfoieşte, pentru eventuală cenzură, caietele cu poezii ale proaspătului profesor Adrian Botez, se îngrozeşte, pur şi simplu: „Păi, mata scrii numai despre hristoşi şi serafimi! Nu se poate, dom’le! Altceva nu ai?” „Nu!”. Altceva nu avea Adrian Botez. Încăpăţânat şi al dracului, bucovineanul! Şi, decât să fie publicat conform „tipicului” compromisului politic de atunci, Adrian Botez a preferat să aștepte debutul (poetic)… 19 ani, adică până în 1998)! Între timp, îşi ia toate gradele didactice: definitivat (1981), gradul al II-lea (1986) şi gradul I (1992). Este şi anul în care se înscrie, în paralel cu gradul I, la examenul de doctorat.

Doctor în ştiinţe filologice – cu lucrarea „Spirit şi Logos, în poezia eminesciană” (coord. ştiinţific: prof. univ. dr. Dumitru Irimia, de la Univ. „Al.I.Cuza” – Iaşi). – „proclamat” pe 14 februarie 1997, la Universitatea „Al. I. Cuza” – Iaşi, amfiteatrul III-12. Membrii comisiei de examinare şi acordare a titlului de „doctor în ştiinţe filologice” sunt de la Universităţile din Bucureşti (cercetător ştiinţific principal I, la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”-Bucureşti – doamna Roxana Sorescu), Cluj-Napoca (prof. univ. dr. Mircea Borcilă), Timişoara (prof. univ. dr. Iosif Cheie-Pantea) şi Iaşi (prof. Univ. dr. Livia Cotorcea). Între 1997 şi 2001 – are un ultim maestru spiritual: Victor Oprescu, secretarul Societăţii Antropozofice din România – cel care-l iniţiază în rozicrucianismul antropozofic steinerian.

Actualmente, A.B. este profesor de Română, la Colegiul Tehnic „Gheorghe Balş”-Adjud. Căsătorit, cu o femeie, Elena, despre care ar trebui să scrie o carte cât Biblia, pentru a-i mulţumi că există. Şi cu trei copii (slavă Lui Dumnezeu, sănătoşi la trup şi, mai ales, la Duh!), pe care i i-a dăruit această femeie dragă: Oana, Octavian și Elena.

Recapitulăm… şi continuăm: Debut absolut (cu poezie şi eseu/critică): în 1972, la revista „Năzuinţe” (căreia i-a fost şi redactor-şef), a Liceului Teoretic din Gura Humorului. Debut (cu poezie) în revistă culturală consacrată: 1988, revista „Steaua” – Cluj. Debut (cu eseu) în revistă culturală consacrată: 1985, în revista „Collegium” – Iaşi, „Buletin al Societăţii de Ştiinţe Filologice” din România. În 1999, fondează şi devine redactor coordonator al revistei bianuale „Contraatac” – revistă de educaţie, cultură, literatură şi atitudine, pentru elevi şi profesori – îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice – din Adjud. Ediţie on-line (în colaborare cu revistele ARP): „Contraatac” – revistă de cultură şi de atitudine creştină: http://revistacontraatac.wordpress.com

Activitate Publicistică:

Sunt în colectivul redacţional „Scara” – Bucureşti, redactor la revista „Onix” – Dublin, Irlanda, redactor la „Starpress Vâlcea Turism” (revistă internaţională Româno-Canadiano-Americană online, de turism, cultură, afaceri, diaspora şi ştiri), redactor la Ziarul „Miorița” SUA, singurul ziar românesc Independent din America, redactor „Ardealul literar” – Deva, redactor „Crezul nostru” – Bacău, redactor „Salonul literar” – Focşani, membru în Colegiul de redacţie al revistei „Foaie Națională” – Bucureşti ș.a. Membru de Onoare al Colectivelor de redacţie ale revistelor „Regatul Cuvântului” şi „Sfera Eonică” – reviste de cultură universală, editate la Craiova sub egida Ligii Scriitorilor Români.

Prezenţă în antologia bilingvă (română-franceză) „În căutarea îngerului – En quêtte de l’ange”, (din creaţia poeţilor vrânceni, selecţie de prof. VALERIU ANGHEL, Pallas, Focşani, 2006 – trad. prof. univ. dr. Constanin Frosin. Prezenţă în antologia engleză a prof. univ. dr. Dan Brudașcu: „Voices of contemporary Romanian poets” (selection and English version by Dan Brudaşcu, Sedan Publishing House-Cluj, 2007). Inclus în „Antologia sonetului românesc”, de Radu Cârneci – vol. al III-lea. Inclus în toate cele trei volume ale trilogiei „Cartea întâlnirilor”, de Eugen Evu.

Premii:

Laureat al Marelui Premiu al Salonului Literar – Dragosloveni – ediţia a 26-a, noiembrie 1998. Premiul U.S.R. pentru Poezie (2005). Premiul U.S.R. la Critica/Hermeneutică, pentru anul 2006. Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Literatură „Titel Constantinescu”, Rm. Sărat, 2011 – pentru volumul de eseuri „Cazul Dacia” ș.a.

Cetățean de Onoare a municipiului Adjud (2009). Doctor Honoris Causa al Academiei DacoRomâne. Nominalizat pentru „Premiul Nobel pentru Literatură 2017” din partea ADR. Membru de Onoare al Asociației Internaționale de Paradoxism (Universitatea din New Mexico, SUA, 17 septembrie 2011).

––––––––––-

Prof. dr. Adrian BOTEZ

Adjud, Vrancea, 7 octombrie 2018

Virgina Vini POPESCU: Taina scrisului (70) – Imagini din holograma gândului

M-am născut în ziua de 10 iunie 1952, în localitatea Scurtu-Mare, judeţul Teleorman, în tânăra şi frumoasa familie Alexandrescu Eugenia şi Anton, care fusese binecuvântată, cu 6 ani în urmă, cu fetiţa Maria-Mioara Alexandrescu. Şcoala generală am făcut-o în satul natal, după care am urmat Liceul Teoretic din Videle şi studiile superioare. Sunt absolventă a Facultăţii de Fizică – Chimie a Universităţii „ AL.I. Cuza“ Iaşi, a mai multor cursuri postuniversitare de specialitate şi de formare didactică şi managerială şi a doctoratului în Fizică.

Cu literatura am fost prietenă dintotdeauna. Dragostea pentru citit şi pentru compuneri, care a fost baza relaţiei mele cu literatura, mi-a fost trezită de unchiul meu patern, învăţătorul Victor Alexandrescu, o permanenţă intelectuală a copilăriei mele, un om pasionat de cultură, de ştiinţă, de citit, un bun rezolvitor de probleme de matematică, un cunoscător al istoriei naţionale, un pedagog şi un patriot desăvârşit.

Curajul plecării spre şcoală cu fruntea sus a fost determinat, în mare măsură, de atitudinea părinţilor mei faţă de învăţătură şi de înţelegerea, din vreme, a multor lucruri, din mediul educativ în care am petrecut „ cei şapte ani de acasă”. Iubită şi primită cu drag printre oamenii mari, printre musafirii permanenţi ai casei, reprezentaţi de intelectualii: Victor Alexandrescu, învăţătorul Ion Măntescu, învăţătoarea mamei mele- Virginia Duţică, preotul Vasile Bădescu, am asistat la discuţiile lor despre oameni de cultură şi ştiinţă, despre eroii neamului, despre scriitori şi opere literare, despre valorile naţionale, despre compozitori, poeţi, pictori, sculptori, despre evoluţia lumii şi rostul şcolii, despre ceea ce mai târziu am realizat că reprezintă valorile morale şi spirituale în care m-am format. Din acele vremuri, stimulată de „doamna învăţătoare”, Valeria Coşniţa, (al cărui portret moral l-am prezentat în eseul „După o jumătate de veac”), am început să fiu atrasă de poveşti şi citit.

Mai târziu, în gimnaziu, am fost pasionată de compunerile literare-tematice, pe care le primeam ca „temă pentru acasă” de la doamna profesoară de limba şi literatura română, Georgeta Măntescu, o îndrăgostită a profesiei de dascăl. Cu demnitate şi dăruire, doamna reprezenta, la catedră, a treia generaţie de dascăli din familia sa. Pe atunci, dar mai cu seamă în anii de liceu, am început să scriu versuri, poezii, eseuri, care au rămas prin caietele mele de „teme individulale”, din care am citit la diferite întâlniri cu prietenii sau cu colegii interesaţi de literatură. La vremea intrării în liceu, urmând „modelul familiei”, (sora mea a devenit profesor de matematică), am optat pentru profilul real. Am valorificat, astfel, metodele de rezolvare a problemelor, înţelese bine în timpul antrenamentului făcut în anii de şcoală generală cu „unchiul Victor”. Am trecut la pasiunea pentru rezolvarea problemelor din culegerile de nivel mediu de dificultate, apoi a celor cu grad de dificultate sporit şi a celor de concursuri şi olimpiade şcolare. Bucuria desluşirii „rebusului matematic” s-a amplificat în anii de facultate cu rezolvarea problemelor de Fizică. În perioada liceului, am citit multe cărţi recomandate de profesorii mei.

Am urmat o facultate care nu era înrudită cu literatura, dar am simtit tot timpul că iubesc scrisul. Prin „anii 80”, încântată de „Flacăra lui Păunescu” şi de invitaţia găsită la o rubrică ce viza dialogul cu cititorii, i-am trimis o poezie. Poetul nu a întârziat, în numărul următor dându-mi răspunsul şi sfatul de a mă strădui să fac aur din gândurile aşternute pe hârtie (alchimie!). După terminarea facultăţii, când m-am căsătorit şi am devenit mămica unui băieţel (Cătălin / 21 iunie 1978), i-am compus poeziile copilăriei. Când Cătălin a început să citească, s-a întâlnit cu primele poveşti pe care le scrisesem pentru el. Devenind bunică, am reluat ciclul. La naşterea Antoniei, nepoţica mea, (10 iunie, 2009), i-am dedicat poezia „Când îngerii vegheau” şi am publicat-o în revista „Repere Educaţionale”.

Deşi o parte din scrierile mele au fost date publicităţii anterior, îmi place să consider că acest moment a fost debutul meu literar. De atunci şi pâna acum, în albumul meu literar au apărut mai multe pagini. Toate îmi sunt dragi, sunt părţi din sufletul meu, sunt „imagini din holograma gândului”. La poarta intrării lor către cititori, am bătut cu sfiala specifică începătorului şi mi-au răspuns doi oameni dragi, cărora le mulţumescu cu orice ocazie: scriitoarea româno-canadiană, Elena Buică şi jurnalistul român stabilit în Australia, George Roca. Ei mi-au întins mâna şi mi-au îmbrăţişat sosirea. Oameni deschişi la minte şi la suflet, cu dragoste de ţară şi de neam, dornici să promoveze creaţiile românilor, cei doi mi-au indicat şi mie, ca multor români-scriitori, revistele de cultură la care publicau, la care erau colaboratori sau fondatori.

Am început, astfel, o colaborare cu multe reviste scrise şi virtuale, publicând ani în şir ce am scris. M-am înscris cu grupaje poetice la mai multe concursuri literare, obţinând premii şi menţiuni, am participat la peste 40 de antologii de poezie şi proză, (4 sunt bilingve) , am devenit membră a Ligii Scriitorilor Români. Am hotărât, după ce am prezentat mai multor critici literari scrierile mele, să trec la volumele personale. Astfel, mi-au apărut cărţile: „Între porţi de Univers” – poezie clasică (Editura „Anamarol”, 2016), „Clonarea lui Jerry” – poezii pentru copii (Editura Dandes Press, 2017) şi „Faţete de cristal” – proză scurtă (Editura Dandes Press, 2018).

Mulţi scriitori teleormăneni, printre care: Romulus Toma, Nicolae Dina, Nicoleta Milea, Gheorghe Olteanu, Gheorghe Pietreanu, Lia Nenciu, Domniţa Neaga, Emilia Stroe, mi-au fost alături în etapele de prepublicare a cărţilor, precum şi la lansarile lor, care au avut loc la Biblioteca Judeţeană „M. Preda” din Alexandria. În acesta an, „Anul Centenarului Marii Uniri”, am avut plăcerea să dau curs invitaţiilor mai multor edituri, care şi-au propus să publice antologii cu această temă. Prin scrierile mele, aduc un mic buchet cu tricolor la mormântul celor care au realizat, cu un secol în urmă, visul milenar al românilor: „Marea Unire”. Mă retrag, astfel, cu gândul spre capitolul „Nemuritorii” din cartea „Între porţi de Univers”, în care i-am slăvit.

Peste trei luni se rotunjeşte secolul unităţii naţionale, iar peste câteva zile este Ziua Limbii Române! Cu gândul la aceste evenimente, ca fiică de veteran, persoană cu profunde trăiri patriotice şi scriitoare, doresc ţării mele: La mulți ani România! Mulți ani în pace, unire și prosperitate, urmași frumoși și demni de înaintașii lor!

––––––––––-

Virginia Vini POPESCU

Alexandria, sfârșit de august 2018

Mihai BUZNEA: Taina scrisului – Aventura cuvântului

„…De fiecare dată când mă aşez în faţa colii albe de hârtie spre a-i încredinţa gândurile, simt cum întreaga-mi făptură este supusă unui teribil chin al facerii” – se confesa, cândva, un confrate în ale condeiului. Continuând: cu ce s-o umpli, de unde atâtea idei, fapte, de unde atâtea sentimente, judecăţi de valoare, verdicte? Dar scrisul e ca o boală fără leac, dulce şi înşelătoare, nu te lasă să trăieşti, dar nici să mori. E ca o otravă pe care ţi-o administrezi conştient, şi căreia îi cunoşti încă de la început efectele perverse: imunitatea bolnavă de pasiune. Pe care, până la urmă, o accepţi necondiţionat. I-aş zice kharma scriitorului…

Adeseori m-am întrebat, o mai fac odată acum, când scriu aceste rânduri inspirate de un eveniment cultural de referinţă nu doar pentru concitadini, dar receptat, conştientizat şi valorizat de prea puţini dintre ei: ce ar fi reprezentat Bacăul, în spaţiul cultural românesc, fără poetul Lacustrelor şi fără revista Ateneu? Risc un răspuns: tăcerea de după cuvintele nerostite, nescrise, anonimatul încorsetat de un provincialism cu pretenţii de primadonă cu vocea în degrade. Pentru că cele câteva nume ilustre care contribuiseră cândva la conturarea unei anume identităţi spirituale a urbei noastre deveniseră, nemeritat, desigur, personaje de plan secund, bune de scos în faţă la diverse aniversări, comemorări sau evocări. Un fel de materiale de recuzită.

Evenimentul pe care ţin să-l readuc în conştiinţa publică la puţin timp după producerea şi consemnarea lui în spaţiul istoric prezent vine să contribuie şi la destrămarea unui mit, cel al deşertului cultural din perioada comunistă, pe care nu puţini îl acuză şi condamnă ignorând şi denaturând pur şi simplu adevărul obiectiv. (Re)apariţia revistei de cultură Ateneu, în urmă cu exact o jumătate de veac – august 1964 -, este doar una din componentele multiple ale acestui adevăr. O reapariţie ce se va dovedi perenă, viguroasă şi de o mare valoare simbolistică, urmând primei serii de optsprezece ediţii îngrijite de ilustrul pedagog şi om de cultură Grigore Tăbăcaru şi de poetul George Bacovia. În sprijinul afirmaţiei mele vin cu susţinerea clară, fermă, lipsită de orice echivoc, a celui dintâi redactor şef al actualei reviste, iniţiator şi susţinător fervent al înfiinţării publicaţiei – scriitorul Radu Cârneci. Care spune în interviul publicat în numărul 499 – 500, consacrat momentului aniversar: „Fapt esenţial, demn de subliniat: în această luptă am beneficiat de îndrumarea şi încrederea totală a organelor regionale de partid şi de stat”. Alături de Uniunea Scriitorilor şi de reprezentanţi de primă mărime ai scrisului românesc. Era, acesta, unul din semnele evidente ale declanşării dezgheţului cultural românesc.

Aventura cuvântului băcăuan, care deja luase startul cu publicarea unor plachete şi volume de versuri editate sub egida instituţiilor de cultură ale timpului a parcurs, iată, o jumătate de secol şi mai bine. N-am observat ca, la marcarea ei, înafară de ediţia jubiliară pritocită de actualii competitori şi de prietenii şi colaboratorii săi statornici, să fi fost declanşate şi niscai focuri de artificii. Insemne ale victoriei. Asta, pentru că asemenea focuri-jocuri, de vreun sfert de veac au devenit apanajul potentaţilor post-decembrişti, al baronilor locali care-şi exteriorizează şi afişează opulenţa prin demonstraţii de sfidare a bunului simţ. O revistă?! Ce-i aia?! La ce serveşte! Pentru că lecturile preferate ale parveniţilor sunt cec-urile bancare „la plătitor”, facturile şi etichetele de pe sticlele cu băuturi scumpe. Punct. Hrana spirituală e pentru cei care se mulţumesc cu apă rece de izvor şi aghiazmă de la hramurile sfinţilor. Şi totuşi: cine-s fericiţii? Şi unii, şi ceilalţi. Fiecare, în felul său.

„Scriitura, ca şi păsările, cântă mereu aceleaşi cuvinte” – spune scriitorul italian Alberto Moravia. Pentru ca unul dintre conaţionalii noştri, Tudor Vianu, să perceapă în acelaşi diapazon aventura cuvântului, despre care este convins că „…este sunet şi culoare, e mesagerul gândului uman”.

Nu am de unde să ştiu dacă cei dintâi redactori ai revistei (deveniţi mai apoi scriitori repezentativi ai literaturii româneşti) care se năştea în urmă cu cinci decenii; cei de mai apoi, cei de astăzi, şi-au pus condeiul în slujba „gândului rătăcitor” urmând îndemnul ilustrului înaintaş patruzecioptist Ion Heliade Rădulescu: „Scrieţi băieţi, numai scrieţi”. Cert este faptul că fiecare dintre cei invocaţi, cât şi colaboratorii-publicişti, şi nu snt deloc puţini aceştia, au făcut-o cu osârdie, convingere, devotament şi mult, foarte mult talent. Datorită lor, Ateneu-l băcăuan şi-a edificat, cu deplin merit, şi statutul de „fenomen cultural naţional”, cât şi de revistă europeană. Croit, este clar pentru oricine e de bună credinţă, în anii vechiului regim politic (atunci când susţinerea financiară nu constituia un coşmar perpetuu pentru editarea publicaţiei) şi continuat în condiţii nu tocmai lejere, de actualii săi editori. Iată de ce performanţele sale mi se par cu atât mai notorii. Continue reading „Mihai BUZNEA: Taina scrisului – Aventura cuvântului” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Taina scrisului – Golgota slovei tipărite

Recunosc, gândul de a scrie m-a încercat de multe ori. Am considerat însă, întotdeauna, o mare răspundere autoasumată fapta de a aşeza sub ochii semenilor tăi un cuvânt scris. Nu aveam cum să uit că prin el, prin cuvântul scris, se dezvoltă şi se defineşte fiinţa noastră culturală, cea fără de care am fi doar entităţi biologice efemere fără vreo perspectivă de evoluţie. Mai eram convins şi de faptul că până la a te adresa celor din jurul tău trebuie să te formezi şi să te verifici pe tine. Spun asta în contextul în care, din păcate de prea multe ori, parcurgem texte ce parcă au o singură menire, cea de a face risipă de hârtie. Iar fapta aceasta cred că este un mare păcat deoarece hârtia ascunde în spatele existenţei sale viaţa sacrificată a unei plante, dar şi pentru că realitatea nudă a acestui gest este doar o tendinţă strict egolatră, incluzând şi o nedreaptă lipsă de consideraţie pentru eventualul cititor. Am putea lua ca paradigmă scrisul celor vechi, din vremurile când uneltele de scris erau rare şi scumpe, iar cel ce aşeza pe hârtie cuvintele avea un mare respect pentru toţi cei din jur, îşi risca de multe ori viaţa pentru fapta sa şi nu îşi permitea, în nici un caz, să banalizeze informaţia ori creaţia chiar dacă era una proprie.

Poate că nici condiţiile sociale din anii tinereții nu erau propice felului meu de a scrie, dar asta ar fi deja o altă poveste, pentru că umoristul, ironistul, nu se poate exprima liber decât într-o societate care acordă valoare şi legalitate acestui concept. Fără libertatea pe care acum o înjosim numind-o după canoane culturale stranii: „libertate de expresie” creatorul în general şi umoristul în special, ar fi nevoiţi să se ascundă după atât de multe metafore încât este posibil să se piardă definitiv esenţa scrierii, dar mai ales efectul ei cel mai important, acela educativ, rămânând, dacă mai rămâne ceva, acela colateral, eventual amuzant.

Mai am şi convingerea că atunci când iei hotărârea să scrii trebuie să ai, în mod necesar, suportul logistic al unei culturi formate în primul rând ca lector. Dacă cititul nu este o pasiune dusă la înălţimea unei profesiuni, cel mai bun lucru este să te abţii de a trece la creaţie tipărită. Vei fi precum un om fără nici un har sau haz care spune glume şi se miră că nimeni nu zâmbeşte măcar, iar el este tentat să creadă că se adresează unor ignari într-ale umorului.

Am pornit, aşadar, la drum ca pasionat cititor fără să mă gândesc vreo clipă că aş putea ajunge scriitor, iar faptul că debutul în această postură s-a petrecut la o vârstă ce poate fi considerată indecentă pentru un asemenea gest dovedeşte în primul rând că destinul îşi are căile sale, unele dintre acelea pe care le numim ascunse. Includ cu hotărâre rolul destinului în acest act deoarece logica aflată deasupra noastră a tuturor îşi are determinările sale, unele care ne rămân, din fericire, inaccesibile.

Primul volum, de fapt o plachetă de versuri umoristice, a fost, aşa cred acum, un eşec, deşi, absolut surprinzător, s-a dovedit a fi un succes de librărie! Păcatul trufiei mi-a făcut dovada că lupta împotriva sa are şi unele înfrângeri. A doua carte, una de proză scurtă, mi-a indus ideea fermă că până aici mi-a fost! Aveam convingerea că am epuizat tot ce puteam spune! Dar nu ţineam cont de faptul că scrisul, exact la fel precum cititul, devine un dulce drog, o dependenţă, un fel de a te face să crezi că fără această nobilă autoflagelare nu mai poţi trăi. Condiţia de autor te schimbă în sensul unei responsabilizări mereu mai exigente, iar scrisul tău evoluează, de multe ori precum propriile tale personaje cu o independenţă pe care nu-ţi rămâne decât să o urmăreşti cu ochii minţii. Cu o anumită patimă, dar şi cu o continuă dorinţă de a te autodepăşi. Uneori reuşeşti, alteori…

Şi mai trebuie să accepţi că şi aici, exact ca în oricare alt domeniu, sunt performeri care coexistă cu simpli truditori. Cum însă trufia nu ne va părăsi niciodată, apariţia frustrărilor cu întregul lor corolar de efecte nefaste tinde să bântuie întreaga noastră tagmă cu o uimitoare lipsă de discriminări. Vom suferi de sindromul unicităţii indiferent de rasă, religie, etnie, cetăţenie sau sex. Mă consolez cu gândul că aceasta este plata firească pentru darul ce ni s-a dat, cel care în fond ne ridică la treapta de aspiranţi la un fel de nemurire. Şi dacă ştim asta, cine ştie, poate vom deveni mai buni sau chiar mai înţelepţi. Drumul este greu, foarte greu chiar, dar merită să-l străbaţi chiar dacă picioarele goale îţi vor sângera. Este Golgota ta aceea pe care nu ai dreptul să o refuzi, ci numai datoria de a o urca.

———————————

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, aprilie 2018

Heidi SIMON: Taina scrisului – Romanță de adio

Pentru început precizez că titlul este inexact ,nu se incadrează în definiţia cuvântului „romanţă” şi nu se potriveşte total cu intenţia textului care urmează. Şi totuşi…! Nu-i aşa că o romanţă se scrie în versuri însoţite de o melodie frumoasă, nostalgică, provocătoare deseori de lacrimi? Romanţa exprimând sentimente pătimaşe, iubire, tristeţe, despărţiri…

Romanţa care reînvie amintiri duioase despre oameni iubiţi,oameni care au lăsat în urma lor bucuria dragostei sau durerea despărţirii. Acel cântec romantic potrivit nopţilor înstelate de primăvară ,care a mişcat profund inimile sensibile în urmă cu 50-60 de ani, contopindu-se cu versul nostalgic şi melodia mişcătoare cântată de voci celebre.

Şi totuşi… romanţa mea nu este scrisă în versuri deoarece niciodată nu am compus vreo poezie; nu are nici melodie, ştiu doar să ascult muzică, dar în nici un caz s-o compun. Sper să mă bucur de indulgenţa cititorului care va accepta romanţa mea în proză. Da, în cea mai simplă şi obişnuită proză, precum mi-aţi acceptat scrierile cu multă generozitate în ultimii zece (corectez,13 ani!)

Pentru asta însă,am fost ajutată în permanenţă de un prieten credincios şi ascultător ,care m-a servit cu credinţă în toţi anii săi de existenţă, calculatorul meu X-p demodat, din ce în ce mai demodat, mai obosit, mai îmbătrânit. Mă rog, ca tot omul! S-a ţinut „tare” urmând ritmul meu, din ziua în care am început să scriu şi până în acest moment, ajuns la vârsta pensionării, în care îşi face datoria pentru ultima oară. Uneori leneş, falsând la „notele înalte”, răpindu-mi timpul pentru 4-5 corectări, alteori reve-nindu-şi la o activitate normală, iuţea pasul de trebuia să-l prind eu din urmă.

Ce mai, acest calculator, cu toate defectele dar şi calităţile sale, a fost punctul meu de sprijin în modestul meu univers literar. M-a slujit cu credinţă atunci când am scris zeci şi zeci de articole pentru ziarele şi revistele în limba română, ca „Viaţa noastră”, „Revista mea”, „Gazeta Românească”, „Revista familiei”, sau în România la „Scrisul Românesc”, „Revista Prietenia” şi altele.

Mi-a adus prieteni-cititori credincioşi-care au învăţat să mă cunoască şi să mă recunoască chiar dacă uitam să pun semnătura la capătul paginii. Iar în zilele festive, cu ocazia sărbătorilor, mă felicitau telefonic cu o urare de sănătate şi „La mulţi ani!”, ceea ce a fost şi a rămas premiul cel mare câştigat de mine şi de prietenul meu X-p.

Pe lângă asta în acest ultim deceniu în care am cunoscut bucuria scrisului, calculatorul meu drag a mai făcut efortul să scrie şi opt cărţi care au văzut toate lumina tiparului, aducându-mi de la prietenii cititori adevăratul câştig exprimat printr-un cuvânt bun şi sincer. Sigur, i se cuvinea și lui o laudă, cel puțin din partea mea, pentru colaborarea credincioasă cu eforturile mele literare. O fac acuma însă, în momentul despărțirii, deși a așteptat de mult această recompensă. Regret pentru asemenea mare întărziere, dar știut este că deseori viața aduce omului împlinirea dorințelor abia atunci când este mult prea târziu ca să se mai bucure.

Dar așa este viața draga mea lădiță electronică, o cunoști și tu citindu-mi gândurile și părerile, când mi-ai fost confident și prieten care a aflat din sufletul meu toate secretele,bucuriile și durerile mele.

Du-te acum în pace spre lumea unor piese destrămate, aruncate în cutii destinate prelucrării metalelor. Sper că într-o zi vor renaște din tine obiecte noi, strălucitoare, funcționale și gata să slujească oamenirea.

Poate am reuşit să explic sensul titlului acestui text scris într-o limbă prozaică,nu în versuri romantice şi fără o muzică languroasă.

Pur şi simplu am simţit nevoia să-mi iau rămas bun de la calculatorul meu, conținând o parte din suflet revârsat pe pagini albe în format eletronic.

Dragul meu X-p, ţi-ai făcut datoria, ai lucrat cinstit până în ultimile clipe înainte de decuplare. Regret momentele când mă supăram tare pe tine, dar şi cele în care mi-ai adus bucuria împlinirii şi m-ai făcut fericită oferindu-mi spre citire un text reuşit creat de inima mea şi de minunea tehnicii care ţi-a dat naştere cu mulţi ani în urmă ca să mă serveşti pe mine. Acuma, când ți-a venit momentul de plecare, îţi mulţumesc pentru timpul cât mi-ai fost alături, ca să reuşim – odată mai bine, altă dată mai puţin – să scoatem la lumină gânduri ,amintiri despre timpuri îndepărtate triste sau fericite ,despre oameni iubiţi pe care noi doi nu-i puteam uita.

Pentru toate acestea ţi se cuvine o muzică divină, un vers măiestru, sau cel puţin câteva cuvinte scrise în proză pe măsura priceperii mele…

——————

Heidi SIMON

Tel Aviv, Israel

aprilie 2018

Comments are closed.