Cu ceva timp în urmă, să tot fie câteva luni bune, discutam cu o bătrânică diverse chestiuni. Din una- n alta, mi- a mărturisit că toată viața ei nu a știut nici o rugăciune, fiind că nu a făcut școală prea multă și nimeni nu a stat să o învețe vreo rugăciune.
Nu că aș fi fost curios din fire, ci ținând de logica discuției, am îndrăznit să o întreb dacă, nu cumva i- a fost greu din cauza acestui lucru.
– Ei, părinte, greu mi- a fost, dar am zis și eu lui Dumnezeu cum m- am priceput: un „Doamne ajută!, un „Doamne iartă- mă!”, un „Doamne îți mulțumesc!”
– Și, te- a ajutat?!
– Păi, de ce să nu mă ajute?! Ce?! El ne ajută pe toți. Dar, știi ce părinte?!
– Ia zi, matale!!
– Eu am fost aia care nu prea L- am băgat în seamă. Acu îmi pare rău, dar m- am luat după unele sau altele și acu mă căiesc, maică, că dacă aveam și eu mai multă minte și carte, poate alta era viața mea.
– Auzi matale, nu ai vrea să înveți acum, măcar, „Tatăl nostru?!”
– Părinte, maică, la vârsta mea de 86 ani, crezi că mai am eu minți?!
– Știi ce?! Având în vedere că nu ești așa de bătrână, ci doar făcută de mult, eu zic să încercăm. Hm?! Ce zici?!
– Păi și cum facem că, eu nu mai văd bine și nici nu mai știu a citi?!
– Uite, zi după mine: Tatăl nostru …….
Am repetat de câteva ori rar, cu intonație și cu mult drag rugăciunea și am văzut multă bucurie smerită pe chipul bunicuței.
După câteva săptămâni, o zăresc iar și îmi face semn discret să mă aproprii.
– Părinte, săru mâna!
– Doamne ajută, maică! Care- i baiul?!
– Ai ceva timp să mai zicem rugăciunea aia de data trecută, că tare bine îmi este de atunci?!
– Da. Hai să o zicem împreună.
Ne așezăm amândoi în stil moromețian și zicem: eu primul, bătrâna după mine. Pe măsură ce ne rugam, chipul îi devenea luminos. Parcă întinerea viața în dumneaiei. Nu am mai întâlnit asemenea bucurie pe chipul unui om.
Astăzi, când merg să o împărtășesc și ajung la „Tatăl nostru” de la „Rugăciunile începătoare”, bătrâna îmi face semn:
– Acu zic eu părinte!
Încuviințez din cap și mă bucur pentru bucuria dumneaiei. Sunt convins că și Sfânta Împărtășanie are, pentru ea, alt gust: cel al bucuriei extinse, că a apucat clipa în care să vorbească smerit ca de la suflet la suflet cu bunul Dumnezeu.
Voință să fie!
––––––––
Sebastian Cătălin Hogea, preot păcătos