Nu prea știu bine în ce stare eram în acea vară însă, tare aș fi făcut altceva decât eram obișnuit pentru a-mi petrece vreo două săptămâni undeva, … adică nici nu știam unde anume și nici ce aveam să fac acolo. Ce mai o întreagă nebunie !

         Drept urmare, după un foarte scurt timp de gândire, atât de scurt de parcă nici n-ar fi existat, m-am urcat în mașinuța mea și am pornit lăsând-o ca să mă conducă ea singură unde avea chef. Și m-a dus exact la Tulcea oprindu-se tocmai în fața hotelului din Port adică, acolo unde o parcam de obicei când veneam la vreo escapadă cinegetică. Zarurile fiind astfel aruncate am pornit încet spre cheu pentru a admira navele ancorate aflându-mă astfel la câțiva metri de coada celor care așteptau ca să li se permită să urce pe nava pasager dar pe mine, cum nu mă interesa deoarece habar nu aveam unde să merg și ce să fac, m-am îndrăgostit instantaneu de un moșulică extrem de zglobiu și de simpatic echipat cu un maiou marinăresc cu dungi albastre și căruia îi atârna în colțul gurii o pipă lipsită de tutun iar astfel, imitându-l perfect pe Poppey Marinarul, personaj care, se proțăpise la câțiva pași de mine și îi cerceta foarte atent pe cei aflați în coada de la pasager iar încet, încet mi-am dat seama că, tipul cam trăgea cu urechea la ce discutau așa că, am profitat de prima ocazie care mi s-a ivit și i-am făcut discret cu ochiul iar urmarea a fost aceea că, moșul s-a și lipit de mie șoptindu-mi fără să-și scoată pipa dintre gingii:

         – Gata boierule, sunt al tău ! Vrei să zburăm la Maliuc, nu-i așa ?

         Mă luase cam prea repede pentru a-i putea da și un răspuns așa că, m-am limitat doar să-i zâmbesc amabil după care am ridicat din umeri:

         – Tataie, nu prea știu nici eu pe unde voi ateriza așa că, lasă-mă câțiva ani ca să mă mai gândesc.

         Cum evident s-a topit de tot la răspunsul meu, și-a scos în sfârșit pipa dintre gingii, a trântit un scuipat consistent pe copastia navei pasager lângă care ne aflam apoi mi-a întins mâna recomandându-se:

         – Io mă numesc Pârâu, o viață întreagă am fost marinar iar acum racolez fraieri morocani … adică străinași, pe care să-i duc cu șalupa fiului meu la Maliuc – și astfel, mi-a indicat spre o șalupă legată la cheu ceva mai departe.

         – Cunosc și eu un oareare Pârâu care cazează turiști și învârte toate șmecheriile de prin Tulcea – l-am informat eu spre bucuria lui care astfel mi-a strâns iute mâna:

         – Te pomenești că-l cunoști pe fii-miu, că el le sucește și le răsucește pe toate.

         N-am apucat ca să-i răspund deoarece, spre marea mea surprindere am văzut cum tocmai trecea pe lângă noi un fost coleg de școală și bun prieten încovoiat sub greutatea unui balot gros de undițe și cum se grăbea ca să se așeze și el la rând i-am strecurat pantoful în calea piciorului iar rezultatul a fost înspăimântător deoarece, balotul cu undițe i-a zburat pe jos în timp ce el, a plonjat practic la picioarele noastre de unde s-a ridicat vânăt de furie și zbierând spre mine a atras astfel atenția tuturor celor de la rând care și așa se cam plictiseau:

         – De ce nu-ți ții bă cracii p-acasă ?! Ai chef de scandal ori de cafteală ?!

         – Păi, … caut și eu un fraier pe care să mă piș, că p-aici prin port nu văd nici vreun pom – i-am  răspuns eu pufnind în  râs.

         Auzindu-mi răspunsul Poppey s-a și pregătit să o șteargă rapid de teama unui scandal însă eu l-am apucat iute de cot și l-am tras spre mine zâmbind și indicându-i-l pe accidentatul meu:

         – Uite îl vezi ? Dacă nu ești cuminte te dau lui nenea să te pape !

         Atât Poppey cât și cei de la rând și aflați mai aproape de noi au rămas surprinși de răspunsul meu așa că, încruntându-mă la victima mea l-am apucat de nasul cât o trompă și m-am  răstit la el:

         – Băi, făcălețule, ți-am dat io voie ca să vii în Deltă ? Ce naiba cauți p-aici și mai ales cu depozitul ăsta de scule de pescuit ? Ai permis, ori te priponesc pe loc ?!

         In tot acest timp, tipul s-a înroșit la față de furie și pe când toți din jur se așteptau ca să înceapă scandalul el a izbucnit în râs și m-a îmbrățișat brusc șoptindu-mi la ureche astfel încât toți cei aflați prin preajma noastră să ne perceapă dialogul:

         – Băi zăpăcitule, numai tu erai în stare să-mi faci așa ceva !! Ce naiba cauți aici ?

         – Pe tine, ce să caut ?! De anul trecut te tot aștept.

         In timp ce ne-am retras mai la o parte sporovăind bine dispuși, coada de la navă a început ca să se micșoreze văzând cu ochii în timp ce, pasagerii urcau la bord iar Poppey al meu tocmai înhățase doi străini și îi conducea la șalupa lui așa că i-am strigat în glumă:

         – Nu ne iei și pe noi ?

         – Normal că vă iau ! – ne-a răspuns el prompt indicându-ne bancheta liberă din mijlocul șalupei – Haideți mai repede că nu mai pot lua pe nimeni și nu vreau să mai am discuții.

         Drept urmare, ne-am așezat unul lângă altul pe bancheta indicată de Poppey care, după ce a pornit motorul a și zburat spre mijlocul Dunării patinând prin fața navei pasager sub privirile invidioase ale călătorilor care tocmai asistaseră la discuțiile noastre:

         – Să vorbesc cu Fane ca să vă cazeze la hotelul lui din Maliuc ? – m-a întrebat Poppey aplecându-se spre mine pentru a ne putea auzi datorită uruitului puternic al motorului care ne acoperea vocile.

         – Păi, roagă-l ca să ne cazeze câteva zile iar apoi, vino să ne iei de acolo și să ne aduci înapoi la Tulcea – i-am spus eu iar Icu, amicul meu, m-a completat imediat făcându-mi cu ochiul:

         – Dar poate ai drum ori treabă prin București și ne duci direct acasă. Ce părere ai ?

         – Ar fi și asta o idee … – i-a răspuns Poppey pregătindu-se de râs -, dar carnetul meu de marinar nu prea e valabil pe Dâmbovița …

         – N-are nimic – i-a răspns prompt Icu -, vom lua metroul !

         Și așa, mai mult în glumă decât în serios, am ajuns în fața debarcaderului din Maliuc pe care, Fănică fiul lui Poppey ne aștepta iar văzându-mă, s-a încruntat ușor:

         – Parcă ne cam cunoaștem de undeva – mi-a șoptit el strângându-mi mâna.

         – Mda, ne-am cunoscut la nunta lui Făt Frumos cu Ileana Cosânzeana – i-am răspuns și eu.

         – Păi, înseamnă că eu eram Făt Frumos iar Ileana Cosânzeana era șalupa mea de dragul căreia făceau cu toții crize de oftică.

         – În frunte cu primul secretar, … nu-i așa ? – L-am completat eu și am izbucnit în râs amândoi strângându-ne iarăși mâinile de bucuria revederii.

         – Cât stai la mine ? – m-a întrebat Fănică.

         – Păi nu prea știu. De fapt nici nu credeam că voi ajunge p-aici deoarece eu n-am nici un bagaj, am ajuns la tine așa cum mă vezi pentru că, am plecat din București la plimbare și m-am pomenit la Tulcea unde am nimerit în șalupa tatălui tău iar cu el, am acostat pe insula ta.

         – Ei, dar nu-i chiar a mea însă doar hotelul și restaurantul sunt ale mele așa că, tu și prietenul rău stați cât aveți chef, distrați-vă cum vă este voia iar nota de la restaurant o voi deconta eu. E bine așa ?

         Într-un târziu a sosit și nava pasager iar soția lui Fane i-a lat în primire pe călători pentru a-i caza în timp ce, Icu mi-a arătat o cutie măricică plină cu râme de toate culorile și calibrele care se zvârcoleau nemulțumite de deranj.

         – N-am mâncat așa ceva niciodată – i-am atras atenția scârbindu-mă spre lighioanele din curie și nici acuma n-am chef de fiarele astea însă, dacă ți-e foame, hai să-ți fac o demonstrație de pescuit la oblete și să guști trufandaua Deltei.

         – Ce vorbești mă ? Te știam vânător și nu pescar. Chiar ai intrat și tu în rândul oamenilor serioși ?

         În timp ce mă tot lua peste picior, și-a desfăcut iute balotul de scule din care a extras cu ușurință două lansete, a montat pe ele mulinetele potrivite după care m-a invitat spre malul apei:

         – Hai, să te văd ce știi și ce poți, dar … fii atent că, avem destui admiratori care au sosit cu pasagerul și n-am chef ca să mă compromiți.

         În timp ce Icu își pregătea lansetele și scăunelul pe care să se așeze, eu am intrat în sala de mese unde am fost luat în primire de un tip tinerel și foarte amabil:

         – Good morning, sir. Do you want tu eat a fish fresh or ….

         –  Gata, acum oprește-te ca să nu te epuizezi de tot – l-am stopat eu după care i-am întins mâna prezentându-mă – Eu sunt prietenul lui Fănică și voi locui aici la voi câteva zile cu un prieten de al meu iar gazda noastră Fănică ne-a asigurat că, toate notele de plată de la restaurant le va deconta el. OK ?

         – Gata șefule, m-am prins ! – m-a asigurat imediat ospătarul iar eu l-am întrebat în continuare:

         – Dar, peștele pe care îl vom prinde ni-l poate găti cineva de la bucătărie ?

         – Normal, … se poate altfel ? Nici o grijă ! – ne-a asigurat flăcăul după care am ieșit și m-am îndreptat spre locul în care se așezase Icu:

         – Hai mă, ce faci ? Unde-i peștele ?- l-am luat eu la zor.

         – Auzi, nu te mai prosti pentru că mă faci de rahat în fața străinilor care stau deja cu ochii pe mine că m-au și întrebat câțiva dacă în Dunărea noastră există și pește.

         – Ce vorbești ? Și ce le-ai răspuns ?

         – Păi, i-am asigurat că, toate conservele pe care le-au văzut prin magazine conțin numai pești din Deltă.

         – Aoleo ! Măcar le-ai spus că în cutii ajung numai după ce sunt prinși de pescari.

         – Da, mă … le-am spus  toate prostiile.

         – Știi ce, Icule ? Eu nu te știam atât de vorbăreț dar spune-mi te rog, în ce limbă ai clevetit cu ei, că eu nu te știam atât de poliglot ?

         În acest timp își aprindea țigara iar auzindu-mă s-a făcut roșu ca sfecla la față boscorodind câteva mizerii la adresa mea după care mi-a retezat-o ferm:

         – Știi ce ? La pescuit nu se vorbește și nu faci zgomot dacă ai chef să prinzi ceva iar dacă ai chef de cleveteală în toate limbile du-te  la străinii ăia de colo și n-ai decât să le spui lor orice dorești.

         Simțindu-l cam iritat de bășcălia mea, am tăcut și mi-am îndreptat atenția spre vârfurile celor trei lansete așteptând cu răbdare ca să miște vreuna din ele însă liniștea se instalase cu Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: Pescar la Maliuc” →

            Ninsoarea a fost prezentă fără încetare timp trei zile și trei nopți la rând iar în ziua planificată pentru o vânătoare la iepuri și eventual la vreun răpitor flămând, fie el șacal sau vulpe, ninsoarea s-a oprit brusc de parcă cineva de acolo de sus a închis brusc ușa ba și mai mult, a deschis larg  fereastra prin care, de undeva din cerul fără pic de nor, de nici unde a dat năvală un soare superb parcă de plajă, care, fiind însă bine adăpostiți la căldura blândă a caloriferelor, ne-a dus imediat cu gândul la Mamaia.

            Ca întotdeauna, adăugând astfel încă o dovadă a valabilității argumentelor mele potrivit cărora, cel care a inventat telefonul a făcut-o în principal pentru a se răzbuna pe semenii săi cărora, permițându-i astfel ca, să te trezească din somn, să te scoată de sub duș ori stând singuratec într-un anume loc, să te sune și să te tot sune cu insistență până va reuși ca să te determine ca, într-un târziu, să abandonezi fie dulcele somn de dimineață, fie căldura reconfortantă a unui duș călduț sau oricare dintre plăcutele intimități iar astfel, oftând ori gemând de supărarea întreruperii momentelor îndelung așteptate să ridici până la urmă receptorul sub privirile crunte ale soției smulsă și ea din brațele calde ale lui Orfeu, singurul tip acceptat de mine pentru a-mi suplini lipsa motivată numai  atunci când, chiar și în subconștient, se face auzit cornul paznicului de vânătoare.

            Ei și, astfel vânturând prin cap sumedenie de presupuneri referitoare la identitatea autorului telefonului atât de matinal și mai ales, de insistent,  până la urmă, ridic brusc receptorul și încruntându-mă așa cum îi stă bine oricărui bărbat adevărat deranjat din somn, îmi procur pe loc un glas ușor răgușit, mormăind ca orice om trezit din somn dar rugându-mă în sinea mea ca să nu fie vreo confuzie:

            – Alo,…

            – Țițache, tu ești – se face auzit glasul inconfundabil al celui mai bun complice dintre mai camarazii mei de vânătoare.

            – Nu, mă … nu sunt eu, ci biata mama, s-o odihnească Bunul Dumnezeu ? Ce dracu bă, ai căzut din pat ori cumva i-a sosit lui nevastă-ta bărbatul mai devreme decât era planificat să revină acasă?!

            –  Aha, acum înțeleg că, … te-oi fi sculat din somn cumva ?!

            – Ei vezi, … d-aia suntem noi prieteni pentru că, în situațiile extreme cum este aia de față, foarte rar te ajută mintea – iar apoi, răcnind – Bă, până în clasa a patra elementară care la tine a completat liceul n-ai citit în nici o carte că oamenii normali dorm noaptea ?

            – Mă rog, … e suficient și așa, deci, acesta a fost recitalul tău ori ai de gând să mai continui pentru că, vreun sfert de oră las receptorul jos ca să nu se întrerupă contactul timp în care, pe când tu zbieri ca un apucat eu am să mă duc într-un tufiș de apropiere ca să mă ușurez. E OK ?

            – Hai sictir și nu te screme ca să pari mai deștept pentru că-ți deteriorezi obrăjorul așa că, petrecere frumoasă în tufiș însă numai după ce-mi dezvălui motivul pentru care m-ai sunat și care poate fi oricare cu excepția celui destul de uzual… ”scuzați-mă, dar am impresia că am greșit numărul !”     

             – Nu, mă … dar peste vreo jumătate de oră trebuie să fim la asociație deoarece, s-a apreciat că vremea s-a îndreptat și e rost de-o vânătoare la lei, rinoceri și elefanți. Te interesează ?

            – Hm, … rahații ăștia de șefi ai noștri n-au citit prin ziare că, oamenii întregi la cap obișnuiesc să doarmă noaptea iar astfel, nu le arde de ședințe nocturne ? … Dar, … în  cât timp treci să mă iei ?

            –  Păi, într-un sfert de oră sunt la tine, … e bine ?

            – Bine, mă … bine, și acum, marș d-aici !

            Totul funcționează normal așa că, hainele ies iute din șifonier, cheia fișetului metalic în care sunt încuiate armele se află deja pe colțul mesei în așteptarea mea iar la bucătărie, cafeaua este deja călduță numai bună de sorbit așa că, mă strecor tiptil înapoi în dormitor apropiindu-mă încet de pat iar la un moment dat, mă împiedic de mâna întinsă a soției care mă apucă de poala scurtei îmblănite și îmi șoptește:

            – Încuie bine ușa că, data trecută am dormit până la unsprezece cu ușa întredeschisă.

            – Păi, am lăsat-o înadins așa ca să o poată tuli amantul tău mai înainte de a intra eu în casă.

            – Zăăău ? … Păi, dacă-i așa, … să ai succes la vânătoare !!!

            – Offf, … scârbă ce ești, se putea să nu-mi trântești tu mucii-n fasole ?!

            – Ei, atunci, păstrează-ți tu amantul iar eu îmi iau fasolea înapoi pentru că și așa am nevoie de ea iar când vei reveni acasă, o vei găsi făcută iahnie! Merge ?

            Deoarece la poartă s-a auzit un claxon ciupit ușor ca să nu deranjeze cartierul, îmi sărut soția în goană și ies grăbit din casă.

            Când am ajuns la asociație contabila care ne aștepta, ne-a comunicat că, grupa plecase cu câteva minute mai înainte urmând ca noi, fie să-i ajungem pe traseu, fie că ne întâlnim la cabană unde se afla paznicul însoțit de trupa de gonaci pe care i-a mobilizat așa că, fără să mai pierdem timpul ne-am continuat drumul iar pe zăpada recent așezată se aflau deja întipărite câteva urme proaspete de autoturisme:

            – Ăștia sunt ai noștri.

            – Normal, … că cine mai poate fi atât de lovit în cap încât să plece de acasă pe o vreme ca asta ?!

            – Cine ? … Păi uită-te și tu la ei – iar amicul meu răsucește iute oglinda retrovizoare care astfel ne permite amândoura să ne oglindim  în  ea – Ei, … ce părere ai ? Îi recunoști ?

            Și astfel, mai cu o glumă, mai cu o vorbă bine gândită ajungem din urmă mașinile celor din grupa noastră continuând astfel drumul aliniați ca la armată.

            Între timp, lumina dimineții și-a anunțat în zare prezența iar lipsa norilor de pe cer ne-a instalat tuturor buna dispoziție anunțându-ne astfel că, cel puțin până la noaptea următoare, în mod cert nu va mai ninge. Oricum, stratul de zăpadă era suficient de gros iar vânatul va avea de lucru în lupta lui pentru învingerea zăpezii care îi îngreuna serios alergătura.

            În tip ce gonacii, majoritatea tineret, se încălzeau bătându-se cu bulgări de zăpadă, vânătorii au îndeplinit rigorile cerute de legislația în vigoare apoi, până la începerea acțiunii dorite de toți ne-am pus pe taclale moment în care am descoperit vreo două mutre necunoscute împreună cu un puști înăltuț care ne cerceta cu exagerat de multă scârbă ori reținere el fiind, la concurență cu taică-su, unul mai prețios și mai important ca celălalt. În timp ce le făceam autopsia cu destul de multă discreție, tehnicianul nostru de vânătoare s-a apropiat de mine și cât a putut el de discret m-a pus rapid în cunoștință de cauză:

            – Te rog, abține-te că n-o să-i faci tu educația acum și în mod sigur, nu cred că vei mai avea plăcerea ca să-i mai ai parteneri de vânătoare.

            – Dar, cine naiba sunt prețioșii ăștia ? Ori sunt cumva diamantele coroanei ?

            – N-am avut ce face deoarece ni i-au trimis unul de la Guvern așa că, nu-i puteam refuza.

            – Bine și, cu ce te pot servi eu ?

            – Eh, cu nimic, doar să-i lași în plata Domnului iar vreun fraier de-al nostru să nu-i umple de alice. Dacă pleacă sănătoși de la noi, e perfect.

            – Bine mă, … dacă m-ai ales doica lor, spune-le că eu nu mai dau lapte de mult așa că, dacă vor neapărat să sugă la alții.

            – Bine, mă ! – a pufnit tehnicianul nostru și a plecat hohotind de râs.

            Între timp, ne-am așezat în cerc înconjurându-l astfel pe organizator iar vrând-nevrând l-am auzit pe prețios cum povestea cu voce cam prea tare unuia dintre vânători:

            – Păi, eu câștig foarte mult la firma unde lucrez deocamdată deoarece am vrut să plec în altă parte însă, până la urmă am  convenit cu ei ca să rămân dar să preiau funcția de director general. De convenit îmi convine însă, partea proastă este că încasez așa de mulți bani încât nici  nu-i pot număra așa că, a trebuit să-mi angajez o secretară care să nu facă altceva decât să-mi țină socoteala banilor.

           Vânătorul căruia îi povestea viața lui, profitând însă de un moment prielnic s-a scuzat scurt și a s-a alipit rapid altui grup așa că, prețiosul rămas singur, de plictiseală probabil ori pentru a se da mare cu arma lui care nu prea arăta rău deloc, și-a deschis-o ca pentru antrenament moment în care am constatat cu surprindere că  avea cartușele introduse pe ambele țevi motiv pentru care l-am apucat strâns de braț:

            – Stimabile, întâmplător, adineauri când ai frânt arma am observat că ai ambele țevi încărcate cu cartușe și astfel, pregătite de tragere.

            – Normal ! – mi-a tăiat tipul vorba măsurându-mă de sus până jos – Doar am venit la vânătoare, nu-i așa ?! Ori greșesc eu ?

            – Păi, toți am venit la vânătoare, însă … petrecerea n-a prea început așa că, potrivit regulii, arma se încarcă numai în stand și nu mai înainte ! Corect ?

            Constatându-i clar furioasa nemulțumire instalată brusc pe figura de tip încrezut mi-am dat seama că respectivul precis va prelungi discuția așa că, i-am întors spatele și m-am alăturat grupului aflat în așteptarea tehnicianului și a paznicului de vânătoare, acesta din urmă având sarcina de a-i conduce în teren pe gonaci iar tehnicianul s-a apropiat zâmbind de mine:

            – Mă bucur că v-ați plăcut amândoi, este un tip agreabil, nu-i așa ?

            – Mda, … chiar mă pregăteam să vă  fac cunoștință amândoura ca să vă puteți bucura împreună de ziua asta frumoasă – i-am întors eu țeapa pe care mi-o aruncase după care ne-a pufnit râsul pe amândoi iar eu am încheiat discuția precizându-i:

            – Prețiosului ăsta ar trebui să i se cam confiște arma deoarece, potrivit veleităților lui, sunt îndreptățit ca să bănuiesc faptul că, ori a pus ochii pe cineva ori așteaptă un moment prielnic și asta deoarece, mai adineauri, tocmai și-a încărcat arma pe ambele țevi și o pregătea pentru tragere.

            – Aoleo ! – a reacționat tehnicianul – Să sperăm că ziua se va termina fără evenimente nedorite !

            – Să sperăm ! – după care a trecut pe lângă noi tânărul aflat inițial lângă prețios și astfel i s-a adresat tehnicianului, întrebându-l:

            – Măi stăm aici ?

            – De ce întrebi ? – i-a răspuns tehnicianul – Ori ai treabă ?

            – Nu, … am întrebat și eu așa, …. pentru că, la plecarea de acasă,  tati i-a promis lui mutti că-i va aduce precis o blană de vulpe.

            – Spune-i tatălui tău că, imediat ce revine paznicul intrăm și noi în teren – l-a liniștit tehnicianul  iar după ce tânărul s-a depărtat m-a privit întrebător:

            – Oare așa o cheamă pe mă-sa ?… Mutti ?

            – Nu, … în germană este echivalentul românescului ”mămica” i-am  răspuns eu abținându-mă ca să nu pufnesc în râs – o fi nemțoaică sau puștiul învață în particular limba germană cu vreo bonă.

            – Măi să fie !! … s-a minunat pe loc tehnicianul apoi a ridicat din umeri indiferent și s-a îndreptat spre mașina cu care tocmai revenise paznicul după ce a terminat cu instruirea gonacilor.

            Drept urmare, pregătirea standurilor a durat și mai puțin timp în care, fiecare vânător și-a aflat numărul locului din stand după care, organizatorul a prelucrat rapid regulile principale de Continue reading „Ștefan Constantin ȘELARU: Se mai poate și așa…!” →