Ninsoarea a fost prezentă fără încetare timp trei zile și trei nopți la rând iar în ziua planificată pentru o vânătoare la iepuri și eventual la vreun răpitor flămând, fie el șacal sau vulpe, ninsoarea s-a oprit brusc de parcă cineva de acolo de sus a închis brusc ușa ba și mai mult, a deschis larg fereastra prin care, de undeva din cerul fără pic de nor, de nici unde a dat năvală un soare superb parcă de plajă, care, fiind însă bine adăpostiți la căldura blândă a caloriferelor, ne-a dus imediat cu gândul la Mamaia.
Ca întotdeauna, adăugând astfel încă o dovadă a valabilității argumentelor mele potrivit cărora, cel care a inventat telefonul a făcut-o în principal pentru a se răzbuna pe semenii săi cărora, permițându-i astfel ca, să te trezească din somn, să te scoată de sub duș ori stând singuratec într-un anume loc, să te sune și să te tot sune cu insistență până va reuși ca să te determine ca, într-un târziu, să abandonezi fie dulcele somn de dimineață, fie căldura reconfortantă a unui duș călduț sau oricare dintre plăcutele intimități iar astfel, oftând ori gemând de supărarea întreruperii momentelor îndelung așteptate să ridici până la urmă receptorul sub privirile crunte ale soției smulsă și ea din brațele calde ale lui Orfeu, singurul tip acceptat de mine pentru a-mi suplini lipsa motivată numai atunci când, chiar și în subconștient, se face auzit cornul paznicului de vânătoare.
Ei și, astfel vânturând prin cap sumedenie de presupuneri referitoare la identitatea autorului telefonului atât de matinal și mai ales, de insistent, până la urmă, ridic brusc receptorul și încruntându-mă așa cum îi stă bine oricărui bărbat adevărat deranjat din somn, îmi procur pe loc un glas ușor răgușit, mormăind ca orice om trezit din somn dar rugându-mă în sinea mea ca să nu fie vreo confuzie:
– Alo,…
– Țițache, tu ești – se face auzit glasul inconfundabil al celui mai bun complice dintre mai camarazii mei de vânătoare.
– Nu, mă … nu sunt eu, ci biata mama, s-o odihnească Bunul Dumnezeu ? Ce dracu bă, ai căzut din pat ori cumva i-a sosit lui nevastă-ta bărbatul mai devreme decât era planificat să revină acasă?!
– Aha, acum înțeleg că, … te-oi fi sculat din somn cumva ?!
– Ei vezi, … d-aia suntem noi prieteni pentru că, în situațiile extreme cum este aia de față, foarte rar te ajută mintea – iar apoi, răcnind – Bă, până în clasa a patra elementară care la tine a completat liceul n-ai citit în nici o carte că oamenii normali dorm noaptea ?
– Mă rog, … e suficient și așa, deci, acesta a fost recitalul tău ori ai de gând să mai continui pentru că, vreun sfert de oră las receptorul jos ca să nu se întrerupă contactul timp în care, pe când tu zbieri ca un apucat eu am să mă duc într-un tufiș de apropiere ca să mă ușurez. E OK ?
– Hai sictir și nu te screme ca să pari mai deștept pentru că-ți deteriorezi obrăjorul așa că, petrecere frumoasă în tufiș însă numai după ce-mi dezvălui motivul pentru care m-ai sunat și care poate fi oricare cu excepția celui destul de uzual… ”scuzați-mă, dar am impresia că am greșit numărul !”
– Nu, mă … dar peste vreo jumătate de oră trebuie să fim la asociație deoarece, s-a apreciat că vremea s-a îndreptat și e rost de-o vânătoare la lei, rinoceri și elefanți. Te interesează ?
– Hm, … rahații ăștia de șefi ai noștri n-au citit prin ziare că, oamenii întregi la cap obișnuiesc să doarmă noaptea iar astfel, nu le arde de ședințe nocturne ? … Dar, … în cât timp treci să mă iei ?
– Păi, într-un sfert de oră sunt la tine, … e bine ?
– Bine, mă … bine, și acum, marș d-aici !
Totul funcționează normal așa că, hainele ies iute din șifonier, cheia fișetului metalic în care sunt încuiate armele se află deja pe colțul mesei în așteptarea mea iar la bucătărie, cafeaua este deja călduță numai bună de sorbit așa că, mă strecor tiptil înapoi în dormitor apropiindu-mă încet de pat iar la un moment dat, mă împiedic de mâna întinsă a soției care mă apucă de poala scurtei îmblănite și îmi șoptește:
– Încuie bine ușa că, data trecută am dormit până la unsprezece cu ușa întredeschisă.
– Păi, am lăsat-o înadins așa ca să o poată tuli amantul tău mai înainte de a intra eu în casă.
– Zăăău ? … Păi, dacă-i așa, … să ai succes la vânătoare !!!
– Offf, … scârbă ce ești, se putea să nu-mi trântești tu mucii-n fasole ?!
– Ei, atunci, păstrează-ți tu amantul iar eu îmi iau fasolea înapoi pentru că și așa am nevoie de ea iar când vei reveni acasă, o vei găsi făcută iahnie! Merge ?
Deoarece la poartă s-a auzit un claxon ciupit ușor ca să nu deranjeze cartierul, îmi sărut soția în goană și ies grăbit din casă.
Când am ajuns la asociație contabila care ne aștepta, ne-a comunicat că, grupa plecase cu câteva minute mai înainte urmând ca noi, fie să-i ajungem pe traseu, fie că ne întâlnim la cabană unde se afla paznicul însoțit de trupa de gonaci pe care i-a mobilizat așa că, fără să mai pierdem timpul ne-am continuat drumul iar pe zăpada recent așezată se aflau deja întipărite câteva urme proaspete de autoturisme:
– Ăștia sunt ai noștri.
– Normal, … că cine mai poate fi atât de lovit în cap încât să plece de acasă pe o vreme ca asta ?!
– Cine ? … Păi uită-te și tu la ei – iar amicul meu răsucește iute oglinda retrovizoare care astfel ne permite amândoura să ne oglindim în ea – Ei, … ce părere ai ? Îi recunoști ?
Și astfel, mai cu o glumă, mai cu o vorbă bine gândită ajungem din urmă mașinile celor din grupa noastră continuând astfel drumul aliniați ca la armată.
Între timp, lumina dimineții și-a anunțat în zare prezența iar lipsa norilor de pe cer ne-a instalat tuturor buna dispoziție anunțându-ne astfel că, cel puțin până la noaptea următoare, în mod cert nu va mai ninge. Oricum, stratul de zăpadă era suficient de gros iar vânatul va avea de lucru în lupta lui pentru învingerea zăpezii care îi îngreuna serios alergătura.
În tip ce gonacii, majoritatea tineret, se încălzeau bătându-se cu bulgări de zăpadă, vânătorii au îndeplinit rigorile cerute de legislația în vigoare apoi, până la începerea acțiunii dorite de toți ne-am pus pe taclale moment în care am descoperit vreo două mutre necunoscute împreună cu un puști înăltuț care ne cerceta cu exagerat de multă scârbă ori reținere el fiind, la concurență cu taică-su, unul mai prețios și mai important ca celălalt. În timp ce le făceam autopsia cu destul de multă discreție, tehnicianul nostru de vânătoare s-a apropiat de mine și cât a putut el de discret m-a pus rapid în cunoștință de cauză:
– Te rog, abține-te că n-o să-i faci tu educația acum și în mod sigur, nu cred că vei mai avea plăcerea ca să-i mai ai parteneri de vânătoare.
– Dar, cine naiba sunt prețioșii ăștia ? Ori sunt cumva diamantele coroanei ?
– N-am avut ce face deoarece ni i-au trimis unul de la Guvern așa că, nu-i puteam refuza.
– Bine și, cu ce te pot servi eu ?
– Eh, cu nimic, doar să-i lași în plata Domnului iar vreun fraier de-al nostru să nu-i umple de alice. Dacă pleacă sănătoși de la noi, e perfect.
– Bine mă, … dacă m-ai ales doica lor, spune-le că eu nu mai dau lapte de mult așa că, dacă vor neapărat să sugă la alții.
– Bine, mă ! – a pufnit tehnicianul nostru și a plecat hohotind de râs.
Între timp, ne-am așezat în cerc înconjurându-l astfel pe organizator iar vrând-nevrând l-am auzit pe prețios cum povestea cu voce cam prea tare unuia dintre vânători:
– Păi, eu câștig foarte mult la firma unde lucrez deocamdată deoarece am vrut să plec în altă parte însă, până la urmă am convenit cu ei ca să rămân dar să preiau funcția de director general. De convenit îmi convine însă, partea proastă este că încasez așa de mulți bani încât nici nu-i pot număra așa că, a trebuit să-mi angajez o secretară care să nu facă altceva decât să-mi țină socoteala banilor.
Vânătorul căruia îi povestea viața lui, profitând însă de un moment prielnic s-a scuzat scurt și a s-a alipit rapid altui grup așa că, prețiosul rămas singur, de plictiseală probabil ori pentru a se da mare cu arma lui care nu prea arăta rău deloc, și-a deschis-o ca pentru antrenament moment în care am constatat cu surprindere că avea cartușele introduse pe ambele țevi motiv pentru care l-am apucat strâns de braț:
– Stimabile, întâmplător, adineauri când ai frânt arma am observat că ai ambele țevi încărcate cu cartușe și astfel, pregătite de tragere.
– Normal ! – mi-a tăiat tipul vorba măsurându-mă de sus până jos – Doar am venit la vânătoare, nu-i așa ?! Ori greșesc eu ?
– Păi, toți am venit la vânătoare, însă … petrecerea n-a prea început așa că, potrivit regulii, arma se încarcă numai în stand și nu mai înainte ! Corect ?
Constatându-i clar furioasa nemulțumire instalată brusc pe figura de tip încrezut mi-am dat seama că respectivul precis va prelungi discuția așa că, i-am întors spatele și m-am alăturat grupului aflat în așteptarea tehnicianului și a paznicului de vânătoare, acesta din urmă având sarcina de a-i conduce în teren pe gonaci iar tehnicianul s-a apropiat zâmbind de mine:
– Mă bucur că v-ați plăcut amândoi, este un tip agreabil, nu-i așa ?
– Mda, … chiar mă pregăteam să vă fac cunoștință amândoura ca să vă puteți bucura împreună de ziua asta frumoasă – i-am întors eu țeapa pe care mi-o aruncase după care ne-a pufnit râsul pe amândoi iar eu am încheiat discuția precizându-i:
– Prețiosului ăsta ar trebui să i se cam confiște arma deoarece, potrivit veleităților lui, sunt îndreptățit ca să bănuiesc faptul că, ori a pus ochii pe cineva ori așteaptă un moment prielnic și asta deoarece, mai adineauri, tocmai și-a încărcat arma pe ambele țevi și o pregătea pentru tragere.
– Aoleo ! – a reacționat tehnicianul – Să sperăm că ziua se va termina fără evenimente nedorite !
– Să sperăm ! – după care a trecut pe lângă noi tânărul aflat inițial lângă prețios și astfel i s-a adresat tehnicianului, întrebându-l:
– Măi stăm aici ?
– De ce întrebi ? – i-a răspuns tehnicianul – Ori ai treabă ?
– Nu, … am întrebat și eu așa, …. pentru că, la plecarea de acasă, tati i-a promis lui mutti că-i va aduce precis o blană de vulpe.
– Spune-i tatălui tău că, imediat ce revine paznicul intrăm și noi în teren – l-a liniștit tehnicianul iar după ce tânărul s-a depărtat m-a privit întrebător:
– Oare așa o cheamă pe mă-sa ?… Mutti ?
– Nu, … în germană este echivalentul românescului ”mămica” i-am răspuns eu abținându-mă ca să nu pufnesc în râs – o fi nemțoaică sau puștiul învață în particular limba germană cu vreo bonă.
– Măi să fie !! … s-a minunat pe loc tehnicianul apoi a ridicat din umeri indiferent și s-a îndreptat spre mașina cu care tocmai revenise paznicul după ce a terminat cu instruirea gonacilor.
Drept urmare, pregătirea standurilor a durat și mai puțin timp în care, fiecare vânător și-a aflat numărul locului din stand după care, organizatorul a prelucrat rapid regulile principale de respectat iar apoi, ne-am aliniat în spatele acestuia îndreptându-se spre linia de tragere care, între timp, prin grija organizatorului fusese marcată cu niște de conuri vizibile pictate cu cercuri roșii ușor depistate în zăpada de pe teren.
Potrivit numerelor pe care le-am tras fiecare din punga tehnicianului, odată ajuns în dreptul liniei de stand, o parte dintre noi ne-am înșirat pe linia de fund iar ceilalți, împărțiți în două grupe, au cuprins flancurile iar totul s-a derulat conform schiței desenate cu care tehnicianul venise pregătit.
Pentru mine, surpriza a fost când am descoperit că, vecinul din dreapta mea era tocmai Prețiosul împreună cu fiul lui care era și el dotat cu un scaun pliant trepied de vânătoare iar prețiosul, în afara armei care nici azi nu știu de marcă așa grozavă avea, a mai scos din tolbă un trepied telescopic pe care l-a moșmondit reușind în cele din urmă să fixeze un monoclu la dispoziția fiului său care, după ce s-a instalat, a pus ochii pe mine și s-a apropiat cercetându-mi atent dotarea și bineînțeles a început cu arma și cartușele.
– Dar, ce marcă este arma dumneavoastră ? – m-a întrebat el după ce a tot măsurat-o cu privirea.
– Este o armă de comandă confecționată anume pentru ODCD cu țevi lungi de 81,5 cm.
– Aoleo ! – a exclamat el surprins – Păi pușca lui tati nu are decât vreo 50 sau 60 de centimetri ! Dar știu că – și-a revenit el imediat dându-și seama că a abordat o discuție în urma căreia taică-su ar putea fi dezavantajat – pușca lui tati este cea mai bună pușcă din lume. Este englezească și i-a promis lui mutti că-i va împușca o vulpe din care să facă guler la haina ei de blană sau o căciulă.
– Tot ce se poate – nu l-am contrazis eu apoi am aruncat o privire în lungul câmpului după care, i-am șoptit – Știi ce, te rog, du-te la tatăl tău și nu mai vorbi tare pentru că vânatul simte imediat și ne va ocoli iar totodată, cercetează câmpul cu luneta pe care văd că ai instalat-o și încearcă să descoperi ceva vânat.
Puștiul m-a ascultat și l-am zărit cum s-a instalat pe scaunul trepied după care, plin de importanță, mi-a făcut semn cu degetul mare pe care l-a ridicat din pumn asigurându-mă că totul merge bine iar apoi a lipit ochiul de lunetă și așa a rămas.
Goana a pornit bine și destul de departe am deslușit ici și acolo câte o mogâldeață care se strecura cu destulă dificultate înotând prin zăpadă însă apropiindu-se de noi au început să se facă au auzite destul de slab câteva împușcături răzlețe iar trăgând cu ochiul spre ”prețios” mi-am dat seama că el, indiferent la alertarea băiatului, ținea în permanență pușca ațintită spre ogorul din fața sa, gata pregătit să tragă în orice clipă.
Locul de unde au plecat gonacii era destul de departe de noi iar primele focuri ceva mai apropiate au fost trase de cei aflați pe flancuri și de-abia într-un târziu am zărit primul iepure care alerga dezorientat cam în toate direcțiile însă la un moment dat, am distins în albul imaculat al ogorului și o pată mai închisă care parcă se prelingea în câte o direcție sau în alta, căutând-o astfel pe cea mai potrivită iar astfel am recunoscut-o pe cumătra vulpe care în mod cert s-a aflat pe ogor la vânătoare de șoareci unde a și fost surprinsă de noi. O urmăream cu plăcere și mai ales foarte curios ca să văd la ce soluție va apela ca să încerce să iasă din încurcătura în care se afla. După cum tatona terenul fugind când într-o direcție, când în alta mi-am dat seama cu ușurință că i-a simțit pe vânătorii aflați pe flancuri și posibil să ne fi simțit și pe noi care practic închideam terenul astfel că, ezita vizibil ca să se îndrepte spre noi și insista ca să tatoneze când pe stânga, când pe dreapta.
In tot acest timp, tânărul de alături nu și-a mai dezlipit ochiul de lunetă și în permanență îi șoptea lui taică-su ce se mai petrece pe teren, dându-i informații, când despre iepuri, când despre vulpe așa că, l-am fluierat ușurel și i-am făcut semn clar și autoritar ca să vorbească mai încet însă, căpos ca și taică-su, a ridicat din umeri iritat de intervenția mea făcându-mi un semn ferm cu mâna ca să nu mă mai amestec în treaba lor, gest pe care Prețiosul l-a încuviințat imediat, după cum am reușit ca să-i traduc semnele evident enervate.
În aceste condiții, nu m-am mai amestecat și chiar m-am străduit ca să fac abstracție de prezența lor în imediata mea apropiere mai ales că, jocul iepurilor și mai ales al vulpii se tot apropia de noi încet dar sigur capacitându-ne astfel întreaga atenție iar din câte știam, micile zgomote produse inconștient de cei neînvățați cu vânătoarea nu mai puteau influența în nici un mod comportarea vânatului mai ales că, pe nesimțite,
împușcăturile au devenit din ce în ce mai dese și chiar îi deslușeam pe unii dintre gonaci cum înotau în zăpadă ținând în mâini unul sau chiar doi iepuri. La un moment dat, parcă din zăpadă, a țâșnit vulpea care ne tot atrăsese atenția și după ce a dat un ocol destul de mare provocându-i astfel pe vânătorii de pe flancuri ale căror arme au răpăit asemenea unei mitraliere, a ajuns la un moment dat cam în dreptul Prețiosului care, aflându-se cu arma la ochi nu s-a mai putut stăpâni și a slobozit ambele focuri iar instantaneu, vulpea a făcut un salt în sus chelfănind de durere după care, a căzut pe zăpadă și cu toții am văzut-o cum s-a rostogolit precis că de durere iar apoi a rămas nemișcată.
Momentul a fost unic ! Prețiosul a scăpat pur și simplu arma din mână, și-a scos căciula de blană și a trântit-o în zăpadă începând să urle disperat și zdruncinându-l pe băiatul fiind convins că avea lacrimi în ochi de bucurie strigându-i încontinuu:
– Eu am împușcat-o! Am împușcat o vulpe ! Eu am tras !! iar în acest timp fiul lui încerca să i se smulgă din strânsoare dar în fapt, jucând amândoi un fel de horă fără să mai țină cont de luneta pe care de mult o tot călcau în picioare.
Îi priveam uluit deoarece o asemenea explozie de bucurie ori de uimire nu-mai fusese dat ca să privesc așa că, m-am străduit ca să fac abstracție de fericirea lor și să particip la goana vânătorii până la terminarea efectivă a cesteia, moment până la împlinirea căruia nu a mai durat prea mult, astfel că, pe partea unuia dintre flancuri s-a organizat tabloul vânatului iar organizatorul s-a apropiat de cei doi protagoniști și adresându-se tânărului l-a rugat ca să meargă în teren și să ia vulpea pe care să o depună la tablou, conform tradiției însă Prețiosul, auzind dispoziția organizatorului s-a oprit instantaneu din jocul bucuriei și i s-a adresat autoritar:
– Să n-aud de așa ceva ! Este vulpea mea pentru că eu am împușcat-o și prin urmare, nu permit nimănui să dispună de ea așa cum i se năzare ! M-ai priceput ?!! Vă atenționez la modul cât se poate de serios, să nu vă jucați cu mine că, pentru dreptul meu eu fac și crimă !! Vă e clar ? – după care, vânăt de furie, în fața tuturor vânătorilor și a gonacilor care se uitau la el perplecși nereușind ca să creadă că ce aud și văd este o realitate, i s-a adresat fiului cu glasul răgușit de furie – Du-te imediat și adu vulpea aici, … ai priceput ?! Aici !! Că, pe mine nu mă interesează tabloul lor sau ce-o fi ăla ! Hai, șterge-o !
În tăcerea mormântală care s-a lăsat, tânărul a rupt-o la fugă și după ce a ridicat vulpea de jos ținând-o de coadă a revenit la tatăl lui așezându-i-o la picioare iar acesta, după ce a cercetat-o alb la față de furie, li s-a adresat tuturor:
– Și voi ce mai vreți, la ce vă mai holbați ?! Sau n-ați mai văzut vulpe până acum ?!
Cu figurile descompuse de o asemenea surpriză totalmente străină de practica vânătorii, gonacii care, amuțiți, porniseră spre casele lor au fost opriți de tehnician pentru a le plăti banii cuveniți lor iar vânătorii, majoritatea localnici, au pornit și spre casele lor ținând în mână câte un iepure în timp ce noi, încă rămăsesem uluiți de o asemenea ieșire cum nu credeam că se poate petrece tocmai la o vânătoare.
La un moment dat, unul dintre vânători a început ca să urle iar aproape imediat, toți ceilalți i-au ținut isonul așa că, privind iute în direcția în care huiduiai aceștia am descoperit o vulpe – de fapt un vulpoi – care alerga de parcă plutea pe zăpadă iar când, ne-am răsucit privirile spre locul unde se afla Prețiosul l-am descoperit și pe acesta rămas stană de piatră alături de fiul lui privind înțepeniți și cu ochii holbați în urma vulpoiului care, pur și simplu s-a ridicat de jos și a zbughit-o înapoi spre libertate iar odată ajuns departe de tot, brusc s-a oprit și a întors capul uitându-se lung în direcția noastră după care, și-a fâlfâit coada stufoasă pe deasupra spinării și a rupt-o la fugă mai departe.
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, august 2020