Categorie: Proză scurtă

Al.Florin ȚENE: Conflictul (fragment de proză)

,,Dumnezeu a pus gândurile sale în mintea scriitorilor pentru ca ei să consemneze mesajul său.” A citit preotul Valerian în 2 Timotei 3:16. În dimineața când și-a pregătit Predica din Sfânta Duminică.

          Era în camera sa, pe când Preoteasa Maria pregătea micul dejun. Se sculase, încă, de la primul cântat al cocoșului din ogradă, pregătind cele 50 de pachete cu mâncare pentru cei săraci din Parohie.

          Cu mult înainte de a începe slujba la biserică, și a trage clopotele nenea Mitroi, la Casa Parohială, au sosit cele două femei, care, de obicei, veneau să o ajute pe doamna Preoteasă.

          Acestea au încărcat pachetele în două coșuri mari împletite din nuiele, și le-au pus pe cap, peste oblenic.*

          – Coană Preoteasă, noi am plecat.

          – Bine, țață Lenuță! Să le puneți lângă Poarta Frumoasă a Altarului.

          – Am înțeles!

          Preotul Valerian îmbrăcat în reverendă, având pe cap culion, așteptând, înapoia porții Casei Parohiale, pe doamna Preoteasă, răspundea  cu bucurie la zecile saluturi de la enoriași îmbrăcați în straie de sărbătoare, ce se îndreptau către Biserică.

          – Sărut mâna, părinte!

          – Dumnezeu să vă binecuvânteze!

          – Sănătate, nașule!

          – Să fiți sănătoși, finilor!

          Până la urmă a sosit și domana Preoteasă, și împreună au ieșit în drum, unul lângă altul.

* Oblenic-rotocol din pânsă ca un covrig rotunt să poată păstra echilibru baniței pe cap.

          – De ce ai întârziat?

          – A trebuit să dau la găini, iar purcelul l-am despărțit de scroafă…

          – Bine, bine…

          Unul lângă altul  mergeau pe strada mare spre Sfânta Biserică.Aproape de a intra în curta bisericii, unde grupuri, grupuri de săteni erau adunați, în straie de sărbătoare, discutau probleme de-ale lor, despre secetă, datorii și programări la folosirea celor patru tractoare existente în comună, a început să bată clopotul cel mare din turla bisericii.

          – Bună dimineața, Părinte!

          – Bună dimineața, oameni buni!

          În timp ce preotul a intrat în Sfântul Altar, preoteasa s-a așezat pe banca din față.

          Din curte s-a auzit toaca! Bătută de un tânăr student la seminar.

          Au intrat toți enoriașii în Biserică, s-au ajezat pe locurile lor, acoperite de pernițe înflorate donate de fiecare famile biserici.

          Preotul Valerian, după ce a încetat toaca, a ieștit prin poarta Frumoasă a altarului și a început Sfânta Slujbă.  Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, în general, și Sfânta Liturghie în special, sunt Împărăția lui Dumnezeu de pe pământ. Chiar începe Sfânta Liturghie cu cuvintele „Binecuvântată este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”. Cuvintele acestea ne prezintă Sfânta Liturghie ca Împărăție a lui Dumnezeu, adică noi nu binecuvântăm o Împărăție a lui Dumnezeu undeva, departe, departe în timp și departe în spațiu, ci binecuvântăm Împărăția lui Dumnezeu care se desfășoară în prezența noastră, se desfășoară în cuprinsul Sfintei Liturghii.

          Enoriași se închinau de fiecare dată, Lucrarea pastorală a preotului, în cadrul Sfintei Liturghii nu se încheie însă cu predica, pentru că tot prin aceeaşi hotărâre, Sfântul Sinod a stabilit ca în zilele de duminică, după terminarea Sfintei Liturghii să se facă lucrarea de catehizare a poporului. Stabilindu-se locul catehezei alături de cult şi în legătură cu el, nu se face altceva decât să se revină la vechea practică a Bisericii primare când învăţământul religios se făcea în Biserică şi numai în legătură cu cultul, adică în atmosfera de sfinţenie, care creează diferitele momente atât de propice pentru asimilarea cunoştinţelor religioase.

          La sfârșit, preotul Valerian le-a vorbit despre icoană. A luat această hotărâre după ce a văzut le televizor că unii, politicieni folosesc în mod abuziv și huliganic Icoana.

–  Dragi enoriași, iubiții mei consăteni, Icoana în tradiția ortodoxiei nu este  o armă, ci o fereastră prin care privești și ești privit. E spațiul vizual al întâlnirii dintre două priviri, al dialogului în rugăciune, act adânc civilizator, nu barbar demolator.

Icoana poartă în ea mereu un chip tăcut, smerit, nu descompus de ură și greu de privit.

Icoana nu face politică, nu protestează, nu validează războaie, nu expectorează injurii.

Ea doar invită tăcut la anamneză morală, la pocăință discretă, la adunarea gândurilor din risipire, la împărtășirea lor chipului blând, care te privește intens până dincolo de frontiera acestei vieți, sperând ca tu să înțelegi că nu chiar totul e deșertăciune.

          În timp ce vorbea, o femeie din al doilea rând, pe nume Leana, nevasta lui Surdu, îi spune celei de lângă ea:

          – Ai văzut, Ioană, că Tinca, nevasta lui Costică, care luptă în Afganistan, umblă după bărbați?

          – Nu, nu am văzut… treaba ei!

          Fără să vrea, preotul Valerian a auzit bârfele dintre cele două femei.

          După slujbă, pe când toți enoriașii treceau pe la Sfânta Icoană ,,Maria cu Pruncul”, din argint, închinându-se și sărutând icoana, preotul cu glas sfătuitor, s-a adresat celor două femei.

          -Doamna Leana, nepoată Ioana, degeaba vă închinați la icoane, degeaba, îngenunchiați, degeaba spuneți Rugăciuni, dacă, chiar în Sfânta Biserică și în timpul Liturghiei, bârfiți și spuneți răutăți.

          Cele două femei care se aflau chiar în fața Icoanei s-au înroșit, au aplecat capul, pe când toți enoriașii le priveau cu reproș.

          După utreni și vecerni, sfaturile părintelui Valerian erau adevărate lecții de viață, conținând sfaturi din toate domeniile. Era un adevărat dascăl al Luminii Înțelepciunii pentru parohia sa.          Enoriașii veneau și acasă să-i ceară sfaturi din domeniul agricol, din domeniu sănătății și al împăciurii.

          În timpul vacanțelor, când veneau acasă cei doi copii, care erau studenți la teologie în Sibiu, curtea Casei Parohiale, se transforma într-un adevărat loc de tabără de recreere și învățătură teologică pentru toți tinerii studenți ai satului, dar și din comunele învecinate. Se legau prietenii, dar mai ales, se realizau adevărate discuții pe diferite teme, mai ales legătura dintre religie și știință.

          La prânz, doamna preoteasă le așeza pe o masă mare, așezată sub nuc, prânzul, care se termina, întotdeauna, cu tăierea unei lubenițe, pe care preotul Valerian le împărțea feliile la fiecare tânăr.

          – Împărțindu-vă feliile de pepene verde, mi-am adus aminte de un poem al fostului meu coleg de liceu. Știți voi de cine sunt aceste versuri?

          Preotul a început să le recite, așezat în picioare, în capul mesei.

,,Tata despică inima nucului,

Tata despică inima mielului

Şi focul umple ograda de umbre,

Focul mielului se varsă-n pământ.

Tata se aşează în capul mesei cu toată livada,

Împărţindu-ne din feliile inimii

Şi sângele mielului ne curge pe barbă-n jos,

Şi sevele nucului se preling în brazdă,

Răcorindu-ne explozia verii din piepturi.

În micul voievodat de la marginea râului

Seninul are la rădăcină fântâna,

Frunzele legănându-se mă cheamă

Şi respiră adânc între cer şi cumpăna ei.

Apoi acolo, în lăzile de zestre ale mamei

Din podul casei, răsfoind mirosul de nuci

Şi caietele, gândesc la trecerea iute a toamnelor,

Timpul rămâne pe lucrurile din podul casei

Copil

Ca mine în rugăciunile mamei.”

În curte s-a lăsat o tăcere adâncă. Doar cotcodăcitul găinilor se auzeau, venind dinspre curtea lor.

Până la urmă Bebe, student la istorie la Cluj, a ridicat, timid, un deget.

– Spune?

– Dacă nu mă înșel, am citit acest poem, mai de mult, cu titlu ,,Așteptare” într-o revistă vâlceană, și era semnat de Al.Florin Țene.

-Așa este! Bravo! A apreciat Părintele. Pentru asta îți fac cadou volumul acestui poet, intitulat ,,Întoarcerea la metaforă ” .

Preotul intră în casă și se întoarce cu volumul poetului amintit, apărut la ,,Globart Universum” din Canada.

-Mmulțumesc, părinte! Sărutându-i mâna.

– O să citești ,,Cuvântul editorului”, care este foarte elogios, scris  cu profesionalism,  semnat de  Johnny Ciatloș Deak.

După prânz, tineretul s-a răspândit pe sub umbrele copacilor din livadă, întinși pe iarbă. Studentul care avea cartea, a începu să citească din poeziile din volum, la doi colegi de lângă el.

Preotul Valerian, privindu-i și-a zis: ,,Îmi aduc aminte de romanul ”La Medeleni”de Ionel Teodoreanu. Frumos roman. Această operă evocă cu delicatețe și sensibilitate lumea copilăriei, portretizând printr-o lentilă idealizată și uneori nostalgică viața aristocratică rurală din România de început de secol XX.” Gândea părintele, în timp ce preoteasa strângea masa.

                                                *

După câțiva ani, aceste întmplări idilice au început să se rărească. Cei doi băieți ai preotului Valerian s-au căsătorit, au familiile lor. Unul este preot în Sibiu, celălalt profesor de religie în Râmnicu Vâlcea. S-au căsătorit, au și copii.

Preoteasa, după multe spitalizări, a trecut la cele veșnice. Sufletul preotului, pustiit, își găsea alinarea în citirea Bibliei, dar și al scrisului.

Nu de puține ori, seara, medita asupra morții. Citea și reanaliza pasaje din Biblie, în care se scria despre moarte.

Biblia prezintă moartea ca fiind o separare: moartea fizică e separarea sufletului de trup, iar moartea spirituală este separarea sufletului de Dumnezeu.Își spunea în gând.

Moartea e rezultatul păcatului. „Fiindcă plata păcatului este moartea…” (Romani 6.23a) Lumea întreagă e supusă morții, pentru că toți au păcătuit. „… printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit… ” (Romani 5.12) În Genesa 2.17, Domnul l-a avertizat pe Adam că pedeapsa pentru neascultare va fi moartea – „veți muri negreșit”. Când Adam nu a ascultat, a experimentat imediat moartea spirituală, care l-a făcut să se ascundă „de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (Genesa 3.8). Mai târziu, Adam a experimentat moartea fizică (Genesa 5.5).

Pe cruce, și Isus a experimentat moartea fizică (Matei 27.50). Deosebirea este că Adam a murit pentru că era păcătos, pe când Isus, Care nu a păcătuit niciodată, a ales să moară ca un înlocuitor pentru păcătoși (Evrei 2.9). Apoi Isus Și-a arătat puterea asupra morții și a păcatului înviind din morți a treia zi (Matei 28, Apocalipsa 1.18). Datorită lui Cristos, moartea e un dușman învins. „Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?” (1 Corinteni 15.55, Osea 13.14)

Pentru cei nemântuiți, moartea pune punct șansei de a accepta oferta plină de îndurare a mântuirii lui Dumnezeu. „Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata…” (Evrei 9.27) Pentru cei mântuiți, moartea ne introduce în prezența lui Cristos: „… părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul.” (2 Corinteni 5.8, Filipeni 1.23) Atât de reală e promisiunea învierii celui credincios, încât moartea fizică a creștinului e numită „somn” (1 Corinteni 15.51, 1 Tesaloniceni 5.10). Anticipăm timpul când „moartea nu va mai fi” (Apocalipsa 21.4).

Se gospodărea singur, doar primăvara și toamna, chema pe Ilie, cel care trăgea clopotele, să sape grădina, iar toamna să-l ajute la strânsul merelor și al prunelor, pe care țața Zinca venea și le făcea magion, într-un cazan de aramă, pe care îl spoia cu cositor, Marin al lui Zlătaru, în fiecare toamnă.

Seara, după ce venea de la vecernie, cina și apoi, luase obiceiul să scrie eseuri despre diferite subiecte care, încerca, să le înțeleagă.Din când în când, mai dădeau câte un telefon băieții, sau nurorile, să-l întrebe ce mai face.Erau ocupați și ei,  nu puteau să vină la strânsul fructelor, așa cum făceau în primii ani după căsătorie.

Într-o seară, târziu, după ce scrisese o pagimă despre ,,Dumnezeul din Om”, s-a culcat. În timpul somnului a început să viseze: ,,-Meștere Nicolae, azi de Lăsatul Secului, fiindcă avem mult de lucru la construirea acestei Cetăți, eu zic că prima soață care vine cu mâncare să o ardem, și cenușa ei s-o amestecăm cu lutul din care facem cărămizile.Cetatea o să fie mai trainică.

– Facem așa! ,,Doamne de nu ar veni Măria mea.” Și-a zis în gând.Ștergându-și sudoarea de pe frunte cu mâneca cămășii albe spălată, ieri, de Maria.

De sus, de pe schele, fiecare muncitor privea în vale cu grije și spaimă, doar, doar, să nu vină soața lui. Râul curgea liniștit, valurile lui sclipind în soarele amiezii ca niște briliante.

Deodată, apare o siluetă sveltă, în costum național, având pe cap o baniță cu mâncare.

-Uite, că vine! A strigat zugravul Matei.

-Cine o fi? Și-a pus întrebarea zidarul Pavel.

– Chiar, cine o fi? Și-a pust întrebarea meșterul Nicolae. Doamne, să nu fie a mea. După mers, parcă a fi ea… Maria merge onduindu-și șoldurile. Doamne Dumnezeule, nu mă lăsa! Fă ceva, dă o furtună, să-i cadă banița cu mâncare.

Îngenunchind cu mistria lângă el, se roagă la Cer.

Ca din senin o rafală de vânt și o furtună cu ploaie a început să cadă peste Cetatea în construcție, dar și peste femeia care încerca să adune de pe jos banița și conținutul ei.

– Mă întorc acasă și aduc altă mâncare iubitului Nicolae, îi e foame după atâta muncă începută în zori.

Parcă așa a auzit-o meșterul, privind cum se întoarce acasă.

Între timp și Dumnezeu a oprit furtuna.

-Doamne, mulțumesc pentru minune!

Meșterii, calfele, muncitorii, înfometați, priveau în vale, așteptând, măcar una din soațe, să vină cu merinde. Fiecare din ei își puneau întrebarea vinovăției.”De ce am acceptat acest joc macabru?! ” Fiecare, în sinea lui, ar fi acceptat bucuros, să anuleze votul unanim pentru ce puseseră la cale. Dar le erau rușine.”Ce bărbați suntem noi?! Sunteți bărbați sau glugă de coceni?! ”Spuneau cu glas tare, după ce în gând ziceau contrariu.

-Cum o vrea bunul Dumnezeu!Și-au zis cu glas tare, pentru a trece vinovăția lor asupra Domnului.

Astfel ”s-au spălat pe mâini” de vinovăția crimei pe care au pus-o la cale.

Discutând, din nou, au văzut în vale, venind cu mâncare, tot pe Maria.

-Așa a dorit Dumnezeu! A zis cu glat tare, sfâșietor, meșterul Nicolae.Căzând în genunchi.

Femeia urca cu greutatea dealul spre Cetate.Ținea bine de banița cu merinde de pe cap. Ajunsă la schele unde o aștepta muncitorii, a pus banița jos.

-V-am adus de toate. Și Biblia să citiți versede din ea.Atunci când vă odihniți…

Meșterul Nicolae a luat-o de mijloc, a sărutat-o pe frunte și a înpins-o peste focul cel mare, aprins de ucenici.

-Iubitule, ia-mă de aici, focul mă cuprinde. Îmi arde părul pe care l-ai mângâiat. Îmi arde țâțișoarele din care au supt copii noștrii.

– Mă doare, mă doare, mă doare! Striga femeia în timp ce bărbații mâncau și beau ce adusese Maria.

– Mă doare, mă doare…! Din ce în ce mai încet.

– O să iasă din cenușe cărămizi mai trainice, să dăinuiască precum credința noastră.A zis meșterul, ștergându-se cu ștergarul frumos, cusut de Maria.

Preotul Valerian s-a trezit speriat, strigat de femeia ce-i aducea zilnic laptele.

-Părinte, auzi? M-am și lovit cu pietroiu cu care bat în poartă.Mă doare!

Acest cuvânt l-a trezit.

-Țață Maria! Vin acum!

A strigat din casă preotul, deschizând fereastra.Femeia a pus banița jos în care se aflau câteva sticle cu lapte pentru doctorul Duței, pentru învățătorul Gică, pentru moașa Ana.

-Sărut mâna, Părinte! Am bătut în poartă de m-am lovit rău în degete.Mă doare.

-Hai în casă să pun spirt și tetraciclină.

-Nu, nu…până la doctorul Duței e un pas.

Preotul Valerian a luat sticlă plină și i-a returnat sticla goală, spălată, primită ieri.După ce a plecat femeia, părintele a pus pe aragaz laptele la fiert.În timp ce acesta fiebea, preotul a căzut pe gânduri.”Ce vis să fie ăsta? ”Până a pleca la slujba de dimineață, acest gând l-a tot frământat.În final a ajuns la concluzia că visul vine din urmă cu două mii de ani când se ”construia ” Biserica creștină.”Ăsta e adevărul! Cetatea era Biserica, Maria era mama lui Iisus. Ceilalți meșteri erau apostolii și cei care au scris Sfânta Biblie. ”

Păreintele Visarion a început să-și frământe mintea. Biblia şi lumea ştiinţifică au aceeaşi explicaţie pentru sursa visului. Biblia spune, prin înţeleptul împărat Solomon, că „din mulţimea grijilor se nasc visele” (Ecclesiatul 5, 6). Adică din preocupările sufleteşti ale conştientului nostru.

La fel afirmă şi cercetătorii ştiinţifici: visele reprezintă un fel de sistem digestiv al creierului, care are foarte mare legătură cu activitatea sa conştientă. Informaţiile din vis au legătură întotdeauna cu informaţii procesate în stare conştientă, indiferent de gradul lor de conştientizare. Există studii care caută legătura dintre conţinutul unui vis şi amprenta emoţională a diverselor informaţii primite în viaţa reală. Uneori o simplă idee de peste zi îţi oferă un vis, alteori stresul sau o situaţie dificilă sunt surse ale visării. Cert este că visul lasă şi amprente emoţionale asupra visătorilor: visele frumoase generează o buna Deoarece visele au legătură cu conştientul, mulţi dintre noi credem că ele pot fi interpretate. De aici până la credinţă este doar un pas.

Biblia însăşi are două domenii distincte de relaţionare cu visul, care sunt total opuse.

Pe de o parte, visul este adeseori prezentat ca o formă de comunicare a omului cu Dumnezeu. Există numeroase personaje în Biblie cărora Dumnezeu le vorbeşte „în vis”: Patriarhii Avraam şi Iacov,  profetul Daniel, Dreptul Iosif (logodndicul Fecioarei Maria), cei Trei Magi etc.

Există chiar şi o anumită formă de interpretare a viselor, Vechiul Testament fiind străbătut de vise profetice: visul lui Iacov cu îngerii care suie şi coboară pe o scară, Iosif tâlcuieşte visele lui Faraon, profetul Daniel visează diverse evenimente viitoare, dreptul Iosif este înştiinţat prin vis ce să facă cu Pruncul Iisus şi mama Lui etc.

Pe de altă parte, tot Biblia se opune interpretării viselor şi încrederii în ele. Dumnezeu, prin proorocul Ieremia, avertizează asupra escrocheriei practicate prin interpretarea viselor: „Pentru că aşa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: Să nu vă lăsaţi amăgiţi de proorocii voştri şi de ghicitorii voştri care sunt în mijlocul vostru, şi să nu ascultaţi visele voastre, pe care le veţi visa, căci vă proorocesc minciună şi Eu nu i-am trimis, zice Domnul!” (Ieremia 29, 8-9).

În altă parte, Dumnezeu chiar afirmă clar că nu este nici o legătură între visele înşelătoare şi Cuvântul Său: „Am auzit ce zic proorocii care profeţesc minciună în numele Meu. Ei zic: „Am visat, am văzut în vis”. Până când proorocii aceştia vor spune minciuni şi vor vesti înşelătoria inimii lor? Cred ei cu visele lor, pe care şi le povestesc unul altuia, să facă uitat, poporului Meu, numele Meu, aşa cum au uitat părinţii lor numele Meu pentru Baal? Proorocul care a văzut vis, povestească-l ca vis, iar cel ce are cuvântul Meu, acela să spună cuvântul Meu adevărat. Ce legătură poate fi între pleavă şi grăuntele de grâu curat, zice Domnul?”

Isus, fiul lui Sirah, vorbeşte într-un amplu pasaj din cartea sa despre deşertăciunea viselor: „Deşarte nădejdi şi mincinoase îşi face omul cel neînţelegător şi visurile fac pe cei neînţelepţi să-şi iasă din fire. Ca şi cel care se prinde de umbră şi aleargă după vânt, aşa este şi cel care crede visurilor. Numai oglindire este vederea viselor; asemănarea felei înaintea felei adevărate. De la diavol ce poţi scoate curat? Şi din minciună ce poţi scoate adevărat? Ghicitul, tâlcuirea semnelor şi visele deşarte sunt ca la aceea care este gata să nască; inima aiurează. De nu vor fi trimise de la Cel Preaînalt, ca să te cerceteze, să nu dai inima ta spre ele. Că pe mulţi i-au înşelat visele şi au căzut cei care au nădăjduit în ele.” (Isus Sirah 34, 1-7) Mai întâi, trebuie să înţelegem că visul profetic, în care Dumnezeu vorbeşte omului, nu este un vis natural, clasic. Însăşi Scriptura o spune, prin proorocul Valaam: „Aşa glăsuieşte cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte gândurile Celui Atotputernic, cel ce vede descoperirile lui Dumnezeu, ca în vis, dar ochii şi-i are deschişi” (Numerii 24, 16)

Tocmai de aceea, pentru că este o stare deosebită, ea mai este numită şi vedenie, un termen care este menit să deosebească visul natural de visul profetic.

Dar care este scopul visului profetic? Cartea lui Iov spune: „Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale. Ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie. Ca să-i ferească sufletul de prăpastie şi viaţa lui de calea mormântului.” (Iov 33, 14-18)

Prin urmare, scopul visului profetic era unul mântuitor: salvarea omului de la degradarea sa morală. Tocmai de aceea, venirea Mântuitorului Iisus Hristos este împlinirea multor vise profetice, cum enunţă Sf.  Ap.  Petru la Cincizecime: „Şi stând Petru cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a vorbit: Bărbaţi iudei, şi toţi care locuiţi în Ierusalim, aceasta să vă fie cunoscută şi luaţi în urechi cuvintele mele; Că aceştia nu sunt beţi, cum vi se pare vouă, căci este al treilea ceas din zi; Ci aceasta este ce s-a spus prin proorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încă şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci.” (Fapte 2, 14-18)

Aşadar, care este cheia înţelegerii acestei antinomii?

Aşadar, odată cu venirea lui Hristos şi Pogorârea Duhului Sfânt în lume, epoca visului profetic a apus. De aceea, creştinii nu au motive să dea crezare visurilor, deoarece ei cunosc tot cea ce trebuie să ştie pentru mântuirea lor, nemaifiind nevoie de nimic în plus, decât de o înţelegere corectă a creştinismului. Sf. Ioan Evanghelistul spune despre creştini că: „Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate.” (1 Ioan 2, 20), iar Sf. Ap Pavel confirmă că dragostea creştină a fost scopul tuturor profeţiilor, care s-au şi desfiinţat: „Cât despre proorocii – se vor desfiinţa” (1 Corinteni 13, 8)

Așezat pe marginea patului, încă în cămașa de noapte, părintele Valerian a concluzionat: Visul este o activitate naturală a creierului, născută din preocupările psihologice de moment. Când vorbim de Biblie, visul natural trebuie deosebit de visul profetic, numit şi vedenie, care era o metodă excepţională de comunicare divină cu scopul precis de a îndruma lumea pe calea mântuirii. Visul profetic se derula prin oameni anume aleşi de Dumnezeu, cu o înaltă ţinută morală. De aici şi ispita contemporană a unora de a se crede aleşi de Dumnezeu să le vorbească prin vis.

Odată cu venirea lui Hristos şi a Duhului Sfânt, creştinii nu mai au nici o bază biblică pentru a se încrede în visuri sau a se preocupa pentru tâlcuirea lor. Hristos este plinătatea tuturor învăţăturilor spirituale, prin urmare nu mai putem vorbi de o altă Evanghelie decât cea adusă de El.

Până la urmă, tot ce putem înţelege din vis este că el reflectă conştientul nostru de zi cu zi, la modul inconştient şi subconştient, lucru confirmat şi de cercetările ştiinţifice.

Părintele Visarion a concluzionat, în gândul său:”Visul este un conflict între realitate și o poveste îmbârligată!”

                                                         *

Așa cum obișnuia în fiecare dimineața, înainte de micul dejun, preotul spunea rugăciunea ”Tată-L Nostru”, cu fața la icoana ”Sfânta Maria cu Pruncul ”, primită cadou de la un călugăr de la Mănăstirea Nicula, așezată în bucătărie pe peretele de la Răsărit.

Întoteauna după ce mânca, se ducea în magazie, lua un canceu de lut pe care îl umplea cu boabe de grâu amestecat cu boabe de porumb, apoi intra în curtea găinilor, le deschidea ușa cotețului să iese în țarcul lor.Primul care ieșea era cocoșul, un pintenat de culoare rozolie, urmat de cele 20 de găini care începeau să ciugulească boabele puse de părinte, unele se duceau la jghiabul cu apă, pusă de cu seară.

Apoi, părintele Valerian intra în odaia sa, pentru a se pregăti pentru slujba de dimineață, nu înainte de a citit, așa cum îi era obiceiul, un verset din ”Biblia” sau ”Sfânta Scriptură” pe care o avea pe masă, alături de” Cartea de Rugăciune”,”Ceaslovul ”, ”Viețile Sfinților ”, ”Proloagele ”, care este o carte care se gaseste mai rar, dar care este foarte folositoare. Ea cuprinde pentru fiecare zi din an o serie de lecturi folositoare de suflet, ziditoare, intre care mai intai viata sfintilor din ziua respectiva pe scurt si unul sau mai multe cuvinte de invatatura culese de la marii Parinti și Sfinti ai Bisericii. Asa incat credinciosul are rânduit a citi ceva folositor pentru sufletul sau in fiecare zi. Cartea Proloagelor si-a imprumutat numele de la cuvantul prolog care pe langa intelesul de „cuvant inainte” mai are si intelesul „cuvant ales”, ea nefiind altceva decat o antologie, o culegere de cuvinte alese, de cuvinte folositoare. Proloagele sunt foarte vechi si au fost cunoscute in toata lumea ortodoxa, in limba romana le intalnim raspandite foarte mult inca in secolele XVII – XVIII in forma lor de astazi au fost tiparite prima data la Manastirea Neamt in anii 1854-1855. Aceasta editie a fost retiparita de Editura Mitropoliei Olteniei in anul 1991. Carte pe care a cumpărat-o de la un anticar din Sibiu.

S-a îmbrăcat  în epitrah , a închis poarta cu drugul și a luat-o încet spre Biserică, în timp ce începuse să bată clopotul din turla lăcașului de cult.”Cât o mai putea să o țin tot așa? Cât mă mai ține Dumnezeu. ”

-Sărut mâna, părinte!

-Să trăiești, Iaone! Mergi la prășit?

-Da. În Groșoaia, i-a răspuns omul schimbând sapa de pe un umăr pe altul.

-Sărut mâna, nașul!

-Să trăiți, copii mei!

-Tu nu zici nimic părintelui? Ai mămăligă în gură?! I-a zis femeia fetiței ce o ținea de mână.

-Să să ru t mâ na! A mormăit fetița.

-O duci la grădiniță?

-Da. Nu am unde s-o las.Sunt de serviciu la dispensar.

Până a ajuns la Biserică, părintele Valerian a vorbit cu mulți săteni care, mergeau, fiecare la treburile lor.

A intrat pe ușa mare a Sfântului Lăcaș, în momentul că începuse să bată toaca.

                                                          Al.Florin Țene

George DIMITRIU: Explorând Delta Dunării (I) – Copacul cu… cormorani

În cea de-a treia zi de Paşte a anului 2023 am pornit dis-de-dimineaţă, împreună cu fiul meu cel mare, Ştefan, spre Dunavăţu de Jos. Ajunşi pe la prânz la pensiune, am fost întâmpinaţi de arbori gătiţi cu superbe magnolii alb-movii, ornate-n interior cu sute de puncte. Pe-un perete trona o imensă planşă care prezenta peştii din apele României alături de una referitoare la păsările migratoare, de ample hărţi ale Deltei, şi de-un tablou-caricatură ce înfăţişa oameni politici. La loc de cinste se hodinea, înfipt într-un panou lemnos, un cap de peşte cu gura deschisă – se voia hidos, însă era cam ştirb! Din restaurant se putea admira un pitoresc canal, vecin cu pensiunea, canal pe care se odihneau câteva bărci

Începuserăm dejunul cu borş de peşte, servit ca la Letea: zeama şi cartofii în boluri, iar peştele, fiert, îmbrăcat în legume, ne ‘mbia de pe-un platou. Am continuat c-o saramură de crap cu mămăligă minunat aşezată într-o farfurie încăpătoare, farfurie-n care locuia şi un recipient cu supliment de zeamă. Nea Florin, barcagiul, şi-a făcut apariţia înainte să terminăm de mâncat. Faţa roşie, de lipovean, n-avea pilozităţi; avea în schimb buze subţiri, nas consistent, şi fusese plantată pe-un trup solid. L-am citit imediat:

    – Aduceţi un păhărel să vă torn nişte pălincă ardelenească de prune.

 Vine cu un pahar pentru vin, îl umplu pe jumate, însă băutura n-apucă să se hodinească.

    – Încă unul?

    – E bună! declară în timp ce-mi întinde paharul gol.

 Îi fac plinul, stabilim planul de bătaie, însă ochii, căprui, cercetători, i se lipiseră de sticla de un litru plină cu lichid galben ca Soarele.

   – Mai pun unu’?

   – Nu, tre’ să conduc barca!

Am coborât scările pietruite spre terasa cu piscină care avea ataşat un mic debarcader ş’am urcat într-o şalupă. Doar noi.

Călătoria a început pe Canalul Satului, sub privirile mirate ale unei berze semeţe care însă nu s-a sinchisit de noi. Străjuit de arbori, de debarcaderele pensiunilor şi de ambarcaţiuni, canalul găzduia şi două bănci aşezate pe-o platformă, la umbra unui copac. În scurt timp am ieşit în Lacul Barcaz care se lăuda cu o insulă de stuf şi cu câteva raţe. Cerul se lăsase dominat de nori mari, albi. Prin intermediul unui canal de legătură străbătut de-o apă muştar, mată, încadrată de arbori ce formau parcă o boltă, am ajuns în Lipoveni. O puternică senzaţie de junglă îţi transmitea acel canal, canal în care copaci pletoşi, vernil, furau din luciul apei ca muştarul. Lăstăriş aparent timid muşca hotărât din canal când dintr-o parte când din alta, de-ţi era imposibil să vezi calea de urmat. Pe-alocuri câte-o salcie plângătoare ne făcea reverenţe ori fire răzleţe de stuf se odihneau pe faţa adolescentă a apei. S-adunau mai multe câteodată, luând ţanţoş faţa arborilor. Unele crengi se înclinau dându-şi parcă mâna peste canal, ca într-un dans al dragostei. Altele, verzi-muştar sau de-un verde-crud, se reflectau alături de cerul alb-gri pătat uneori cu albastru lângă stuful maroniu ce străjuia apa ‘ngustă, creând un peisaj ireal. Soarele, atunci când îşi făcea apariţia, se folosea de arbori pentru a-ntuneca apa canalului, canal prin care barca se strecura unduindu-se.

Pătrunşi pe Canalul Opt am constatat uimiţi cum copacii, înclinaţi, îşi uneau crengile vernil pe deasupra apei, construind parcă un pod al mirilor. Atunci când ramurile s-au despărţit, cerul s-a luminat şi două lişiţe şi-au luat rapid zborul zbătând aripile-n tandem, cu viteză. Mai încolo o lebădă traversa agale canalul, însă la apariţia noastră a început să formeze cu aripile V-uri tot mai largi, călcând apa-n care-şi desenase dâra.

Ne-am varsat în Canalul Dunavăţ, penetrat şi el de lăstăriş şi de stuf însă tatonat pe-alocuri de stâlpi de electricitate. Cerul albastru, pătat cu nori, se oglindea leneş în canalul cu apă muştar. Am trecut pe lâng’ un hotel plutitor vecin c-o casă de vacanţă păzită de doi câini, unul alb şi unul negru – cum altfel?! Puţin mai în faţă, în dreptul superbului Complex Delta-Paradis, patru pui de gâscă ce deprindeau înotul şi-au dat examenul la trecerea noastră, scufundându-se instantaneu, cu rotiri peste cap. Complexul, străjuit de sălcii plângătoare şi de-un ponton ce părea fără sfârşit, găzduia căsuţe acoperite cu stuf şi o clădire impunătoare, cu acoperiş stufos  ornat cu ferestre-pleoape. Canalul părea un bulevard acvatic! Din păcate, la capătul pontonului decorat cu şalupe sălăşluiau un vapor şi un hotel plutitor părăsite, aflate într-o avansată stare de degradare.

Ceva mai încolo canalul era străjuit de stuf pe-o parte şi de arbori pe cealaltă – unii dintre ei îşi odihneau crengile pe luciul apei. Copacii au început să se rărească şi să devină mai scunzi, ba chiar îşi făcuse apariţia şi unul ce părea uscat, fără frunze. Ba nu, avea frunze însă erau negre! Stai aşa! Nu pot fi frunze, căci au cioc şi coadă! Sunt cormorani negri, perfect camuflaţi! În zare, alţi copaci purtători de cormorani. Mai mari, parcă! Ba nu, erau cuiburi! Cuiburi şi cormorani! Zeci! Copacii ce străjuiau canalul aveau „rod bogat”! Ne-am apropiat ş’am trecut pe sub cuiburile mari acompaniaţi de chirăitul păsărilor. Câte-un pescăruş stătea înfipt pe vreo creangă, aşteptând momentul prielnic pentru a fura ouă. Soarele lumina rotund, scăpându-şi uneori câte-o rază, ca un laser, printre crengile pline de cuiburi. Pe malul celălalt, asaltat de stuf, un arbore singuratic, cu crengile argintii, mai mult despuiate însă pline de cuiburi şi de cormorani negri, se reflecta creţ în apa canalului. Din când în când câte-un ciripit melodios se suprapunea, ca un voice over, peste chirăitul cormoranilor din acel loc mirobolant. Pe fundal, un cer alb-albăstriu completa o paletă de culori de care nu te puteai pur şi simplu desprinde. Pân’ la urma nea Florin a întors barca ş’am pornit domol spre altă destinaţie, însă sufletele noastre au rămas multă vreme acolo!

Fragment din volumul „Prin mirifica Europă”, aflat în pregătire.

George Dimitriu

Scrisoarea nepoatei către bunic – La împlinirea vârstei de 81 ani a scriitorului Al.Florin Țene

Dragă  Bunu, vreau să îți urez la mulți ani și doresc să îți spun că ești cel mai bun bunic din lumea asta.  Îți multumesc pentru tot ce mi-ai dăruit! Știu că pentru tine este o vârstă mai grea, dar îți reamintesc că ne ai pe noi, cei cinci nepoți, și tu întreci orice bunic din lumea asta întreagă. Nu cred că aș putea trăi fără tine, și nu cred ca mi-aș imagina viața cu un alt bunic. Tu ești un exemplu pentru mine. La multe materii m-ai îndrumat, de exemplu româna, istoria sau geografia. Nu am să uit niciodata cum tu îmi povesteai povești despre marii scritori sau despre istoria lumii. Asta mă motivează să învăț mai mult la aceste materii. Eu te iubesc infinit și nu vreau să uiți asta. }ți mulțumesc că ai încredere în mine și că mă apreciezi în continuare. Asta te face să fi un bunic unic. Când cresc, de abia aștept să îți citesc cărțile și să le povestesc nepoților mei cine ești și ce exemplu ești pentru mine. Te iubesc infinit. Cel mai bun, superb, iubitor, amuzant, blând bunic din lumea asta sau mai bine spus, din  univers. Te iubesc BUNU!

                                                                                                Anastasia Țene

                                                                                                Clasa a VII-a

Carmen GIGÂRTU: Firicelul de praf

Sunt doar un fir de praf ce rătăcesc de milenii prin Univers. În rătăcirea mea am ajuns întâmplător pe Terra, crezând că aici e Paradisul. Aşa de frumos se vedea Pământul de sus! E mult mai frumos când păşeşti pe el, când atingi o frunză, un fir de iarbă, o petală de floare, o pietricică, o bobiţă de rouă. Aici am întâlnit alte firicele de praf care au uitat cine sunt, crezându-se sori, luceferi şi dumnezei. E trist să-i vezi cum i-a lovit amnezia. Într-o zi, m-am îndrăgostit de alt firicel de praf, iar celălalt firicel de praf era la fel de îndrăgostit.  În  faţa lui Dumnezeu, sunt doar un firicel de praf şi nimic mai mult. Ce e omul?  E doar un fir de praf şi atât. O! Dar ce grozav se crede! Ce ambiţii prosteşti! Ce orgolii nemăsurate! Şi toate, pentru ce? Pentru nimic!

Totul e vânare de vânt!

Sună telefonul şi îi întrerupe gândurile.
– Ce faci?
– Mă gândeam, mamă.
– Sper că nu te gândeai la George.

– Chiar la el mă gândeam. Mamă, nici acum, după atâţia ani, nu mă laşi în pace, nu mă

laşi să fac ce vreau?

– Sper că nu vorbeşti cu el pe net.

– Ar fi aşa de grav ?

– Doamne fereşte! Să nu cumva să te pună cel cu coarne să te întâlneşti cu el.

– De ce mamă?

– E fratele tău.

– Da, mamă, toţi  oamenii suntem fraţi. De când te-ai pocăit  ai  început şi tu să găndeşti altfel. Să ştii că sunt mândră de tine, că acum crezi în Dumnezeu.

– Fata mea, e fratele tău. Tatăl  tău  biologic  e Ion, tatăl lui George. Voi doi sunteţi fraţi. Când m-am căsătorit cu Vasile eram gravidă. Înţelegi de ce te-am bătut atât de rău când aveai 14 ani? Aflasem că-l iubeşti . Regret, copila mea! Te rog să mă ierţi. Poate că am fost prea  rea cu tine, dar îmi era teamă să nu faci şi tu vreo greseală. Când  erai copil m-ai întrebat  dacă nu cumva te-am  înfiat. Atunci mi-am dat seama că tu nu te simţeai iubită. Cum să-ţi spun, fata mea? Ochii tăi îmi aduceau aminte de greşeala tinereţii mele, îmi aduceau aminte de ochii lui

Ion, tatăl tău, de care vroiam să uit. Recunosc că am fost o mamă rea şi te rog să mă ierţi. Acum ştii de ce m-am opus atât de mult împotriva iubirii tale. Sunteti fraţi.

Angela închide telefonul. Era şocată. La orice lucru se aştepta, dar la aşa ceva… Era prea mult. Rămâne cu privirea aţintită în gol ore în şir.

Între timp, Geoge  venise din Africa,  şi-a sunat tatăl şi i-a spus că o să se însoare cu Angela.  După discuţia avută era complet schimbat, luând  hotărârea să se călugărească. Şi-a încheiat socotelile cu lumea şi a plecat la drum spre o frumoasă  mânăstire, care se afla pe malul unui izvor cristalin. Vorbeşte cu stareţul, iar acesta  încearcă să-l convingă că nu toţi oamenii pot fi călugări.  Trebuie să aibă anumite calităţi, în primul rând chemare interioară spre Dumnezeu. Adevăratul călugăr e un om deosebit, nu un om obişnuit . I-a spus că viaţa în mânăstire e grea, trebuie să muncească, să-şi înfrâneze trupul, să asculte ordinele, să-şi învingă patimile, să ajungă la virtuţi. Muncă, ascultare, ordine, disciplină ca la armată, tăcere şi rugăciune. El a zis că are să facă faţă traiului greu, aspru din mânăstire.  Stareţul îi schimbă numele în fratele Gheorghe şi îi spune că regula este: sărăcia, castitatea şi ascultarea.

,,Acum călugar te-ai facut, să vedem  când o să te faci şi Om adevărat!”i-a mai zis stareţul.

 L-a dus şi i-a arătat o turmă de capre pe care trebuia să le ducă zilnic la păşune, să le facă curat şi să le mulgă. Îmbrăcat într-o haină neagră şi lungă, cu o tocă pe cap, cu un şirag de mătănii în mână şi o cărticică de rugăciuni în sân e trimis cu caprele pe un versant al muntelui.

A doua zi pleacă şi Angela la mânâstire să se călugărească. În drum se opreşte să mângâie trovanţii, nişte pietre vii care cresc dintr-un deal nisipos şi se rostogolesc la vale. Ea iubea acele  pietre uriaşe  sferice, lunguieţe, elipsoidale. De multe ori venise cu George în acel loc. Nu rezistă până nu îmbrăţişează câteva pietroaie mari şi înalte cât omul. Îşi plimbă mâinile peste acele formaţiuni stranii cu forme bizare şi începe să plângă.

Întâmplarea face ca şi ea să aleagă  aceeaşi  mânăstire, unde într-o aripă stăteau călugării şi în alta călugăriţele. Ceea ce i se spusese lui George i se  spune şi ei, dar nu vrea, cu niciun chip, să renunţe la hotărârea pe care o luase. Ei îi  pun numele de sora  Cristiana şi are sarcina   să îngrijească  turma de oi a mânăstirii . O trimit cu oile, dar pe versantul opus celui pe care păştea fratele Gheorghe caprele. Zilele treceau una după  alta, fără ca cei doi să ştie unul de altul sau să se întâlnească întâmplâtor. La sujba de la 12 noaptea  mergeau  toţi călugării şi toate călugăriţele mânăstirii, dar nimeni nu ridica privirea din podea, mai ales fratele Gheorghe şi sora Cristiana, care erau în perioada de probă.

 Dacă se acomodau cu viaţa aspră din mânăstire peste trei ani depuneau jurământul de credinţă. Când cineva îşi arunca ochii spre versantul muntelui din partea dreaptă vedea un cârd de capre şi o mogâldeaţă  neagră aplecată, care părea că citeşte. Pe partea stângă a muntelui era altă mogâldeaţă  neagră  care sta aplecată şi citea lângă  o turmă  de oi.

Trecuseră cei trei ani de probă şi azi era ziua cea mare când sora Cristiana şi fratele Gheorghe trebuiau să depună jurământul de credinţă. Nici nu răsărise soarele că la poarta mânăstirii se întâlneşte verişoara sorei Cristiana  cu tanti  Ioana, mama fratelui Gheorghe.

– Bună dimineaţa, ce-i cu dumneavoastră aici? Aveţi vreun necaz?

– Toată viaţa omul se luptă cu  necazurile. George, băiatul meu, e de trei ani aici. A renunţat la tot şi a hotărât aşa dintr-o dată să se călugărească. Nu ştiu, fata mea, ce l-a apucat. Din director  acum a ajuns să pască caprele pe munte. Avea tot ce-i trebuia, nimic nu-i lipsea, dar de când a fost în Africa a venit complet schimbat. Dar tu ce ai păţit? Omul vine la mânăstiri doar când are necazuri.

– Nu pot să cred ce aud! Băiatul matale s-a călugărit acum  trei ani, aici! Acum înţeleg  dispariţia lui subită de pe net. Dumnezeule! Nu, nu pot să cred!

– Asta e maică! Ţie ce ţi s-a întâmplat?

– Tanti Ioana, lucrurile sunt tare încurcate. Eu am venit, fiindcă verişoara mea, Angela, e şi ea aici la mânăstire, tot de trei ani. Azi trebuie să depună jurământul de credinţă. S-a hotărât să se călugărească pe viaţă, fiindcă a aflat că băiatul dumneavoastră e fratele ei. Mama ei a păcătuit cu soţul dumitale. Când a aflat  a înnebunit. Am găsit-o uitându-se în tavan. Nu vedea, nu vorbea. De abia am  reuşit să o scot din starea aceea de şoc. Nu am putut să o opresc. A doua zi a venit aici şi m-a pus să jur că nu o să spun nimănui, unde este.

– Doamne! Eu nu  am ştiut nimic despre ei! Băiatul meu nu mi-a povestit niciodată despre Angela, doar era vecină cu noi. Întrebam dacă are şi el vreo fată, dar nimic. Numai eu sunt  vinovată.

– Dumneavoastră nu aveţi nici o vină, ci mama Angelei şi bărbatul matale .

– Păcatele mele! Şi femeia începe să plângă în hohote.

– Tanti Ioana, vă rog, nu mai plângeţi! Aveţi o vârstă, nu vă face bine. Vă rog, liniştiţi-vă! şi îi ia mâiinile între ale ei.

Femeia îşi ridică ochii albaştri plini de lacrimi şi privind-o îi spune: Angela  şi George nu sunt fraţi.Tatăl lui a murit într-un accident, iar eu eram gravidă în două luni când Ion  m-a cerut de soţie.

– Cum? Dar e minunat! O îmbrăţişează şi o sărută pe bătrână spunându-i:

– Duceţi-vă şi spuneţi adevărul! Mare eşti, Doamne! Întortocheate, necunoscute şi minunate sunt căile tale!

– Ei stau aici de trei ani şi nu s-au întâlnit?

– Nu. Angela nu ştie nimic de el. Mereu mă întreba, iar eu nu aveam ce să-i zic.

– Mă  duc să-i spun, acum e timpul să plece cu caprele.

Vasile tocmai vroia să intre în oborul caprelor când apare  mama sa plânsă.

– Mamă, ţi-am spus să nu mai plângi! Ştii, că ai probleme cu inima. Fii calmă! Aşa vrea Dumnezeu, ca eu să merg pe drumul acesta.

– Băiatule, eu  nu am de unde să ştiu ce vrea Dumnezeu. Dar cred că El a aranjat lucrurile, ca azi să mă întâlnesc cu verişoara Angelei, la poarta mânăstirii. De ce nu mi-ai spus niciodată că voi doi …..? Ştiai  că şi ea s-a călugărit, aici, la aceeaşi mânăstire cu tine, fiindcă  a aflat că sunteţi fraţi?

Adevărul  e că nu sunteţi fraţi. Adevăratul tău tată a murit…Ion  m-a cerut de soţie  şi a crezut că te-ai născut la 7 luni, dar tu te-ai născut …..şi începe să plângă. Îţi aminteşti cum te luam  cu mine la biserică şi mergeam să  aprindem  lumânări în cimitir? M-ai văzut plângând  lângă un mormânt şi m-ai întrebat cine e înmormântat acolo?

– Ai spus că acel băiat a fost cel mai bun prieten al tău şi ai început să plângi în hohote.

– El e tatăl tău. Te luam cu mine, gândind  că-i fac o bucurie……să-şi vadă feciorul.

– Mamă, nu mai plânge!

Fratele Gheorghe urcă muntele şi o găseşte pe sora Cristiana stând jos şi citind.

Se apropie şi cu o voce aproape şoptită spune: ,,Angela!”

Femeia priveşte teneşul rupt care se vedea de sub sutana fratelui Gheorghe şi întreabă:”De unde îmi cunoşti numele adevărat?”

Încet îşi ridică privirea spre el şi rămâne înmărmurită. Lacrimile îi inundă ochii, privind la faţa lui palidă. El îi întinde mâna ajutând-o să se ridice, recunoscând  ochii care-l priveau în vise cu duioşie, buzele care-l sărutau  şi  mâinile ce-l mângâiau.

…………………………………….

Carmen GIGÂRTU

Emil PROȘCAN: TATAIA

La câteva case de noi în drumul spre biserică locuia un bătrân despre care vecinii spuneau că e singuratec, ursuz şi „sărac la vorbă”. Nouă nu ni se părea deloc aşa, poate şi pentru faptul că pe noi, din când în când, ne vizita. „Noi” însemnând eu şi mama mea. Nu era bunicul, dar îi spuneam Tataie.

Pe tata nu l-am cunoscut, dar îl purtam tot timpul cu mine. Locuia în cea mai frumoasă poveste din câte auzisem. Era frumos, înalt, puternic şi făcea numai lucruri bune şi pline de zîmbet. Omul acela minunat de care, mai mereu, mama îmi vorbea, era tatăl meu. Tatăl meu!

Sigur că aş fi vrut să fie cu mine, cu noi, dar am înţeles şi acceptat această situaţie ca pe una normală şi nu eram trist, ci dimpotrivă. Mă mândream cu tata, mai ales că mama îmi spusese că a fost chemat la Dumnezeu să ajute, apoi îmi arăta mici realizări pe care noi le reuşeam la casa noastră şi-mi zicea: „Uite, vezi că e aici mereu cu noi, ne iubeşte şi ne ajută!”.

Şi Tataie era un om bun şi cred că tot de tata era trimis să ne viziteze şi să ne ajute. Nu statura lui impunătoare mă impresiona, nici umerii laţi, părul alb ori braţele ce sugerau putere, ci privirea. Ochii lui, atunci când îi întâlneau pe ai mei, îmi arătau adevărul despre sufletul şi gândurile lui. Vedeam în privirea lui bunătate, nevinovăţie, căldură şi dragoste. Privindu-te, Tataie nu avea nevoie de cuvinte şi poate de aceea era tăcut.

Din când în când mama zicea: „Hai pe la Tataie!” şi punea câte ceva în coşul cu care se ducea la biserică când făceam parastas lui tata: brânză, ouă, şuncă, mâncare gătită sau ce aveam prin casă, dar şi o sticluţă cu vin. Mă bucurau aceste vizite şi cred că şi pe mama. Aveam impresia că Tataie intuia venirea noastră pentru că îl găseam mereu aproape de poartă. Îi simţeam bucuria când ne vedea…, da, tot în priviri. Se bucura aşa, într-un fel anume încât se unea cu a mea ca şi cum am împlinit firescul unei aşteptări. Dacă cineva m-ar pune să dau definiţia bucuriei, cu siguranţă, aş încerca să descriu lumina ce emana din privrea pe care o avea de fiecare dată când ne vedea. Ochii, mi-amintesc acei ochi extraordinari, nu le mai ţin minte culoarea dar cred că aveau în ei toate culorile vorbitoare. Mulţi cunoscuţi erau convinşi că era bunicul meu dar nu i-am contrazis şi cred că dacă nu ar fi avut părul şi mustaţa albe, poate că mama nu l-ar fi botezat “Tataie”, ci altfel. Ca într-un ritual al revederii mă lua cu grijă în braţele lui, încă, vânjoase, mă ridica spre Cer pentru a mă simţi, poate pentru a mă simţi mare şi important sau poate pentru a fi mai aproape de tata. Luam loc la masa masa din curte ce avea picioarele bătute în pământ, mă aşeza pe genunchii şi în timpul mângâierilor lui stângace, îmi veneau în minte imagini şi întâmplări cu tata, ca şi cum cândva au fost sau vor fi reale. Am mai fost mângâiat de mătuşi, unchi, vecini, musafiri, dar niciodată nu am simţit acea plăcere unică şi aşa de reală prezenţa tatălui meu. Ceva asemănător mi se mai întâmpla când ningea şi încercam să desluşesc Cerul dincolo de mulţimea de fulgi…

– Tataie, de ce măsuţa asta are picioarele în pământ? îl întrebam cu senină curiozitate. Pentru că   lemnele din care   este făcută   au fost cândva copaci şi vrei ca ei să-şi mai amuntească de pământul care i-a născut şi hrănit?

Răspundea printr-un zâmbet! Sunt convins că zâmbetul lui era simţit şi de nucul sub care stăteam. Ne povestea despre animale, păsări, despre treburile ce le făcea în casă, în gospodărie, ce a mai citit, despre cele auzite, dar niciodată nu spunea nimic despre viaţa lui. Mult mai târziu, la insistenţele mele, mama mi-a povestit că fusese pe front, că într-o încercuire fusese dat dispărut, că cei de acasă nu au mai ştiut nimic de el. Soţia, o femeie frumoasă şi mult mai tânără, se recăsătorise cu cineva din satul vecin. După câţiva ani a primit o crisoare prin care a aflat că trăia. Trăia şi era prizonier pe undeva prin Siberia. Au urmat şi alte scrisori, dar toate fără răspuns. Când s-a întors n-a mai găsit pe nimeni. Părinţii îi muriseră, soţia plecase şi peste tot singurătate şi paragină.   Durerile şi le-a aşezat în suflet, departe de ochii lumii ascunzându-le în acea „sărăcie la vorbă”: Se comporta ca şi cum zilele, anotimpurile şi viaţa îi erau normale. Şi-a reparat casa, gardul, porţile, şi-a cultivat pământul, totul se supunea dragostei din mâinile lui. Şi-a cumpărat o căruţă şi un cal cu care cutreiera pădurile. Şi el, calul, era tăcut, parcă avea aceiaşi privire blândă, căutătoare şi plină de nevinovăţie. După felul în care îl urma şi-l asculta fără să-i vorbească puteai crede că amâmdoi cunosc limba tăcerii.

Vorbea rar Tataie şi numai când era întrebat. La biserică era nelipsit, stătea aproape de uşă lângă icoana Sfântului Spiridon. Părintele îi spunea deseori: „Însoară-te, Ioane, eşti încă tânăr…, sunt multe creştine în sat, văduve.” În loc de răspuns dădea bineţe, se închina şi pleca.

Într-o primăvară ne-a luat foc casa de la nişte gunoie ce doar fumegau şi pe care mama nu le-a crezut în stare să se reaprindă. Satul întreg a sărit atunci şi cu greu au putut fi stinse vâlvătaiele. Multe zile, după aceea, curtea noastră a fost plină de oameni, ne aducea fiecare ce putea: scânduri, grâu, porumb, păsări, haine, pături, o masă… două scaune şi chiar un ceas.

Într-o după amiază a venit Tataie cu o căruţă plină cu lemne lungi. A intrat în curte şi, fără să vorbească cu nimeni, a început să descarce. Au urmat   alte şi alte căruţe cu lemne, apoi cu piatră. Le-a întocmit după planurile lui şi ne-a reparat partea arsă a casei.

În fiecare primăvară Tataie ne aducea ghiocei! Într-o duminică mi-a adus o căruţă mică, dar adevărată… Avea roţi care se mişcau şi totul era demontabil şi util precum la căruţele adevărate. Calul era şi el din lemn, cioplit cu migală. Mi-a spus că le-a făcut pentru mine din aceleaşi copaci din care a făcut şi masa ce are picioarele în pământ. M-a mângâiat, mi-a zâmbit şi a plecat ca şi cum ar fi vrut să-mi arate că se grăbea. În zilele următoare nu a mai fost de găsit. Mama mi-a zis că s-a înbolnăvit şi a mers la spital. După câteva luni a revenit acasă. Era slab, palid, iar privirea îi devenise neputincioasă în ai mai tăinui durerile.

Continue reading „Emil PROȘCAN: TATAIA” →

Kosta VIANU: Beștelică

Stelică al lui Popoiag era cunoscut tuturor ca Beștelică. Tac-su, Popoiag ăl batrân, era cam defect la vorbire, după cum spunea lumea despre el și când voia să-l strige pe fiu-su, „băi, Stelică”, iesea ceva gen „Bei, Ștelică”, de unde și porecla. Era gângav bătrânul, dar harnic, făcuse avere, strânsese ceva pogoane pe lunca Nișcovului. Avea și „sfoară” de pădure, de la poalele dealului până-n creasta Chilmiziului,  cam prin dreptul pârâului  Mierioara, pe partea cealată a văii. Degeaba, însă.  Ăl  mic, Beștelică, nu le avea cu strânsul averii, iar după ce se luase cu a lui Tutunaru, cu Loreta, mai tânără decât el cu mult și poreclită Trotineta, poate fiindcă rimează, ce știu eu, tocase tot, rămăsese doar cu o căruță destul de zdravănă și cu doi boi, cu care făcea „chirii” – căra, adică, ce avea lumea nevoie, lemne din pădure, porumbul din luncă, una-alta, dar nu se ajungea, joia, când era zi de târg la oborul Buzăului trebuia să  vândă niscai lemne, ca să mai facă rost de ceva parale, pentru cheltuiala casei. Dar lemne, de unde, că veniseră comuniștii și sfoara de pădure fusese trecută în patrimoniul statului, ca să poți tăia lemne trebuia să ai bon, și bonul te costa bani, așa că, de voie-de nevoie, Loreta a trebuit să răspundă cum trebuie la insistențele lui ′nea Cotoi, pădurarul care avea în grijă tot dealul Chilmiziului, din Săseni până încoace, spre Valea Salciei, unde începea alt canton, cu alt pădurar, mai ciufut, mai neomenos. Așa că, se știa. Miercurea Beștelică avea treabă, trebuia să scurteze, să încarce în căruță  și să care în curtea casei o grămadă, din cele deja pregătite de zilierii forestieri, alde Nae al lu Căpraru, alde Fasolică, ai lu’ Negustoru, doi flăcăi zdraveni, dar cam ceaclauzi, nu se înțelegea nimeni cu ei în afară de tac-su, care le trăgea uneori căte o bătaie zdravănă, iar ei răbdau tot fără să crâcnească, deși, amândoi, l-ar fi putut lăsa lat pe ăl batrân, căt erau de malaci. Beștelică avea bon, același de mai multe săptămâni, mâzgălit cu creion chimic de însuși  ′nea Cotoi, care-l și învățase cum să scrie un „unu”  înaintea lui șapte sau lui opt, așa că peste un timp avea iar voie să încarce, să scurteze și să pregătească pentru târg, căruța următoare.  Pe urmă, din acel  „unu” făcea, tot cu chimicul, un ”doi”, cam chinuit, dar treaba mergea încă odată,  spre bucuria tuturor, fiindcă nici nu apuca bine Beștelică să dea cotul drumului spre Mierioara,  că  ′nea Cotoi se și ivea la pârleazul din fundul grădinii lui Beștelică, cu pălăria lui verde cu pușca pe umăr și  cu tașca de piele bătându-i șoldul. Intra fără să mai bată la ușă, ca la el acasă și Loreta, după ce-i dădea să mănânce, dacă-i era foame, se drăgălea cu el în voie, fără frica bărbatului și fără frică de consecințe, că era stearpă, nu putea face copii.

Ocolul Silvic era mai în susul văii, înspre Căsău și toată grija exploatarii pădurii rămăsese în seama pădurarilor, ei tăiau, ei spânzurau, iar cine era prieten cu pădurarul „avea de ce să-și ungă carul”, cum zicea bunica, Dumnezeu s-o ierte pe baba Zinca, femeie fără carte dar cu un simț al realității ieșit din comun.

       Treaba mergea ca pe roate, Beștelică era mulțumit, Loreta, ce să mai zic, iar  ′nea Cotoi avea grijă ca grămada lui Beștelică să aibă numai lemne ca lumea, ca pe picior, cu toate că, în acte, grămezile erau trecute „crăci de lemn pentru foc”.

       O singură dată s-a întâmplat ca Beștelică să se întoarcă din drum pe neașteptate, taman din Dârlănești, cu biciul în mână și înjurând supărat: uitase bonul acasă! Schimbase haina cu șuba, că afară ploua cam mocănește, iar bonul îi rămăsese în buzunarul hainei. L-a găsit pe  ′nea Cotoi în izmene și în cămașă, fumând liniștit lângă sobă si tot pe Loreta a înjurat-o lung, cu năduf:

-Ce ții, fă, rumânul ăsta în picere, tu-ți nafura mă-ti de paceaură, descalță-l, suie-l în pat, nu vezi că e ud tot? Și dă fuga la beci de scoate un ibric de țuică, de-aia de anul trecut și fierbe-i, să nu care cumva să-i cauzeze răceala la plămâni! Continue reading „Kosta VIANU: Beștelică” →

Carmen GIGÂRTU: Ai grijă, băiete!

Vântul începe să adie şi  îmbrăţişează cu ale sale braţe nevăzute frunzele uscate. Un brad rătăcit printre pâlcurile de stejari pare a spune o poveste tânguitore. Freamătul  ciudat îi aminteşte lui Ioan de mătuşa sa. Parcă îi aude vocea în plânsul bradului:”Ioane, învaţă din greşeala mea!”

Mătuşa lui a iubit, a fost îndrăgostită o viaţă întreagă de un singur om.

Îşi făcuse din el un ideal unic, absolut, îl aşezase pe un piedestal în inima sa. Întâmplarea, destinul a făcut ca el să plece peste mări si ţări, iar ea să se mărite cu altul. A doua zi după nuntă, soţul a avut un accident şi a plecat la stele. Nu l-a plâns prea tare, căsătoria fusese aranjată de părinţi, să nu rămână fată bătrână. Ea  era  îndrăgostită de acel om plecat departe, peste ocean. Trăia mereu cu speranţa că într-o zi va fi al ei. Anii treceau pe lângă ea, dar tot tânără şi frumoasă era. Fire argintii au început să apară în al sau păr, iar ochii îi erau melancolici şi gânditori. A dus o viaţă simplă, modestă şi resemnată. A fost curtată, dar nimeni nu s-a putut apropia de ea, fiindcă trăia în puritatea visului de odinioară. Sufletul său ştia că cel iubit va veni odată şi odată. L-a visat şi l-a aşteptat mult. Într-o zi când nu se aştepta el a apărut. S-a reîntors pictisit de viaţă şi schimbat. Devenise un om cu un caracter schimbător, nelinişit, nestatornic, dus de boarea vântului, care în permanenţă juca o piesă de teatru, un om cu nenumărate măşti. Pe ea o credea o pradă usoară, o făptură slabă, ca toate celelate femei pe care le-a avut.Viaţa făcuse din el un actor seducător, un adevărat magician, căruia nicio femeie nu-i rezista.

Şi-a dat seama de superficialitatea sentimentelor lui. S-a convins mai mult ca niciodată că inima a greşit enorm când a făcut această alegere.  Juca în faţa ei rolul de arhanghel înaripat vorbind de viitor, un rol pe care-l jucase de zeci de ori în faţa femeilor slabe, credule, naïve şi dornice de aventuri. I-a vorbit de iluziile ei înşelate, de viaţa lui uşoară, sperând că se va îndrepta. Dar totul a fost în zadar. El îi vorbea frumos, liniştit şi patetic, dar ea simţea minciuna şi prefăcătoria din vocea lui. Era un om care juca permanent un rol al aparenţelor, care nu Continue reading „Carmen GIGÂRTU: Ai grijă, băiete!” →

Ștefan-Constantin ȘELARU: DULCELE SOMN AL DELTEI

            De vreo două zile intrasem în concediul de odihnă și tare mă mai mâncau tălpile însă Marin, partenerul meu de escapade se tot codea iar în cele din urmă, doar ca să nu rămân acasă, am fost de acord ca să-l însoțesc până la Brad unde trebuia să ajungă la Stelică, fratele lui, care lucra la una din minele aflate prin zonă. Așa că, drumul fiind destul de lung am ajuns cam pe înserat și fiind invitați de  Stelică, ne-am instalat la una din mesele grădinii restaurant aflată în colțul străzii lui unde ne-am cunoscut și cu Dadi, miner și el care, după ce ne-a cercetat cu atenție dându-mi astfel seama că știe cam prea multe despre noi din povestirile care-i fuseseră depănate de Stelică și astfel, îi împuiase capul cu fratele lui care era cel mai bun trăgător cu pușca de la Dinamo precum și despre mine, prietenul lui Marin, care eram cel mai mare vânător din România.

            După ce ne-am omenit cu câte o bere rece, Dadi s-a ridicat de la masă și pe un ton autoritar ne-a invitat ca să-i vizităm casa care se afla prin apropiere iar datorită și tonului lui autoritar am dat curs invitației mai ales că, Stelică ne-a explicat șoptit că, dacă l-am refuza l-am jigni groaznic. Drept urmare, ne-am ridicat de la masa din grădină și în scurt timp ne aflam acasă la Dadi unde am fost primiți mai mama lui, o femeie trupeșă, glumeață și extrem de primitoare.

            Nici nu ne-am așezat bine la masa din sufragerie pentru că mama lui Dadi a și umplut-o cu farfurii de toate formele și dimensiunile precum și cu păhărelele destinate tăriei care se impunea musai înainte de masă pentru asigurarea apetitului, după cum ne-a explicat foarte serioasă dumneaei așa că, deodată, până să ne dezmeticim și ajutată de Dadi, gazda a înșirat pe masă o mulțime de cutii și cutioare de toate formele despre care ne-a explicat că ele conțin numai peștele pescuit de Dadi din Mureș dar gătit de dumneaei.

            Eu și cu Marin tot măsuram uimiți mișcarea gazdelor care, pe nesimțite au umplut literalmente masa care era și ea destul de măricică.

            – Hai, serviți, ne-a îmbiat Dadi, evident tare mândru de opera măicuței lui după care, a început să-și prezinte tratația explicându-ne ce anume conținea fiecare cutiuță, adică, ce fel de sortiment de pește precum și rețeta utilizată de gazdă care, la fel de mândră de opera ei, ne explica prompt cum a fost preparat fiecare pește care fusese prins de Dadi personal.

            Drept urmare, bine documentați cu bogatele explicații primite, în cele din urmă am atacat cutiile înșiruite pe masă constatând astfel că explicațiile primite au fost extrem de sărace față de bogăția de arome, una mai parfumată decât alta, precum și de gustul minunat al peștilor aflați, în fiecare dintre cutii. Astfel că, permițându-le numai gazdelor să ne mai spună câte ceva, ne-am străduit ca să nu înfulecăm așa cum am fi dorit datorită foamei pe care o resimțisem din plin ceva mai devreme când, Dadi ne-a ridicat de la masa restaurantului unde, vrăjiți de mirosul grătarului, speram că ne vom delecta cu ceva mititei. Ce mai, una peste alta și spre meritata satisfacție a lui Dadi am recunoscut sincer că nu mai mâncasem niciodată asemenea pești gustoși satisfăcând astfel și mândria bine meritată a măicuței lui care, ținându-și mâinile împreunate la piept aștepta împietrită aprecierile noastre.

            Ce mai, seara s-a dovedit a fi minunată din toate punctele de vedere mai ales, după ce Dadi, înfoindu-se de mândrie asemenea unui curcan ce stăpânea ograda gospodarului, ne-a condus și în  cămara ale cărei rafturi erau tixite cu cutii și borcane de toate mărimile pline cu peștii pescuiți de el în Mureș și bineînțeles, gătiți artistic de măicuța lui care, și ea plecase smerită pleoapele de plăcerea laudelor bine meritate.

            Pînă la urmă, seara s-a încheiat cum nu se putea mai bine iar eu și Marin am devenit musafirii lui Dadi care ne-a oferit o cameră spațioasă aflată la etaj și unde să ne putem odihni pentru drumul destul de lung pe care urma să-l parcurgem a doua zi, mai concret, la insistențele lui Dadi, a trebuit ca să-l invităm și noi în Deltă așa că, prin București doar treceam pentru a ne dota cu ce aveam și noi nevoie iar punctul terminus al călătoriei era Tulcea unde eram deja așteptați de Vaniușa cu lotca lui.

            A doua zi n-am mai putut onora masa cu care ne aștepta mama lui Dadi și spre regretul ei dar și al nostru, i-am sărutat mâinile fermecate și am pornit iute la drum. Pe drum am mai oprit numai pentru a sorbi câte o cafea la o benzinărie iar întâmplător, am descoperit în portbagaj câteva cutii destul de mari așa că l-am întrebat pe Marin ce cară în ele iar acesta, mi-a șoptit discret ferindu-se de Dadi:

            – Habar n-am ce are Dadi în ele că nu mi-a spus când le-a adus ca să i le bag la portbagaj.

            – Aoleo ! Or fi cutii cu conserve de pește ? – am întrebat eu în glumă dar și cu o notă de seriozitate în glas fapt ceea ce l-a pus pe gânduri și pe Marin moment în care a intervenit Dadi care ne-a explicat serios:

            – Păi, am acolo tot felul de momeli pentru că, nu cred că vom avea timp ca să umblăm după ele pe acolo și nici timp s-o facem deoarece, nu ajung în sfârșit și eu în Deltă ca să îmi pierd timpul căutând râme – iar ca să ne satisfacă curiozitatea a ridicat capacul celei mai mari dintre cutii și atât eu cât și Marin am rămas cu gurile căscate de ce am aflat deoarece, înăuntru se afla o cutie ceva mai voluminoasă plină cu râme groase care viermuiau calme încolăcindu-se între ele, o altă cutie cu șoricei morți, alta cu niște gândaci destul de mari care și ei viermuiau calmi iar celorlalte două sau trei cutii nu ne-a mai interesat conținutul astfel că, Marin a închis capacul portbagajului și am intrat în mașină.

            – Hai să pornim și noi că mai avem destul de mers – a mormăit Marin și aplecându-se discret spre mine mi-a făcut cu ochiul strâmbându-se de silă șoptindu-mi:

            – Dacă mai ridica vreun capac precis că-i arătam și eu peștele pe care l-am mâncat aseară la măicuța lui pentru că, îmi ajunsese deja la beregată și mai aveam puțin până să nu i-l arăt și lui.

            Drumul a fost plăcut și fără evenimente neplăcute așa că, pe la ora prânzului am intrat în Tulcea unde am lăsat mașina în parcarea din fața Hotelului Delta și unde, ne-am pomenit cu Vaniușa lângă noi:

            – Bine ați venit ! – ne-a întâmpinat el bine dispus – Adineauri am amarat și eu lotca lângă pasager contând că vom pleca și noi mai înaintea lor.

            – Păi, te-ai gândit bine – l-a lăudat Marin -, ce naiba, nu suntem noi sătui de atâta oraș cât ne oferă Bucureștiul ? – după care ne-am apucat ca să ne descărcăm lucrurile și să le aducem la lotcă unde Vaniușa le așeza gospodărește, apoi ne-a întrebat:

            – Mai avem ceva de luat ?

            – Doar pe noi – i-am răspuns eu fericit la culme că nu mai puteam de dorul Deltei unde de-abia așteptam ca să ajung iar în așteptarea acelui moment, îmi umpleam plămânii cu mirosul atât de iubit al Dunării.

            Deci, fiind gata de plecare, Vaniușa a pornit motorul și încet, încet ne-am instalat pe cursul Dunării îndreptându-ne spre scumpa noastră Deltă.

            – Mi-ai spus la telefon că rămâneți în Deltă doar vreo trei zile –  i-a spus el lui Marin – așa că, m-am gândit ca să vă faceți tabăra pe Litcov – unde ați mai fost – unde puteți da la pește și vâna ceva rațe sau gâște iar eu vin să vă iau peste trei zile. Aveți tot ce vă trebuie ?

            – Da Vaniușa – l-a liniștit Marin -, avem de toate mai puțin umbrelă. Dar nu cred că se va schimba vremea cât stăm noi acolo.

            – Nici eu nu cred – i-a dat Vaniușa dreptate -, prognoza de azi dimineață este pe vreme bună așa că, o să aveți vreme frumoasă, dar spune-mi ce pește vreți să duceți acasă ? Că am să mă opresc la Mila 23 și le cer să-mi pună deoparte ceva pește ca să nu vă întoarceți cu mâna goală.

            – I-auzi, brâul !! – a sărit Dadi de pe locul lui clătinând lotca binișor – Adică, cum ?! Ce, am venit în deltă ca să cumpăr pește ? Ori aici e alimentara ?! Noi ce naiba suntem, pescari ori zgârie brânză ?! – și pufnind supărat s-a trântit la loc pe banchetă clătinând iar lotca – Mâncăm ce prindem și vânăm – a continuat el încruntat după care a arătat în direcția mea – Dacă noi n-o să prindem nimic, mâncăm ce împușcă el – și m-a indicat pe mine – că și Marin e mare campion la tras cu pușca ! – și-a încheiat Dadi cuvântarea pufnind încruntat.

            – Mă rog, … mă rog – l-a ponderat Vaniușa făcându-mi discret cu ochiul – Mă voi bucura ca să reușiți și să vă descurcați așa cum doriți însă, n-am spus-o cu răutate deoarece eu cunosc bine delta și știu că, uneori este cam cusurgioaică și când ea nu are chef, nici de țânțari nu ai parte, dar mite de pește iar de vânat nu mai vorbesc.

            – Lasă, că trei zile dacă nu vom mânca, nu vom crăpa noi de foame, … nu-i așa ? – și Dadi s-a răsucit spre noi așa că i-am încuviințat iute afirmația după care s-a instalat liniștea în barcă pe fondul uruitului calm al motorului.

            Pe drum, ne-am mai salutat cu alți lipoveni cunoscuți de-ai lui Vaniușa apoi, am trecut de Milă și am virat la dreapta pe intrarea spre canalul spre Litcov. Văzând iar locurile atât de bine cunoscute mi-a tresăltat sufletul de bucurie dându-mi senzația că și aerul a căpătat un alt miros mai familiar.

            Conform planului comunicat de Vaniușa, acesta a oprit lotca în dreptul singurului pom de pe malul Canalului Litcov iar urmele provelor lotcilor care au poposit acolo erau adânc întipărite în pământul uscat așa că, Vaniușa a cârmit și el lotca înfigându-i prova într-una din adânciturile astfel imprimate în mal.

            In sfârșit, eram în Deltă ! Nu mai puteam de bucurie așa că, urmăriți de zâmbetul plăcut al lui Vaniușa ne-am apucat iute ca să ne descărcăm lucrurile din lotcă și imediat ce am terminat acesta s-a ridicat în picioare și ne-a salutat militărește cu palma la borul pălărioarei terciuite de purtat:

            – Eu plec și vă urez vacanță frumoasă iar peste trei zile, așa cum am stabilit, mă prezint aici ca să vă duc înapoi la Tulcea. Deci, precis nu mai aveți nevoie de ceva ?

            – Nu Vaniușa – i-a răspuns Marin zâmbindu-i prietenește -, mergi liniștit că avem tot ce ne trebuie.

            – Atunci e bine – i-a răspuns Vaniușa după care, s-a aplecat și a tras de sub bancheta din mijloc un sul mare de folie de plastic transparentă și ni l-a aruncat pe mal la picioare – Dacă nu vă va trebui, mi-l dați înapoi când mă voi întoarce ca să vă iau. Bine ? – și cu această urare pe buze a pornit motorul și s-a întors în viteză pe canal pornind spre Tulcea după ce, potrivit obiceiului, a mai fluturat încă odată mâna în semn de rămas bun.

            După ce a dispărut și doar i se mai auzea din ce în ce mai încet zumzetul motorului, ne-am apucat ca să organizăm tabăra și primul lucru foarte util pe care l-am descoperit a fost sulul foliei de plastic pe care l-am desfășurat și i-am apreciat mărimea adică, altfel spus, la nevoie, fiind desfășurat, ne acoperea pe toți așa că încet, încet ne-am apucat ca să ne depozităm toate lucrurile noastre pe un capăt al foliei prilej cu care am descoperit cu mare bucurie câteva dintre cutiile cu pește în ulei din care ne tratase cu o seară înainte mama lui Dadi:

            – Hm – a mormăit Marin gânditor în timp ce înmuia un colț de pâine în uleiul cu gust și miros de pește , – noi am plecat de la Brad de parcă aici ne aștepta cineva cu masa întinsă !

            Deoarece iarba încă mai era umedă de rouă, am întins bine folia iar eu am apucat celălalt capăt și am pliat-o în două:

            – Ce naiba faci acolo? – m-a întrebat Marin – lasă folia așa, întinsă, că poate avem nevoie ca să ne așezăm pe ea.

            – Păi, … precis ne vom așeza pe ea deoarece, acolo sus, se pare că se va pune de o mică ploicică – le-am comunicat eu vestea cea nouă – Vedeți și voi norișorul acela simpatic ? Ei bine, se cam  îndreaptă spre noi mânat de vânt. V-ați prins ?

            Surprinși, au privit și ei în direcția indicată de mine apoi, fără grabă, am pliat folia în două iar astfel, dacă ne-ar fi plouat, ne-am fi putut adăposti de ploaie în jumătatea ei iar în cealaltă jumătate am fi putut adăposti lucrurile noastre așa că, după ce ne-am gospodărit, cu ochii spre cer m-am apropiat de stuf de unde am recuperat mai multe așchii de lemn și bețe ceva mai groase pe care le-am depozitat în jumătatea noastră de folie.

            – Ce naiba faci cu lemnele alea ? – m-a luat Marin la zor – Sper că n-ai de gând ca să ne strici aerul cu fumul tău ?

            – Fii liniștit, că nu ți-l stric însă, mai e puțin și se lasă întunericul iar în afară de fum nu avem nimic cu care să le urăm țânțarilor bun venit, nu crezi și tu asta ?

            Marin nu mi-a răspuns și bosumflat și-a aprins o țigară făcându-mi cu ochiul și bombănind:

            – Eu voi avea fumul meu iar voi, n-aveți decât să vă apucați de fumat.

            Nici nu a terminat bine replica pentru că, Dadi s-a și apropiat de noi cu o sticlă plină cu o băutură roșiatică pe care mi-a întins-o bine dispus:

            – Poate să plouă cu spume pentru că, ginarsul ăsta făcut de mine gonește și ploaia – iar pentru a ne convinge de adevărul spuselor lui, am dat iute sticla din mână în mână și i-am degustat conținutul dându-i dreptate.

            – Hm – a bombănit iar Marin zâmbindu-ne șmecherește -, bine că m-am înșelat când am văzut sticla printre bagaje deoarece am fost sigur că a luat cu el și ceva comestibil în afară de râme și gândaci !

            Intre timp, am scos și eu arma de vânătoare din toc și am pus-o undeva ferit împreună cu câteva cartușe iar revenind spre ei tot priveam spre cer:

            – Lasă norul ăla în pace și nu-l mai tot zgândări atâta – m-a certat Dadi -, chiar ți-e așa de dor de o ploaie ?

            – Nu Dadi, îmi pun arma la-ndemână că cine știe, poate trece pe deasupra vreo rață ori vreo gâscă și va mirosi a friptură prin jur. Ar fi rău ?

            – Ei, … n-ar fi rău deloc – a mormăit el bine dispus la auzul fripturii..

            Intre timp seara s-a apropiat cu pași repezi iar norul suspect a trecut pe deasupra noastră scuturându-și ploaia prin alte părți și în schimb ne-a lăsat în grija întunericului așa că, în așteptarea dimineții ne-am ghemuit așa cum am putut umplând jumătatea de folie sub care ne-am ascuns de cei câțiva stropi căzuți din coada norului apoi, încet, încet, după o zi destul de lungă, am ațipit ascultând semnalul celor câțiva stropi pe care norul i-a scăpat și deasupra noastră după care s-a tot dus mânat de la spate de vânt în timp ce noi am picotit un timp după care am adormit buștean lăsând în urmă o zi plină.

            Eu nu reușeam să adorm așa că, un timp am mai numărat cei câțiva stropi aruncați spre noi de norișorul ce zburdalnic după care, încercând ca să adorm, m-am pomenit cu o picătură zdravănă de apă căzută pe obraz așa că, am tresărit enervat bănuind că folia ar fi perforată pe undeva pe unde s-a strecurat picătura de apă așa că, am pipăit bagajele până mi-am descoperit rucsacul meu din care am scos lanterna și astfel am cercetat folia de deasupra mea iar astfel, am descoperit că folia de deasupra noastră care ne acoperea se umpluse cu picături de apă rezultată din respirația noastră și care astfel s-a condensat transformându-se în picături cam mari și care, pe măsură ce se măreau, cădeau pe noi umezindu-ne hainele.

            Ca urmare, iritat de întâmplare, m-am târât afară de sub folie iar în drum, am simțit sub palmă răceala sticlei cu vinars care rămăsese pe jos în iarbă și pe care astfel, am salvat-o rapid iar apoi  am ieșit la aerul curat de afară unde am mai băut o înghițitură din licoare în așteptarea somnului iar deodată, mi-a atras atenția o bălăceală care se auzea de undeva de lângă mal așa că, am Continue reading „Ștefan-Constantin ȘELARU: DULCELE SOMN AL DELTEI” →

Victor RAVINI: Să trăiți, domnu’ profesor!

Am știut ce să cer. Au fost de acord. M-au dat la biroul de conjunctură și marketing. Cel mai bun birou, pentru că acolo nimeni nu avea nimic de făcut. Șeful de birou răspunde la telefon și îmi spune speriat că sunt chemat la directorul general. Mai speriat eram eu. Era a doua zi după ce m-au angajat acolo, la ICE Autotractor din Brașov, că uitasem să vă spun. Îmi tremurau pantalonii de frică, dar nu cred că se vedea. Cred că nu se vedea nici că îngălbenisem.

— Hait! mi-am zis în gând. Au verificat și au descoperit că am mințit la interogatoriul cu securistul întreprinderii.

Mințisem că n-aveam rude în străinătate și nici legături cu cetățeni străini.

În anticamera la directorul general erau vreo câteva zeci de indivizi, corect îmbrăcați în costume de culori sumbre și la cravată, extrem de sobri și de serioși, pe scaune la perete sau în picioare, tot la perete. Parcă erau la vreo înmormântare și așteptau să vină sicriul. Toți încruntați și cu ochii în popoul secretarei, care făcea cafeaua pentru director. Ea mi-a făcut semn să intru la director. Unii din ăia au protestat, că ei erau acolo înaintea mea și aveau urgențe. Nu le-am dat atenția pe care voiau ei să le-o acord. Am bătut la ușă și am intrat cu inima cât un purice. Eram alb ca varul de frică. Biroul directorului general era imens. Un covor persan, cu o suprafață și mai mare decât a sălii, acoperea întreaga podea și era răsucit rulouri la margini. Se vorbea în tot Brașovul de acest covor. Fusese primit cadou de la șahul Iranului, pentru că Brașovul înființase o fabrică de tractoare românești la Tabriz.

— Am auzit că ați fost angajat pentru limbi străine. Ia să vedem! Ce scrie aici?

Așa se vorbea în comerțul exterior, cu „dumneavoastră,” chiar și de la cel mai superior, cum era el, la cel mai inferior, cum eram eu. Ca și cum am fi fost oameni civilizați. Nu ca la Grupul de Șantiere Montaj Cazane Vulcan din București, cu „bă ăla!” sau și mai rău, de poate suporta hârtia. Dar toată lumea suporta și se trăgeau toți de șireturi. De aia se zice că fiecare întreprindere, fiecare loc de muncă, spital, școală sau ce o fi, are o anumită cultură ori rutină, a sa. Sau nicio cultură, nicio rutină, doar harababură. Am mai scris o schiță umoristică despre viața pe șantier, însă unele redacții nu au putut-o publica, iar când s-a publicat am fost apostrofat că așa și pe dincolo și că să scot schița aia de pe Net și că să mă pocăiesc. Eu n-am fost pus cu genunchii pe coji de nucă, nici când eram elev. Deși ar cam fi fost motive, de trei ori pe zi.

Cum ziceam, directorul mi-a dat o scrisoare dintr-un maldăr de scrisori desfăcute și înregistrate. Erau câteva rânduri de la un partener extern. I-am tradus. A scris rezoluția pe scrisoare: E-15. Răspundeți pozitiv! Mi-a dat altă scrisoare. A pus rezoluția: A-25. Răspundeți conform legii! După vreo jumate de oră și ceva, am terminat de tradus toate scrisorile, mi-a mulțumit și am ieșit. Unul dintre așteptătorii din anticameră a strigat la mine:

— Ia ascultă, tovarășu’! Ia vino încoace!

Păi ce, așa se vorbește în comerțul exterior? Nici ciobanii analfabeți la stână nu renunță la demnitatea lor proprie când i se adresează cineva. Ce, eu eram nevasta lui ca să îmi vorbească arogant și cu dispreț? Ăștia care au limba aspră când vorbesc cu inferiorii au limba dulce când îi ling, unde îi ling pe superiori. L-am străfulgerat cu o privire indiferentă, atât de neutră, încât să îl lase pe gânduri și nu m-am abătut din drumul spre ieșire. M-am așezat la locul meu în birou și am reluat să citesc Scânteia.

— Ce a vrut directorul? m-a întrebat șeful de birou.

— Care director? am ridicat eu o sprânceană.

Șeful și-a retras capul între umeri ca un copil terorizat și nu a mai zis nimic. A doua zi, tot așa, la ora opt și cinci minute, ca și ieri, sună telefonul, iar șeful îmi zice că sunt chemat la director. M-a mustrat cu un gest din cap și a zis:

— Păi eu ce sunt aici?

În anticameră, ăia erau tot acolo ca și ieri. Unii pe scaune la perete, alții în picioare, toți în ordinea ierarhică. Toți subdirectorii, toți șefii de zone și de birouri operative: Europa 15, Asia-Australia, America, Vest 1, Vest 2, CAER sau șefii de produse. Toți, cu aceleași urgențe de ieri sau de luna precedentă. Am trecut pe lângă ei cum treci pe lângă ulucile unui gard, fără să le vezi. Nu se mai uitau în fundul secretarei, întorceau capul după mine și nu mai cârâiau.

Directorul a zis să iau un scaun și să stau jos, în fața biroului. Secretara a venit cu două cafele. Una pentru el și una pentru mine. I-am tradus toate scrisorile, am plecat și iarăși au rămas ăia din anticameră cu gurile căscate de nedumerire. De bună seamă că au început să își facă gânduri și presupuneri sigure.

Întreprinderea primise cadou un Mercedes ultimul răgnet, de la firma MAN, de la care cumpăraserăm licența pentru camioanele noastre DAC, numite apoi ROMAN. Șoferul întreprinderii conducea Mercedesul și îl transporta numai pe directorul nostru general. Dimineața, auzeam Mercedesul oprind sub ferestrele biroului nostru. Lăsam ziarul din mână, mă ridicam fără să mai zic nimic și mă duceam la director. Nimeni nu își putea explica ce discutam eu cu directorul o jumătate de oră, la cafea, în timp ce toți șefii așteptau cu probleme urgente, arzătoare și niciodată nu i se mai oferise vreunuia din ei vreo cafea. Toți au început să mă salute cu plecăciune și cu „Să trăiți!” Și pe bună dreptate. Ajunsesem să dețin cel mai important secret din întreprindere, cum nici la BDS (Biroul de Documente Secrete) nu erau așa de mari secrete: Secretul că directorul general nu cunoștea nicio limbă străină.

Barosanul pleca deseori în străinătate, dar numai pentru câteva zile. În lipsa lui, niciun subdirector nu avea voie să își pună fundul în Mercedes. Subdirectorii conduceau ei înșiși vreun Volkswagen sau Opel, primit cadou de la alți parteneri străini. Mașinile primite cadou își păstrau placa cu numărul din străinătate și așa erau donate Securității, când întreprinderea primea cadou altele, noi. Iar Securitatea dona mai departe mașinile la Miliție. Ca să își facă filatorii filajul sub acoperirea plăcii din străinezia.

Șoferul directorului era soțul secretarei și securist în civil. Primise ordin de la director ca, în lipsa lui, să fie la dispoziția mea cu Mercedesul. Așa că mergeam des la București, unde aveam treabă la editură sau umblam prin librării și anticariate sau intram la filme. Timp în care șoferul era liber să facă ce vrea. Ne întâlneam în curte la minister, la ora cutare. Șeful meu de birou nici nu îndrăznea să îmi dea vreo sarcină de serviciu. Socotea că ar fi fost prea riscant pentru el să se pună rău cu mine. Numai așa din sadism, îl întrebam dacă avea vreo hârtie să i-o duc la minister. Ca să nu se mire unde plecam fără să îi cer voie.

* * *

Într-o zi, directorul general era plecat cu șeful de personal în Australia. Iar eu nu aveam de ce să merg la București. Mai era până la salariu și nu mai aveam bani de cumpărat cărți. Șeful meu de birou îmi pune pe masă o decizie, cum că sunt mutat la un birou operativ, să derulez contractul de remorci pentru Germania de Răsărit. A căzut cerul pe mine. Numai de muncă nu aveam chef. Mai degrabă citeam Scânteia în întregime sau mă uitam la colegii care nu aveau nimic de făcut, decât să muncesc ceva. Decizia era semnată de șeful biroului de camioane pentru Europa. Am intrat la el fără să bat la ușă și nu l-am salutat. I-am pus decizia sub nas, am rupt-o bucățele, i-am lăsat-o pe birou și am zis privindu-l în ochi:

— Cineva vrea să scoată castanele din foc cu mâna dumneavoastră.

Continue reading „Victor RAVINI: Să trăiți, domnu’ profesor!” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Povestea unui fir de nisip

-Se întâmplă ceva. Nu îmi dau seama ce. Parcă urmează o îmbinare de ape. Cum se îmbină apele oceanelor pe Earth. Doar că aici pare a fi o îmbinare de culori.

       Negrul, culoarea diplomatică a spațiului este mărginită la orizontul stelar de un albastru senin, curat ca o lacrimă.

       Cred că voi fi aspirată. Simt.

Acestea  au fost ultimile mesaje primită de la sonda Voyager înainte de a dispărea în neant.

       Zeci de unități astronomice după aceea sonda nu a mai trimis mesaje către Earth.

Până și noi cercetătorii uitasem de ea. S-au schimbat generații, idei, metode de cercetare, echipamente, tehnici.

      Biblioteca în stocare din faleza noastră cu amintiri ne-a salvat de la uitarea astronomică.

Sonda a emis azi, fix după 89 de ani earthieni

     -Am pătruns într-o lumină veșnică, a zis. Așa a început să emită.

         Nu mai am masă. În sensul formelor sub care apare masa pe Earth.

        Tot ce observ în jurul meu sunt doar un fel de nuanțe. Părem un pic mai albastru închis față de albastrul senin al fondului luminii în care plutim.

        Ne mișcăm ponderal. Fără dimensiuni, fără distanțe. Doar căutăm ce dorim și ajungem acolo unde am vrut.

       Toată aparatura mea este ca un muzeu de umbre acum. Mi-au dispărut conexiunile și sunt logată doar unui sens de mișcare aleatorie.

       Mai concret spus, plutesc într-o feerie de intenții căutări și atingeri fără a-mi propune dorinți sau puncte unde să ajung..

      Zbor, deși nu am aripi. Ajung la orice gând și tot ce visez se află în mine deja.

      Vă aștept și pe voi.

Veniți. Aici este incredibil de bine.

                După ce a descifrat mesajul, Doamna Profesor Doctor Corrny s-a prăbușit pe fotoliul din biroul ei de acasă și a început să fie frământă de gânduri. Atracții cărora nu li se putea opune o încercau cu trimiteri de sens diferit și, deși încerca să iasă din sferă întrebărilor, nu reușea.

        Dacă este o farsă, și-a zis? Trebuie să caut în arhiva cu amintiri astrale să văd dacă a existat o astfel de sondă. Ce este cu ea, cine a lansat-o și când. Și mai ales de ce a fost uitată atâtea unități astrale?

Dacă solicit acces la arhivă trebuie să motivez. Și ce am să spun? Cum am să mă justific față de colegi? Ce le spun, că am primit un mesaj de la o sondă ? Vor spune toți că am bolânzit, nu alta.

       Dar, de ce am primit eu aceste mesaje pe disperul meu cuantic personal când știu bine că nu am drept de folosire a codurilor din laborator?

      O fi bine, oare, să spun colegilor. Dacă mă fac de râs. Dacă nu se confirmă spusele mele.Dacă nu voi fi crezută?

       Trebuie să caut un ITist deștept care știe să facă  analogi imaginare. Am găsit. Irinuca mea. Andreiul ei știe. În Irinuca  am încredere. Cu ea am să mă consult.

       După ce Irinuca i-a povestit lui Andrei ce i-a  spus mama ei, Andrei a început să zâmbească ironic

      -Cred că mama ta a luat-o razna, a fost replica lui după ce a disecat povestea. Când a realizat și ce i se cere a început să se răsucească pe canapea și să o privească îngăduitor pe iubita lui. Irinucă-i nu i-a convenit starea lui și, supărici, cum o alinta Andrei,a început să îl certe.

      – Dacă nu o poți ajuta nu o judeca pe mama, te rog. Simt că mama este fericită. Iubește și este iubită așa cum a visat ea toată viața ei.

      Acum a avut și norocul de a primi acel mesaj. A fost aleasă de univers, cum îi place ei să spună. Ajut-o, inventează ceva.

     Trebuie să aibă acces la arhiva astrală a institutului, doar asta vrea. A renunțat la ideile năstrușnice ce îi trecuseră prin cap la un moment dat.Acum vrea doar acces la arhiva astrală. Atât. Și tu să poți a-i derula și salva tot, cum îți cere ea.

    -Bine, de dragul tău și din respect pentru ea o ajut. Merg să văd ce vrea și cum crede că putem proceda.

       – Vezi că acum stă mai mult pe la ,,Pietrărie,, acolo se simte în largul ei, aproape de natură și în mijlocul florilor, cum se alintă singură.

       Ajuns la Pietrărie cu bicicleta, Andrei a găsit-o pe soacra lui jucându-se cu cățelușele ei dragi.

     -Bună, ce face doamna mamă? Așa îi plăcea lui Andrei să i se adreseze când se întâlneau. Și replica soacrei lui nu întârzia să apară

– Mă bucur de viață, Voi?

   – Și noi la fel. Mi-a zis Irinuca ce vrei. Cred că cel mai corect este să faci o cerere oficială de acces la arhiva astrală a institutului și apoi eu te pot ajuta să păstrezi ce vei găsi în istoria memoriei.

       -Ai dreptate, doar că aprobările consumă timp și eu aș vrea cât se poate de repede.

     – Invocă amendamentul cunoașterii și vei primi derogare cu acces imediat. Știi că ai acest drept.

     -Ginerele meu deștept, Bravo. Ce noroc a avut fata mea să fie iubită de un astfel de bărbat. Râd. Mulțumesc de idee. Apoi mă ajuți, da?

      -Sigur.

        Nimeni din Institut nu a bănuit ce are în cap. Șeful de program și-a dat acceptul fără să citească măcar ce i se cere. În culmea unei bucurii disimulate, Corrny a intrat împreună cu Andrei în arhiva astrală a institutului și a început să acceseze informațiile. Își punea singură întrebări și căuta răspunsuri în memoria discurilor astrale.

     -Trebuie să începem cu acele optzeci și nouă de unități astrale i-a zis lui Andrei. Ce înseamnă ele, azi, în măsurătorile noastre de timp?

Ceva lipsește măsurii, cred. Nu putea să dispară o sondă de cercetare așa de mult și să fie uitată așa de repede.

      Cu ce a călătorit? Ce combustibil a folosit. Trebuie să aflu fără a înțelege cineva cu ce mă ocup.

În spațiul nostru au folosit mijloace nucleare de  deplasare.

      Ce înapoiați eram. Azi aceste motoare sunt de arhivă. Dar ce motoare folosește în spațiul noului univers în care a intrat, mă întreb?

Poate sonda mă lămurește. A zis ea ceva trebuie să analizez

   Îmi place în ce am intrat. Am să mă ocup indiferent ce voi descoperi.

    -Trebuie să reiau transmisia sondei și să analizez ce a emis, o încuraja și Andrei, curios și el de acum.

        – Spunea deci: că zboară deși nu are aripi?

De unde își ia energia? Asta trebuie să aflu

       Dacă aș putea să mă conectez direct cu sonda, ce bine ar fi. Cum Dumnezeu să fac asta când ea este la milioane de ani lumină distanță?

      Dar sonda cum a putut intra în contact cu mine?

Am să aștept, așteptarea este soluția, poate am noroc și ea îmi ghicește gândurile și intențiile. Sper.

       -Ne putem loga pe frecvența misterelor și să așteptăm un miracol, i-a sugerat ginerele ei prins și el în vraja undelor astrale.

     -Deci, a fost lansată acum 89 de unități astrale, fără echipaj uman, folosind motoare cu propulsie nucleară. Dar cum de îmi trimite mie mesaje vocale și de ce mie? Asta chiar nu pricep și îmi cam pierd  vremea pe aici.

     Singura speranță este dialogul direct și să nu comunic cu nimeni în afară de sondă. Numai că, asta presupune să stau tot timpul doar cu gândul acolo.     Am să stau, ce să fac, așa mi-a fost scris. Zefirul meu sper să mă înțeleagă și să treacă de partea mea.

       -Putem atașa memoriei din disperul tău un senzor de impuls cu o semimemorie intuitivă într-un bit de semnal și înregistrare. Te va ajuta să devii liberă, nu să stai conectată așteptând mesaje, i-a  sugerat Andrei. Și soacra lui a înțeles sensul ideii.

         Au trecut trei ani Earthieni și sonda nu a mai trimis niciun mesaj. Curios. Corrny aproape că uitase și ea de subiect și se bucura de viață alături de partenerul ei.

         Emisia astrală s-a reluat într-o seară de vară într-un moment când aducerile aminte o copleșeau pe Corrny cu episoade fericite din existența ei.

       Voia să închidă calculatorul și să plece la culcare, când vocea sondei i-a alungat orice urmă de somn.

        Senzorul de impuls a început să vibreze ca și când interpreta o melodie stelară și imediat a început să înregistreze semnele și semnalele primite. Șocul a venit când tot ce  emitea era însoțit de imagini extrem de clare.

         -Am fost aspirată în ceea ce pe Earth este numită a fi o gaură neagră. A început sonda emisia.

Greșit spus. Nu este nici o gaură neagră. Este pur și simplu un culoar de trecere dintr-un univers celular în altul.

      Pe monitor apărea imaginea unui culoar astral mărginit de stele și galaxii ce se roteau în sensul lor de impuls luminând uneori spațiul cu fascicule de fulgere, aurore și culori încă nevăzute pe Earth.

Inițial, Doamna Corrny s-a speriat de ce aude și vede. Apoi și-a zis în gândul ei fermecat.

Sunt chemată de o alegere. Este menirea mea și trebuie să-mi onorez misiunea primită pe Earth.

        -Ce-i drept acolo se crează un fel de vârtej galactic și toate sistemele astrale din jur par a se învârti într-un sens ce dă impresia că ești absorbit.

        – Încep să înțeleg. Văd imagini și te aud. Te-aș ruga să îmi confirmi sau infirmi dacă și tu mă vezi și mă auzi. S-a trezit Doamna Corny vorbind  de parcă avea deja o conexiune cu sonda. Sonda însă își urma emisia fără să intre în dialogul cerut.

        -Începi să pierzi din atracția universului din care ieși și simți cum ești atras de forțele noului univers.

       Este o senzație magică și nu i te poți opune de vrei să te oprești, să zicem, sau să te întorci din sens.

        – Cercetătorii de pe Earth știu că aceste găuri negre pot absorbi până și lumina cu particulele ei. Tot încerca Doamna Corrny să intre în dialog. Senzorul intuitiv era, de fapt, cel ce îi urmărea gândurile și i le trimitea spre sondă. Sonda primea impulsul cu sens și răspundea unei întrebări ce nu a fost exprimată prin sunete.

       -Pot fi și probleme.Am urmărit fără să vreau cum alte corpuri astrale au ajuns la acest nivel și au refuzat atracția.         Se declanșează atunci o forță astrală ce aspiră tot în jurul ei.    Am văzut stele explodând, comete sfâșiate de vapori de lumină. Orice este posibil, ca în orice univers, dealtfel. Pătrunderea mea însă a fost clinică.

      Parcă visam că încep o altă viață. Doar că, toate conexiunile cu universul din care am venit le-am pierdut. Spre marea mea bucurie am observat că, dacă mă apropii de marginea universului de unde am venit, pot transmite iar mesaje, conexiunile mele se restabilesc și pot comunica cu Earth, planeta mea unde am fost inventat.

        Intuitiv am început să anticipez întrebările ce vă frământă, Doamnă Corrny. La mine ajung forme ale gândurilor dvs înainte de a mi le trimite sub o conexiune.    Așa am aflat că v-ați întrebat de ce am trimis mesajele către dvs și nu altora?

        Dacă vă amintiți, Doamnă Profesor Doctor Corrny, la  asamblarea inițială, în momentul în care dvs. îmi montați circuitul vizual de memorie, pe placă ați legat și o fundiță.    Pentru mine semnul acela a însemnat iubire și început de conexiune astrală, cuantică și corneană între noi.

       Închid.

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Povestea unui fir de nisip” →