NEW APOCALYPSE

 

Noi, nouă ne povesteam cum o să fie,

Că nu o să trecem de apocalipsa grea

Și ne-aruncam docenți în filozofie,

Bârfind Pământul ca pe o blestemată stea.

 

Exuberanți și smintiți de libertate,

Și-ntr-un zbor rătăcitor ce nu ne-aparținea,

Pretindeam meschinelor zodii- dreptate

Scoațând din text orice previziune rea.

 

Ne învăluia o veste mult prea dulce,

Care ca un strigăt agresiv ne subjuga,

Punându-ne pe umeri, aceeași cruce

Și într-un singur univers ne contopea.

 

Venea din spate valul marilor tristeți,

Noi încă nu știam că suntem condamnații,

Și, Doamne, pe când căutam sensul unei vieți,

Ne făcuși martirii acestei generații.

 

 

ELEGIA MĂRII

 

Catargul meu pustiu și-a falțuit lumina

Bizar dansând împleticit în pas de pipăruș,

Pe val razele-și pictau  fluoresceina,

Strident vocaliza-n albaștri nori un pescăruș.

 

Luceafărul ar vrea să se fixeze-n mare

Când vântul îl îmbrăcă într-un cânt de matelot,

În sinea mea mai pun pe sânii tăi o floare

Naiv și sincer, ca cel mai convertit bigot.

 

Spre barca ta mă împinge valul dintr-odată,

Scapără-n mine emoțiile o scânteie.

Tu șoaptă prefăcută-n lumină tulburată

Te-ascunzi în semicercul aprins de curcubeie.

 

Te-ademenesc în lumea mea îndepărtată,

Să rătăcim pe ștraifuri de-amurg pe Marea Neagră,

Cu o corabie prea mult înstrăinată,

Ce a fost sortită doar cu noi doi să meargă.

 

 

APATIE

 

Contemplându-ne-n veacuri ni s-a prezis să așteptăm,

Iar prin cuvinte anoste iar și iar ne reformăm,

Cu ochi apatici să privim zarea în gol întinsă

Și apoi să persiflăm orice idee aprinsă.

 

Dar pe ce abscisă oare lâncezim în absolut,

De nu se mai  întoarce consolator niciun minut?

Un suspin doară tresaltă ca un upercut în piept,

Dintr-o bezna tolănită peste dretul nostru drept.

 

Cât e de-atunci? S-au consumat desigur prea multe ploi,

S-au năruit și visele frumoase tot fără noi,

Cu sârg a creștinat hoți și criminali justiția

Pe orice mormânt necunoscut s-a scris Elodia.

 

S-au estompat păduri și-au murit și umbrele de cai

Și nu se întoarce nici veacul din care eu plecai.

O tristă briză mă aduce lângă Neagra Mare,

Acolo sub nisip, uitat, văd  zeul nostru mare.

 

Neplânsele cruci s-au înnegrit la margine de drum,

Doar flori crispate în buchete, le pomenesc postum,

În Univers se contopesc neconsumate clipe,

Noi mai așteptăm să ne crească îngerești aripe.

 

 

CAPCANA

 

Cocoașa muntelui era

Jumătate de zăpadă,

Stă zarea înclinat perete

O ține vântul să nu cadă.

 

Frunza pomilor îngână

Foșnetul subtil de ploaie,

Calm și imperceptibil melcul

Discret iese din căsoaie.

 

Greu târăște cheratina

Cu bun simț de specialist,

Pe uda frunză argintată

Ca un delicat teribilist.

 

Se mândrea cu ochi în coarne

Și se încredința astfel,

Că nimeni nu o să-l răstoarne

Ori s-ajungă într-o zi la el.

 

Își încearcă gelatina

Pe o dâră neumblată,

Dar din absurdă întâmplare

Sosi și clipa blestemată.

 

Continue reading „Stelian PLATON: Nouă Apocalipsă (poeme)” →