Iuliana PALODA-POPESCU: Fecioară Sfântă

 

Fecioară Sfântă

 

Fecioară Sfântă, Preacurată,

Icoanei tale mă închin,

Prin Tine, viaţa noastră toată

Să ardă-n cupa unui crin!…

 

Mă rog în taină, Maica noastră

Şi-a Fiului iubit Iisus,

Deschide-a Raiului fereastră,

Să pot privi în Ceruri, sus!…

 

Trimite Îngeri de departe,

Să-mi spună semnul ce-ai ascuns

Întru această simplă carte

Deschisă-n rana Lui Iisus!…

 

Aprinse vorbe de lumină

Să-nalţe gura mea în zori,

Din sufletu-mi făcut grădină

Cu păsări albe şi cu flori!…

 

Să prindă aripi gândul meu

Pe care-l scriu pe pânza zilei,

Să zboare-n Cer, la Dumnezeu,

Să Îi deschidă ochii milei!…

–––––––––––––-

Iuliana PALODA-POPESCU

(Vol. ,,Cu privighetoarea pe umăr„, prefaţă de Radu Cârneci, Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2010, p.17)

Imagine: Dante-Gabriel-Rossetti, Buna-Vestire

Victor COBZAC: Chip de om îndrăgostit

CHIP DE OM ÎNDRĂGOSTIT



diminețile
dau buluc peste mine
ele intră în odaie
prin geamul vraiște deschis
odată cu primele raze de soare
care inundă pereții
spațiul rămas este umplut
până la refuz
cu triluri care mai de care,
un evantai de psalmi
dumnezeiești
în stare să ridice și coboare
orice suflare omenească
la rang de o trăire
sufletească
temperaturi neexistente
fac ravagii
care furnică trupul
ici și colo
lăsându-l electrocutat
mii de săgeți intrate-n carne
atât și atât de plăcut
convulsii
în care te zbați fără scăpare
ca cel mai fericit nenorocit
căruia ia picat norocul
din senin
la fel cum pică ploile stelare
apocaliptice senzații
divine ca un fir de iarbă
după ploaie
de sub umbrela cerului
cu un bob de rouă în frunte
în care îți vezi chipul
unui om
îndrăgostit
căruia îi fuge de sub tălpi
țărâna
el urcă-n ultimul vagon
care-a întârziat
c-o clipă
un roi de fluturi
spintecă văzduhul
de la răsărit la asfințit
turnând culoare pe traseul
ce unește
cerul cu pământul
amin

————————————-
Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău

9 iunie, 2018

 

Dunia PĂLĂNGEANU: Duios singurătatea trecea

DUIOS SINGURĂTATEA TRECEA

 

Pe străzile înguste
albite de aburul dimineţii
cu tramvaie ticsite
de oameni plictisiţi
şi grăbiţi
alergând neîncetat
cu himere despletite
în coaste
mestecând în fiecare staţie
orbitul unor vise
întrerupte brusc
de ţipătul liftului,
prin orăşelul palid
în care duminica
fanfara cântă
adunând emoţii
de şerbet roz
langă un pahar
cu apă linistită
pe tipsia dantelată
a zilei
prin parcul
în care frunzele
se sinucid
aruncându-se
sub tălpile pantofilor guban,
ei bine,
duios singurătatea trecea,
ca o felină
veşnic flamândă
cautându-şi neâncetat prada
sub cerul mov.

———————————
Dunia PĂLĂNGEANU

(Din vol.”Miniaturi dunărene”, autoare Dunia Pălăngeanu, Ed “Amurg Sentimental”, București)

Simina PĂUN-MOISE: Unde ești iubire…?

Unde ești iubire…?

 

Unde eşti iubire mută?
Sufletul de ce te-asmută?
De ce nu te dai uitării,
Să-ngropăm gustul trădării?

 

Unde stai noapte de noapte?
Ce-mi tot spui, tăcute şoapte?
Ce-mi tot furi gânduri şi vise?
Cu cât drag ți-au fost promise!

 

Cât de greu ne e acuma!
Tu eşti Soare, eu sunt Luna!
Tu eşti sfânt în al ei pat,
Eu te-aştept tristă-n cerdac.

 

Îți sunt pâine şi pelin,
Mi-eşti iubire şi destin.
Îți sunt prag duhovnicesc,
Nu mă plâng, nu mă căiesc.

 

Nu vreau să-ți fiu cale lină,
Sufletul nu mi se-alină
Când te văd cu ea la braț,
Eu, supusă-n al lui laț.

 

Unde eşti iubire tristă?
Câte lacrimi în batistă
Am tot strâns şi-am înnodat,
Dragoste de-mprumutat!

 

Când o fi să ne unim,
Să scăpăm de-al nostru chin,
Vom fi muți şi orbi şi goi….
Timp s-o-aşterne peste noi.

 

Mână-n mână ne-om uni,
Țintuiți ne vom privi,
Vom privi la el si ea,
Înapoi or să ne ia….

 

Ne vom da drumul la mâini,
Ne-om întoarce la stăpâni,
Ne-om întoarce doar trupeşte,
Sufletul, n-o să-l dezlege.

 

Ne iubim, iubire moartă,
Steagu’ negru-am pus la poartă,
Ne iubim întru vecie,
El şi ea, mereu, să ştie…

–––––––––––––

Simina PĂUN-MOISE

8 iunie, 2018

Emma POENARIU SERAFIN: Versuri

Poate

 

Poate ca ești
poate ca sunt
Mireasmă, lacrimă și cânt.
Poate ai fost
poate că ești
coperta cărții cu povesti.
Poate te duci
poate că vii
poate eşti ochii cenușii.
Poate mă vezi
poate ești orb
poate lumină ta o sorb.
Poate veghezi
poate că dormi
poate în suflet mă păstrezi.
Poate te-ai dus
poate-ai întors
poate eşti sufletul de Sus
Poate ești dor
poate ești nor
Poate fiorul din fior.
Dar poate-ai fost
Şi poate – mi ești
Fereastra caselor Cereşti

 

Poate ți-am fost
poate-ți mai sunt
Poate mă trec din prim cuvânt !

 

Cu inima cârpită

 

Nu poți să scrii pădurea din cuvinte
Nici de îți sunt bogate, strânse vrac
Cum nici iubirea, poate fi fierbinte
Precum n-avem de suflete vre-un leac.

 

Trăiește-n suflet, foc dintr-o iubire
Și cum se trece floarea de salcâm,
Nu sta căzut în vre-o compătimire
Cu inima de foc prin gropi din drum.

 

Continue reading „Emma POENARIU SERAFIN: Versuri”

Diana CIUGUREANU-ZLATAN: Râzi, inimă…de mine

Râzi,  inimă…de mine

 

Nu mi te strecura, poezie de ieri –
Îmi voi recupera azi-ul poetic.

 

Nu mă vedea, cel care nu-mi erai –
Mă voi readuce din nu știu care acum.

 

Nu vă grăbiți, lacrimi, să mă furați din el –
Îl voi pierde până a mă fi văzut de mâine.

 

Nu mă bănui, tinerețe, de trădare –
Îmi mint inima până mă râde tot ea…

–––––––––––

Diana CIUGUREANU-ZLATAN

Chișinău

8 iunie, 2018

Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Nările timpului strănută

NĂRILE TIMPULUI STRĂNUTĂ

 

… ce hartă și singurul ăsta,
cât compas a lăsat miezul de noapte că Orologiul
l-am petrecut aproape de pe genunchi,
clipa-și scosese goniometrul să-mi măsoare respirul,
tavanul era un bun ochitor !
orice tun ne-ar cădea din cer, gata suntem, să-l strivim …
întind mâna , perna ta s-a rămas atât de caldă,
simt totuși o undă de costișă, simt ropotit de roți,
visul plânge cu cafeaua în mână,
strâmbă din nas, ceva nu-i convine în zaț …
și e atât respir din respirul tău că mă tem să-l stric,
un strig pleacă nitam-nisam, îl las
dar hai să pun ceva aici, pentru Dimineață !
vine-n răspuns un val din perdea,
tac și-l aud,
Doamne, cât mister …!
recele nopții îmi aduse din pântecul ploii frisoane,
stelele păliseră-n colbul norilor,
Luna-și ascunsese mângâiul în petale de tăceri,
niciun semn cerul …
uau !
deschid ușa în noapte,
norii bolboroseau pe limba lor, dar tac instant
la văzându-mă cum caut în nicăieri,
dar ei sunt de-acum obișnuiți că sunt și-n 188,
o mână nevăzută sub barbă, strânge ușor,
îți șoptesc ceva dinspre Mirabila Doamnă, să știi,
liniștea scoate un of – citise și ea MIORIȚA !
toată curtea e arc întins – doru-mi de tu e săgeata
ce pleacă și pleacă …
chiar Mărțișor,
la Brătcuța se va fi o troiță, unde-am merge să punem
o lacrimă Poetului Ioan Țepelea, în august, zice Silvia …
un tremur trece prin mine lăsându-mi o droaie de rece,
bine Poetule, m-ai auzit, vom fi,
negreșit !
da, Marin,
e lacrimă, vor fi și Scrisorile-n SOMNOSTIHII,
nările timpului strănută depărtări,
e o răceală care cere doru-mi de tu în comprimate
(două pe zi, zice-se, n-ar strica), dar eu am luat overdose,
și-acum mi se pregătise o lavandă gastrică mișcată-n
ulei esențial de nu-mă-uita
ha-ha, deja mă tânjești !
timpul coboară și urcă o acvilă tăiată-n piatră de timp,
și piatra pare-mi vorbi …
sunt aci !…
apuc să-i spun și piatra strănută împroșcând
cer și Orologiu în aroma de lavandă …
și nu mă uita !…
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Nările timpului strănută”

Ciprian ANTOCHE: Echitate

ECHITATE

 

Sărac plânge săracul, celui bogat nu-i pasă
Căci bogăția este un drept ce l-a născut,
Nu ține cont de suflet, obrazul nu îl lasă
Și nici sudoarea frunții în veci nu l-a durut.

 

Dar oare cum se poate a bogăți din noapte
Fără a-nșela săracul și a-l robi prin munci?
Când tu, bogat, n-ai muncă, nici palmele crăpate
Cine-i apoi săracul și cine-i bogat atunci?

 

Ești pus, sărac, la muncă, trudești și treaba lor
Te mint că fără juguri n-ai să răzbești cu vrere,
Nu vor decât mulți galbeni și doar atâta vor
Călcând peste morminte în drumul spre avere.

 

Bei apă plină-n mâluri pe când ei se desfată
Doar cu nectar siropuri și seva de la vii,
A ta cămeșă neagră n-a fost nicicând călcată
Pe când bogații îmbracă în straie bidivii.

 

Nu știi să cerni durerea, nu știi ce-i bucurie
În lanțul nedreptății îți duci zile amare,
Nu știi ce e normalul, nici cum ar fi să fie
Să-ți aibă prunci destulul și masa cu mâncare.

 

Dormi pe slinoasă pernă, cade bordei pe tine
Te culci cu foamea-n suflet, cu foamea-n zori te scoli,
Pe când, tu, rogi Divinul, bogat palate-și ține
Și pruncii în străinuri, plătind prostia-n școli.

 

Of, Doamne, câtă foame ai făurit în lume…
Și câtă nedreptate ai dat în bieți sărmani!
Ce gând avea-vei, Doamne și ce menire-anume
Le-ai hărăzit să aibă? căci… nu tânjesc spre bani.

 

Tânjesc către dreptatea de-ași pierde sărăcia
Dar nu vor a schimba-o cu-aceluia bogat,
Ei vor egalitate, vor ca să-și dea frăția
De la vlădica țării până la biet argat.

 

De ce să aibă unii mai multă cale-n cale
Făcând risipă lungă când alți-au foamea-n oase?
Nu toți sunt oare oameni, nu toți sunt oi a tale…
Trimise ca să pască în luncile mănoase?

 

Să fie putregaiul mai sus decât rod este
Iar paltinul și fagul să-nchine cruce lui?
Nici carii nu se-ndeamnă să roadă lemn de iesle
Unde legați șad boii și nu străpunge cui.

 

Bogat, sărac, tot-una-s, se vrea a scrie-n lege
Că-s oameni ca și alții, dar nu-s egali deodată,
Săracul cară jugul, crăpate pălmi culege
Dar nu șade la masă cu cel avut vreodată.

 

N-a fost nicicând dreptate și nici n-are să fie
De nu s-ar ridica, săracul de sub jug…
Ori toții să troneze șezând în puf de glie,
Ori să-și înjuge trupul la coarnele de plug.

—————————————-

Ciprian ANTOCHE

8 iunie, 2018

Denisa CUREA POPA: Rondelul durerii

Rondelul durerii

 

Ce instrumente foloseşti
Durere, tu, când sapi temeinic?
Prind gândul trist, hoinar, sfielnic,
La tine toate par fireşti.

 

Să fi căzut din mâini cereşti
În miezul grâului vremelnic…
Ce instrumente foloseşti
Durere, tu, când sapi temeinic?

 

A holdei creştere opreşti
Şi vina-n mine este sfeşnic
Să-mi fie plânsul – plânsul veşnic,
De-amar de vreme te trudeşti,

 

Ce instrumente foloseşti?

———————————–

Denisa CUREA POPA

(din vol. „Fructe sacre”)

Sibiana Mirela ANTOCHE: Clipe și îngeri (versuri)

Amurg de femeie

 

Chiar dacă-i toamnă-n părul meu și ninge ’naltul în asalt

De bruma anilor amurg mă tem în gând și-n vis tresalt

Și vin iernatice corăbii, în prova vântului grăbesc

Spre portul mării-ncărunțite, în cheiul tâmplei vremuiesc.

 

Și încă simt parfum de tei în umbra anilor trecuți

Ce vin galop și rup cărări, zorind în ochii mei tăcuți,

E câmp de luptă-n părul meu și două cete războiesc

E firul verde ce-a uscat și firul galben ce-l smolesc.

 

Aud copite tropăind în sânul lumii veșted fard

De teama iernilor ce-au nins, de teama verilor ce ard,

Trudesc la sorții ce-mi surâd prin ciurul măștii fără chip

Și râd și plâng și cumpănesc… cât e văzduh și cât nisip?

 

Alung troienile din cer rotind în vatră anotimpuri

În așteptarea unor ani ce plâng la tâmpla unor timpuri,

Privesc senină depărtarea cu ochii-mi verzi ca de smarald

Și prind curaj zicând aievea… e vară totuși și e cald!

 

Antipoezie

 

Când versu-i trist și-i doar o umbră, iar muza plânge pe hârtie

Colindă sufletu-n derivă, gândind că-i doar o nebunie

Să-nșir cuvinte fără noimă, să storc condeiului cerneala

Simțind peniței întristarea și poeziei… oboseala.

 

Rebele semne de-ntrebare ucid în mine bucuria

De-a ține ritmul printre strofe, de-a prinde-n rime veșnicia,

De-a plânge doina în catrene, duios de-a vântura iubirea,

De-a da pastelului culoarea și stihului însuflețirea.

 

Pășesc cu teamă printre piedici, cerșesc un minim necesar, Continue reading „Sibiana Mirela ANTOCHE: Clipe și îngeri (versuri)”