E totul gri şi-ntunecat
Nici nu mai ştiu, atunci, cine-a plecat.
Că tu te-ai dus abandonat,
Sau eu atunci, poate-am plecat…

 

Nici nu mai ştiu ce-a fost cu noi..
Eram din ce în ce mai goi.
Şi paturile ne erau pustii
Le împărțeam și ne ceream doar amnistii.

 

Rolul jucat, era din ce în ce mai greu.
Atâta ne mințeam, mințindu-l chiar pe
Dumnezeu.
Şi ne mințeam că-i soare și frumos
Şi între noi era atât de-ntunecos!

 

Nu de-ntuneric mi-era teama!
De tâmplele care-mi zvâcneau mi-era ,
să nu m-adoarmă.
De sângele ce-mi clocotea încet în vene
Că nu venea sfârşitul ăsta să se-aşterne.

 

Acum …văd…vine toamna colorată.
Când a fost primăvară? Niciodată!
A fost doar vară străvezie.
Nu a fost viață. Aşa a fost să fie!

 

Valizele de-acuma ne sunt pline
De dor, de-amar și de ruine.
Nu ştiu de le putem căra.
Ai grijă, să nu le încurcăm, cumva!

 

Să n-o luăm iar de la cap,
C-atunci ți-aş deveni satrap.
Şi n-aş putea sa mai fiu eu.
L-aş da înlături, chiar pe Dumnezeu!
Şi-aş căuta doar semne de mirare,
Când în valize le-am pus pe cele de-ntrebare.

 

Şi-aş căuta să scot tăcerea dintre noi
Dar nu se poate….
Suntem atât de trişti și goi….

 

Ni-s sufletele toate pustiite.
Nici nu mai ştiu cum să te strig, iubite!
Ni-s sufletele pline de noroi…
Atâția ani i-am petrecut în doi!

 

Unde s-au dus, nici nu mai ştim.
Nici tu, nici eu, nu vrem să mai trăim
Această scenă jucată din ce în ce mai prost,
Când viața noastră, de-acum nu are niciun rost.

 

Când suntem semne de-ntrebare
Şi orice loc din suflete ne doare.
Nu ma întorc,n-am sa revin.
Să ştii, iubite, că tu, ai fost un dulce chin.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

23 iulie, 2018