O picătură din tine mi-ai adus
Aşhi di bunu, nu ari mardzânji
– nâ chicutâ di banâ – iu duchimu, iu’i vrerea!
În neant dispar toate,
importantă a fost trăirea, fiorii iubirii
şi fluxul care-a curs în spirale succesive,
chiar dacă-ai închis tot trecutul,
chiar dacă-ai împrăştiat toate petalele fundaţiei.
În Utopia Nimicului ne risipim
amintirile, visele, trăirile, – acel ţinut
din lumea Uitării, pierdut în negurile timpului –
Ştiu că-ţi ascunzi suferinţa, ştiu că singurătatea
şi lipsa bunăstării sufleteşti te-au adus aici,
ştiu că nu poţi construi abundenţa
din hârtie care la o primă adiere de vânt
se va dărâma, dar, hai,
vino lângă mine să împărţim greutăţile!
Vom pleca departe, tot mai departe…
De îndepărtezi furtunile, domolindu-le,
spre-a regăsi fundaţia petalelor,
mă simţi în inima ta.
Simţi bucuria acestei clipe,
un zâmbet poţi să-mi înfloreşti acum?
Timpul şi spaţiul ne separă,
dar energetic nu te poţi îngrădi.
Prin inimă, o poartă-am deschis!
La o rotaţie perfectă a pământului
se întâmplă asta, – o clipă dăruită cuiva –
Am avut trăiri prea intense, unica mea iubire!
Mai ai, încă, culoarea sângelui viu
din fructele purpurii ale iubirii
şi memoria culorii lor!
Aromate, parfumate fructe!
Culoarea lor a curs vulcanic în noi,
topită din trecutul în viitorul esenţei noastre.
Efemeri ca şi timpul
în propria noastră călătorie suntem.
O picătură din tine,
în pânza mea freatică, mi-ai adus.
Sufletul stă în corp,
face şi el parte din circuitul universal!
Unde-ai plecat cu paleta culorilor?
Lacrima ta picură fierbinte în inima mea.
Cu noi, în veşnicie, ne vom purta iubirea!
Putem părăsi această lume spunând
că am atins cunoaşterea sublimă a sufletului,
cel fără de carte de identitate!
Peisajul pictat în câmpia din noi
Priveşti în oglinda câmpiei din noi,
priveşti
şi continui obosit drumul
– fără să ai voie
să atingi pământul şi nici stelele –
prin lumi îndepărtate,
în disperări,
prin umbrele luminii lunii,
în tăcute abisuri, în surde dureri,
în sângele devenit gând, apoi cuvânt.
Umbre de nelinişti au crescut în tine,
ţi-au acoperit, unul dupa altul,
toate ungherele trupului,
dar şi bucuria care-ţi urma
– tremurul fiecarei celule, misterul, dorinţa -,
un culoar din nesfârşitul labirint
prin care-alergai din ce în ce mai tare,
ştiai că oricare alee te va duce,
prin adâncul ochilor ei,
tot în centru, la ea,
chiar dacă voiai să le parcurgi pe toate.
Stai şi priveşte în jurul tău!
Priveşte distanţa din inima ta,
revino la tine şi compară drumul parcurs.
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Respirația iubirii (poeme)” →
