Anatol COVALI: Lacrimile nu-s destule

Lacrimile nu-s destule

Vă miraţi de-a mea tristeţe,
spuneţi că nu am dreptate,
c-am avut cândva de toate:
şi iubiri şi frumuseţe,

optimistă tinereţe,
când pe mări aveam fregate
şi-mpliniri nemăsurate
îmi dădeau zâmbind bineţe.

O, de-ar fi aşa! Dar nu e.
Toate sunt doar o părere.
Viaţa mea a fost durere,
nestatornică şi şuie,

un destin bătut în cuie,
ce putea fi adiere,
drum sau zbor spre-nalte sfere,
nu o biată cărăruie.

N-am făcut ce-am vrut în viaţă,
căci mi-au stat mulţi împotrivă
împingându-mă-n derivă
şi scuipându-mă în faţă.

Mi-au tăiat ca pe o aţă
fiecare perspectivă,
mi-au ţinut lumea captivă
într-o sumbră fortăreaţă.

Lacrimile nu-s destule
şi regretele-s puţine!
Mari incendii ard în mine
visele rămase nule,

în vreme ce minţi fudule
râd mereu, fără ruşine,
fericite c-o duc bine
şi că ele sunt sătule.

————————————–

Anatol COVALI

București

23 noiembrie, 2018

Simina PĂUN-MOISE: M-am rătăcit…

M-am rătăcit…

De-ar fi să vin din înserare,
Sau poate-o fi să vin din asfințit,
Aş mai petrece vreo trei ceasuri,
Să te aştept la infinit.

Dar trece vremea frunzelor foşnite
Când stau şi-aştept să te iveşti,
Şi mai adap câteva ciute,
Sperând să-mi vii dintre poveşti.

Şi uite, blând, se lasă înserarea.
Şi uite şi chindia a trecut,
Iubita mea, cu frunzele rănite,
Te-am aşteptat, n-ai mai venit!

Îmi plânge malul râului sinistru,
Şi peştii plâng adânc în el,
De ace brazii-ncet se scutur,
Pădurea tristă, plânge-ncetinel.

De n-ai să-mi vii in asfințituri,
De n-ai să-mi vii la răsărit,
Iubita mea, luată cu-mprumuturi,
Să nu mai vii….m-am rătăcit….

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

23 noiembrie, 2018

Lidia STAN: De-o 100 de ani

De-o 100 de ani

Din dorința unui neam
Veșnicit pe plaiu’ acest
Toate clopotele țării
Bat în graiul românesc

Și în strai de sărbătoare
Între noile hotare
Într-o sfântă zi toți frați
S-au prins într-o horă mare

De la Dunăre-n Moldova
Din Banat până-n Ardeal
Cânta toți cu bucurie
Imnul nostru național

Te rugăm în grai străbun
Ține Doamne țara asta
În pace și bunăstare
Și ferește-o de năpastă

Mulți au vrut să o subjuge
Mulți vor vrea de-acu ‘nainte
Nu uitați români, pământul
Nici sacrele jurăminte

De un veac, o Românie
Fiii tăi sub tricolor
Dârji în lumea toată poartă
Numele-ți nemuritor

Strigă obștea românească-n
Zi de mare sărbătoare
De-o 100 de ani unită
VIVAT ROMÂNIA MARE!

———————————

Lidia STAN

23 noiembrie, 2018

Vasile COMAN: Poeme

Zăpadă mireasă

Iarna aceasta nu e iarna mea…
E zăpada ceții cu un strat subțire,
Aș fi vrut omătul să fie altceva…
Pân’ la brâu să fie, să ningă în neștire.

Tu, să vii la mine și să uiți să pleci…
Să adormi pe umăr, sprijinit pe tâmplă,
Trup să-ți încălzesc și buzele reci
Și cu drag să-ți mângâi… șuvița căruntă.

Aș fi vrut ninsoarea să-ți scalde privirea,
Să fii toată aprinsă și iar să-mi zâmbești
Și ca în anii tineri să ne pierdem firea…
Zăpadă mireasă…tu…mai mă iubești?

27 decembrie 2016, Ploiești

Când ai sosit…

Când ai sosit la mine-n suflet,
În pieptul meu era mult plânset.
Mi-ai luat oftatul greu, povara,
Când înfloreau cireșii primăvara.

Când ai sosit la mine-n gând,
De dragoste eram flămând.
Mi-ai dat săruturi dulci, fierbinți,
Tu, viața, știi să mi-o alinți!

Când ai sosit la mine-n vis,
Copacul vieții era nins.
Mi-ai luat oftatul de pe buze
Și ramuri verzi mi-ai dat… și frunze!

Când ai sosit, ușor, pe vânt,
Cu mâinile din ramuri, simt.
Mă-mbrățișai, mi-ai dat săruturi,
Cireșul flori avea… și fluturi!

Când ai venit la mine-n suflet,
Mi-ai luat și dor, oftat și plânset.
De-acuma, uit c-am fost flămând,
Din vise mă trezesc zâmbind!

26 septembrie 2015, Ploiești

(Poezia face parte din volumul de versuri ,, Din Vise Scrise ,, apărut în aprilie 2016)

——————————–

Vasile COMAN

Continue reading „Vasile COMAN: Poeme” →

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU: Amintirea, suflul trecutului…

AMINTIREA, SUFLUL TRECUTULUI…

M-ascund după un vis, cu vorbe în șoptire,
Să nu se spargă liniști, cu sunetele-i bruște…
C-aș vrea să prind un fir, auriu din amintire,
Să-l leg și cu-alte fire, în străvezie împletire,
Țesând cu grijă-n minte, sufletul să muște,
Fiorul din trecut să guste…

Căci vreau s-o fur uitării, să retrăiesc un pic,
Din tot ce drag mi-a fost și-acuma e tăciune…
Să-ncerc s-o mai lipesc, s-o-nșir și s-o despic,
Dar timpul mi-i dușmanul și-un veșnic inamic,
Oricât fac temenele, la zei vreo rugăciune,
Nu-i scap de-nșelăciune…

Iar vino-mi amintire, mai stai cu mine-o clipă,
Pierdută-n infinitul și-n faldul vremii-n ceață…
Ascultă-n tâmplă sângele, de amar cum țipă,
Viguros, de mal se zbate, dar valul nu-l risipă,
Să-mi vii să te mai gust, ca roua-n dimineață,
Pe mosor pe cât am ață…

Adu-mi-nghețate vise, le-aprinde cu-amnarul,
Din tinereți pierdute și le trece pe-un lănțug…
Să-mi mai pâlpâie-n minte, în beznă ca fanarul
Mă poarte iarăși gândul, ca pe-atunci, hoinarul,
Din lanțuri rupând sufletul, din lacăt și belciug,
Pân-a trece al vieții tăvălug…

–––––––––––

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

24 noiembrie, 2018

Cristian Gabriel VULPOIU: Poeme

ELLE

În zori te simt în roua din călimara unei raze,
Și-n roua de pe glezne într-un diez absurd
Îți împletesc cununi în astralul ce îți veghează
Zborul tău de copilă în prag de lung amurg.

Penelul arde, se tânguie încet pe-o coală dalbă,
Nici marea nu îmi mai șoptește la urechi balade
Euclid îmi luminează toate mantrele-ntro salbă
Din petale de azur să-ți făuresc ghirlande.

Ești elixir și stai doar în ale zeilor pocale,
Suprema noastră punte spre eternitate
Spre ale Demiurgilor castel tu ești singura cale
Și mai departe, spre păgâna libertate.

Iubirea ta mă cheamă undeva-n astral,
Încep clepsidre să mă judece-n cabale
Să-mi construiască rugi de foc drept piedestal
Măcar în moarte-oi fi la pieptul dumitale.

Și chiar de-ar fi ca în regatul morții să mă regăsesc cumva,
După ce m-am risipit eu însumi pe acest pământ
Sigur ne vom regăsi la vreo răscruce, undeva
Unde se întâlnește nisipul fin purtat de domnul vânt.

IUBIRE, SPIC DE STEA

Într-un ghiveci de lut din necuvinte,
A fost sădit cândva un bulb de stea
Zorii veneau tiptil să îl alinte
Și spicul de iubire înflorea.

Spicul a înflorit roșu ca focul,
Cu raze de soare în petale
Luceferi polenizând necuprinsul
Căutând abațiile natale.

Spicul crescu și florile-i de har,
Ajunse cadâne ale sacrului suspin
Într-un vers au închis al apusului zar
Și altarul vieții într-un pandativ

O floarea mea, tu ești șoapta luminii,
În noaptea rece ești a visului ofrandă
Din neștiute și divine alchimii
Îți împletesc a infinitului ghirlandă.

Floare, ești roua din zori și lacrimă-n apus,
Precum s-a profețit în anticul zapis
Taina ce stă mărturie cuvântului nespus
Căci această viață nu e decât un vis.

—————————–

Cristian Gabriel VULPOIU

23 noiembrie, 2018

Corneliu NEAGU: Mov, albastru și maro

MOV, ALBASTRU ȘI MARO

Aproape adormit eu te-am visat,
iar gândul mi-a rămas îngemănat
cu gândul tău, pierdut pe undeva,
desprins din teaca lui de catifea.
Apoi am adormit, numai o clipă,
și-n vis vedeam incert cum se ridică
tot trupul meu într-un văzduh neclar
stropit cu picături de chihlimbar;
iar tu pluteai deasupra mea pătată
de-o ploaie ce pica defragmentată.

Te-aș fi adus de mine mai aproape,
dar te pierdeai prin nevăzute ape
dintr-un tablou pictat de Picasso
cu mov, albastru și puțin maro.
Și trupul tău se legăna pe pânză
ca un văzduh împodobit cu-o frunză,
iar movul-n roșu se schimba treptat
pe fondul de albastru răsturnat;
și chipul tău din umbră mă privea,
turnând din ochi licori de peruzea.

Dar într-o clipă-ai dispărut fugară
pe năluciri ce se suceau afară
sub norii negri adunați sub cer
pe străvezii apusuri de arcer
ce replicau imaginea-ți pictată
pe pânza cerului, neterminată.
Erai sau nu erai, nici nu mai știu,
c-afară se făcuse prea târziu,
iar chipul tău prin mine se scurgea
ca raza ruptă dintr-un ciob de stea.

———————————————–

Corneliu NEAGU

23 noiembrie, 2018

Sofia Doina GAVRILĂ: Unește-ți sufletul cu cerul

Unește-ți sufletul cu cerul

Unește-ți sufletul cu cerul
Sfințindu-te printr-o iubire,
Ecouri de gânduri cu eterul
Încătușate spre consfințire.

Unește-ți inima cu luna,
Dacă soarta te va îndepărta,
Ea te va călăuzi întruna
Spre adevărul din inima ta!

Unește-ți sufletul cu zarea,
Culegând din lumina zorilor
Dorul fierbinte… și durerea
În ceața deasă-a depărtărilor.

Unește inima cu altă inimă
În două comete căzătoare,
Din rouă, culege o lacrimă,
Și fă din iubire sărbătoare.

Unește sufletul cu Dumnezeu
Durerea toată, doar el o știe,
Pe altar, în inimă, vei fi zeu,
Iubirea… doar eternă poezie.

—————————–

Sofia Doina GAVRILĂ

22 noiembrie, 2o18

Vasile COMAN: Ultima ninsoare

Ultima ninsoare

-Alo! Bună dimineața!
Ce faci, fiule? Faci piața?
-Alo! Bună dimineața, mamă!
Sunt pe fugă-n drum spre şcoală!
Azi îi duc eu pe cei mici…
Și apoi către servici!
– Te-am sunat din dor de tine…
Spune-mi…totul este bine?
Când mai vii la noi in sat?
– Mamă-s foarte ocupat!
Îmi voi face timp…curând
Iau concediu…nu te mint…
Şi mie mi-e dor de tine
Vin măicuță…te sun… mâine!

Trecu iar câteva zile…
Nu le-numărase nimeni…
O bătrână dintr-un sat
Suna iar pe-al său băiat…

– Bună, dragul meu
sunt mama,
Se sfârşi îndată toamna
Din gutui făcui dulceață
Să le dai de dimineață
Scumpilor mei nepoței
Că tare mi-e dor de ei!
Poate vii cu ei vreo zi!
– Mama…avem KFC!
Se mănâncă aripioare!
Avem mamă de mâncare!
Scuze, mamă! Mă grăbesc
N-am timp să blogodoresc…
Trebuie ca să-ți închid…
Spre serviciu sunt grăbit…

Veni ton la telefon…
şi privi maica în gol…

Şi din cer porni să cearnă
Fulgi de nea…ultima iarnă
Şi ninsoarea fu cât gardul
Nimeni nu îi trecu pragul…
Se-acoperi cu-n țol
Cu mâna pe telefon…

Ger…si țurțuri la taifas,
Trecu mult…ceas după ceas…
De vreun dor…sau de durere
Se-aşternu pe rând… tăcere…
Doar tabloul pus în ramă
Privi o sărmană mamă…
Si în mână…fără ton
Ținea strâns un telefon…
Ce nu avea să mai sune…

Niciodată…nu e mâine…

——————————–

Vasile COMAN

Fânari

17 noiembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Nașterea cuvintelor (versuri)

Aritmetică stelară

Iubito împarte cuvântul la doi
Și lasă-mi cafeaua amară,
În toamna aceasta voi plânge cu ploi
Și sunet de tristă vioară.

Iubito, împarte surâsul la trei,
Să-mi fie dejun, prânz și cină,
Rămâi peste noapte la mine de vrei,
Să-mi dărui din tine lumină.

La patru împarte al șoaptei ecou,
Vom face castele pe lună,
În jocul iubirii nimic nu e nou,
Un zâmbet îmi fi-va arvună.

Apoi mângâierea împarte-o la cinci…
Un rug simt mocnindu-mi în oase,
Îți e răsuflarea un cânt de tilinci
Și bate-orologiul… E șase!

Culeg de pe boltă să-ți fac colier
Din stelele galbene, coapte…
Tu însăți, în brațu-mi întins, giuvaer,
Ești cifra perfectă… Ești șapte!

Eu sunt doar un sfert din cât aș fi fost,
Sutime… miime oloagă…
Fărâmă infimă, tu poți a-mi da rost
De-mi fi-vei doar mie, întreagă.

Eu cel mai mic…

Dacă vă privesc de sus în jos
privirile îmi rămân
înglodate în huma cleioasă.
Dacă vă privesc de jos în sus,
de sub streașina pleoapelor voastre
sorb în adâncul retinei cerul…
De aceea vă rog
îngăduiți-mi
să văd în fiecare din voi
un uriaș.

Voi avea astfel sentimentul
unei permanente
ocrotiri.

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Nașterea cuvintelor (versuri)” →