Lilia MANOLE: Sincopă

SINCOPĂ

Reapari, sincopând desfrunzirea,
Toamnă, tu-mi vestezești amintirea,
Mai vie e flacăra grea decât iarna,
În care te-mbraci în straie de doamnă…

Când ai să pleci, cu frunze pe vânt,
Am să-ți urmez păcatul livid,
Și-n tine să-mi fac un cuib ațipind,
Cu frunzele reci, ce dor, tremurând.

Și iar reaparând, te mai implor,
Să nu-mi lași frunzele prăzi ce mă dor,
Dac-ai să pleci, uitând că exist,
Cu straiul tău gol îți voi scrie : „Rezist…”

———————————–

Lilia MANOLE

24 noiembrie, 2018

Imagine sursă internet

Silvia URLIH: M-ai mai lăsa să plec?

M-AI MAI LĂSA SĂ PLEC ?

Și dacă aș pleca
și
nu m-aș mai întoarce,
în care colț de lume
pașii
s-ar odihni,
în ce cotlon de lună,
luna
în fir m-ar toarce,
în care val de mare,
valul
m-ar primeni ?

Și dacă-n înserare
cu seara
m-aș culca,
unde mi-aș pune capul
s-aud
cum bate vântul,
unde m-ar duce pașii,
pe ce drum aș călca,
cine
m-ar aștepta,
cine
mi-ar fi pământul ?

Și dacă-n zi cu soare
cu ziua m-aș plimba,
pe ce alei din viață
cu tine
m-aș găsi,
mi-ai auzi
dorința,
sufletul
mi-ai vedea,
unde m-aș odihni
dacă
m-ai auzi ?

Și dacă-n ochii mei
tu
ți-ai vedea găsirea,
m-ai mai opri la tine
să-mi fii
liră-n descântec,
mi-ai spune
că-n iubire
se află nemurirea,
m-ai mai lăsa să plec,
sau
m-ai cânta în cântec ?

—————————

Silvia URLIH

24 noiembrie, 2018

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Mâinile

Mâinile

Mâinile mele fac minuni
pictează suprarealist visele
şi oamenii şi le recunosc în ele.

Degetele-mi scapără fulger în culori
intră dincolo de unde ochii văd
şi ucid cu privirea din umbră.
Orizontul unui timp se tot caută
sub un cer unde zeii se întâlnesc
de se îndrăgostesc de pământenii cu har.

Cum voalul se rupe pe umerii norilor
şi verbul se-nchide-n imagini lumină
pe care nu le poţi acoperi cu ceaţă
dau nume frumos întregului
expus pentru privitorii de mai târziu
în spaţiul unde se meditează-n singurătate
împărţind plăcerea cu alţii,

minuni din mâini nepieritoare.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

24 noiembrie, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Dar și așa te iubeam…

Dar și așa te iubeam…

Dar și așa te iubeam…
Aveam mereu același drum spre gânduri,
iubire să-mi ajungă/ și-n vis
aveam gura pregătită de sărut,
ochiul cald să te străpungă…
aveam zece mâini/ dar
mai multe mâini aș fi vrut!
până ieri noapte/ când…
uimită de cât te iubeam,
mi se retezase o mână
ca-ntr-o ceremonie gravă
ca-ntr-un vis-de-deochi !
dar și așa te iubeam
te iubeam fără gură/fără mâini/fără ochi..

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

Iași

24 noiembrie, 2018

Costache NĂSTASE: Om și natură

OM ȘI NATURĂ

Doi fulgi de nea, purtați de vânt
Se tot apropie ușor
În zborul lor către pământ
Parcă atrași de-același dor.

Ajunși pe-o suprafață caldă
Ei doi formeaz-o picătură
Pierzându-și chiar culoarea albă
Aflați intr-o altă postură.

Și oamenii în mod firesc
Cuprinși de farmecul iubirii
Se reunesc, se contopesc
Urmând poruncile naturii.

Natura cu a ei splendoare
Ne dă căldură, apă, pită,
Poate fi mamă iubitoare
Sau stihie dezlănțuită.

Iar omul dacă se pliază
Și nu îi strică armonia,
O apără, o protejează,
El îi respectă veșnicia.

—————————————

Costache NĂSTASE

Bucureşti

24 noiembrie, 2018

Laura Cristina CRISTEA: Semiviziuni

Semiviziuni

În fața solemitãții terifiante a nopții şi a aştrilor cu capul lipit de bolta cerului
în singurãtatea absolutã
se aude rãsunând slab chitara
Unghia uriasã a spațiului
scoate un prim sunet înãbuşit de glasul
vulgar al vântului

Cu mâinile palide aşez fragmente
albastre ,aurii şi verzi de scarabeu
pe conturul prea gingaş al acestui desen muzical
Muzica din aerul memoriei crude pluteşte
fãrã efort sã întâmpine semiviziunile
care se prãbuşesc impetuoase
trecând printr-un nor de lilieci ,
bucãți de operã ,de verbe cãrora le trebuie
un context coagulant

Chitara este urechea ce se ascultã
îmi plec capul simt cã mã pãrãsesc puterile
(durerea de gât persistã )
Strigãtele care-mi strãpung tâmplele se depãrteazã

Muzica se hieratizeazã,o notã ascuțitã
şi persistentã se încarcã încetul cu încetul
se pierde treptat într-un acord
Chitara se desface ca pãrul pe pernã
toate stelele îşi întind ghearele spre capul meu
O lacrimã cumplit de fierbinte
îmi alunecã pe obraz
îmi arde fața cade pe mâna stângã
şi alunecã uşor la o uitare fulgeratoare
fãrã întoarcere la luminã

——————————-

Laura Cristina CRISTEA

24 noiembrie, 2018

Nina TĂRCHILĂ: Pe ce cărări…

Pe ce cărări …

pe ce cărări mai desenează pașii tăi
fire de viață, căutări și vise?
nedeslușită umbră, nu-ți mai știu
duminicile clipelor promise
și chiar pe mine însămi m-am vândut
pe … două, trei iluzii rătăcite.
acum sunt doar așa – un fel de rană
ce sângeră cuvinte neiubite,
sau o șuviță de nesomn în noapte,
un gând de brumă prin grădini de vară …
pe ce cărări azi pașii tăi dansează
iubirile scâncind la ceas de seară
și orele de îndoieli smintite,
tăcerile cu degete de ceață
ori bolnave uitări cu ochi de șarpe
ce-au șuierat prin mine-n altă viață?
știi, prin poeme mi se face iarnă,
tăcere albă ce-mi aleargă-n sânge
îmbătrânindu-mi visele de-a valma
când pasul tău prin depărtări mă plânge
și îmi coboară ger peste cuvinte
când mai încerc să îmi aduc aminte.

——————————

Nina TĂRCHILĂ

Timișoara

24 noiembrie, 2018

Maria CĂLINESCU: O liniște vie dezgheață cuvintele

O liniște vie dezgheață cuvintele

Norii tatuează văzduhul
îl destramă în răcori pline de întuneric
agață de umerii pământului
voaluri cenușii

necuprinsul caută adăpostul sub aripi de plumb
vântul dă tonul unei sumbre balade
luna dezbrăcată de raze mângâie timid
fețele nevăzute ale lumii

la streașina timpului
cad petale albe într-un zbor ireal
ninge, ninge iar
îmbată sufletul cu aromele reci

vraja se așterne lent
pictează universul cu forme cristaline
îmbracă totul în felul ei îngeresc

clipele se opresc într-un ocean de tăcere
par o nălucire, par un mister
dulcele iz de visare
își caută izvorul în inima mea.

———————————

Maria CĂLINESCU

23 noiembrie, 2018

Florentina SAVU: Tricolor de lacrimi

TRICOLOR DE LACRIMI

Îmi curg lacrimi în culori:
Roșu, galben și albastru,
Mi-este fruntea aprinși sori,
Steag strălucind ca un astru…

Roșu-i dragostea de neam
A celor ce au luptat,
Al lor sânge pământean,
Pentru-acest popor vărsat,

Este glia cea străbună,
Cu maci înroșită toată,
Ne este mândră cunună
Cum n-am avut niciodată!

Galbenul e holda coaptă,
Spicele pline de dor,
E bogăția răscoaptă,
Curgând de viață izvor,

El e marea vălurită,
În frumusețe scăldată,
Este dragostea-mplinită,
Mersul către altădată!

Albastrul e fir de viață
Ce curge fără oprire,
E senin, și cer, speranță,
Este vis de fericire,

Este infinit și dor,
Mersul către înainte,
E prezent și viitor
Și traiul nostru cuminte!

Plâng în trei culori mereu
Luate de pe-al țării steag,
Vărsându-le uit de greu
Și mi-e vis al casei prag,

Și mi-e miraj țara toată,
Neamul meu cel strămoșesc,
Cu privirea îi dau roată
Și plămânii-mi primenesc!

———————————–

Florentina SAVU

23 noiembrie, 2018

Daniela PÂRVU DORIN: Sunt vie…

Sunt vie…

Trăiam un timp
când umblam cu aripile rupte,
înmuiate în absint
pe alocuri poate descusute,
nu mă iubeam deajuns
sau poate nu știam ce să simt
când am scos prima oară apa din fântână,
m-am pierdut
într-o poveste fecundă
când mi-am luat copilul de mână
am renăscut
azi e deajuns să-nchid ochii
că-mi apari într-o secundă…
domnește o liniște soră cu viața
sau soră cu mine
Sunt vie,
dincolo de veste și de poveste,
pentru orice lacrimă a mea
trăiesc să se știe
spunând lumii cum te vindeci de uitare
sufletul cum ți-l umpli de cuvinte
și de confetti…și mergi înainte
nu-s toate o sfântă așteptare?
nu-i viața singurul dar!
coase-ți aripile
și iubește-te iar!
mi-am spus,
cu toate întoarcerile mele în timp…
neștiind ziua de mâine ce-aduce
în capul mesei am să m-așez
cu toate dezastrele trecutului
să primesc dezlegare la dulce,
cu aripa ruptă, înmuiată-n absint
văd dacă mai doare
ce-ncepea odată să doară,
așa mă regăsesc
și-nțeleg tot ce simt, chiar dacă
pe masa asta
s-a-ntins mama să moară….

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

Iași

23 noiembrie, 2018