Întâlnirea

 

Jocuri de linii, de umbre, de lumini, clare,

fără egal, plutesc pe-obraz,

se întrevăd prin lazuritul din priviri.

Regină devine, pentru o zi, în frumuseţea

colorată în nuanţe aurii, melancolice

– culori cum n-ai mai văzut -,

împrăştiate, ca un abur,

pe pânza care-ţi captează inima!

 

Cuvintele urcă, în acelaşi timp cu ea, spre cer.

Mii de vise, cu ochii deschişi

pentru poveşti de fericire!

Mii de vise, frumoasă reverie, două fugi spre-acelaşi punct!

 

Farmec şi fermecător! Ai nevoie de timp

pentru-a asculta, a observa,

a contempla

şi a iubi o lume mai bună,

pribegi trecători prin viaţă, ca nişte inimi!

La intervale regulate, totu-i simbol,

traversează spaţiul încântător.

În spate, pădurea de copaci mângâie peisajul paradisiac.

O paletă de culori întrepătrunse subliniază

o clipă nostalgică

de adaptare la un alt ritm!

O mână s-a relaxat, în timp ce cealaltă

a susţinut

un cap cu bucle de-abanos.

În intenţie, o minune, o bucurie divină!

Cu vârful degetelor abia-i atingi braţele,

acoperite de voaluri diafane de un mov vrăjitor.

Ochii ei sinceri, visători, cu privirea-ntr-o parte,

de o delicată candoare!

Iubirea care rămâne!

O prinţesă de ieri şi de azi!

Ah, soarta mea!

Tu cine eşti? De ce aşa un dor? întrebi.

Credinţă şi mister! Ardentă apropiere!

 

În imagine, un întreg univers – picături în mişcare,

potirul cu mir, un portret,

o pictură discretă, realistă-n splendoare!

Privind-o în adâncuri – o tainică durere,

istovitoare sete, nelinişti înfloresc.

Povestea călătoare

emană parfum suav de floare.

Sub perna ta, aievea, un zâmbet ai ascuns.

 

Rătăcit, confuz, nu poţi să-nţelegi,

dar, crezi sau nu,

primăvara

este fără frică, mereu inocentă!

 

 

Clipa de taină

 

Rătăcitori. Intersecţii  sinaptice.

Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare,

acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor,

din prezentul rostuit o lumină strălucitoare

străbate cerul, ţărmurile se ridică,

volute ritmice, înalte şi limpezi,

se estompează,

asemeni stropilor de apă.

 

Orele bogate, fragile, se întorc de unde au plecat,

cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul durerii,

cu zâmbetul pe buze şi dorul etern.

Clipele nemărginite sunt trăite intens,

fără timp, fără spaţiu,

se înalţă şi zboară ca un fulg.

 

În adâncimea lor, cotropitoare simţiri,

cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi.

La marginea inimii respiră cuvinte nespuse.

Nesecată fântână cu apă vie!

 

Amar şi dulce, convieţuind atât de strâns înlănţuite.

Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi cresc,

fremătând la gândul unei îmbrăţişări.

Năvalnică, suverană, caldă, iubirea

înlătură barierele, creşte totul,

se scaldă în priviri, şterge lacrima,

mângâie cerul, cuprinde abisul.

 

Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!

Timpul se dilată sau fuge uimitor,

ziua nu mai trece firesc, în linie dreaptă,

topeşte totul în jur.

 

A înţelege, a ierta…

Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,

miraculoasă lumină, azimă de simţire.

 

În zbor, cu aripi de porumbel,

o rugăciune a inimii, a inimii de copil.

Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire prin abandon,

o sfântă bucurie a prezenţei de sine,

o taină, o taină a iubirii.

 

 

Aşteptarea…

 

Aşteptarea
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,

hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii,

te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul,

un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii,

chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă,

asemeni nisipurilor mişcătoare,

în aer dispari dacă nu te simt lângă mine,

un vis inspirat din repetare,

face parte din tine,

înăuntru îl simţi, renăscându-te.

 

Da, iubitule!

Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!

Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei.

Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie

cu tainele luminii

în aventura cunoaşterii,

lutul facerii, fericit în roua iubirii!

 

 

Îți cade-n gând a lacrimă

 

În inima pădurii, taina devine sângele verde din adâncuri,

ca niște îngeri, fire de aur se mișcă prin ea.

În taina nopții, ineditul gândurilor

recidivează

să ușureze povara celor plecați.

Iubești prima atingere cu brațele ei invizibile.

Tentativă. Palpitant. Interzis.

 

Cuvântul e trăirea. Îți cade-n gând a lacrimă.

Îți cade pe trup și te-nfiori. Îi cazi pe trup și o-nconjori.

Îi cazi pe trup a patimă.

În fâșii te rupi pe la răscruci de viață.

Ca o sirenă, inima îți cântă,

te provoacă,

te răscolește, te scufundă.

Mâinile se sprijină de cuvinte,

inima de inimă, sufletul de suflet.

 

Din cioburi, curcubeu te-ai face pe trupul ei.

Stele pe cer, lacrimi în ocean.

A liniște îți este.

Crește, adie și iarași crește.

Și lumină, și pasiune, și fior.

Când fiecare pleacă de unde a venit,

în neant, din neant,

există, oare, în tine o parte numită “Tu”?

 

Într-un timp care nu se mai conjugă,

dintr-un ocean de verbe, un suras, o atingere,

fiorul este aici încă o dată

și inima entuziasmată sare înăuntru

pe măsură ce ritmul curge în ape turbionare.

Gata să se avânte, căderea

va fi mult mai adâncă în nostalgia iubirii.

 

Într-o zi firul se rupe a neliniște. Inima se sfărâmă.

Îi mulțumești c-a existat ca o stea.

Însingurați, înfrigurați,

ne pierdem pașii

în speranța și așteptarea regăsirii.

Prin fața ochilor, fiecare iubire își are răstignirea,

moartea și renașterea ei.

 

Din vise țâșnesti să înțelegi simplitatea.

Atunci când sosește momentul,

primăvara îți deschide ferestrele,

legând copacii de cer.

În solitudine, pacea înflorește pentru inima rănită,

iar mai târziu, lumina îți stinge durerea

să-ți dezvăluie

zorii calzi ai unei noi zile.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis” →