Olimpia MUREȘAN – CLOPOTELE

CLOPOTELE

                        (Vecinului Petrică-30 august, 2020)

Auzi clopotele

din turla bisericii

dușman nevăzut

Covid 19.

Cine-o fi murit

oare?

să spun că mă doare!

mă doare…

că nu știu de unde

de când și de ce

s-a schimbat lumea?

om cu om nu se vede,

văr cu văr nu se-ncrede

mamă și tată ținuți

la distanță!

vai și amar de așa

viață!

 Telefoanele însă

sună de zor

dacă ne e dor

-Ce mai faci?

-Cum trece timpul?

-Ia, mai stau

sub Pomul Vieții

pe Banca Tăcerii

visând…

Danga, danga

lovește timpanul

bătut de soartă

e mortul, sărmanul!

Se-aude un sunet

prelung, tipicar

să știm că în viață

suntem pe tipar!

O, Doamne,

mai lasă-mi o zi

să-i văd cum cresc

ai noștri copii!

Să știu că au și ei

în viață un dor

și că n-au uitat

de țara lor!

Viața mea e

un capăt de val

un colt de stâncă

biroul oval?

Nu am puterea

altceva să zic

decât o mare speranță

sau poate nimic!/?

––––––––––––

Prof. OLIMPIA MUREȘAN,

Asociația Scriitorilor, Baia Mare, Maramureș,

Ulmeni, august, 2020

Constanța – Doina SPILCA: Murmur autumnal (versuri)

Tomnatică solie

 

Se aude

firul de iarbă,

încă văratic,

cum izbândește

povara de lut

din destinul naturii

prin simfonie

spre iască

și vânt.

Se aude

desferecat

de sepale,

triumfătoarea corolă

în roadă,

de mâine,

brumată

de amantlâcul iernii

în divorțul verii.

 

 

Înfrigurare ruginie

 

Plouă puf de păpădie

grăbit

spre nicăieri,

în clara imagine

de amintiri solare,

înfrigurată nițel

de ruginiul

irizând de dincolo

de lacrima tremurândă

a toamnei

Continue reading „Constanța – Doina SPILCA: Murmur autumnal (versuri)”

Maria FILIPOIU: RĂDĂCINILE LIMBII ROMÂNE (versuri)

 

DEZRĂDĂCINARE DE LIMBA ROMÂNĂ

 

De la ruși vine un ecou sinistru,

Pe piscuri să-l ridice Munții Carpați.

Că români captivi între Prut și Nistru,

Pentru uniune au fost judecați.

 

De limbă română dezrădăcinați,

Prizonieri în imperiu nedorit,

Din neam românesc au fost rusificați,

Să ducă dorul de graiul moștenit.

 

Iubirea de neam pentru părinți și frați

Le-a fost închisă în temnițe rusești,

Pentru eroism a fi sacrificați,

De vor învățământ în școli românești.

 

Deschisă este plaga României,

Pe chipul țării tăiat la hotare,

Cât neam din pământul Basarabiei

Se luptă pentru România Mare.

 

Prin vieți răzbate visul re-ntregirii,

Cu generații sacrificate-n veci,

Pentru idealul sfânt al Unirii,

Din conflicte armate-n războaie reci.

 

 

DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE!

-pamflet-

 

Trezește-te, române,

Din beția democrată,

Că la urmași rămâne

O țară falimentată!

 

Să uiți de sărăcie,

Te-ai dus în țară străină,

Slugă fără simbrie.

Dar te-ai rupt de rădăcină.

 

Țara ta și neamul tău

Parcă au fost blestemate,

Să trăiască tot mai rău

În guvernări democrate.

 

La frâiele puterii,

Stânga și Dreapta să urce,

Cu arma dezbinării,

Adversari sunt puși pe cruce.

 

Lărgind cercul slăbiciunii,

Cu reforme populare,

Varsă-n văzul națiunii,

Sacul gol la indexare.

 

Speranța e în schimbare,

Cu nou scrutin la votare.

Dar fără deșteptare,

Democrația dispare.

 

Deșteaptă-te, române,

Din somnolența visării!

Să duci pe-naltă culme,

Prin vremuri, destinul țării!

 

 

DE DORUL ȘI IUBIREA POEZIEI

 

Pe-aripi de primăvară înalț privire,

Ce-n iarnă mi-a legănat dorul sub pleoape,

În slove de gând să regăsesc iubire,

De „al nouălea cer” să fiu mai aproape.

 

Lacrimă zdrobesc în petale de cais,

Jertfire să duc fluturilor din ierbar.

Amintirea îmi dezbrac pe-al nudului vis,

Când noaptea mă plimbă pe umbre de cleștar.

 

Din ochi mi se prelinge fluid verde-crud,

Când pe ram de gând cade roua zorilor.

În stele îmbrac sufletul de lacrimi ud,

La îngeri să urce pe-al dorului izvor.

 

Cu sufletul golit de-al osândei păcat,

Pe-aripa gândului voi înălța mister

În slovele cuvântului înveșmântat,

Speranța să-mi lege într-un petic de cer.

 

Cu-al muzei spirit lipit de sufletul meu,

Cămașa poeziei aș vrea s-o îmbrac.

Năzuință să-mi înalțe la Dumnezeu,

Prin raiul îngerilor să o port un veac.

 

Cu nori să-mi plouă lacrima în rădăcini,

De dorul și iubirea versului nescris.

Sufletul sângerând de-ai străinilor spini,

Să-mi scrie amintiri pe legendarul vis.

 

 

SABIA CUVÂNTULUI

 

Din boltă albastră în condei să-mi cadă

Enigma sorții ce a zidit misterul

Iubirii mele troienită-n zăpadă,

Am ascuțit cuvânt, ca să despic cerul.

 

Cu el mi-am disecat inima iubirii,

De-mi curg în vene, doruri însângerate.

Și îmi inundă speranța fericirii,

Când dorințe în suflet sunt ferecate.

 

Cu valul timpului i-am spălat trecutul,

În idei curate să-i îmbrac viitor.

Spre rai dumnezeiesc să-i duc începutul

Dintr-un destin menit de cerul ochilor.

 

Pe brațele gândului îmi port cuvântul,

Cu jertfa ochilor în viscoliri de dor,

Când glasul suferinței mi-aduce sfârșitul

Și-mi duce reverie-n ochi de cititor.

 

La mulți ani Limbii Române!

La mulți ani poporului român!

 

––––––––-

31 august – Ziua Limbii Române

Maria FILIPOIU

 

Continue reading „Maria FILIPOIU: RĂDĂCINILE LIMBII ROMÂNE (versuri)”

Irina Lucia MIHALCA: Poesis

Întâlnirea

 

Jocuri de linii, de umbre, de lumini, clare,

fără egal, plutesc pe-obraz,

se întrevăd prin lazuritul din priviri.

Regină devine, pentru o zi, în frumuseţea

colorată în nuanţe aurii, melancolice

– culori cum n-ai mai văzut -,

împrăştiate, ca un abur,

pe pânza care-ţi captează inima!

 

Cuvintele urcă, în acelaşi timp cu ea, spre cer.

Mii de vise, cu ochii deschişi

pentru poveşti de fericire!

Mii de vise, frumoasă reverie, două fugi spre-acelaşi punct!

 

Farmec şi fermecător! Ai nevoie de timp

pentru-a asculta, a observa,

a contempla

şi a iubi o lume mai bună,

pribegi trecători prin viaţă, ca nişte inimi!

La intervale regulate, totu-i simbol,

traversează spaţiul încântător.

În spate, pădurea de copaci mângâie peisajul paradisiac.

O paletă de culori întrepătrunse subliniază

o clipă nostalgică

de adaptare la un alt ritm!

O mână s-a relaxat, în timp ce cealaltă

a susţinut

un cap cu bucle de-abanos.

În intenţie, o minune, o bucurie divină!

Cu vârful degetelor abia-i atingi braţele,

acoperite de voaluri diafane de un mov vrăjitor.

Ochii ei sinceri, visători, cu privirea-ntr-o parte,

de o delicată candoare!

Iubirea care rămâne!

O prinţesă de ieri şi de azi!

Ah, soarta mea!

Tu cine eşti? De ce aşa un dor? întrebi.

Credinţă şi mister! Ardentă apropiere!

 

În imagine, un întreg univers – picături în mişcare,

potirul cu mir, un portret,

o pictură discretă, realistă-n splendoare!

Privind-o în adâncuri – o tainică durere,

istovitoare sete, nelinişti înfloresc.

Povestea călătoare

emană parfum suav de floare.

Sub perna ta, aievea, un zâmbet ai ascuns.

 

Rătăcit, confuz, nu poţi să-nţelegi,

dar, crezi sau nu,

primăvara

este fără frică, mereu inocentă!

 

 

Clipa de taină

 

Rătăcitori. Intersecţii  sinaptice.

Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare,

acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor,

din prezentul rostuit o lumină strălucitoare

străbate cerul, ţărmurile se ridică,

volute ritmice, înalte şi limpezi,

se estompează,

asemeni stropilor de apă.

 

Orele bogate, fragile, se întorc de unde au plecat,

cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul durerii,

cu zâmbetul pe buze şi dorul etern.

Clipele nemărginite sunt trăite intens,

fără timp, fără spaţiu,

se înalţă şi zboară ca un fulg.

 

În adâncimea lor, cotropitoare simţiri,

cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi.

La marginea inimii respiră cuvinte nespuse.

Nesecată fântână cu apă vie!

 

Amar şi dulce, convieţuind atât de strâns înlănţuite.

Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi cresc,

fremătând la gândul unei îmbrăţişări.

Năvalnică, suverană, caldă, iubirea

înlătură barierele, creşte totul,

se scaldă în priviri, şterge lacrima,

mângâie cerul, cuprinde abisul.

 

Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!

Timpul se dilată sau fuge uimitor,

ziua nu mai trece firesc, în linie dreaptă,

topeşte totul în jur.

 

A înţelege, a ierta…

Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,

miraculoasă lumină, azimă de simţire.

 

În zbor, cu aripi de porumbel,

o rugăciune a inimii, a inimii de copil.

Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire prin abandon,

o sfântă bucurie a prezenţei de sine,

o taină, o taină a iubirii.

 

 

Aşteptarea…

 

Aşteptarea
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,

hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii,

te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul,

un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii,

chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă,

asemeni nisipurilor mişcătoare,

în aer dispari dacă nu te simt lângă mine,

un vis inspirat din repetare,

face parte din tine,

înăuntru îl simţi, renăscându-te.

 

Da, iubitule!

Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!

Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei.

Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie

cu tainele luminii

în aventura cunoaşterii,

lutul facerii, fericit în roua iubirii!

 

 

Îți cade-n gând a lacrimă

 

În inima pădurii, taina devine sângele verde din adâncuri,

ca niște îngeri, fire de aur se mișcă prin ea.

În taina nopții, ineditul gândurilor

recidivează

să ușureze povara celor plecați.

Iubești prima atingere cu brațele ei invizibile.

Tentativă. Palpitant. Interzis.

 

Cuvântul e trăirea. Îți cade-n gând a lacrimă.

Îți cade pe trup și te-nfiori. Îi cazi pe trup și o-nconjori.

Îi cazi pe trup a patimă.

În fâșii te rupi pe la răscruci de viață.

Ca o sirenă, inima îți cântă,

te provoacă,

te răscolește, te scufundă.

Mâinile se sprijină de cuvinte,

inima de inimă, sufletul de suflet.

 

Din cioburi, curcubeu te-ai face pe trupul ei.

Stele pe cer, lacrimi în ocean.

A liniște îți este.

Crește, adie și iarași crește.

Și lumină, și pasiune, și fior.

Când fiecare pleacă de unde a venit,

în neant, din neant,

există, oare, în tine o parte numită “Tu”?

 

Într-un timp care nu se mai conjugă,

dintr-un ocean de verbe, un suras, o atingere,

fiorul este aici încă o dată

și inima entuziasmată sare înăuntru

pe măsură ce ritmul curge în ape turbionare.

Gata să se avânte, căderea

va fi mult mai adâncă în nostalgia iubirii.

 

Într-o zi firul se rupe a neliniște. Inima se sfărâmă.

Îi mulțumești c-a existat ca o stea.

Însingurați, înfrigurați,

ne pierdem pașii

în speranța și așteptarea regăsirii.

Prin fața ochilor, fiecare iubire își are răstignirea,

moartea și renașterea ei.

 

Din vise țâșnesti să înțelegi simplitatea.

Atunci când sosește momentul,

primăvara îți deschide ferestrele,

legând copacii de cer.

În solitudine, pacea înflorește pentru inima rănită,

iar mai târziu, lumina îți stinge durerea

să-ți dezvăluie

zorii calzi ai unei noi zile.

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poesis”

Mircea Dorin ISTRATE: ȚINEȚI LIMBA NEPIERITĂ

ȚINEȚI  LIMBA  NEPIERITĂ

 

Moșii noștri, înțelepții, pusu-ne-au în gând povață,

Să-nvățăm că doar credința  și cea limbă țin în viață

Neamul nostru din-ceputuri, până-n ziua de apoi,

Ca să fim pe huma noastră și în bine și-n nevoi.

 

Că doar limba și credința dau speranță și putere

C-al nost neam, ce-i vechi cât lumea, niciodată nu va piere,

Iar de-om ține între graniți pe acei care vorbesc

Limba noastră strămoșească, vom ajunge în ceresc.

 

Numai limba românească are-n ea cuvântul DOR,

Ce doar noi îl înțelegem, îl simțim, ne poartă-n zbor,

Ne ridică în tăria cerului  cel însfințit,

Ne alintă, ne mângâie în smerit și-n fericit.

 

Și-apoi câte mii cuvinte cu-alte mii de înțelesuri

Dau în  rând din fiecare minunate alte sensuri,

Ce fac limba noastră vie, dulce ca o primăvară,

Ce de-oalinți în al tău suflet, ții în tine o comoară.

 

MAICĂ, DOINĂ, NEAMUL, ȚARA,  HUMA, toate-s lăcrimate

Și cu viața noastră-ntr-una din vechime-s apărate,

De-asta marile cuvinte au în ele cea putere

Ce ne fac eroii zile, când ea, patria, ne-o cere.

 

Țineți limba nepierită, țineți datina străbună,

Țineți sfinte obiceiuri de din vremea cea bătrână,

Și păstrați dulceața limbii, ceea veche, din-ceput,

Ca să știm că suntem umbra timpului  pe-aici trecut.

*

Limba noastră românească e un figure de miere,

Dați-i sfântă-nchinăciune să își ia din noi putere,

Că de-o ținem în onoare, în curat și în cinstire,

Fi-vom ici, pe huma asta, timp lungit, spre veșnicire.

 

31.08.2020 – Ziua Limbii Române

 

 

PUTEREA  SLOVEI  SCRISE

 

Vă desprindeți din icoane zugrăvite pe-al nost’ suflet

Corifeilor de limbă și simțire românească,

Voi ce-ați lustruit cuvântul cela vechi să strălucească,

Ca s-adune laolaltă românescul nostru cuget.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: ȚINEȚI LIMBA NEPIERITĂ”

Al. Florin ŢENE: GLORIE LIMBII ROMÂNE

GLORIE LIMBII ROMÂNE

 

Mi-e dat să-mi rostesc gândurile

să visez

în Limba Română,

fiecare cuvânt un fagure,

ca mierea luminii în degetarul macilor,

ca vârsta arborilor în cercuri,

în fiecare din ele trudeşte un străbun,

veghează o baladă.

 

Patria Limbii Române e Istoria

acestor plaiuri păscute de Mioriţa,

modelate de doine

şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit

cu grijă

la izvoarele dorului.

Ea nu poate fi mutată,

cum nu se poate înstrăina fântâna

de izvoare.

                       

Am spart coaja de nucă

a cuvântului şi peste înţelesuri am dat

de bine, dulci ca mierea,de ducă

şi ură,

avea gust de zgură

dar şi de păcat,

simţeam eminesciană vibraţie,

înţelepciunea lui Pann din gură în gură

era în sămânţa gata de germinaţie.

 

Am spart coaja seminţei cuvântului

şi-am dat peste altă sămânţă,

un alt înţeles, o altă cărare,

o altă speranţă,

o clanţă

pentru o altă,

o altă…

                                               

până rămâne

măduva Limbii Române.

 

În fiecare cuvânt e un oier,

un ţăran

care face holda să cânte

imnurile acestui pământ

scrise cu plugul pe nepieritoarele pergamente

ale brazdelor.

 

Rostiţi un cuvânt în limba noastră

şi veţi simţi

şi gustul mierii

şi vânturile veacurilor

şi mirosul câmpiilor.

 

Rostiţi un cuvânt în Limba Română

şi veţi auzi

mângâierile mamei

şi vorbele tatei grele ca piatra

din temelia casei.

 

Ascultaţi un ţăran vorbind ogorului

şi veţi vedea cum trec cuvintele

din hrisoave în versurile eminesciene

precum ploaia în rădăcini.

Aceasta este eternitatea ei,

gloria ei

de a fi mereu

ca frunzele pe o cetină seculară.

–––––––––––––-

Al Florin ŢENE

Cluj-Napoca

31 August 2013

(de Ziua Limbii Române)                                 

 

Lia RUSE: GRAIUL NOSTRU

Graiul urcă pe mătasea inimii mustind de vise

Și-n hrisoave de istorii, să știm unde ne-am născut!

Într-o țară credincioasă cu-atâtea lumini aprinse,

Pe-un relief divin  pe care multe hoarde ni l-au vrut…

Cu metafore,-mbogățesc oamenii limba bătrână,

Adunându-le din vremuri  lungi, în urmă, chiar străvechi

Cu nesaț de adevăruri și cu dor ce-o să rămână

În ochi țesut și-n inimă, -luat- din timpurile vechi…

Ascultându-ne vorbirea  sfântă, rostită în clipă,

Din iubire, peste gândul plin de flăcări șerpuind,

Grai sfătos te-ai strâns din vorbe și din gesturi în risipă,

Fiind cea mai dulce limbă, în gândire strălucind.

Graiul e legat cu semeni și,.. ia din viață ce e bun:

Înțelepciune măreață-ntr-o mândrie crescândă

În armonia din suflet, în iubirea atât de blândă,

Cu-obiceiurile culte și-n portul nostru străbun…

Graiul urcă pe mătasea inimii mustind de vise

Și-n hrisoave de istorii, să știm unde ne-am născut!

Într-o țară credincioasă cu-atâtea lumini aprinse,

Pe-un relief divin pe care multe hoarde ni l-au vrut…

–––––––

Lia Ruse          

Montreal, Canada

Olimpia MUREȘAN: Versuri

ZÂMBET FUGAR

 

Penelopa-draga mea/ cu mască

Vin acasă în curând/ fără mască

Am de mers o cale grea/ cu mască

Dar voi trece tot râzând!/ fără mască

 

Sunt cu tine-n gând mereu/ cu mască

A trecut ce-a fost mai greu/ fără mască

Am scăpat de-al depărtării chin/ cu mască

Vin la tine să mă-chin/ fără mască

 

La vechi obiceiuri, la copii/ cu mască

La rude, vecini și-ai lor asini/ fără mască

Ți-oi povesti tot ce-am văzut în lume/cu mască

Mi-a fost greu, dar gândul mi-era tot la tine/ fără mască.

 

 

Cât de mici suntem

 

Cât de mici suntem/ cu mască

Comparați cu tot ce ne-nconjoară/ fără mască/

Un clopot de iubire/ cu mască/

Un fir de iarbă subțire/ fără mască

Un cântec de vioară / cu mască

E tot ce mă-nconjoară/ fără mască.

 

 

POEZIE POPULARĂ

 

Frunză verde de negară/ cu mască

Mândra mea de astă vară/ fără mască

Mi-o trimis poruncă iară/cu mască

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Versuri”

Ion ISTRATE: FRANCESCO PETRARCA – IL CANZONIERE (1) – SONETE TRADUSE ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE ION ISTRATE

PETRARCA I

 

Voi ch’ascoltate in rime sparse il suono
di quei sospiri ond’io nudriva ’l core
in sul mio primo giovenile errore
quand’era in parte altr’uom da quel ch’i’ sono,

del vario stile in ch’io piango et ragiono
fra le vane speranze e ’l van dolore,
ove sia chi per prova intenda amore,
spero trovar pietà, nonché perdono.

Ma ben veggio or sì come al popol tutto
favola fui gran tempo, onde sovente
di me medesmo meco mi vergogno;

et del mio vaneggiar vergogna è ’l frutto,
e ’l pentersi, e ’l conoscer chiaramente
che quanto piace al mondo è breve sogno

 

 

SONETUL 1

 

Voi, ce în rime risipite cercați tonul

atâtor tânguiri ce inima-mi umplură

când, june, negăsind o scurtătură

spre ceea ce sunt azi, greșeam isonul,

 

de felul cam pestriț în care cântu-mi

s-a potrivit  speranței și durerii

aș vrea astăzi la toți, că-i vremea serii,

să cer iertare dar, scuzând avântu-mi.

 

Dar chiar de-s conștient că de poveste

m-am tot făcut de tânăr, în popor,

de nu am pace cum nu au nebunii,

 

și suferința de rușine-mi este;

mai știu ceva: ce place tuturor

e-adesea doar un vis pe chipul lumii.

 

 

***

PETRARCA XIII

 

Quando fra l’altre donne ad ora ad ora
Amor vien nel bel viso di costei,
quanto ciascuna è men bella di lei
tanto cresce ’l desio che m’innamora.

I’ benedico il loco e ’l tempo et l’ora
che sí alto miraron gli occhi mei,
et dico: Anima, assai ringratiar dêi
che fosti a tanto honor degnata allora.

Da lei ti vèn l’amoroso pensero,
che mentre ’l segui al sommo ben t’invia,
pocho prezando quel ch’ogni huom desia;

da lei vien l’animosa leggiadria
ch’al ciel ti scorge per destro sentero,
sí ch’i’ vo già de la speranza altero.

 

 

SONETUL 13

 

Cănd între ele, cu o tainică lentoare,

Amor învie încet-încet în fața sa,

cu celelalte n-aș putea-o compara,

și iarăși ard de patima cea mare.

 

Apoi binecuvânt și locul, ceasul,

când ochii-i ridicai spre harul ei

și zic: Suflet al meu, printre femei,

cum te-onoră cine-ți conduse pasul.

 

Căci ea e chiar izvorul de petale

pe care, de-l urmezi, ajungi în rai,

disprețuind ce pân-atunci râvneai;

 

din ea adie gingășia ce-o doreai

și care înspre  cer deschide-o cale

pe care calc încrezător, suind agale.

 

 

***

PETRARCA XVI

 

Movesi il vecchierel canuto et biancho
del dolce loco ov’à sua età fornita
et da la famigliuola sbigottita
che vede il caro padre venir manco;

indi trahendo poi l’antiquo fianco
per l’extreme giornate di sua vita,
quanto piú pò, col buon voler s’aita,
rotto dagli anni, et dal camino stanco;

et viene a Roma, seguendo ’l desio,
per mirar la sembianza di colui
ch’ancor lassú nel ciel vedere spera:

cosí, lasso, talor vo cerchand’io,
donna, quanto è possibile, in altrui
la disïata vostra forma vera.

 

 

SONETUL 16

 

Ca bătrânelul care-și lasă locul
în care anii și viața l-au albit
și-unde toți cu vorbe i-au hrănit
speranțele și visul, nenorocul;

el, care cu fereală abia își cară
ciolanele privind spre asfințit,
căci a-înțeles acum că a sosit
vremea când totul este o povară,
Continue reading „Ion ISTRATE: FRANCESCO PETRARCA – IL CANZONIERE (1) – SONETE TRADUSE ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE ION ISTRATE”

Mircea Dorin ISTRATE: RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ (versuri)

LIMBA    NOASTRĂ

 

 

        Motto:

                      Limba noastră-i limbă veche încifrată-n Tărtărie,

                      Ce-au vorbit-o moşii noştri prin Carpaţii înstelaţi,

                      Ea e veche ca şi timpul, plămădit din veşnicie,

                      Giuvaier dintr-o comoară, împărţită între fraţi.

 

Păstorindu-şi din-ceputuri turme pe-un picior de plai

Din cuvinte unse-n miere şlefuit-au Mioriţe,

Ce din tată-n fiu trecut-au prin frumoase guri de rai,

Să se ştie că de-aicea, ni e trag a noastre viţe.

 

Întinzându-şi peste lume cea moşie şi avere

În cuibarul vieţuirii înmulţitu-s-au străbunii

Şi-ntorcând mereu ţărâna şi-au luat de-aici putere

Ca vecinii să îmi ştie, că pe-aici, ei sunt stăpânii.

 

Mai apoi, trecând prin timpuri, tot mergând în urma turmei

Au ajuns spre malul lumii ca să pună stâlpi de ţară,

Iar pe-acolo, cap de neamuri au rămas, cu dorul mumei

Cu-a lor zei, cu dulcea limbă ca o zi de primăvară.

 

**

Azi, din ce am fost odată suntem doar o amintire,

Mult prea blânzi şi prea slugarnici din ce-am fost mai altădat,

Cu vecini perfizi şi hulpavi, ce ne fură în neştire

Trupul ţării şi averea, ce străbunii le-au lăsat.

 

Numai limba şi credinţa ne mai ţin uniţi în vreme

Şi speranţa, că odată mai veni-va un Mihai,

Ce s-adune laolaltă, sub înaltele-i însemne

Ce furatu-ne-au străinii şi pe cei de-un singur grai.

 

 

RUGĂ  PENTRU  LIMBA  ROMÂNĂ

        

 Motto: ,, Trecător prin ceruri ninse

                 Cu luceferii în roi,

                 Însfinţesc cu-a mele vise,

                 Urma carului cu boi’’

 

Doamne ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste

Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,

Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

 

Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană

Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă

Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

 

Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns

Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.

 

Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul

Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc.

 

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?

Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?

 

De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,

Şi e veche ca Adamii din grădina Ta lumească

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

 

 

DE  CITESC  A  TALE  VERSURI

                                                                       Lui Eminescu, Luceafărul limbii române.

 

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ (versuri)”